Fahrenheit 451

    6

    Distopie: Dysdificil, topos – loc; distopia este opusul utopiei; un coşmar.

    Cu mult înainte de Michael Moore, a existat un Ray Bradbury. Ce îi leagă pe cei doi? Un nume: Fahrenheit. Aşa se numeşte filmul cu care Michael Moore a cucerit lumea, profitând de ignoranţa unor oameni şi de tragedia altora: Fahrenheit 9/11. „The temperature where freedom burns!”, a spus „marele” regizor. Atât de mare, încât drepturile de autor îl lasă absolut indiferent. Nu şi pe Bradbury.

    „Michael Moore is a screwed asshole, that is what I think about that case. He stole my title and changed the numbers without ever asking me for permission.”

    Cu vreo 50 de ani înainte de faimoasa operă a lui Michael Moore, Ray Bradbury publica Fahrenheit 451. Semnificaţia titlului: temperatura la care arde hârtia, temperatura la care ard cărţile. În Fahrenheit, Bradbury ne oferă o altă viziune întunecată asupra viitorului omenirii: o lume în care oamenii şi-au pierdut umanitatea, devenind simpli consumatori, neinteresaţi de nimic altceva în afara distracţiilor şi a irosirii timpului. O lume ruptă de trecutul său, indiferentă la prezent şi total dezinteresată de viitor. O lume în care nu se mai gândeşte. O lume în care nu se mai citeşte, cărţile fiind considerate – prin influenţa lor asupra oamenilor – inamicul public numărul unu. Trebuie căutate şi distruse – arse – pentru a apăra ordinea şi stabilitatea acestei societăţi locuite de umanoizi, dar nu de oameni.

    Pare doar un alt vis urât, dar Bradbury este cât se poate de serios. Viitorul ar putea să arate la fel şi pentru noi.

    Am reprodus ceea ce am considerat a fi esenţa cărţii*: discuţia dintre personajul principal, Guy Montag – un pompier (în Fahrenheit, pompierii sunt cei care ard cărţile) – şi şeful său, Beatty. Citind, veţi înţelege de ce între Michael Moore şi Ray Bradbury se află o prăpastie de netrecut, iar între noi şi cei din Fahrenheit diferenţele se estompează, una câte una.

    * Am scos tot ce nu era legat de discuţia dintre Beatty şi Montag. Nu vreau să stric cheful viitorilor cititori. În rest nu am intervenit asupra textului. Sper să poată fi citit fără probleme, în ciuda paragrafelor destul de lungi.

    Beatty pufăi din pipă şi spuse:
    – Mai devreme sau mai târziu, fiecare pompier trebuie să treacă prin asta. E nevoie numai de puţină iniţiere, ca să pricepi rostul acestei profesii. Trebuie să-ţi cunoşti cât de cât istoria. Înainte, novicii erau iniţiaţi, dar acum nu-i mai învaţă nimeni şi-i păcat. Mare păcat!
    Pufăi iar, apoi urmă:
    – Numai şefii ăi mari îşi mai aduc aminte. Mai pufăi o dată:
    – Am să te iniţiez chiar eu.
    Beatty se frământă vreme de un minut, până să găsească cuvintele:
    – Te întrebi desigur cînd a început munca asta a noastră, cum, unde şi când? Ei bine, se pare că a început cam pe vremea aşa-numitului război civil, măcar că statutul nostru pretinde c-a început chiar mai devreme. Fapt este că treaba n-a mers prea bine până nu s-a perfecţionat cinematograful – cam pe la jumătatea secolului al douăzecilea. Pe urmă radioul şi televiziunea. Şi producţia de serie. […] – Ei, şi lucrurile produse în serie au devenit mai simple. Odinioară, cărţile interesau câţiva oameni, risipiţi ici-colo. Le dădea mâna să fie altfel decât ceilalţi. Lumea era încăpătoare. Dar după aceea lumea s-a umplut de ochi, de coate, de guri. Populaţia a crescut de două ori, de trei ori, de patru ori. Filmele şi radioul, revistele şi cărţile au devenit toate o apă şi-un pământ, un fel de pap făcut după aceeaşi reţetă, eşti atent?
    – Cred că da.
    Beatty se uită la rotocolul de fum pe care-l slobozise, apoi urmă:
    – Gândeşte-te la omul secolului al nouăsprezecelea, cu caii, câinii şi căruţele lui domoale. Pe urmă, în secolul al douăzecilea, ritmul vieţii a devenit din ce în ce mai accelerat, iar cărţile din în ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final. […] – Clasicii erau înghesuiţi în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimaţi şi mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute, sau vârâţi într-un dicţionar, sub forma unui rezumat de zece-douăsprezece rânduri. Exagerez, fireşte. Dicţionarele erau pentru cei dornici să se informeze. Dar mulţi oameni nu ştiau despre HAMLET (ai auzit desigur de titlul ăsta, Montag, poate chiar şi dumneata, doamnă Montag) – nu ştiau despre Hamlet decât ceea ce se spunea un rezumat de o pagină, într-o carte care pretindea: acum puteţi în sfârşit citi toţi clasicii! Nu vă lăsaţi mai prejos decât vecinii voştri! Pricepi? Din grădiniţa de copii la universitate, iar de la universitate înapoi la grădiniţă – ăsta a fost nivelul intelectual al oamenilor, timp de cinci secole sau chiar mai mult. […] – Ei, şi ritmul se accelera din ce în ce, Montag. Ca un film pe care-l derulezi din ce în ce mai repede. Clic. Pic. Flic. Sus, jos, sus, jos! Ce? Cum? Unde? Bim, bam, bum! Digest-uri, numai digest-uri şi super-digest-uri! Politica? O coloană, două fraze, un titlu! Apoi totul se spulbera-n vânt. Mâinile agile ale editorilor, ale gazetarilor şi ale comentatorilor de radio învârteau repede-repede pompa centrifugă, ca să elimine din mintea oamenilor orice gând inutil, parazitar. […] Durată studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplină slăbea, filosofia, istoria şi studiul limbilor erau abandonate, limbă engleză şi ortografia ei erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viaţă e scurtă. Înainte de toate, contează slujbă, iar după sliujba distracţiile sunt destule! Ce rost are să înveţi altceva decât să apeşi pe butoane, să tragi de manete şi să fixezi şuruburile în piuliţe? […] Fermoarul înlocui nasturii, rapindu-i astfel omului scurtul răgaz consacrat altă data gandurilor sale-ora filosofică şi deci tristă, pe care şi-o irosea îmbrăcându-se […] Viaţă a devenit un uriaş carusel, dragă Montag-totul ţipă, urlă şi huruie! Trosc! Poc! […] Teatrele se goliră de actori, rămânând doar clovnii; camerele fură prevăzute cu pereţi de sticlă, zugrăviţi în culori vii, de sus până jos, ca nişte confeti sau ca nişte dâre de sânge, ori de vin roşu. Îţi place baseball-ul, nu-i aşa, Montag?
    – Baseball-ul e un sport frumos. […] Betty continuă că şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
    – Îţi place jocul de popice, Montag?
    – Da.
    – Şi golful?
    – Golful e un sport frumos.
    – Dar baschetul?
    – E un sport straşnic.
    – Dar biliardul? Şi fotbalul?
    – Sporturi frumoase, toate…
    – Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive şi nu cer nici un efort de gândire, nu-i aşa? Organizează şi super-organizează super-super-sporturi. Cât mai multe cărţi cu poze, cât mai multe filme! Şi din ce în ce mai puţină hrană pentru minte. Nerăbdarea devenise generală. Şoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulţimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. Oraşele se transformaseră în moteluri, iar oamenii în vagabonzi ce cutreierau din loc în loc, aidoma mării mânate de flux şi reflux. Fiecare începu să trăiască de azi pe mâine, dormind câte-o noapte aici, câte-o noapte colo, în camere alese la nimereală. […] – Sau să luăm minorităţile din civilizaţia noastră. Cu cât e mai mare populaţia, cu atât mai numeroase sunt şi minorităţile. Trebuie să ai grijă să nu îi calci pe coadă pe iubitorii de câini, pe iubitorii de pisici, pe doctori, pe avocaţi, pe negustori, pe directori, pe mormoni, pe baptisti, pe unitarieni, pe chinezii din a doua generaţie, pe suedezi, pe italieni, pe germani, pe texani, pe brooklynezi, pe irlandezi, pe cei din Oregon sau Mexic. Personajele din cutare carte, sau piesă, sau program de televiziune nu mai reprezentau pictori, cartografi sau mecanici adevăraţi, din vreun loc anume. Cu cât mai mare e piaţa de desfacere, cu atât trebuie să eviţi conflictele – ţine bine minte asta, Montag! Toate grupurile şi grupuleţele astea trebuie să fie menajate! Scriitori plini de gânduri viclene, puneţi lacăt maşinilor voastre de scris! Şi scriitorii se supuseră. Revistele deveniră un soi de sirop de vanilie. Cărţile au ajuns nişte lături, afirmau criticii snobi. Nu-i de mirare că au încetat să se mai vândă, adăugau ei. Cititorii însă, ştiind ce voiau şi urmărind doar plăcerea, au lăsat să supravieţuiască aşa zisele comics-uri. Şi, bineînţeles, revistele pornografice ilustrate. Ăsta-i adevărul adevărat, Montag. N-a fost un ordin de sus, din partea stăpânirii. La început n-a fost nici o dispoziţie, nici un ordin, nici o cenzură, nu! Mulţumită lui Dumnezeu, tehnologia, producţia în serie şi presiunile minorităţilor au fost de vină. Iar astăzi, mulţumită lor, poţi fi fericit tot timpul, ai voie să citeşti comics-uri, tot felul de confesiuni amoroase şi gazete cu reclame comerciale.
    – Dar pompierii? întrebă Montag.
    – A, nimic mai firesc şi mai uşor de explicat, răspunse Beatty, aplecându-se puţin prin ceată subţire a fumului de pipă. Pe măsură ce şcolile scoteau tot mai mulţi alergători, săritori, boxeri, aviatori, atleţi şi înotători, în locul criticilor, cercetătorilor, specialiştilor şi creatorilor de literatură, cuvântul „intelectual” devenea o ocară, cum şi merită să fie. Oamenii se tem totdeauna de lucrurile neobişnuite. Îţi aminteşti desigur de băiatul „excepţional de inteligent” din propria ta clasă, care recita mai toate poeziile şi răspundea la mai toate întrebările, în timp ce ceilalţi stăteau de lemn, ca nişte idioţi, şi-l urau de moarte. Nu-i aşa că tocmai pe băiatul acela deştept îl luaţi la bătaie şi-l chinuiaţi după orele de clasă? Desigur că da. Trebuie să fim cu toţii la fel. Nu se naşte fiecare liber şi egal, aşa cum spune Constituţia, ci toţi devenim egali. Fiecare om caută să fie după chipul şi asemănarea tuturor celorlalţi; abia atunci toţi sunt fericiţi pentru că nici un munte nu-i mai înspăimânta şi nu le dă sentimentul propriei lor micimi. Aşa! ?)verificat O carte e o puşcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobeşte cugetul omului! Cine ştie ce poate să pună la cale un om cult?! Poate că voi fi chiar eu ţinta lui pentru că nu pot să-l sufăr! Şi astfel, când casele din întreaga lume (aveai dreptate, deunăzi, să presupui asta) au fost impregnate şi puse la adăpost de incendii, n-a mai fost nevoie de pompieri pentru vechile scopuri. Li s-a încredinţat o nouă misiune, aceea de apărători ai liniştii noastre sufleteşti. Ai cugetului nostru, în care se cuibăreşte spaima oricărui om de a se simţi inferior – spaimă legitimă şi uşor de înţeles. Noi suntem, aşadar, nişte cenzori oficiali, nişte judecători şi executori – asta suntem tu şi cu mine, dragul meu Montag! […] Beatty îşi scutură pipa în palma mâinii lui trandafirii şi se uită atent la cenuşă ca la un simptom care-ar putea să fie diagnosticat, cu oarecare efort:
    – Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări şi nemulţumiri în rândul minorităţilor. Ţi-ai pus, desigur, şi tu întrebarea: ce vrem noi mai presus de orice în această ţară? Oamenii vor să fie fericiţi, nu-i aşa? N-ai auzit asta toată viaţa ta? Oamenii spun: vrem să fim fericiti. Ei, şi nu sunt? Nu-i ţinem într-o veşnică agitaţie şi nu le dăm destule distracţii? Doar pentru asta trăieşte omul, nu? Pentru plăceri. Pentru excitaţii. Şi trebuie să recunoşti că cultura noastră le furnizează din belşug.
    Aşa e. […] – Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea Micului negru Sambo: pune-o pe foc! Albii sunt cam stânjeniţi de Coliba unchiului Tom: pune-o pe foc! Cutare a scris o carte despre influenţa tutunului asupra cancerului pulmonar – spre indignarea fumătorilor: pune cartea pe foc! Seninătate şi calm, Montag! Scoate-ţi zbuciumul afară, ba, şi mai bine ar fi să-l azvârli în crematoriu! Inmormântările sunt un obicei păgân şi nefericit? Elimină-le şi pe ele! Cinci minute după ce moare, un om a şi pornit spre marele crematoriu, cu elicopterul – există o reţea naţională de crematorii, deservită de numeroase elicoptere. Zece minute după ce a murit, omul devine un pumn de cenuşă neagră. Să nu-i plângem pe cei morţi, să-i dăm uitării! Arde tot: arde orice, focul straluceşte şi purifică. […] Montag îşi ţinu răsuflarea, apoi rosti foarte încet:
    – În casa de alături locuia o fată, care nu mai e acolo, cred că a murit, nu-mi pot aminti nici măcar faţa ei. Dar nu semăna cu ceilalţi oameni. Cum se face?
    Beatty zâmbi:
    – Se mai întâmplă, ici-colo. Vorbeşti de Clarissa McClellan? Avem dosarul familiei ei. I-am ţinut sub o strictă supraveghere. Ereditatea şi mediul sunt nişte lucruri teribile. Nu te poţi descotorosi în numai câţiva ani de toţi aceşti oameni ciudaţi. Mediul familial poate dezvăţa pe om de multe din lucrurile învăţate la şcoală. De aceea am şi redus an de an vârsta de admitere în grădiniţă, până am ajuns să-i luăm pe copii aproape din leagăn. Am avut câteva alarme false în legătură cu familia McClellan, pe când locuia la Chicago. N-am găsit însă nici o carte la ei. Unchiul fetei avea un dosar dubios, era un element antisocial. Cât despre faţă, era o adevărată bombă) de verificat cu explozie întârziată. Sunt sigur că familia îi influenţase subconştientul, mi-am dat seama de asta cercetându-i activitatea şcolară: nu voia să ştie cum se face un lucru, ci de ce. E un obicei care poate da naştere la încurcături, începi prin a întreba de ce lucrurile sunt aşa şi nu altfel şi sfârşeşti prin a fi nefericit de-a binelea, dacă perseverezi. Biata fată e mai fericită dac-a murit.
    – Da, a murit.
    – Din fericire, exemplarele stranii de felul ei sunt destul de rare. Ştim noi să le înăbuşim aproape pe toate, încă din faşă. Nu poţi clădi o casă fără cuie şi lemne. Ascunzi cuiele şi lemnul numai când nu vrei s-o clădeşti. Dacă vrei ca un om să fie fericit politiceşte, nu-i înfăţişa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură, sau chiar niciuna, e şi mai bine. Lasă-l să uite c-ar există primejdia războiului. Dacă guvernul e incapabil, birocratic şi ahtiat de impozite, lasă-l să rămână aşa, decât să-i faci pe oameni să se necajească din pricina asta. Avem nevoie de linişte, Montag. Dă-le oamenilor concursuri la care câştiga cei care-şi aduc aminte de cuvintele celor mai populare din cântece sau denumirile capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obţinută în Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date neinflamabile, împănează-le-o cu „fapte” până ajung să se simtă ghiftuiţi, dar grozav de „informaţi”; atunci or să-şi închipuie că gândesc, or să aibă iluzia mişcării, fără să se mişte. Şi or să fie fericiţi deoarece „faptele” de acest gen rămân neschimbate. Nu trebuie să le dai vreo materie nesigură, ca filosofia sau sociologia, cu care să încerce să-şi explice lucrurile. I-ar cuprinde neliniştea. Orice om capabil să monteze şi să demonteze un perete-ecran de televiziune – şi mai toţi oamenii sunt capabile acum de aşa ceva – este mai fericit decât un om care încearcă să măsoare, să fixeze în calcule şi ecuaţii universul, ce nu se lasă măsurat şi calculat fără a-l face pe om să se simtă singur ca un animal. Ştiu prea bine că aşa se întâmplă, fiindcă am încercat eu însumi. La naiba cu toate astea! Trăiască seratele şi cluburile, acrobaţii şi magicieniii, petrecăreţii, limuzinele cu reacţie, elicopterele-motocicletă, pornografia şi stupefiantele, tot ce poate stimula reflexele necondiţionate! Dacă piesa e de proastă calitate, dacă filmul nu spune nimic, dacă spectacolul e lipsit de miez, faceţi-mi o injecţie cu theremină şi-am să cred că piesa mă emoţionează, deşi în realitate va fi doar o reacţie tactilă la o anumită vibraţie. Nu-mi păsa, îmi place să mă distrez copios!
    Beatty se ridica, adăugând:
    -Trebuie să plec. Lecţia s-a terminat, trebuie să plec. Sper că am lămurit lucrurile. Cel mă important lucru de care trebuie să-ţi aminteşti, Montag, este că noi suntem Băieţii veseli, paznici ai fericirii – tu şi eu şi toţi ceilalţi. Noi ne ridicăm împotrivă măruntului val al acelora care-ar vrea să-i vadă nefericiţi pe toţi oamenii, împuindu-le capul cu gânduri şi teorii contradictorii. Degetele noastre astupă găurile stavilarului social şi trebuie să ne ţinem bine. Să nu lăsăm torentul de melancolie şi filosofie sumbră să se reverse asupra lumii noastre, înecând-o. Ne bizuim pe tine. Nu cred că-ţi dai seama cât de important eşti şi tu, ca noi toţi de altfel, pentru lumea noastră fericită, de astăzi. […] – Încă ceva, zise Beatty. Cel puţin o dată în cariera lui, oricare pompier trece prin ispită. Ce-or fi spunând cărţile astea? se intreabă el, şi-i vine să se uite prin ele. Ei bine, Montag, poţi să mă crezi pe cuvânt, la viaţa mea am fost nevoit să citesc câteva cărţi, destule ca să-mi pot da seama despre ce-i vorba: cărţile nu spun nimic! Nimic în care să crezi sau din care să poţi scoate o învăţătură pentru alţii. Toate vorbesc despre nişte oameni inexistenţi, odrasle ale imaginaţiei – mă refer la cărţile de literatură. Iar cele neliterare sunt şi mai rele: cutare profesor taxează de idiot pe un altul, cutare filozof îi astupă gura altuia, vociferând. Şi toţi se agită, căznindu-se să găsească pete în soare şi să fure stelele de pe cer. Te apucă ameţeala dacă te iei după ei.
    – Ce se întâmplă, însă, dacă un pompier găseşte, din întâmplare, fără nici o intenţie, o carte şi o aduce cu el acasă?
    Montag avu o tresarire spasmodică; uşa deschisă îl privea ca un ochi enorm.
    – E o greşeală firească, răspunse Beatty. Se-ntâmplă, din pricina curiozităţii. Nu ne pierdem însă cu firea. Nu ne ieşim din minţi. Îl lăsăm pe pompier 24 de ore cu cartea aceea: dacă nu o arde el însuşi în acest interval de timp, venim şi o ardem noi înşine pentru el.
    – Desigur, bâigui Montag, înghiţind in sec.

    Print Friendly, PDF & Email
    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentGarçon, o cafea şi presa (7)
    Articolul următorO poveste sovietică

    6 COMENTARII

    1. Beatty este un personaj viu in toate societatile; este tipul care „stie” ce este bun si ce este rau pentru oameni, este cel care hotaraste cine, cand si cum trebuie sa fie pedepsit. Acel personaj care isi bazeaza puterea pe solidaritatea celor suficienti. Se spune ca trebuie sa ne ferim de omul unei singure carti, dar s-ar putea sa ne indreptam catre o lume fara carti.

    2. Ce trist! Pasajul imi aminteste mult de ‘1984’ …si de societatea spre care ne indreptam.

    3. Francesco > Si uite asa mai rau se va dovedi omul nici unei carti…

      Sid > Bine ai venit printre noi. 🙂 Da, Fahrenheit este – alaturi de Noi a lui Evgheni Zamiatin, Minunata lume noua a lui Aldous Huxley si 1984 semnata Orwell – una din cele mai cunoscute distopii din literatura universala. Fiecare este terifianta, dar dintre ele, Fahrenheit este singura care iti arata ca totalitarismul poate fi impus si fara arme: vine de la sine, consecinta a ignorantei autoimpuse de oameni. Cenzura mintii, cenzura inimii – toate astea vor rodi mai devreme sau mai tarziu si rezultatul nu poate fi diferit de cel imaginat de Bradbury. Incepe de la lucrurile mici si se extinde treptat. E o hora din care, intrat fiind, nu mai poti scapa – trebuie sa joci.

      Andreanum > Si eu impartasesc aceeasi temere. Aud ce se intampla la altii si vad ce se intampla la noi. In Occident, toate aceste prostii sunt considerate ca facand parte dintr-o „societate civilizata”. Au inceput in anii ’60 si au avut un succes teribil, reusind sa imbolnaveasca intregul sistem. Noi, barbari fiind, suntem inca departe de vestici, dar reformatorii nostri se chinuie de zor sa ii prindem din urma. In loc sa luam ce e mai bun, ne grabim sa adoptam toate trasnaile… Sa nu uit: apreciem comentariu. La cat mai multe! 😉

    4. Mai, problema romanilor, asa cum o vad eu, desigur, este ca noua ne trebuie musai model de copiat. Ca la orice copiat mai sare pagina, mai sari un rind, mai citesti gresit. Nu avem viziune, nu avem cenzura (proprie), nu filtram nimic prin creier, preluam fara sa cricnim.
      Revenind la subiect: cartile si gindirea sunt singurele metode de rezistenta in fata unei dictaturi, de orice soi ar fi ea; cind ai dat foc cartilor ai terminat-o cu libertatea, intimitatea, decenta si demnitatea. Astea ard odata cu foaia tiparita.
      Si o sa apara un alt McLuhan care sa ne povesteasca despre impactul disparitiei cuvintului scris din lume…

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here