Antiamericanismul este o boală ce afectează mulți europeni și o educație bună nu garantează imunitate în fața ei. Poate fi întâlnită la persoane dintre cele mai diverse, de la adolescenți revoltați (care înjură imperialismul american, dar se uită la filme americane, joacă jocuri americane, au eroi americani și vorbesc numai engleză americană, de multe ori sub forma dezgustătoarei romgleze) până la intelectuali cu pretenții (cu cât mai rafinați, cu atât mai aroganți și autosuficienți, mai ales dacă sunt de „extracție” franceză și se pot lăuda cu un doctorat în una din universitățile Republicii socialiste din Vest). Și unora, și altora, americanii le apar drept „cea mai stupidă nație”.

De ce îi urăsc cu atâta pasiune? Pentru că americanii apără tot ceea ce lor le displace. Sunt muncitori, patrioți, religioși și nu fug de război, ceea ce în ochii europenilor îi face să pară că ar veni din interbelic, din acea epocă primitivă din istoria Europei în care oamenii aveau principii pentru care erau gata să moară. Dar acel trecut a fost de mult timp aruncat la gunoi de către europeni. Astăzi, toată lumea bună știe că națiunile sunt depășite, religia este primitivă, războiul este un obicei barbar din trecut, socialismul este civilizație, iar americanii sunt grași și proști.

Firește, nu mai contează că snobii din Europa nu sunt tocmai atletici și habar nu au nici cea mai vagă de idee despre cum arată Statele Unite ale Americii; nu contează nici că respingerea patriotismului și denigrarea religiei și a propriei istorii au creat o atmosferă publică ce invită la sinucidere civilizațională; nu contează nici măcar realitatea că economiile europene sunt în colaps, iar Uniunea Europeană (noua utopie) este incapabilă se găsească soluții pentru evitarea prăbușirii statului asistențial. Nu, pentru antiamerican contează doar ura.

Fragmentul următor face parte din Discursul urii de André Glucksmann, mai precis din capitolul 4 („Sub spectrul hiperputernicului”, p.139-147) .

Oglinda carnivoră

André Glucksmann

La stânga, la dreapta, indivizii sunt preocupați de existența unui pretins „imperiu”, cocoțat pe hiperputerea pe care o deține, făcând legea, de la înălțimea bancnotelor sale verzi, asupra restului lumii. Am ieșit oare astfel din cercul rivalităților în oglindă? Nici vorbă. Pentru antiamerican, americanul este măsura tuturor lucrurilor. În afara lui, nimic nu contează. Nici crimele lui Saddam Hussein. Nici masacrele armatei ruse în Cecenia. Americanul, ca și evreul, este obiectul tuturor atențiilor, nu e scăpat o clipă din ochi.

Americanii îi trimit în schimb irenicului european, care îi demonizează, o imagine inversată a lui însuși. Ei sunt ceea ce era el însuși cândva. Ei cred în raportul de forțe, el a depășit deja faza asta. Ei vorbesc despre „rău” cu o incredibilă naivitate, în timp ce el, europeanul, el trăiește dincolo de rău; o astfel de fetișizare, atât de retrogradă, nu-i mai sperie decât pe copii. El se amuză: cât sunt ei de tonți! Cei care încă mai cred în adevăr și în minciună, în libertate și în servitute, n-au înțeles că toate aceste noțiuni se amestecă între ele, mult mai complexe, mult mai relative! Ei construiesc atunci când el deconstruiește.

Ura față de America este o ură de sine. Ea e preocuparea de un seamăn care regresează în trecut, ea se oripilează de un confrate contrafăcut, ea se neliniștește că va cădea nas în nas cu propria ei caricatură. Oglinda, oribila mea oglindă, de-aș putea să nu semăn cu mine însumi și să mă abstrag, înveșmântat în inocență, dintr-o istorie plină de zarvă și de furie, în care primitivii de dincolo de Atlantic se îndărătnicesc să mai bâjbîie încă.

Mii de nuanțe policrome împodobesc subtilitățile antiamericanismului european, o convingere comună le sudează: americanii acestui început de secol sunt „traumatizați”. 3000 dintre ei s-au volatilizat în câteva minute și iată-i captivi ai unei date pe care nu izbutesc s-o reinsereze în cursul obișnuit al timpului, undeva între cifrele accidentelor de circulație, victimele caniculei, cutremurele și perioadele africane de foamete.

Pentru a relativiza nenorocirile de la 11 septembrie, americanii ar trebui să împrumute de la Europa oficială arta ei dezinvoltă și perfect grațioasă de a suci gâtul unor amintiri extrem de împovărătoare. E de ajuns ca toți să se reunească într-un loc al memoriei într-o zi a amintirii, să celebreze acolo nașterea unei conștiințe mondiale care făgăduiește „să nu se mai întâmple niciodată așa ceva”, iar apoi, traumatismul odată exorcizat, să treacă la treburile curente. Americanii nu sunt inițiați în tainele activității de doliu și de datorie de aducere-aminte care se străduiește să sutureze definitiv rănile unui trecut fosilizat.

Propensiunea americanilor spre mobilizare împotriva unui „rău” – totalitarism, apoi terorism – constituie în ochii antiamericanului cultivat indiciul unui retard mintal de netăgăduit. Ce naiba! În Europa suntem mult mai vicleni, mult mai isteți! Mai bine de o treime dintre germani cred că prăbușirea Gemenilor – faimoșii Twin Towers – a fost pusă la cale de CIA. Au ales ca bestseller „revelațiile” lui von Bulow, fost ministru socialist, care, după modelul lui Meyssan, bestseller în Franța, explică cu ajutorul unor anchete fictive că SUA și-au dat singure lovitura mortală pentru a-și face de fapt un serviciu.

O teorie înrudită, ornată cu nobile podoabe sociologice, este profesată de universitari care n-au uitat vulgata marxistă a profesorilor sau a tinereții lor. Imperialismul, „stadiu suprem al capitalismului”, și-ar fi atins punctul maxim în „capitalismul global” care nu ar da greș, de data asta cu adevărat, în a devenit propriu lui gropar! Aceeași părere, împodobită cu penele filozofiei sau medicinei, enunță în chip savant că „sistemul” își produce proprii viruși și astfel America se doverează singură, pradă unei crize, imunitară sau morală, geopolitică sau demografică, dar întotdeauna fatală, pe placul doctorilor de tipul mă-pricep-la-toate, care se înghesuie la căpătâiul ei.

Nu contează abundența sofismelor, a dezvăluirilor fără dovezi și a supozițiilor gratuite, deoarece concluzia cade tăioasă ca un cuțit de ghilotină: 11 septembrie n-a fost decât un joc al Americii cu ea însăși. Ea n-a suportat atacul unui rău din afară. Ea se află în încleștare cu o lume pe care ea o produce și o reproduce. Dacă există vreun rău, America este acel rău.

Nu iese fum fără foc. Cine vrea să înșele e înșelat, orice naș își are nașul, victima e călău. Iată o sumedenie de scenarii aranjate, pe tema cărora face variațiuni un antiamericanism pe care am greși dacă l-am reduce doar la aceste bricolaje fiecare. Îndărătul lor se profilează „o viziune”, care nu mai este aceea asupra Americii, devenind aceea asupra condiției umane, al cărei fond teologic apare rareori direct, pe față.

Un cinema teologic

Se face deseori afirmația că un anume „fundamentalism” și „spiritul de cruciadă” au determinat strategia americană. În schimb, se presupune că critica „obscurantismului” SUA este în afara oricăror supoziții religioase. Nici vorbă de așa ceva.[1]

[1] După cum o subliniează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp.49-62.

Orice spirit religios își găsește unul pe măsură, dacă nu și mai mare. Un articol apărut în La Vanguardia, la Barcelona, afirmă, sub semnătura E. Juliana: „Lecțiile pe care le căpătăm din tragedia irakiană[sunt] că de cealaltă parte a Atlanticului, oamenii au o concepție asupra lui Dumnezeu foarte diferită de a noastră.”[1] Ia te uită! Până atunci crezusem că în America oamenii afișau numeroase concepții diferite asupra lui Dumnezeu, că făceau să sporească numărul bisericilor și al sectelor, astfel încât în acel baza haotic era cu neputință să alegi „una” care să le rezume pe toate. Reciproc, pe malurile noastre, pare a fi o nesocotință să identifici „una” și o singură concepție – „a noastră” – asupra lui Dumnezeu, când papa însuși, care nu poate fi suspectat de incredulitate, a deplâns de mai multe ori faptul că europeanul trăiește „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”.

[1] După cum o sublinează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp. 49-62;
[2] „Dumnezeul răzbunării lui G.W. Bush”, titrează Courrier International care traduce articolul (30 aprilie 2003). R. Lellouche a marcat primul enormitatea acestei afirmații (Hayek Institute), Bruxelles, 2 septembrie 2003.

Dar să nu ne mai ocupăm de realități! Li se reproșează aici americanilor nici mai mult, nici mai puțin decât că abandonează autenticul creștinism și că profesează „o idee care reface în sens invers drumul lui Pavel din Tars spre a reveni la irascibilul Iehova al Vechiului Testament care pusese să fie tăiat gâtul tuturor primilor născuți din Egipt pentru ca poporul său ales să intre din nou în istorie.” Ei, drăcie! Rugurile Inchiziției merită să fie iarăși aprinse! Anglo-americanii au intrat în Bagdad, au masacrat după modelul unui Moise satanic, fluturând Vechiul Testament, în timp ce Sfântul Pavel și Evanghelia lui Isus susțineau veto-ul Franței.

Două viziuni asupra lumii. Două concepții asupra lui Dumnezeu. Iar autorul se revendică de la catolicism, a cărui slăbiciune actuală o deplânge. Numai că aici, el induce în eroare. Pentru a opune mai bine „tabăra păcii” europeană, „a noastră”, ațâțătorilor lui Iehova răzbunătorul, el sapă o prăpastie între Vechiul și Noul Testament și distruge o concordanță între cele două testamente care nu a fost niciodată respinsă nici de Sfântul Pavel, nici de Sfântul Augustin, nici de Luther și nici de Calvin. Religia antiamericană, care se ridică aici și devine anti-Vechiul Testament, poartă un nume: marcinionism. Aceasta a fost o erezie predicată de Marcion [1], la Roma, pe la anul 140 după Cristos: singura care contează este evanghelia bunului Dumnezeu, trebuie să renunțăm la Vechiul Testament al dumnezeului rău.

[1] Cf. A.V. Harnack, Marcion (1924), ed. du Cerf, Paris, 2003.

De sub disputa dogmelor, se ițește o opoziție mult mai prozaică. „De ce în Vechiul Testament oamenii mint cu nerușinare, înșală, șterpelesc, devorează, se prostituează (vezi arborele genealogic al lui Isus), se îndoiesc, rostesc blasfmenii și se jură, în timp ce toate astea nici nu există în Noul Testament?” se întreabă pastorul Bonhoeffer (înainte ca nazismul să-i fi făcut de petrecanie). Merită să cugetăm la răspunsul lui. Vechiul Testament, spune el, se situează în realitățile „penultime”, zilnice, terestre, care precedă „cuvintele de pe urmă”, cele ale credinței și ale escatologiei. Și Bonhoeffer ne invită să nu inversăm ordinea: „Noi trăim în realitățile penultime și așteptăm credința în ultimele.”[2] [2] Citat de B. Lauret, prefața la Harnack, op. cit., p.365

Poftim de vezi! Antiamericanismul european se crede cumva instalat odată cu Marcion în adevărurile de pe urmă, învestit de omnisciența divină? În vreme ce trista America încă mai bate pasul pe loc în realitățile penultime în care finitudinea și răul există, în noi, cât și în afara noastră! Marcion este un cetățean al sfârșitului veacurilor, alții se cred astăzi la sfârșitul istoriei. Antiamericanismul european care galopează la asemenea înălțimi istorico-mondiale îi disprețuiește pe americani, care își târăsc încă picioarele pe pământ cu mâinile vârâte în toate mizeriile.

Dacă eroarea americanilor, pe care ne-am complăcut să-i taxăm drept fățarnici și integriști creștini, s-ar rezuma la acest prozaism în politică, ar fi, în mod normal, ceva lipsit de importanță pentru europeni. Dar când ei defilează cu milioanele și huiduie într-un singur glas pe locatarul de la Casa Albă, se cuvine să-i recunoaștem acestuia o putere de demiurg și să-l credem în stare să decidă în absolut orice. Cel care e învestit cu puterea de regizor al armoniei planetare devine, ipso facto, responsabil de rateurile, de gafele sau de erorile unor puneri în scenă și se pomenește curând vinovat, în bloc, de nenorocirile întregului unviers.

Manifestanții nu se leagă de șeful armatelor care comite, lucru previzibil, greșeli tactice, chiar strategice. Nici de șeful statului care țintește când just, când alături. Cei care huiduie nu se adună atât de numeroși și de unanimi decât pentru că își închipuie că-l înfruntă pe stăpânul Lumii. Care, în mod cât se poate de evident, nu este și nu poate fi la înălțimea sarcinilor care îi sunt încredințate. Negreșit el își face treaba de mântuială, dă rasol în misiunea care îi revine. Antiamericanul, în schimb, nici nu bănuiește acest lucru: imperiu, imperialism, unilateralism, hiperputere, toate aceste vocabule cu geometrie invariabilă vehiculează asigurarea niciodată repusă în discuție că nr.1 de la Washington cârmuiește planeta. Și deoarece nimic nu merge cum trebuie, se vede deja cu ochiul liber, el o cârmuiește prost! Nu există o a treia cale: dacă el nu e bunul Dumnezeu, devine atunci Diavolul.

În întâmpinarea Creatorului

Lumea lui Bush, acesta este titlul unui documentar francez, deloc amabil, printre multe altele mai neplăcute, pentru președintele SUA. Totul se află deja exprimat în titlu: lumea îi aparține lui Bush. El o modelează și o fasonează după bunul lui plac. Iar rezultatul nu e deloc încurajator. Mai brutal, filmul lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11, trântește afirmația că războiul din Irak este un „război pentru nimic” și o face cu atât mai ușor cu cât nici o informație, nici o imagine nu-i permite spectatorului să-și reamintească sau măcar să-și imagineze cum era Irakul înainte de invazia pușcașilor marini. În ziua primului bombardament, copiii se jucau cu zmeul într-o țară liniștită.

Trezeci de ani de gropi comune, de dictatură sălbatică, de torturi, de masacre în masă, de corupție, de delicte de serviciu, de servituți dispar de parcă nici n-ar fi existat. Bush își fabrică „lumea” lui și o creează ex nihilo. Trecutul nu e decât o foaie imaculată, universul exterior rămâne undeva departe, în afară de cazul în care America făptuiește acolo delicte. Un război dus pentru distracție, pentru ceea ce se numește fun, o toană a prințului, care e rău, cu adevărat rău. Meciul este jucat cu ușile închise, Bush își face numărul, iar Moore își face filmul. Cum îi revine acestuia din urmă rolul de a monta probele filmate și de a păstra decupajul final, final cut, ghiciți cine va câștiga laurii?

Odinioară, militanții ciné-vérité-ului încercau – cu câte dificultăți – să prindă o bucățică de real autentic. Astăzi organizatorii festivalului de la Cannes militează și reduc realitatea la cinematograf. Oare cum a creat Dumnezeu lumea? I-a fost de ajuns să proiecteze un film, să creadă cu putere în imaginile care defilează și ecranul s-a transformat în materie. „Dumnezeu zidește lumea, adică el vrea o lume, gândește o lume; Dumnezeu determină, nimic nu se află acolo în afara lui care determină”, ne încredințează Hegel, care știe despre ce vorbește. Michael Moore în chip de zgomotos epigon nu face cinema, ci catehizează, adoptă punctul de vedere al lui Dumnezeu, creează pornind de la nimic, își scoate personajul cel rău din neant înainte de a-l trimite iarăși acolo.

Antiamericanul este un mistic inversat. Atotputernicia căreia bigotul i se închină, el o detestă. Dar amândoi împărtășesc credința într-o Atotputernicie, rugăciunile reținute izbucnesc în sarcasme. Lumea „lui” Bush este o lume magică, ea ascultă de prestidigitatorul care o manevrează, chiar dacă orice anti-Bush își închipuie că el ar fi mult mai performant în locul „cow-boy-ului”. Fantezia se poate dezlănțui în voie din moment ce de la bun început referirea la lumea reală este abolită – s-au volatilizat irakienii dispăruți cu milioanele, kurzii gazați, limbile și urechile tăiate, războaiele de agresiune. Din real, antiamericanul face tabula rasa.

Nu toată Europa, ci Europa antiamericană adâncește prăpastia. Marcion făcea deosebire între ziditorul din Vechiul Testament și un „Dumnezeu străin”, acela al iubirii revelate de Isus. Mai tranșanți încă, unii gnostici trăiesc Judecata de pe urmă ca pe actualitatea zilei și consideră lumea care ne înconjoară plasată sub autoritatea implacabilă a unui „demiurg rău”. Ei trag logic concluzia nocivității hranei pe bază de carne, a păcatului trupesc, a procreației, și intră în comuniune unii cu alții, adevărați „altermondialiști” înainte de termen, în așteptarea unei „alte lumi”, pură și desăvârșită. „Dumnezeul cel rău este dumnezeul cel mai util care a existat vreodată. Dacă nu l-am avea la îndemână, unde s-ar scurge oare tot veninul nostru?… Știm deci de cine ne legăm, pe cine să defăimăm: nimic nu ne măgulește și nu ne susține mai mult decât a plasa izborul josniciei noastre cât mai departe de noi cu putință.”[1] [1] Cioran, „Le Mauvais Demiurge” în Oevreus, Quarto Gallimard, p.1171 [Trad. rom. Demiurgul cel rău, Humanitas, 1992, 2006]

Învestindu-se unii pe alții rebeli de categoria întâi, antiamericanii protestează în cor împotriva „Sistemului”. Cu toții se dedau la alcătuirea de definiții multiple ale „Sistemului” – dictatura Capitalului, domnia metafizică a Tehnicii, universul păcatului, demoralizarea mondializată – dar conchid identic asupra necesității de a strivi această demiurgie malefică în întregime consacrată distrugerii și, astfel, autodistrugerii. Modernii îi întâlnesc pe antici, vechii revoluționari îi strâng la piept pe tinerii ecologiști. Căci Sistemul care lansează o luptă pe viață și pe moarte împotriva a tot ce trăiește duce în paralel o luptă împotriva lui însuși. Condus de dorința lui de distrugere, își sapă propriul mormânt.

De unde și evidența: America, fiica iubită a Sistemului, este cauza însăși a terorismului care o ia drept țintă. Căci, o știm încă din secolul al II-lea de după Cristos, dumnezeul cel rău se devorează pe sine. Teză confirmată și de mințile luminate, de la Baudrillard la Derrida. După moda zilei, se vorbește atunci de „o lege implacabilă, cea care reglementează orice proces autoimunitar. Un proces autoimunitar este, după cum se știe, acel straniu comportament al organismului viu care, într-un mod aproape sinucigaș, se străduiește să distrugă „el însuși” propriile sale sisteme de apărare, să se imunizeze împotriva propriei sale imunități.”[1] Și iată de ce fiica voastră e mută! Nu e nevoie de anchete minuțioase, stimulate vreme de doi ani de niște reprezentanți americani, în privința punctelor slabe și greșelilor serviciilor de securitate. Inutile de asemenea anchetele falsificate asupra unor atentate care n-au avut loc, dând totuși iluzia că s-au petrecut.

[1] J. Derrida în Le Concept du 11 septembre, Galilee, 2003, p.145; astfel savanții noștri reinventează catoblepasul drag lui Flaubert: „Odată, totuși, tot lingându-mi picioarele, mi le-am devorat fără să-mi dau seama.”

Ar fi trebuit să știm dinainte că zgârie-norii mai devreme sau mai târziu se sinucid, că Pentagonul de asemenea se autobombardează ținând seama de „legea implacabilă” care reglementează „orice organism viu”. Deși împestrițată aici cu un vocabular cu pretenții științifice (într-adevăr, științele nu mai enunță cu atâta frivolitate „legi implacabile” care vizează „totul”), gnoza nu renunță niciodată să dogmatizeze și să se împodobească pe sine cu laurii infailibilității.

Vade retro Satanas, să nu mai înâlțăm crucifixul pentru a alunga vampirul, ci să ne reculegem în fața unui „virus al autodistrugerii” pentru a ne scăpa de influența demonului și a da mărturie, cu sprijinul științei și filozofiei, că America va sfârși prin a se prăbuși peste ea însăși.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

10 COMENTARII

  1. Anti-Americanismul nu este un fenomen nou. Daca faceti putina cercetare veti vedea ca a fost un curent al elitei intelectuale Europene inca de la inceputul existentei Statelor Unite ca natiune independenta. Acest curent a fost continuat si exacerbat de-a lungul a doua secole – cu exceptia catorva ani in care America si-a trimis fii si ficele sa moara ca pentru a-i elibera pe Europeni de jugul Prusiei imperiale si cel nazist.
    Americanii au fost intotdeauna invidiati pe ascuns pentru libertatile si spiritul lor intreprinzator iar in public au fost criticati pentru lipsa de eticheta, cultura si traditie. Ca regula generala, intelectualii de doua parale care-i fac pe americani grasi prosti si needucati n-au pus piciorul pe pamintul din partea opusa a Atlanticului.
    Can Europenii se vor trezi intr-o buna zi in postura de sclavi sub cizma islamicilor la cine credeti ca se vor ruga cu lacrimi in ochi sa ii scape de cotropitori, asa cum au facut-o in primul si al doilea razboi mondial?
    Nu trebuie sa-mi dati un raspuns. Intrebarea este retorica.

  2. Pentru TranssylvaniaPhoenix: Cu nazistii de acord, dar „jugul Prusiei imperiale” ? Hm ! Atentie la poncife si la propaganda retroactiva.

    Oricum francezii au fost mereu campionii antiamericanismului in ciuda povestii cu statuia libertatii. Imediat dupa Primul Razboi Mondial cind USA trebuiau sa primeasca inapoi creditele prin care pompasera in Franta armament si hrana, sovinii din Hexagon au calculat repede cit a costat expeditia lui Lafayette plus dobinzile aferente pe vreo suta si ceva de ani, rezultind imediat o suma mult mai mare decit cea datorata. Ca Louis XVI nu i-a ajutat pe americani de dragul libertatii ci pentru a torpila Anglia vajnicii patrioti francezi s-au prefacut ca uita.

  3. Pentru Transsylvania Phoenix si prietenii!

    Nici Pro-Americanismul nu este un fenomen nou.
    I. Da, America si-a trimis fii si ficele sa moara in Europa, dar cu frana trasa. Celor care nu cred ca frana era trasa, le sugerez sa analizeze cel de al doilea razboi mondial in trei etape :
    1. dec. 1941 (intrarea in razboi) – iunie 1944 (eliberarea Romei si debarcarea in Normandia);
    2. unde era frontul de rasarit in iunie 1944, raportul de forte pe acest front, nivelul tehnic al dotarii si sa estimeze cat mai rezista Germania fara interventia americana in Europa;
    3. perioada iunie 1944 – 15 august 1945. Nu pot sa nu atrag atentia asupra datelor de 6 si 9 august 1945 cand, in numele ,,omeniei” de care au dat dovada (si vor mai da) au ucis in cateva secunde mai multi civili nevinovati decat ,,fii si ficele lor” decedate in razboi.
    Era nevoie de aceste bombe? Tot retorica!
    II. America campioana a democratiei si drepturilor oameniler dupa 1945.
    Sugerez ceor care cred in ,,vorbele americanilor” sa caute doi ani consecutivi in care America sa nu fi fost implicata in razboaie, lovituri de stat, amennintari, intimidari alte altor state, asasinate si alte ,,binefaceri” din aceasta categorie. Coreea, Vietnam, Laos, Cambogia, Cuba, Iran, Nicaragua, Angola, Irak, Panama, Jugoslavia, Afganistan, evenimentele din nordul Africi (mai sunt si altele) sunt tot atatea campuri in care americanii au actionat in numele ,,libertatii omului”. Daca ,,pun botul” la dansul lui Hillary Clinton pe continentul negru, ii va costa scump pe africani.
    Ce s-a ales de prietenii SUA ? Ngo Dinh Diern, Osama bin Laden si Saddam Husein, creatii ale administratiilor americane – au sfarsit ucisi de ,,parintii” lor. Irakul a fost distrus din cauza armelor de distrugere in masa (sigur, inexistente la data razboiului) dar pe care americanii le-au livrat in timpul razboiului cu Iranul si i-a incurajat pe irakieni sa le foloseasca in lupte. Acum urmeaza Iranul care le-a inchis ,,robinetul” la petrol si a uitat sa-l mai deschida. Daca nu ma insel, pe ruta Israel, Iran au vandut arme in Nicaragua. Riposta lumii? Palida, numai :
    – pentru ,,actiunile umanitare” facute in Iran si Nicaragua, Curtea Mondiala a Drepturilor Omului a condamnat SUA pentru ,,utilizarea nejustificata a fortei fara provocare” – in traducere libera R. Reagan a finantat terorismul;
    – in urma razboiului din Irak (neautorizat de ONU) un tribunal din Malaezia i-a gasit vinovati de genocid pe George W. Bush si pe Tony Blaier.
    III. Europa sub cisma islamica? Islamistii sunt mai credinciosi cuvantului dat decat crestinii, cu atat mai mult decat americanii. Islamistii il au pe Mohamed si coranul, americanii au banul (tiparnita este la ei) si minciuna. Ce bine ar fi ca ,,cisma islamica” sa fie singura grije a europenilor. Cozile de topor trebuie sa fie grijea noastra! Daca va intreaba cineva, care este cuvantul lipsa din propozitia ,, Minti ca o gazeta ………..” sa raspundeti americana!

  4. @4 Nu Adrian, ci Andropov 🙂 Ma refer la genialul „intoxicator” kaghebist ale carui metode le pui in practica. Esti de multe ori pe langa, dar asta nu are, asa cum stim, nici o importanta. S-ar putea ca unii, vazandu-ti postarea, sa incerce sa te contrazica cu tot felul de argumente, unul mai logic decat celalat. Naivi 🙂 Tocmai am terminat o carte in care poti sa-i „auzi” vorbind pe Putin, Vladislav Surkov, Alexander Dughin, Jirinovski, exact , dar exact, ca tine! Nu-l mai pun pe Andropov ca l-am pomenit la inceput. Spre deosebire de gazetele burgheze, scuze americane, tu, si ei, spuneti adevarul… pe care ati pus monopol. Bine monopolul nu e bun, decat, asa cum spune Putin ” cu o singura conditie: sa fie rusesc” 🙂

    Soldatii si ofiterii sovietici au avut sansa sa moara pentru apararea umanitatii in fata pericolului reprezentat de „monstrul american” in Coreea, in Vietnam, in Angola, in Afganistan si n-au murit, pentru ca atunci au fost intampinati cu flori, paine si sare, cand au eliberat Ungaria si Cehoslovacia. 🙂

  5. Nu, eu nu sunt Pro-Rus si nu detin adevarul absolut. Gresesc si eu, mai mult decat altii. Ca sa fie clar, pentru mina USA este Uniunea Sovietica Aialalta. Hrusciov = Kennedy, Clinton = Andropov (daca vrei) dar Jirinovski este precis identic egal cu George W. Bush, la fiecare presedinte USA corspunde cate un prim-secretar URSS (Rusia). Nu este adevarata, dupa mine, niciuna dintre afirmatiile : ,,URSS bastion al pacii e” ; ,,SUA lupta impotriva terorismului, pentru libertatea oamenilor si alte vrajeli”. La Berlin a fost un singur pahar si au baut apa unii dupa altii. Unde au fost prezenti americanii au sosit si rusii, sau invers. Este adevarat, in ultimul timp rusii au cam chiulit, mai mult au latrat.
    Prin ce am scris inainte, sunt convins ca nu am fost clar, am vrut sa spun ca nu este bine sa nu ne ,,rugam de nimeni cu lacrimi in ochi” sa apere Europa. Europa are tot ce ii trebuie sa se apere singura, numai sa fie lasata. Sa nu ne mai fericeasca altii ! Romania trebuie sa faca la fel, sa nu mai linga nici bocancul american, nici cisma ruseasca, nici sosetele nimanui. Sa nu mai ascultam sfaturi, stim sa gresim si singuri! Te rog sa nu ma acuzi de ultranationalism, nu am impartit paharul cu Jirinovski.

    PS Afirmatia ,,minti ca o gazeta americana” este din perioada interbelica, a aparut imediat dupa primul razboi mondial.

  6. @6 Andropov
    „PS Afirmatia ,,minti ca o gazeta americana” este din perioada interbelica, a aparut imediat dupa primul razboi mondial.” Ai incheiat apoteotic, bineinteles, cu inca o prostie. Confunzi razboaiele 🙂

  7. Calehari, te vad f. mandru de ,,binele” facut de SUA pana acum si f. preocupat de implementarea ,,democratiei” americane in lume. Am sa te anunt eu cand islamistii vor trece Dunarea sau rusii Prutul. Atunci, de spaima, sa fugi repede la Casa Alba sa te ascunzi sub stiharul presedintelui SUA. Referitor la ,,incheierea apoteotica” iti sugerez sa mai citesti si ce nu-ti place. Vorba lui V.G., nu urzica! Cauta prin Rusia anilor 1919-1920 (interventia puterilor aliate in razboiul civil) si prin Franta dupa cererea SUA ca Europa sa le plateasca ,,contributia” din primul razboi mondial. Dupa stiinta mea, anul 1920 este intre cele doua razboaie mondiale. Pentru cultura generala, SUA a pierdut ~ 50.000 de soldati, iar Romania ~900.000 de sodati. Daca, consideri prostii ceea ce am scris eu, inseamna ca atunci cand orbii vor deveni sateliti, TU vei fi demult pe orbita. Acum eu pun punct dialogului dintre noi si te las sa treci tu primul puntea. Numai bine!

  8. Puterile aliate au intervenit in Rusia impotriva bolsevicilor, Adrian, iar trupele au fost retrase pentru ca la conducerea SUA si Marii Britanii se aflau politicieni care simpatizau cu cauza comunista, liberalii Woodrow Wilson si David Lloyd George. Cat despre pierderile de razboi, ce are sula cu prefectura? Mortii nostri ii anuleaza pe ai altora, mortii altora ii anuleaza pe ai nostri?

  9. @8 Expresia clasica era ” minti ca o gazeta burgheza” si a aparut la noi dupa al doilea razboi mondial. De ce „burgheza” ? Pentru ca „gazetele comuniste” nu minteau; ele spuneau numai adevarul. 🙂 Cuvantul lipsa din postarea @4: „Daca va intreaba cineva, care este cuvantul lipsa din propozitia ,, Minti ca o gazeta ………..” sa raspundeti americana!” este prin urmare „burgheza” si nu americana, cum ai inventat tu. In legatura cu postarea@8 iti urez delir linistit in continuare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here