Eliberatorul

În 1978 Victor Suvorov, un fost ofițer GRU, a scris prima sa carte Eliberatorul după ce a dezertat în acel an și s-a stabilit în Marea Britanie. Au urmat apoi nenumărate alte cărți de analiză a „ciumei comuniste”, care i-au adus un renume mondial. În Eliberatorul Suvorov, participant el însuși la „eliberarea” Cehoslovaciei, prezintă sub formă de „povestiri” Armata Roșie cu toate tarele ei, care au ieșit la iveală atât de clar la invazia din Cehoslovacia. Iată un fragment din cartea apărută la Polirom, 2013, precedat de prefața la ediția în limba rusă (1986) a cărții, un document de o forță greu de egalat:

Prefață la prima ediție în limba rusă

lenin-pravdaLenin a fost un dușman. Nu un simplu dușman, ci unul mârșav, perfid, un vrăjmaș conspirator. Uitați-vă la cei din anturajul lui Lenin, la cei cu care bea bere în cârciumile din Geneva, cu care pălăvrăgea prin colibe. La o verificare sumară, toți aceștia – Zinoviev și Kamenev, Troțki și Tomski, Rîkov și Radek, Buharin și Krestinski – se dovedesc a fi niște lepădături, niște trădători ordinari, niște elemente dăunătoare și ticăloase. Toți au adus poporului nostru daune colosale. Au reușit acest lucru pentru că au ajuns în fruntea unei puteri neînfrânate de nimic. Cine i-a ridicat aici? Lenin. Toți “nemernicii” leniniști a trebuit să fie lichidați după aceea: care cu un glonte în ceafă, care cu un piolet în țeastă.

“O grămadă fetidă de gunoaie umane” – așa i-a numit cel mai drept tribunal din lume, cel sovietic, pe tovarășii apropiați ai lui Lenin. În acest caz cine a fost Lenin? El a fost miezul și vârful acestei bande. Nenumărate anchete judiciare au dovedit fără putință de tăgadă că toți cei care au făcut revoluția împreună cu Lenin erau agenți ai unor servicii de spionaj străine. Atunci cine a fost Lenin? El a fost șeful acestei bande mârșave, un spion rezident.

Stalin a fost un dușman. Nici nu mai consum hârtia pe dovezi. La congresele sale istorice, Partidul Comunist a dovedit întregii lumi acest lucru. Și Stalin a fost șeful dușmanilor și trădătorilor. Stalin a lichidat mii de dușmani și spioni din anturajul său, dar nu a putut stârpi toți dușmanii. Beria, prietenul cel mai apropiat și tovarășul de luptă al lui Stalin, și cei din gașca lui a trebuit să fie lichidați după Stalin. Dar, la o verificare, și cei care i-au lichidat s-au dovedit a fi dușmani ai partidului și poporului nostru, niște escroci, depravați, carieriști unși cu toate alifiile, intriganți fără scrupule, voluntariști, despre care mi-e rușine să-mi aduc aminte.

În timpurile lui Lenin și Troțki, ale lui Stalin și Beria, ale lui Malenkov și Hrușciov, sute de milioane de oameni au considerat că-și slujesc patria și poporul. Ați greșit, dragi tovarăși, ați slujit dușmanilor poporului nostru, ați slujit unor homunculuși mârșavi și josnici, unor trădători și spioni. Ați executat ordine vădit criminale ale dușmanilor patriei noastre…

Însă apoi a venit altă epocă. Au fost alungați toți escrocii și carieriștii, iar la vârful puterii s-a ridicat un mare politician, un mare commandant de oști, un mare luptător pentru pace, președintele Sovietului pentru Apărare, laureatul Premiului Lenin “Pentru întărirea păcii între popoare”, mareșal al Uniunii Sovietice, de patru ori Erou al Uniunii Sovietice, Erou al Muncii Socialiste, cavaler al înaltului Ordin militar “Pobeda” – tovarășul Leonid Ilici Brejnev. Toți îl iubeau pe Brejnev, și eu îl iubeam. Toți strigau din rărunchi “Ura!”, strigam și eu. Apoi însă, simțind răul, am fugit. Acum se dovedește că am luat o decizie corectă. S-a dovedit că Leonid Ilici era, într-adevăr, un politician de tip leninist, adică era capul și centrul unei grămezi fetide de gunoaie umane, șeful unei bande criminale, care s-a cufundat în lux și în corupție, ducând țara în impas economic.

Unii sunt uimiți de puterea mea de pătrundere. Cum de am putut înțelege, în vremuri în care toți îl iubeau pe Brejnev, că acesta este un escroc? Nu este nici un secret. Pur și simplu am socotit și l-am trecut în rândul mai vechilor dușmani. Iar dacă tu, cititorule, ești acum în slujba unor noi lideri comuniști, iată previziunea mea: va veni timpul, și încă foarte repede, când cei pe care-I slujești vor intra în coloana lungă a dușmanilor patriei noastre. Nu crezi? Atunci socotește și tu. Scotocește arhivele republicii în care locuiești, uită-te în arhivele orașului sau satului tău, ale regimentului în care slujești, ale uzinei sau colhozului în care muncești și vei vedea că toți cei care au condus încă din timpul lui Lenin au fost dușmani. Aceasta rezultă din procesele-verbale ale ședințelor și congreselor lor, din ziarul Pravda. Apropo, și Pravda a fost editată de-a lungul timpului de dușmani. Poftim, am în fața mesei mele de scris un portret imens al lui Lenin. Mijind ochișorii vicleni, conducătorul citește Pravda. Chiar și numai pentru aceasta conducătorul ar trebui pus la zid, căci citește “antisovietisme”. Pe vremea aceea Pravda era editată de dușmanul înrăit Buharin. Lenin dădea dovadă de miopie politică și de o absență totală a vigilenței revoluționare prin faptul că citea și lăuda ceea ce îi puneau sub nas dușmanii.

Eram comsomolist. Din curiozitate am strâns informații despre toți conducătorii acestei organizații și am înțeles că organizația s-a aflat întotdeauna în mâinile dușmanilor: Oskar Rîvkin și Lazar Șatkin, Smorodin și Ceaplin, Milciakov și Kosarev, Șelepin și Tiajelnikov – toți s-au dovedit în ultimă instanță agenți străini, aventuriști, escroci. Am intrat în partid și, tot din curiozitate, am strâns informații despre toți cei care au purtat titlu de “membru al Biroului Politic”. S-a dovedit că în această bandă infectă nivelul sinuciderilor este mai mare decât în orice alt grup social de pe planeta noastră, inclusiv grupul prostituatelor pariziene. Am intrat în armată și am descoperit cu groază că aceasta a fost înființată de cel mai rău dușman al proletariatului, Lev Troțki. Oriunde mă mâna soarta, cădeam mereu într-o organizație de dușmani și trădători. Am descoperit că toți cei aflați deasupra noastră sunt încă din vremea lui Lenin dușmani și numai dușmani. Ca să nu execut ordinele lor criminale și să nu aduc daune poporului meu, am fugit de acești dușmani.

Am scris câteva cărți și continui să scriu despre viața mea, despre țara mea și despre armata ei. Această carte este chiar prima.

A fost publicată în limba engleză în 1981. Apoi a apărut în multe țări ale lumii, chiar și în japoneză. Această carte a tăiat de mult “Cortina de fier” și s-a întors acolo de unde am fugit. A fost tipărită în limba polonă în tipografiile ilegale ale Poloniei libere și nesubjugate, este citită în Ungaria și Cehoslovacia. În fine, cartea apare acum în limba rusă. Am așteptat mulți ani acest moment. Am scris cartea în primul rind pentru conaționalii mei, care se află încă sub puterea dușmanilor, uneori chiar fără să bănuiască acest lucru.

Cred cu tărie că va veni ziua când poporul nostru îi va răpune pe dușmani și se va elibera de puterea lor. Acum știu că mii de conaționali ai mei, riscându-și viața, desfășoară o luptă perseverentă împotriva regimului dușmanilor, apropiindu-se ziua când regimul se va nărui. La această treabă dau și eu o mână de ajutor.

Victor Suvorov
Londra, septembrie 1986

RĂMAS BUN, ELIBERATORI!

Kosice – Praga

S-a dat alarma la orele cinci dimineața.

În pădure era un frig pătrunzător. Aș fi tot dormit, vârând nasul în gulerul mantalei. De-abia mă mișcam în mantaua călduroasă, îmi simțeam capul ca un pietroi după distracția de aseară. Nu era suflet în toată compania căruia să-i pese de alarmă. În decurs de doar o lună disciplina căzuse la un nivel catastrofal.

Am extras din adâncul memoriei mele o tiradă special pregătită pentru asemenea ocazii și am spus-o la ureche încet, fără mânie deosebită, încheietorului de companie, care se prefăcea adormit. Încheietorul de companie sări într-o clipă, dar nu pentru că se speriase de amenințările mele. Nu. Pur și simplu fraza îi părea amuzantă.

Încheietorul porni de-a lungul șirului de soldați și sergenți dormind, împingându-i cu botul cizmei și înjurându-i de mamă.

Când sunt trezit dis-de-dimineață după o noapte într-o pădure friguroasă, devin întotdeauna foarte rău. Nu știu de ce.

Se adunaseră în gâtlejul meu cele mai murdare ocări și mă uitam în capul cui să le deșert. Dar, când am văzut ochii primului soldat întâlnit în cale, m-am reținut. În ochii lui era mai multă dușmănie decât în ai mei. Murdar, nebărbierit, netuns, fără să aibă apă caldă de multe săptămâni, doar automatul la umăr și cartușiera plină. Încearcă să-l atingi cu ceva – te omoară fără să stea pe gânduri.

Ofițerii au fost chemați la adunare. Șeful de stat-major al regimentului a emis un ordin de luptă conform căruia divizia noastră trebuia să treacă urgent din armata 38 a Frontului Prikarpatie în armata 20 de gardă a Frontului Central. Trebuia să facem un marș de mai multe sute de kilometri prin toată țara, iar seara să ne desfășurăm la nord de Praga pentru acoperirea trupelor armatei 20 de gardă. S-a primit ordin ca toată tehnica pe șenile – tancurile, transportoarele de artilerie, blindatele grele – să rămână pe loc și deplasarea să se facă mai ușor, folosindu-se mașini cu roți.

Ordinul era absolut de neînțeles chiar și pentru șeful de stat-major, care îl primise de la superiori. Dar nu era timp de discuții. Coloanele se aliniară repede, semnalul de pregătire „gata” – stegulețe albe începură să apară la mașinile comandanților (legătura radio este interzisă la strămutarea trupelor). În fine stegulețele albe apărură pe toate mașinile. Militarul-semnalizator din capul coloanei roti stegulețul deasupra capului și indică vestul. Plecam iarăși în necunoscut.

Erau destule motive pentru reflecții alarmante. Dacă puterea tancurilor se ia drept o unitate, în comparație cu aceasta infanteria este zero. Dar tocmai acest zero este cel care face din unitate zece. Tancurile și infanteria moto în interacțiune sunt o putere indestructibilă. Acum ne deplasam prin țară cu o viteză nebună pe „sicriele pe roți”, abandonând propriile tancuri. Fără ele, fără această unitate, ne transformaserăm în zero, deși un zero foarte mare. Apărea întrebarea: cui trebuie aceasta și pentru ce? Mai mult de atât, mergeam fără mașini de transport pe șenile, adică fără artilerie. Iar acest lucru ne-a convins definitiv că nu mergeam la război. Atunci unde și pentru ce? Oare în zona Pragăi nu sunt trupe suficiente?

În timpul scurtelor popasuri, când soldații alimentau mașinile și le verificau, ofițerii se adunau și își împărtășeau cele mai rele previziuni. Nimeni dintre noi încă nu se decidea să rostească cu glas tare un diagnostic cumplit, dar în aer pluteau deja două cuvinte cumplite: „demoralizarea trupelor”.

Ah, dacă cehii ar fi tras!

prague68-1

În trupele noastre, îndeosebi cele care veneau din Prikarpatie, erau pe atunci mulți ofițeri, care au fost în Ungaria în 1956. Însă nici unul din veterani nu a văzut în Ungaria vreo urmă de demoralizare, cum începuse acum. Armata Sovietică a plătit cu sânge „eliberarea” Ungariei. În Cehoslovacia prețul a fost mai mare. Am plătit cu demoralizarea. Problema este că atunci când se trage în tine, situația se simplifică la limită. Nu trebuie să stai pe gânduri. Cei care stau pe gânduri sunt uciși primii.

În primele zile în Cehoslovacia așa au și mers lucrurile: ei aruncau în noi cu roșii, noi trăgeam cu automatele în aer. Dar foarte curând totul s-a schimbat. Nu se știe, a fost o tactică precugetată sau un fenomen instinctual, dar poporul a început să se poarte față de noi cu totul altfel. Mai blând. Și iată că la acest lucru armata noastră, crescută într-o izolare de seră față de întreaga lume, nu a fost pregătită. A fost o apropiere reciprocă, extrem de periculoasă, între populație și soldați. Pe de o parte, populația Cehoslovaciei a înțeles deodată că masa covârșitoare a soldaților noștri n-are nici o idee unde și pentru ce se află. Și populația, îndeosebi cea de la țară, a manifestat față de soldații noștri un simțământ, de neînțeles pentru noi, de compătimire și milă. Lipsa de ostilitate în relația cu simplii soldați a dat naștere în masa militarilor la neîncredere față de propaganda noastră oficială, căci ceva nu se potrivea. Teoria contrazicea practica. Pe de altă parte, a început să se răspândească nemaipomenit de repede printre soldați opinia că contrarevoluția este un fenomen pozitiv, care ridică nivelul de trai al poporului . Pentru soldați nu era clar de ce trebuia să tragem în jos cu forța o țară atât de frumoasă, până la starea de sărăcie, în care trăim noi. În special acest sentiment era puternic printre soldații sovietici, care au venit în Cehoslovacia din RDG. Problema era că aceste unități de elită sunt completate în marea lor majoritate cu soldați ruși. Iar poporul rus din URSS este aprovizionat de cel puțin două ori mai rău, decât poporul meu ucrainean, și cu mult mai rău decât popoarele din Asia Mijlocie și Caucaz. Răscoalele foamei, ca cea de la Novocerkassk, apar anume la ruși, nu printre popoarele Caucazului, unde aproape a treia familie are propriul automobil.

În diviziile noastre din al doilea eșalon, completate în principal cu soldați caucazieni și din republicile asiatice, frământarea de-abia începuse, în vreme ce în diviziile din primul eșalon, venite din GSVG, aceasta ajunsese catastrofal de departe. Căci tocmai pentru ruși contrastul în privința nivelului de trai dintre Cehoslovacia și URSS era deosebit de izbitor, anume acești soldați nu înțelegeau de ce această ordine trebuia distrusă. Și-a spus cuvântul, desigur, și comunitatea limbilor slave, de asemeni și faptul că în diviziile primului eșalon toți puteau să-și dea explicații unii altora și să împărtășească impresii, însă în diviziile din al doilea eșalon toate națiile și limbile erau dinadins amestecate, iar de aceea discuția nu putea să aibă loc.

***

Am sosit în raionul de destinație la miezul nopții. Presupunerile noastre (cele mai rele) s-au adeverit în totalitate. Sarcina noastră nu consta în a opri tancurile occidentale, nici în a pune pe fugă pe rebelii contrarevoluționari, ci, în caz de necesitate, a neutraliza pe soldații ruși, care erau duși din Cehoslovacia.

Armata 20 de gardă este bazată permanent în RDG, în raionul Bernau, chiar lângă Berlin. În izolare absolută, firește. În diviziile ei am avut mulți colegi de la Școala de tancuri din Harkov. Această armată este una dintre cele mai bune din toată Gruparea de trupe sovietice din Germania. Ea a intrat prima în Praga. Și acum era prima, care pleca din Cehoslovacia. Ciudată a fost această plecare! Drapelele, statele-majore și cea mai mare parte a ofițerilor superiori s-au întors în RDG. O parte a tehnicii de luptă a fost trimisă tot acolo. Imediat au fost trimiși din regiunea Pribaltică în armata 20 de gardă zeci de mii de soldați și ofițeri noi. Și totul a rămas pe loc, de parcă armata nu a plecat nicăieri. Însă cea mai mare parte a soldaților și tinerilor ofițeri din această armată a ajuns direct din Cehoslovacia pe granița chineză pentru reeducare. Erau duși eliberatorii în garnituri de tren ca arestații, iar noi îi păzeam.

Iar din Uniune veneau noi eșaloane cu tineri soldați, care trebuiau să rămână permanent în Cehoslovacia. Aceștia erau amplasați din prima zi după garduri înalte. Experiența tristă a „eliberării” fusese luată în seamă. Eram conștienți cu toții că în următorul deceniu, orice s-ar întâmpla în lume, nimeni nu se va decide să ne trimită într-o țară cu un nivel de trai mai înalt.

*

Ați cunoscut vreodată vreun om în perioada vieții lui dintre condamnarea la moarte și execuție? Dacă nu, faceți cunoștință: eu sunt unul din acei oameni.

Nu mai sunt eliberator. Treaba aceasta nu-i pentru mine. Și nici pentru țara mea. Am convingerea că numai acea țară, spre care oamenii aleargă în masă din întreaga lume, are dreptul să dea sfaturi altora cum trebuie să trăiască. Acea țară, din care oamenii își croiesc drum peste graniță pe tancuri, zboară cu baloane lucrate manual și cu avioane de vânătoare supersonice, din care oamenii trec peste câmpuri de mine sub foc de mitralieră, urmăriți de haite de câini de pază, acea țară nu trebuie să învețe pe nimeni și nimic. Nu are acest drept. Faceți ordine în primul rând în casa proprie. Făuriți acea societate, în care oamenii să nu sape coridoare subterane, ca să treacă peste graniță, ci să încerce să sape coridoare către noi. Și doar atunci vom căpăta dreptul de a învăța pe alții, dar nu cu tancurile, cu duruitul șenilelor pe caldarâm, ci cu sfatul bun și cu exemplul personal: uitați-vă, admirați, însușiți-vă experiența noastră, dacă vă place.

Aveam demult în cap aceste gânduri. Poate că erau prostești, învechite și banale, dar erau gândurile mele. Cele de început.

Și voiam foarte mult ca acestea să nu moară în capul meu, dar pentru aceasta trebuia să le împărtășesc la cel puțin doi oameni. Dar în situația mea acest lucru era exclus. Noi, eliberatorii profesioniști, suntem împușcați pentru astfel de gânduri. În ceafă.

Puteai să împărtășești asemenea idei cu un eliberator, dar, firește, cu al doilea n-o să mai ai timp.

De aceea am plecat. Am dus gândurile mele în cap. M-am pregătit mulți ani, ca să plec, și nu am crezut niciodată că voi reuși. Dar am reușit.

După legile comuniste sunt trădător și vânzător de țară. Sunt un infractor, care a săvârșit cea mai grea, cea mai periculoasă crimă de stat. Am fost condamnat de către Colegiul militar al Tribunalului Suprem al URSS la pedeapsa capitală. Nu este stipulat procedeul de executare al sentinței. Călăii mei au la dispoziție un cerc larg de procedee de executare: accident de mașină, sinucidere, atac de cord. Dar trebuie să mă și găsească. Deocamdată trăiesc în ultima perioadă a vieții mele. Între condamnarea la moarte și execuție. Este cea mai fericită perioadă din viața mea.

Iulie-decembrie 1978.

(traducere și prezentare Radu Părpăuță)

The following two tabs change content below.

Radu Părpăuță

“Părpăuţă e o ţiteră uriaşă cu mii de strune, un intelectual cu o profundă neîncredere în intelect, un senzualist cu un dezgust înnăscut, de rascolnic, pentru închistări în forme stătute (dezgust pe care şi-l camuflează mimînd, în sens invers mimesisului aristotelian, “spectacolul vieţii”), un om religios prin natură, dar care rămîne un raţionalist fisionabil şi impenitent”. Dina Negruţ, în Formula AS.

Latest posts by Radu Părpăuță (see all)

2 gânduri despre “Eliberatorul

  1. Mulțumesc D-le Radu Părpăuță!

    am descoperit cărțile lui Suvorov prin 2010 și mi-am stricat ochii citindu-le pe telefon și tableta…
    Este ciudat ca oricât de evidente sunt lucrurile povestite (și documentate…), pe atât de greu este sa încerci sa convingi pe cineva sa le citească, sau sa admită adevărurile șocante despre imperiul sovietic al răului (la fel de ostil a fost primit și Soljenitin cu al sau Arhipelag…).

  2. Tovarasul Lenin isi exprima cu sinceritate, in 1921, intr-o scrisoare, parerea despre el si banda de criminali din jurul lui, si despre realizarile comune: ” Nu stim sa condamnam in mod public aceasta murdara birocratie, toti am merita sa fim pentru asta spanzurati cu funii puturoase. Si n-am pierdut nadejdea ca vom fi intr-o zi spanzurati pentru asta, ceea ce va fi binevenit”.

    Au trecut anii, si vazand ca nu-i spanzura nimeni, si nedorind sa-l dezamageasca pe marele criminal, au inceput sa se casapeasca intre ei. Singurul lucru bun de care au fost in stare.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.