Emanațiile stalinismului

George WeigelNational Review, 14 ianuarie 2014

Dimensiunea religioasă a protestelor Euromaidan desfășurate de-a lungul ultimelor două luni în Ucraina a trecut în mare măsură neobservată. Totuși, în Kiev și aiurea, activitățile zilnice din aceste oaze ale societății civile sunt punctate de rugăciuni pe care le înalță clericii diverselor comunități creștine: ortodoxă, greco-catolică, protestantă. Acest fapt, în sine, spune ceva despre comunitatea civică în curs de formare, care se naște astăzi în Ucraina. În trecut, înfrățirea ecumenică și cooperarea nu fuseseră niște caracteristici tocmai vizibile ale vieții religioase ucrainene. Acum, însă, cu viitorul națiunii (dar și o parte nu tocmai neglijabilă a viitorului Europei) contestat în mijlocul furtunilor de zăpadă, cu zonelor de corturi, cu universitățile volante și brutalitatea poliției, creștinii ucraineni au descoperit o cauză comună: reînnoirea morală și culturală a Ucrainei, pe care oamenii curajoși ai diverselor Euromaidan o recunosc drept esențială pentru o politică și o economie libere în viitor.

Iar dacă majoritatea observatorilor occidentali au fost neatenți la dimensiunea religioasă a fenomenului Euromaidan, cel care i-a acordat atenție a fost regimul nelegiuit al președintelui ucrainean Viktor Ianukovici. Astfel, cel mai recent episod al bătăliei Euromaidan aflate în desfășurare pentru viitorul Ucrainei include, din partea guvernului, o mutare de o stranie similaritate cu perioada de glorie a stalinismului în fosta URSS.

Biserica Greco-Catolică Ucraineană (BGCU) este cea mai mare dintre Bisericile Catolice Răsăritene – biserici care sunt bizantine din punctul de vedere al ritualului, al teologiei și al politicii bisericești, dar care se află în deplină comuniune cu Episcopul Romei. BGCU are o istorie complicată; în forma sa actuală, s-a născut din Unirea de la Brest din 1596, prin care mitropolia ruteană de la Kiev-Halici, din vechea uniune statală polono-lituaniană, a revenit la deplina comuniune cu Roma, punând capăt unei jumătăți de mileniu de aliniere la ortodoxie, o schismă care s-a oficializat prin ruptura de la 1054 dintre Roma și Constantinopol. De atunci, greco-catolicilor din Ucraina nu le-au fost străine nici controversele, nici disputele politice. Deseori considerați suspecți de către romanizați (cu precădere cei din rândul clerului polonez), pentru care singurul catolicism este catolicismul de rit latin, greco-catolicii au fost de asemenea priviți cu aversiune (ca să fiu eufemistic) de către mulți credincioși ortodocși, pentru care afirmația „Nu mă aflu în deplină comuniune cu Episcopul Romei” reprezintă o componentă esențială a identității ecleziale ortodoxe și efectiv a ortodoxiei.

În secolul XIX și la începutul secolului XX, BGCU a devenit una dintre tezaurele culturale ale unei conștiințe naționale ucrainene emergente, la care capul BGCU în perioada 1901-1944, extraordinar de înzestratul mitropolit Andrei Șeptițki, a adus niște contribuții culturale unice. Conștiința de sine națională ucraineană reprezenta însă o amenințare gravă la adresa consolidării puterii sovietice. Un răspuns la această amenințare și cel mai grotesc efort de a zdrobi spiritul național ucrainean a fost Holodomorul anilor 1932-33, ceea ce Robert Conquest a denumit într-un mod extrem de inspirat „foametea-teroare din Ucraina”: un genocid coordonat de Moscova prin care nu mai puțin de șapte milioane și jumătate de oameni au fost efectiv uciși prin înfometare.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a decis să rezolve amenințarea pe care o vedea în Biserica Greco-Catolică Ucraineană prin lichidarea acesteia. Cu ocazia unui abominabil sobor (consiliu bisericesc) ținut la Liov, în vestul Ucrainei, în 1946, și organizat de poliția secretă a NKVD, pseudo-reprezentanți ai BGCU, pe deplin conștienți de faptul că se aflau sub amenințarea imediată a execuției, au „votat” pentru abrogarea Unirii de la Brest și întoarcerea în sânul ortodoxiei. Episcopii, preoții, călugărițele și liderii laici ai BGCU care au refuzat să accepte această farsă au fost trimiși în lagărele Gulagului, unde mulți au murit ca martiri (fiind ulterior beatificați de către Papa Ioan Paul al II-lea). Cei care au refuzat să accepte reabsorbția forțată în rândul ortodoxiei au intrat în catacombe. Așadar, din 1946 până în 1990, Biserica Greco-Catolică Ucraineană, o comunitate fără biserici ori alte instituții religioase vizibile, a format cel mai mare organism religios ilegal și clandestin din lume, milioanele de credincioși care îi aparțineau slujind în păduri, unde se țineau de asemenea, în taină, seminare și alte forme de educație religioasă.

Înălțându-se din dărâmăturile statului sovietic aflat în plină dezintegrare pe parcursul ultimilor ani ai perioadei Gorbaciov, BGCU și-a construit o existență vibrantă în Ucraina independentă. Fostul său conducător, Cardinalul Lubomir Husar, a fost vreme de ani de zile cea mai respectată figură publică a țării și cel care a sprijinit fondarea Universității Catolice Ucrainene de la Liov, singura instituție catolică de învățământ superior din fostul spațiu sovietic și important centru de reclădire a culturii naționale. Nu a fost o surpriză faptul că studenții și absolvenții universității au fost profund implicați în Revoluția Portocalie din 2004-05 și tot la fel de implicați în protestele Euromaidan.

La fel a fost și clerul BGCU, care a înălțat rugăciuni chiar în epicentrul activităților Euromaidan din Kiev, lucrând alături de confrații ortodocși și protestanți pentru încurajarea protestului pașnic și a rezistenței nonviolente la orice formă de brutalitate; în această privință, greco-catolicii din Ucraina și colegii lor ecumenici și-au însușit faimoasa declarație a lui Adam Michnik despre angajamentul de nonviolență al Solidarității și relația acestuia cu Polonia liberă pe care membrii Solidarității sperau s-o obțină: „Aceia care încep prin a lua cu asalt Bastilii deseori sfârșesc prin a și le construi pe ale lor”.

Dar guvernarea Ianukovici, în căutare de pârghii pentru a putea controla fenomenul Euromaidan, s-a întors recent la vechiul manual cu instrucțiuni al lui Stalin. Astfel, succesorul Cardinalului Husar la conducerea BGCU, Arhiepiscopul Major Sviatoslav Șevciuk (care a devenit mitropolit de Kiev-Halici în 2011, la vârsta de 41 de ani), a primit la începutul lunii ianuarie o scrisoare de la Ministerul Ucrainean al Culturii în care guvernul amenința că va lua măsuri în vederea revocării statutului legal al Bisericii, în condițiile în care clerul BGCU continua să desfășoare rugăciuni în afara edificiilor bisericești și a cimitirelor, unde ciudata lege ucraineană a asociațiilor religioase decretează că trebuie desfășurate serviciile religioase publice. Scrisoarea a fost formulată în cei mai uluitori termeni staliniști, avertizând la un moment dat că „un serios motiv de îngrijorare îl constituie faptul că liderii BGCU ar sprijini eforturile sistematice ale unor preoți de a ignora legea, ceea ce are un impact negativ asupra culturii și conștiinței juridice generale ale cetățenilor care sunt credincioși ai BGCU”.

Iar această afirmație vine din partea unui guvern ale cărui forțe de securitate par să creadă că gradul de „cultură juridică generală” poate fi îmbunătățit aplicându-le protestatarilor nonviolenți bătăi care să-i aducă în pragul inconștienței.

În data de 13 ianuarie, Mitropolitul Șevciuk a ținut o conferință de presă la Kiev în care a respins – în mod politicos, dar ferm – pretențiile guvernului. „Însăși existența” Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, a afirmat arhiepiscopul, era amenințată – iar asta după ce se nutrise speranța că „trecuseră vremurile în care bisericile erau distruse, iar clerul care oferea asistență pastorală credincioșilor era arestat sau chiar ucis”.

BGCU și clerul său, a continuat arhiepiscopul, „nu participau la procesele politice”. Dar Biserica nu putea „sta deoparte atunci când credincioșii săi solicitau sprijin spiritual”. Acei greco-catolici, „alături de alți cetățeni ucraineni”, își „exprimaseră în mod pașnic propria viziune asupra alegerii europene a Ucrainei, pe baza valorilor creștine și a valorilor umane împărtășite”. Iar dacă poporul ucrainean a dorit să se roage public ca expresie a acestei viziuni, „nu e nevoie de nicio aprobare guvernamentală”. Mai mult, „atunci când există lipsa unui dialog între guvern și oameni”, rugăciunea publică e esențială: „rugăciune pentru pace în țara noastră, pentru încetarea violenței și a încercărilor de a călca în picioare demnitatea și drepturile constituționale ale cetățenilor ucraineni”.

În data de 14 ianuarie, președintele Ianukovici, pesemne estimând că pierdea una dintre rundele bătăliei (în ciuda neatenției Occidentului la gambitul Ministerului Culturii și la răspunsul ferm al mitropolitului Șevciuk), a fost citat de către serviciul prezidențial de presă spunând că „oamenii ar trebui să aibă dreptul de a se ruga oriunde doresc” și propunând ca legea asociațiilor religioase să fie schimbată. Formularea lui Ianukovici nu a fost întru totul liniștitoare, sugerând că „dreptul de a se ruga” era ceva conferit de către stat și nu o parte esențială a unui drept fundamental al libertății religioase, pe care orice stat corect este obligat să o recunoască și să o protejeze prin lege. Astfel, deși presiunile imediate cauzate de scrisoarea adresată Mitropolitului Șevciuk de către Ministerul Culturii ar putea scădea, situația va continua să aibă parte de o atentă monitorizare.

Oricum, întregul episod e un puternic memento al nivelului mult mai profund la care se desfășoară lupta din Ucraina. Protestele Euromaidan au subliniat imperativul unei reconstrucții a vieții morale și culturale în societatea ucraineană, așa încât normele elementare ale decenței să fie respectate în viața publică în mod automat, nu drept concesii din partea statului. Încercarea primitivă venită din partea Ministerului Ucrainean al Culturii de a amenința Biserica Greco-Catolică Ucraineană – într-o manieră care, în mod inevitabil, a răscolit amintiri legate de lichidarea Bisericii în 1946 – a fost un pătrunzător memento al problemei fundamentale cu care se confruntă protestele Euromaidan în Ucraina: emanațiile stalinismului și efectele corozive ale acestora asupra politicii statale, culturii civice și politicii.

George Weigel este distinguished senior fellow la Centrul de Etică și Politici Publice din Washington, unde conduce Departamentul de Studii Catolice „William E. Simon”.

Traducere: Monica Got

Un gând despre “Emanațiile stalinismului

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.