[toc auto=off]Există oameni care, în ciuda unor vocaţii apropiate şi chiar dacă au fost recompensaţi în aceeaşi branşă, sunt de fapt foarte deosebiţi prin morala pe care o promovează. Sau prin lipsa ei…
Michael Moore
Născut şi crescut în zona industriala a oraşului Chicago, Michael Moore s-ar putea defini pe el însuşi în multe feluri, dar mai important este sa lăsăm faptele sa vorbească pentru el. Şi-a părăsit ambiţiile academice abandonând studiile la University of Michigan-Flint, a vrut sa devină lucrator la General Motors, dar a plecat după o zi, a fondat săptămânalul The Flint Voice pe care l-a părăsit pentru a se muta în California, i-au trebuit 4 luni totuşi până să-şi dea demisia din funcţia de redactor-şef al publicaţiei liberale Mother Jones (pentru că nu a vrut să publice un articol cu nuanţe critice la adresa regimului sandinist din Nicaragua) dar în urma procesului s-a ajuns la o înţelegere cu proprietarul, în urma căreia suma frumuşică de 58000 USD au fost plătiţi lui Moore ca despăgubire. A abandonat presa scrisă pentru a se dedica filmului documentar, obţinând primul său mare succes cu Roger and Me.
Între succesul cu Roger and Me şi ultimul succes cu Sicko, Moore a obţinut premii şi bani, foarte mulţi bani, cu un număr de producţii cinematografice bine primite de public, cum ar fi: Canadian Bacon, un film satiric; The Big One, în 1997; Bowling For Columbine, în 2002; Fahrenheit 9/11, în 2003. I s-au decernat în timp trei Oscaruri, a obţinut un Palme d’Or, numai încasările lui Fahrenheit 9/11 trecând de 200 milioane dolari.
Acest “very ideological guy and not a very well-educated guy”, după cum îl caracterizează Paul Berman (de la Mother Jones), s-a afirmat şi în câmpul dezbaterilor politice, fiind unul din susţinătorii lui Ralph Nader în anul 2000. Dar şi Ralf Nader a fost abandonat în 2004, cu scopul de a susţine candidatura democrată la preşedinţie, candidatură văzută de Moore ca fiind cu mari şanse de succes. America era profund divizată în 2004, poate că nu mai fusese aşa din perioada Razboiului din Vietnam, pivotul central al dezbaterii politice fiind intervenţia armatei SUA in Irak. Moore este un adversar înverşunat al Administraţiei Bush pe care o acuză de orice rău posibil pe pământ, de la afaceri dubioase cu familia Bin Laden la o implicare iraţională în războiul din Irak. Implicare ce ar îmbogăţi doar marile corporaţii americane de care este legat numele preşedintelui.
Moore a lucrat şi pentru BBC2, care a transmis serialul TV Nation ( cu ştiri “necenzurate” sau din aria celor nepromovate de media) în perioada 1994-1995. A produs diverse video-clipuri, a jucat în filme, a scris 3 cărţi de succes din care titlul uneia, Stupid White Man, spune multe despre viziunea stângistă, aflată în zona political correctness a acestui prolific multilateral regizor-scenarist-scriitor-etc-etc.
Ca să îşi potenţeze la maxim activitatea politică, în anul 2004 a participat la un ciclu de 60 de conferinţe anti-Bush în statele americane unde opţiunile electorale erau pe muchie de cuţit. A declarat cu infatuare şi poate şi crede în: “I am american! I am american!” în faţa unei naţiuni pe care o sfătuieşte să lase lupta armată. Moore a imaginat cadourile publice în perechi de chiloţi ca fiind modalitatea supremă de convingere a persoanelor nedecise să voteze, a produs ilaritate prin jocurile de cuvinte cu care îşi însoţea argumentările în ciclul de conferinţe. Moore luptă contra marilor corporaţii, dar nu refuză drepturile de autor de milioane şi milioane de dolari rezultate din încasările filmelor sale prin reţeaua capitalistă (şi ea corporatistă) de distribuţie. Se vrea democrat (s-a şi înscris în 2003), chiar dacă refuză să fie numit “political activist”, se vrea a fi vocea raţiunii chiar dacă s-a demonstrat mereu că faptele prezentate în documentare sunt distorsionate, că sunt luate afirmaţii făcute într-un context şi folosite în aşa fel încât să incite, să stârnească furia şi dispreţul auditoriului contra… ei bine contra celor neiubiţi de Moore. A preşedintelui Bush, a conservatorilor, a companiilor multinaţionale, pe scurt împotriva celor anatemizaţi de activiştii de stânga. În 2007 a cerut de mai multe ori lui Al Gore să candideze în alegerile de anul viitor. Este deci clar că se pregăteşte pentru viitorul ciclu al alegerilor prezidenţiale având aceeaşi platformă democrată, anti-conservatoare şi anti-război.
Democraţii sunt foarte puternici în zona producţiilor artistice, teatru, film şi nu este exclus ca de fapt obţinerea Oscarului de către, de exemplu, Fahrenheit 9/11 să fi fost în mare parte o acţiune de promovare politică. Franţa anului 2004 a distins acelaşi film la Cannes cu premiul cel mare, moment mediatizat enorm ca fiind încă o palma pe obrazul diabolicului Bush. Franţa era atunci pe culmea valului anti-americanist şi valoarea artistică şi morală nu prea a avut căutare în faţa imperativului politic. Mai există sau mai poate exista artă-pentru-artă?
Cristian Mungiu
Mult departe de America, destul de departe de Cannes, într-o ţară – România – aproape inexistentă până mai ieri în peisajul artei cinematografice de calitate, a apărut şi fiinţează din raţiuni de figurare în timp şi spaţiu, acel grup de tineri cineaşti care şi-au luat numele de “December’s Children”. Cei mai importanţi prin succesele obţinute pe plan internaţional sunt: Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu şi Cristian Mungiu.
Cristian Mungiu s-a născut în 1968 la Iaşi, iar prima facultate a făcut-o tot acolo studiind şi luîndu-şi diploma în literatura engleză. S-a înscris apoi la Universitatea de Film din Bucureşti unde şi-a luat diploma în regie. Primul său film Occident, realizat în 2002, i-a adus un număr de premii la diverse festivaluri, cea mai vizibilă apreciere fiind facută la Cannes.
În 2007 Cristian Mungiu şi-a lansat cea de-a doua producţie, 4 Months, 3 Weeks and 2 Days (4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile) film primit cu entuziasm de critici şi de public, obţinând marele premiu atât la Cannes, Palme d’Or, cât şi la Festivalul de Film de la Berlin. Asociaţia criticilor de film din Los Angeles i-a acordat titlul de cel mai bun film străin aceleiaşi pelicule. Asociaţia americană National Board of Review of Motion Picture (NBR) a plasat filmul lui Mungiu printre cele mai bune 5 filme produse în lume. Asta nu înseamnă că filmul 4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile intră cu siguranţă în selecţia ce va fi făcută de Academia Americană de Film pentru acordarea premiilor Oscar (eventual pentru cel mai bun film strain) ţinând cont de precedentele evocate de agenţia Reuters.
Filmul lui Mungiu a fost realizat cu un buget modest, dar toată lumea a fost de acord când regizorul-scenarist a spus urmatoarele cuvinte cu seriozitate şi din proprie convingere: “… need neither a big budget nor big stars to tell a story the world wants to hear.”
4 Luni , 3 Săptămâni şi 2 Zile nu vorbeşte despre corporaţii, nu atacă războiul din Irak şi nu se răzvrăteşte împotriva establishment-ului. Este un film despre problemele Estului comunist în varianta România, este vorba despre drama femeilor într-o lume ce le obliga să procreeze chiar dacă nu voiau. Este vorba de lumea pe care avocaţii sandiniştilor-antiglobaliştilor-liberals-leftists-no-war activi în permanenţă în campusurile universitare, în general se prefac că o uită sau într-adevăr au uitat-o. Este lumea care a avut nevoie de dreapta, de Reagan, de Margaret Thatcher, de Bush tatăl şi de Bush fiul. Este lumea căreia democratul Clinton i-a aruncat un oscior de respect într-o vizită fulger de 2-3 ore. Avea altceva mai bun de făcut decât să stea pe aici…
Cristian Mungiu nu face pe clovnul, nu aruncă pachete cu chiloţi către auditoriu, nu işi întoarce şapca pe cap şi nu-şi trădează mentorii politici pentru că nu-i are. El face filme de artă, cu un puternic timbru moral, n-are timp şi idei să producă demonstraţii şi contrademonstraţii, scandalul fiindu-i străin de fire.
Ar putea să stea liniştit Cristian Mungiu. Ar putea să se concentreze doar la următorul său film. Dar nu este în firea sa. Aici seamănă în singurul fel posibil cu Moore, deoarece face şi el un tur prin ţară, dar este vorba nu despre un turneu politic, ci despre un turneu cultural în care încearcă să sensibilizeze autoritaţile decidente că este timpul ca România să nu mai figureze cu doar 80 (35 susţine media internaţională) de cinematografe. Multe din acele 80 sunt doar pe hartie, asta este sigur. Mungiu se luptă pentru găsirea unei soluţii nu doar de supravieţuire, ci mai ales de educaţie prin cultură cinematografică.
Cristian Mungiu nu are cum să se îmbogaţească din producţia de filme, tinerii în general descarcă de pe net cam toate filmele care le sunt pe plac. Oamenii obişnuiţi merg rar la puţinele cinematografe care mai sunt, din diverse motive, poate şi pentru că nu se simt bine în săli insalubre unde “legea” o face nesimţirea codaşilor la bună purtare.
Cristian Mungiu nu strigă niciodată : “Eu sunt român! Eu sunt român!”. Dar filmele pe care le face cu profesionalism sunt argumente valabile că putem avea încredere în viitor şi că în decembrie 1989 românii au ales definitiv drumul libertaţii. Şi deci poate exista artă care să impresioneze prin ea însaşi. Numai că trebuie cultivată.
Nu mai ştiu cine a zis că Fahrenheit 9/11 este „cel mai mare film de propagandă făcut de la „Triumph des Willens” încoace”.
Am văzut de curînd un documentar nou despre Michael Moore, intitulat Manufacturing Dissent. E făcut de doi canadieni, dar ceea ce este mai interesant este că autorii se prezintă drept “progresişti” (simpatizanţi ai Stîngii) şi admiratori ai filmelor şi cauzelor politice ale lui Moore.
Premiza e importantă, pentru că autorii nu au avut intenţia de a face un film critic la adresa lui Moore. Ideea lor iniţială a fost de a realiza un portret al lui Moore în perioada turneului său politic anti-Bush din 2004 (“Slacker Uprising Tour”) prin 60 de universităţi americane. Însă pe parcursul acestui turneu s-au întîmplat cîteva lucruri care au schimbat complet direcţia filmului. Contrariaţi de faptul că Moore a evitat constant să le ofere un interviu, cei doi canadieni au început să sape mai adînc în istoria carierei subiectului lor şi au dezgropat o serie întreagă de detalii care pictau o cu totul altă imagine despre Moore decît cea cu care se obişnuiseră. Filmul e interesant nu doar pentru ceea ce revelează despre Moore, dar şi pentru schimbarea treptată a atitudinii faţă de subiect, de la simpatie la confuzie la critică şi mai ales pentru onestitatea autorilor, care au finalizat proiectul rezistînd tentaţiei de a îndulci sau justifica pueril datele faptice pe care le prezintă, în pofida dezamăgirii pe care au simţit-o pe măsură ce idolul lor devine din ce în ce mai vulnerabil. Sînt multe dezvăluiri despre felul în care Moore manipulează grosier faptele în filmele sale, dar cea mai explozivă constă în faptul că Roger Smith (preşedintele General Motors) îi acordase în realitate nu unul, ci două interviuri pentru filmul “Roger and Me”. Moore alege să nu se folosească de ele şi pe parcursul întregului film insistă că Roger Smith a refuzat să-l întînlească sau să stea de vorbă cu el. Practic, filmul cu care s-a lansat e construit pe o minciună neruşinată.
‘Manufacturing Dissent’ looks at Michael Moore
De unde pana unde Dreapta poate fi confiscata de Thatcher, Reagan si Bush tatal? De unde pana unde niste americani impertinenti isi permit sa sustina ca sunt de Dreapta? In America, spearhead al paradigmei modernist-liberale, nu a fost si nu va niciodata o dreapta autentica, veridica … doctrina neocon, nu e altceva decat un nou iacobinism cu aspect de dreapta, fara prea multe legaturi cu vechiul conservatorism, cu vechea oranduire aristocratica a Europei.
Antiglobalist nu inseamna automat stangist … daca stai bine sa te gandesti, globalismul corespunde exact intereselor stangii si contravine intereselor dreptei … uita-te la Nouvelle Droite a lui Alain de Benoist, la Dreapta lui Julius Evola si se va vedea clar ca SUA, are un impact indezirabil asupra culturii europene, asupra Weltanschauung-ului nostru. SUA e un copilas impuber scapat de sub control care s-a trezit peste noapte mai puternic decat taticul … un obraznic mic care mai devreme sau mai tarziu va fi pocnit si trimis la colt. Iar asta vine din partea unuia de Dreapta.
De aia nu folosesc eu niciodată împărţirea asta, stânga-dreapta.
Phosphoros, daca ai stii cat ma amuza pe mine discursul asta cu “americanii impertinenti” pe care il asuma adevaratii dreptaci ai lu’ Benoist. La prima vedere, Alain de Benoist e o figura aparte a dreptei europene, dar nu iti ia prea mult sa vezi ca asa-zisa Noua Dreapta are trasaturi comune cu progresistii de stanga pe care ii combate cu atata inversunare. Ura si dispretul fata de SUA – uite un punct comun. Camaradul Alain de Benoist se trezea in plin razboi rece si in plina confruntare lagar socialist – Vest sa califice America drept principalul inamic. Nu Uniunea Sovietica era inamicul, nu soldatul “eliberator” sovietic ameninta civilizatia occidentala, nu – Statele Unite ale Americii. Americanii pregateau colapsul occidentului, incet-incet, pas cu pas, one burger at a time. Eh, si tu zici ca unealta asta sovietica apartine Dreaptei cu D mare? Amuzant. Presupun ca esti la curent cu expresia aia aplicata uneltelor sovietice: idioti utili. Alain de Benoist a facut cariera in domeniu.
Neoconservatorismul nu este dreapta – stim toti de unde a aparut -, dar prefer niste neoconservatori americani unor asa-zisi dreptaci europeni care se tem mai mult de capitalism decat de socialismul inarmat propavaduit de Uniunea Sovietica. Nu am nevoie de o dreapta filo-saddamista care sa deplanga alianta cu SUA. Nu simt nici un pic de simpatie fata de lumea a treia a dictatorilor si tiranilor. Nu sunt impresionat de niste auto-intitulati rebeli care bat campii – printre multe altele – cu esenta pagana a Europei (forza Odin!), pierduta vezi Doamne din cauza influentei negative a crestinismului (religie a sclavilor, nu-i asa?) venit din afara, aducator de universalism si egalitarism nociv.
Heh, si ce mai zici de pozitia fata de arabii si negrii din Franta? Viziune comunitariana, pastrarea legaturilor imigrantilor cu tarile de origine + wishful thinking de genul “ne vor vedea pe noi si vor adopta valorile noastre” . Dreapta? Halal
.
Postmodernismul stangist urla din toti rarunchii in dreapta lu’ Benoist. Se vede ca Noua Dreapta (Nouvelle Droit) a aparut in 1968. Bun an. A dat multi vizionari.
@Phosphorous
Esti binevenit. Francesco iti va raspunde, dar intre timp am o rugaminte. Daca vrei sa fii luat in serios, nu te mai lansa in tirade de genul “SUA e un copilas impuber scapat de sub control care s-a trezit peste noapte mai puternic decat taticul … un obraznic mic care mai devreme sau mai tarziu va fi pocnit si trimis la colt.”
Sint puerile. E nivelul de scandalagiu care intreaba nervos “ma, ai tigari cu filtru?” in cautare de paruiala. Te rog, intelege-ma bine: nu te impiedica nimeni sa spui ce doresti. In acelasi timp, nu poti obliga pe nimeni sa te bage in seama.
Reminder to all of us
Chill out.
Be rational.
@ Imperialistu’: In primul rand, am folosit doctrina lui Benoist cu titlu exemplificativ, nu cu titlu ilustrativ. Nu sunt un adept al Nouvelle Droit, tocmai din motivele subliniate de tine (apropierea excesiva de postmodernismul stangist, in special Baudrillard si de progresismul multicultural).
Mi se pare absurd sa satanizezi la paroxism comunismul si sa exaltezi capitalismul. Capitalismul nu e mai bun decat comunismul … e doar mai putin prost decat acesta. Il prefer, totusi, pana vom gasi ceva mai bun sau vom reveni la un sistem economic traditional. Capitalismul are, in cele din urma, un efect destul de nociv asupra individualitatii si identitatii unui Neam. Bineinteles, nu ma intelegeti gresit, nu ma refer la capitalismul per se, la economia libera, ci la formele pe care capitalismul le-a imbracat in ultimul secol.
Ceea ce ma deranjeaza la doctrina neocon e ca, impotriva oricarei logici conservatoare, considera ca exista un mod de guvernare si un regim politic care poate fi aplicat intregii lumi: democratia. Mai mult, neocons acestia cred in legitimitatea de a-l impune. Nu, multumesc. Nu am nici o simpatie pentru democratia actuala din asa-zisul Occident.
Pozitia fata de arabii si negrii din Franta … e total stupida, e chiar faptul pt care Benoist ar merita doua palme dupa cap. Iar anul 1968 … stii prea bine de ce a aparut tocmai atunci.
Iar crestinismul … prefer sa nu intru in polemici pe tema lui.
@ Emil: poate chiar sunt pueril si nu sunt demn de bagat in seama. Daca ajungi la concluzia asta, nu ma baga in seama. Nimic nu te obliga. Nu astept raspunsuri, nici macar reactii.
“Capitalismul are, in cele din urma, un efect destul de nociv asupra individualitatii si identitatii unui Neam. Bineinteles, nu ma intelegeti gresit, nu ma refer la capitalismul per se, la economia libera, ci la formele pe care capitalismul le-a imbracat in ultimul secol.”
Poate dezvolti afirmatia, poate stam de vorba. Presupun (dar corecteaza-ma daca gresesc) ca Neamul subinteles e cel romanesc. Banuiesc ca exista repere concrete. Deci, in ce fel s-a manifestat efectul nociv al capitalismului asupra neamului romanesc (sau altui neam specific).
(Capitalismul are efecte nocive. Nu asta e in discutie. Mai degraba, masura in care capitalismul desfigureaza un neam. Am impresia ca asta vrei de fapt sa spui. Sigur, daca ma insel, te rog sa lamuresti. Exact, ce inseamna destul de nociv.)
@Phosphorus
Pozitiile dreapta-stanga pe esichierul politic sunt determinate de viziunile si argumentatia diferita asupra uneia sau mai multor probleme. Repet un truism, dar daca o persoana publica sau un partid politic sustin cu precadere viziuni si idei care sunt la stanga, sau mai la stanga de cele considerate a fi de centru sau de dreapta in acel moment, atunci sustinatorii acelor idei si tendinte sunt de stanga.
Exemplu? Sa zicem Margaret Thatcher. A fost un aliat puternic al presedintelui Ronald Reagan (care fusese candva democrat dar care ca presedinte al SUA din partea GOP si-a implementat viziunea politica, acea laissez-faire atat de draga liberalilor, libertarienilor, multor partide populare etc) si s-a opus cu tenacitate URSS-ului comunist. A fost numita Doamna de Fier de catre presa sovietica (comunistii se refereau doar la politica fata de ei) dar politica ei interna – de o duritate si o intransigenta deosebita – fata de sindicatele britanice a fost cea care o plaseaza clar la drapta. De ce? Pentru ca sindicatele in UK sunt curelele de transmisie ale Partidului Laburist, partid de stanga in raport cu Partidul Conservator. Pe scurt Doamna de Fier a fost de dreapta in raport cu stanga laburista.
Da, cred cu tarie ca Margaret Thatcher, Presedintii Reagan si George H.W. Bush reprezinta dreapta, ca s-au opus Uniunii Sovietice pana cand aceasta si-a dat duhul din neputinta de a face fata competitiei economice, tehnologice etc.
America nu este impertinenta. America este ea insasi chiar si atunci cand voteaza Partidul Democrat, un partid putin mai la stanga de Partidul Republican. In America stanga extrema de tip Partid Comunist nu exista. Polarizarea drapta-stanga se face deci pe issues, pe chestiuni curente de politica interna si externa.
Phosphorus, capitalismul s-a dovedit mai bun in competitia dura cu comunismul castigand pe toate planurile. Mai ales in practica, acea violon d’Ingres a comunismului. In timp, acea aparent perfecta ideologie comunista s-a sfaramat tocmai datorita practicii. De acord ca in viitor lumea va trece la alt sistem, dar acela sigur nu va fi comunist. Nu stiu ce va fi, dar sper sa fie bazat tot pe libertate.
Sarbatori Fericite!
@ Francesco: avand in vedere cele expuse mai sus, observ directia in care iti orientezi gandurile; nu am nimic de adaugat, nimic de comentat, nimic de combatut
Sarbatori Fericite si tie!
@ Emil: capitalismul are prostul obicei de a nivela, in cele din urma, orice societate in functie de o valoare cuantificabila: banul; materialismul acesta inerent capitalismul desacralizeaza structura de baza a unui neam, impingandu-l la o frenetica alergare dupa acumularea de capital; in plus, se favorizeaza aparitia unei pseudo-aristocratii cenzitare, stimulata de un protestantism pecuniarizat; si da, ma tem de marile corporatii multi-nationale, care distrug specificul culinar, vestimentar, cultural al unui popor; tema poate fi extinsa enorm … daca te intereseaza punctul de vedere pe care il impartasesc, iti recomand “The Reign of Quantity and the Signs of the Times” a lui Rene Guenon.
Înţeleg că insatisfacţia ta vizavi de capitalism e mai degrabă de ordin socio-cultural decît economic.
Capitalismul nu are suflet, însă această caracteristică nu este un defect. Cum spun inginerii, it works as designed. Atîta timp cît produce bunuri materiale din abundenţă, de o calitate crescîndă, la preţuri accesibile şi pentru un număr cît mai mare de oameni, capitalismul se achită cu succes de menirea sa. Scopul capitalismului nu este să ne facă fericiţi, înţelepţi sau buni. Este doar cea mai eficientă modalitate de a rezolva problema bunăstării materiale la scară planetară. Ceea ce e mare lucru, ţinînd cont că preocuparea majoră a omenirii a fost pîna nu demult supravieţuirea. În acelaşi timp e insuficient pentru nevoile noastre profunde, de a căror împlinire depinde calitatea noastră ca fiinţe umane. Capitalismul înghite efort şi capital, însă răsplăteşte omenirea cu un dividend intangibil şi adeseori ignorat, dar cu totul ieşit din comun: timp. Capitalismul produce timp liber pentru toată lumea, aşa cum nici un alt sistem economic nu a reuşit. Ceea ce facem cu bunăstarea materială şi timpul liber puse la dispoziţie de capitalism, e responsabilitatea noastră. Dacă alegem să le investim tot în capitalism, riscăm să ne modelam după chipul unui mecanism neînsufleţit. În cele din urmă alegera e a noastră, însă se pune intrebarea: ce ne-a determinat să facem această alegere? Eu cred că motivul se găseşte în criza spirituală occidentală care s-a adîncit în ultimul secol şi jumătate şi în explozia democratică. Prima ţine de pierderea încrederii în metafizică şi transcendenţă, a legăturii organice cu civilizaţia şi tradiţiile care ne-au dat naştere, a reperelor morale şi de o deschidere totală şi nediscriminatorie către lumesc. A doua ţine de efectul nociv al culturii democratice, care legitimizează excesiv populismul şi cel mai mic numitor comun al majorităţii în detrimentul autorităţii bazată pe experienţă şi necesitate etică.
Ca exerciţiu, gîndeşte-te la lumea occidentală de acum 50, 100 şi 150 de ani. Toate aceste trei lucruri – criza spirituală, etosul nociv democratic şi capitalismul – s-au amplificat în timp. Părerea mea este că pe măsură ce ne-am pierdut identitatea şi ne-am asimilat voinţei şi gusturilor majorităţii, am încercat tot mai mult să compensăm golul interior cu substitute materiale. Problema omului occidental este că nu mai ştie cum să ajungă bun sau înţelept, cum să trăiască o viaţă virtuoasă. Şi asta nu e vina capitalismului.
Altfel spus, capitalismul nu este o cauza a bolii, ci doar un simptom al ei …
Mai degraba, foaie de turnesol si catalizator al maladiei adinci. O face vizibila si o agraveaza, atita timp cit continuam sa ne ignoram adevaratul potential.
Bine formulat
chiar trebuie sa ma uit la filmulet? e destul sa-i aud numele si nu-mi mai trebuie nimic…