Neutralizarea Turciei la Marea Mediterană

0

Înarmarea accelerată a Turciei din ultimii ani, în paralel cu politica militară tot mai agresivă a președintelui Erdogan îndreptată împotriva țărilor care îi limitează expasiunea proiectatului său imperiu cereau o soluție rapidă din partea țărilor amenințate, reacție pe care NATO nu prea avea cum să o ofere.

Experiența ocupării unei părți din Cipru în 1974 de către armata turcă, atunci când și Turcia, și Grecia erau membre NATO, e foarte relevantă și nu lasă loc de îndoieli – Turcia ar putea fi gata să atace militar tot ce consideră țintă legitimă în Mediterană, fie acesta în interiorul NATO sau nu. Incidentele de anul acesta din largul coastelor Ciprului, pentru a opri firmele care lucrau la exploatarea gazelor naturale, cât și încălcarea constantă a spațiului naval și aerian al Greciei, pe lângă retorica îndreptată împotriva Israelului, au conturat de la sine o posibilă alianță, naturală în condițiile date.

E clar că Grecia, cu toată armata sa bine echipată, nu poate face față singură preaputernicei armate a Turciei, care se înarmează acum într-un ritm comparabil poate doar cu cel al Chinei ori al Indiei. Acum, nici Israelul nu poate asista în liniște la felul în care se pierde echilibrul geopolitic al zonei. Orice privire atentă asupra hărții țărmurilor Turciei lămurește rapid faptul că un om cu ambițiile lui Erdogan nu are cum să accepte situația actuală, cu o Grecie care domină, prin mulțimea sa de insulițe, bună parte din traseele maritime strategice ale marinei turcești… De altfel, Erdogan a solicitat explicit rediscutarea Tratatului de la Lausanne din 1923, în care au fost trasate granițele actuale ale Turciei – în decembrie 2017, a cerut Greciei să-i cedeze parte din teritori chiar la prima vizită din ultimii 65 de ani făcută de un președinte al Turciei în Grecia.

Ca răspuns la amenințarea Turciei, în ultimii trei ani a început să fie luată în considerare alianța EMA (Eastern Mediterranean Alliace), formată din Israel, Grecia și Cipru. Împreună, cele trei țări reprezintă o forță credibilă de descurajare pentru Turcia și pot opri eficient orice agresiune ordonată de Erdogan la adresa țărilor din Mediterana de Est. Alianța are de apărat și zonele unde sunt exploatate zăcămintele de gaze din Mediterană, cele trei țări având rezerve strategice importante în regiune, timp în care Turcia nu are mari rezerve confirmate în apele sale teritoriale și nimic de dat în exploatare in perioada imediat urmatoare. Alianța care se pune acum la punct, EMA, va reduce drastic amenințarea Turciei în zonă și va curba semnificativ dorința lui Edogan de a-și reface imperiul în Mediterană.

Deși este prezentată ca o uniune pentru pace, EMA ar fi mai degrabă alianța unor țări care sunt în alertă permanentă, cu armate bine puse la punct, care pot face rapid față unei agresiuni militare. Israelul, Grecia și Cipru au experiența provocărilor Turciei, dar și a confruntării militare la modul general, așa că EMA, în ciuda retoricii din jurul ei, ar putea să devină o alianță necesară între armatele statelor democratice din estul Mediteranei, apărătoare ale valorilor occidentale.

ACP

Ce trebuie să facă PNL

0
A man holds a banner with the initials of the ruling Social Democrat party (PSD) during a protest in Bucharest, Romania, Wednesday, Feb. 1, 2017. Protesters and riot police clashed sporadically in Romania's capital late Wednesday as tens of thousands demonstrated against the government for decriminalizing some official misconduct, a move that critics at home and abroad called a major a setback for the anti-corruption fight. (AP Photo/Vadim Ghirda)

Au ieșit sondajele politice pe luna iulie, care au confirmat lucruri bănuite de ceva vreme – PSD păstrează primul loc, PNL vine în urmă, ALDE a scăzut ușor în popularitate, partidul lui Dacian Cioloș are la limită procentele pentru intrarea în Parlament, și cel al lui Victor Ponta reușește să crească la câteva procente, timp în care PMP e deja pe ducă. Și, de aici, oamenii încep să viseze…

Printre orășenii educați se crede că în PSD lumea încă se luptă să învețe cum să asorteze șosetele la șlapi, uitându-se cum a câștigat alegerile ultima oară, la pas, după ce avusese un guvern evacuat cu furie pe temeiul marii corupții de care se făcea clar vinovat și având un președinte neprieten la Cotroceni. Mai mult, chiar și cu niște afectați de nanism intelectual în frunte, cei de la PSD, la numărătoarea voturilor, au trecut liniștiți pe lângă “granzii” dreptei încă amețiți de numirile liberale de la primăria capitalei și de jocul contrariant al premierului Cioloș, dar și de noul concurent, USR, care promitea că va schimba echilibrul politic românesc cu o galerie de stângiști radicali în prim-plan, amestecați cu oameni de bună credință, dar fără multe repere și confuzi când e vorba de deosebit dreapta de stânga. În general, nu doar politic. USR a mers și merge pe exaltări pasagere, ceea ce-i asigură voturi cât să intre în Parlament și atât. Atunci când vor fi expuse deopotrivă toate prostiile propuse de ei, de la taxa pe zahăr la măsurarea decibelilor, invariabil trăsnăi de stânga, o să fie clar ce sunt și ce merită când se votează.

Cu domnul Cioloș și cu partidul dânsului se poate pierde frumos, dar nu se poate câștiga în niciun caz. Să ne amintim cum îl promovau liberalii în campanie, iar el tooot declara că încă nu se hotărâse dacă să se lase susținut politic… Partidul dânsului ar putea face performanța să sară de 10 procente dar nu cu atât se câștigă alegerile. Iar dacă îi citește cineva cu atenție platforma program a partidului, are vederea unei mărturisiri de credință a stângii noi amestecate din plin cu platitudini jenante. „România este statul tuturor cetățenilor săi, precum și al celor care aleg să trăiască pe teritoriul ei. Prin urmare, în structurile sale politice, ei și interesele lor au nevoie de reprezentare proporțională, ca femei și bărbați, din perspectivă etnică, teritorială și după alte criterii considerate relevante în privința reprezentării și participării politice.”

Clar! Partidul care poate schimba ceva cu adevărat rămâne PNL, dar numai dacă reușește să identifice corect date pe care PSD le-a valorificat încă de la alegerile trecute, anume cât de mult îi preferă electoratul românesc pe cei care își însușesc deschis discursul creștin-conservator.

Atenție, PSD a sprijinit în Parlamentul European toate nebuniile posibile ale stângii europene, dar în țară s-a prezentat invariabil ca partid filo-creștin și național. Mai mult, a făcut-o în locul PNL, care ar trebui să apere valorile conservatorismului românesc, în loc să pară un spațiu de exprimare al celor care promovează progresismul nou european, amestecați printre cei care sunt știuți ca apărători ai valorilor creștine. În 2016, PSD a început campania cu un discurs pe care liberalii ar fi trebuit să și-l asume, dar s-au trezit prea târziu și prea puțin, și la fel de slab credibili ca social democrații. Numai că aceștia din urmă au avut nucleul dur să voteze pentru ei, alături de cei convinși de un proiect care putea fi ușor dat peste cap, dar nu a fost nimeni acolo să o facă…

Acum, cei din PSD au iar un avans vizibil în prezentarea ca ocrotitori al valorilor tradiționale și cei din fruntea partidului găsesc folositor să privească cu interes la modelul Viktor Orban, imens corupt și imun la problemele pe care i le-ar putea face legea, dar acceptat, în schimb, ca erou al conservatorismului european, unul care pendulează senin între Occident și Rusia, pretinzând că face real politik.

În același timp, PNL are câțiva oameni înzestrați care pot să susțină credibil, real, discursul conservator, să schimbe percepția populației despre partidul care altfel nu mai reușește să treacă de 30 de procente la alegeri. În egală măsură, cei mai vizibili intelectuali de dreapta, care nu sunt angajați în vreun partid politic, ar trebui să fie atrași în PNL și puși în prim-plan. Așa se va realiza unirea dreptei, atât de cerută de alegători acum, prin aducerea la un loc, în PNL, a marilor figuri de dreapta din afara partidului și mai puțin prin alianța cu cine știe ce partid pigmeu care, în lupta pentru supraviețuire, încearcă să se lipească de partidul care poate trece din opoziție la putere dacă își folosește din timp și cu atenție vocația de apărător al valorilor tradiționale, puse acum în pericol.

ACP

Biserica ateilor

5

În principiu, orice spirit democratic acceptă ca despărțirea Statului de Biserică este benefică pentru ambele entități. Ea trebuie să preîntâmpine amestecul unei instituții în treburile alteia și, pe lângă asta, posibilitatea izbucnirii războaielor religioase, care, așa cum știm, au zguduit cândva Europa.

Statul trebuie să fie al tuturor cetățenilor săi, suntem de acord, dar cum se realizează efectiv acest lucru? Neutralitatea lui va fi suficientă pentru a pretinde că este un arbitru corect și ce înseamna în definitiv aceasta neutralitate?

O sa încep prin a spune că un stat ateu sau care încurajeaza agnosticismul modern nu se poate considera nici pe departe unul neutru. Ce să mai vorbim de unul care reciclează pe față o ideologie criminală și discriminatorie precum cea comunistă!

Mai mult – că nici un stat în care sunt respectate libertățile cetățenilor săi nu-și datorează democrația adoptării unei poziții neutre. Principiile care stau la baza democrației nu s-au impus niciodată în virtutea „neutralității” lor, cât a favorizării unor raționamente presupus juste și a memoriei unor experiențe comune. Un spirit democratic știe că e imposibil să îmbunătățesti ceva într-o societate fără să ții cont de experiențele ei din trecut, oricare ar fi viziunea ta asupra viitorului. Știe pentru că este realist. Să încetăm, deci, să-i mai cerem adevărului să fie neutru dacă vrem ca acesta să mai aibă vreo legătură cu binele individual și cu cel comun. El trebuie să fie just, ceea ce este altceva.

Rolul statului în disputa dintre conservatori și „progresiști” este acela de a arbitra just și nu pur si simplu „neutru”. Mai ales că partida „progresistă” vrea în mod evident să folosească statul împotriva celor dintâi, pe banii acestora și fără să se lase arbitrată de el.

Ceea ce cred că pune  sub semnul întrebării funcționarea separației dintre Stat și Biserică (a nu se confunda această separare cu excluderea lor reciprocă și obligatorie) este faptul că o minoritate intolerantă și foarte vocală, cum este cea „progresistă”, nu are nici o biserică…

Sau, dacă vreți, faptul că singura biserică a ateilor este Statul. Pentru un „progresist”, acesta este singurul organism care ordonează lumea și care, în orice caz, o face în mod eficient, pentru că deține toate pârghiile coercitive. Neavând nimic în afara statului, el și-l revendică doar pentru sine și ideologia proprie. Așa stând lucrurile, suntem obligați să ne întrebăm ce a însemnat propriu-zis această separație și mai ales dacă ea a fost funcțională vreodată în viziunea „progresiștilor”.

Singura biserică a ateilor este Statul.

Separația modernă dintre Stat și Biserică funcționează doar dacă admitem că ultima are un rol recunoscut în cetate, fie el și unul limitat, alfel vom fi constrânși să admitem că prezența ei în interiorul cetății este una artificială. „Forțată”, „vetustă” sau, în cel mai bun, caz „muzeală”, așa cum modelele de gândire comuniste și „progresiste” ne învață s-o facem.

Dacă vrem să avem o Biserică convingătoare și netimorată, trebuie să o lăsăm să-și exerseze rolul de partener acceptat, viu, și nu de fantoma invitată pe la sindrofiile politicianiste. Ca să fiu mai clar, ea va trebui să-și revendice un rol precis determinat în interiorul societății, fără teama că i se va imputa un nou „bizantinism”, mai ales că Cezarul ne-a cerut și continuă să ne ceară ceea ce nu-i aparține. Echilibrul dintre puterea seculară și cea spirituală, deci, nu se realizează prin sacrificarea unuia dintre termenii care contribuie la crearea lui. Fiindcă alfel am văzut cu ochii noștri și ai părinților nostri de ce sunt în stare statele „luminate”, atunci când ajung să dețină singure puterea.

PS. 1. Prin ce a inhibat Biserica Anglicană, al cărei cap știm ca este regele Angliei, dezvoltarea spiritului democratic în politica internă a acestei țări? Nu neapărat că exemplul acestei biserici ar trebui urmat, dar e evident că democrația engleză tolerează un „bizantinism” vechi de patru secole și jumatate.

2. Cât de legitimă este oficierea căsătoriilor de către un  stat secular, în condițiile în care acestea au fost și rămân niște sacramente? Nu cumva definiția căsătoriei începe să se schimbe din chiar momentul în care acesta preia -fie și parțial- oficiul Bisericii? Discuția e desigur doar începută…

Iohannis și Constituția

3

Înlăturarea Laurei Codruța Kovesi pe 9 iulie de la conducerea DNA printr-un decret prezidențial a provocat o mare emoție în rândul partizanilor luptei anticorupție. Actul în sine a fost subiect de discuții la televiziune și articole de presă, cei care au încredere în Klaus Iohannis încercând să găsească motivațiile strategice ale decretului presidential, în timp ce susținătorii arcului guvernamental au clamat o victorie de parcurs.

În loc să iasă în fața națiunii și să își explice decizia, președintele a preferat să o trimită pe purtătoarea de cuvânt Mădălina Dobrovolschi pentru a face publică revocarea din funcție a Laurei-Codruța Kovesi. Păcat că lașitatea afectează comportamentul președintelui, mai ales că dăduse speranțe că va găsi o cale de ieșire. Klaus Iohannis s-a ascuns de presă până când a ajuns la Bruxelles pe 11 iulie unde a declarat că apreciază activitatea depusă în fruntea DNA de Laura Codruța Kovesi. Și gata, cu asta a terminat subiectul! Formal era obligatorie pentru președinte punerea în aplicare a deciziei Curții Constituționale, i-o cerea Constituția României, dar asta nu înseamnă că revocarea a fost un act etic bazat pe textul legii fundamentale. Klaus Iohannis era amenințat de adversarii politici și chiar pe 11 iulie urma să se discute în Parlament o propunere din partea PSD de a-l suspenda din funcție. Fără Kovesi la conducerea DNA, președintele a scăpat pentru câtva timp de spectrul suspendării și va încerca să se opună modificării legilor justiției. Lui Klaus Iohannis îi rămâne în actualul context politic doar tactica tergiversării, neexistând o soluție de blocare a buldozerului legislativ PSD-ALDE-& aliații lor.

Problema nu se pune acum dacă Președintele este mai liber în mișcări, nu asta este important, ci dacă prin înlăturarea șefei DNA nu s-a pierdut ocazia apărării și dezvoltării ideilor Constituției în fața deciziilor abuzive ale Curții Constituționale. Legea fundamentală a țării este departe de a fi perfectă, iar prin activitatea demolatoare a judecătorilor numiți politic la Curte se vor permite și mai multe abuzuri. Deși a sesizat faptul că decizia Curții l-a transformat din șef al Executivului într-un soi de conțopist al ministrului Justiției, Klaus Iohanis nu a reușit să vadă mai departe. Neapărând spiritul Constituției ci doar litera sa, președintele s-a comportat ca un gardian neputincios al legii fundamentale a țării. Dacă ar fi avut curaj și ar fi cerut Curții Constituționale să își reconsidere decizia pentru că încalcă spiritul Constituției era sigur că at fi fost suspendat, suspendarea din funcție ar fi fost urmată pentru Iohannis de o reîntoarcere triumfătoare la Cotroceni, pentru că la referendum s-ar fi văzut că poporul urăște corupția.

Fiind ales prin votul majorității românilor, președintele trebuia să protesteze vehement față de devierea de la spiritul Constituției. El trebuia să spună că judecătorii Curții Constituționale s-au dovedit a fi jucători politici, remarcându-se prin afinități și subordonări față de partidele de la putere. Decizia Curții care l-a forțat pe președinte să execute un act inițiat de ministrul Justiției arată că magistrații nu sunt adepții originalismului constituțional, al ierarhiei în executiv, ei schimbând chiar fondul unor articole care protejau lupta anticorupție de imixtiunea unor miniștri numiți politic.

Tăcerea și inactivitatea președintelui sunt acte politice cu bătaie lungă atunci când la mijloc se află Constituția s-a pierdut o mare parte din speranța că se va putea bloca asaltul corupților asupra legilor și instituțiilor justiției. Cu un președinte redus la un rol decorativ și cu o Curte Constituțională care s-a pus la piciorele lui Liviu Dragnea au dispărut angrenajele de check and balances între cele trei puteri în stat.

Mai există speranță doar la manifestările de stradă față de activitatea pro-corupție a regimului PSD? Se pare că da, partidele de opoziție având alte preocupări și alte priorități. PMP-ul se dezintegrează, PNL-ul nu are nimic mai bun de făcut acum decât sa își declare susținerea pentru Iohannis la un nou mandat iar USL-ul țipă mult dar are idei puține și unele extrem de proaste, ca aceea de a se opune inițiativei Coaliției pentru Familie.

Ziua Nejudecății de Apoi

0

Mărturisirea creștină contemporană, pe bună parte a denominațiunilor, arată cu totul diferit de felul în care arăta în lumea perioadelor istorice trecute. Discursul curent al bisericilor evită să tensioneze prea mult publicul, credincios sau nu, fie din rațiuni practice, pentru a fi cumva mai atrăgător (oamenii sunt educați continuu acum să fie peste măsură de sensibili la orice eventual disconfort), fie pentru a nu deveni țintă a stângii de pretudindeni, care a început să își aroge și dreptul de a arbitra cu autoritate atât în materie de morală publică, cât și de dogmă creștină. E una dintre marile probleme contemporane – acceptarea intelectualilor stângii în discuția adevărurilor de credință, acceptarea ca legitimă a dezbaterii cu cei care au ca scop final, conștient sau nu, „eliberarea” de religie, distrugerea ei.

Discursul real apologetic creștin este rapid catalogat ca discurs al urii și prea puțini se mai încumetă să înfrunte tot valul de acuze ale intelectualilor publici și ale marii părți din media care rostogolește senin sloganurile stângii. Unul din elementele esențiale ale mutației în materie de discurs, de mărturisire a credinței, este evitarea discuțiilor despre diavol și iad, despre păcatul care schimbă firea și despre pedeapsa eternă. Sunt prea specifice Evului Mediu! îți va spune oricine cu pretenții de persoană cultă.

Avem acum curente în diferitele Biserici care acceptă de prea multe ori să cruțe pacatoșii de sentimentul de stinghereală în comunitatea de credință când acolo este condamnat păcatul și învățat că natura lui e îndreptată spre pierderea harului, spre îndepărtarea de Dumnezeu. Pentru că păcatul asta face – îl îndepărtează pe om de comuniunea cu Dumnezeu, apoi de aproapele, de sine însuși, de rostul său fundamental. Mai mult, e acceptat acum, destul de des în spațiul creștin, cu aplauze uneori, discursul celor care mărturisesc că sunt mândri de săvârșirea păcatelor, de viața în păcat, cum e cazul „mândriei de a fi homosexual”. Acum e clar că se fac anumite concesii în fața pretențiilor stângii… Este vorba aici, până la urmă, și de o acceptare involuntară si tacită a ereziei apocatastazei, adică a mântuirii tuturor, inclusiv a diavolului, așadar a inexistenței pedepsei eterne, a veșniciei iadului. Dumnezeu este bun și atât, nu mai este și drept. Erezia, începută în creștinism de la marele scriitor bisericesc Origen, a fost preluată și de un mare sfânt și teolog al primelor veacuri creștine, Sfântul Grigorie de Nyssa, ale cărui învățături au fost, însă, în aceasta direcție, total respinse de Biserică. Nu e tocmai o simplă deviere de la adevărul de credință, este o pervertire subtila care afectează întregul fundament al moralei creștine. Așa fiind, apocatastaza a subzistat în apropierea învățăturilor creștine, până în secolul XX, când a fost explicit relansată, în diferite forme, de teologi și filozofi ai religiei, dintre care cele mai proeminente figuri sunt teologul Hans Urs von Balthasar și filozoful rus Nicolae Berdiaev. Cum, conform acestei concepții, indiferent de răul făcut, oricine află până la urmă mântuirea, atunci, cumva, orice este permis. Și, așa, parada homosexualității parcurge veselă contemporaneitatea cu mândria de a păcătui, nedând păcătoșilor care o alcătuiesc posibilitatea să afle drum înapoi către o viață morală conformă voii lui Dumnezeu, din starea păcătoasă, așa cum a fost revelat în Sfânta Scriptură. Ei „știu” acum că pot primi mântuirea și dacă stăruiesc în păcat și promovează felul lor de viață contrar învățăturilor biblice. Situația amintește de ce s-a întâmplat în cercetarea psihiatrică atunci cand a fost vorba despre găsirea unei soluții la problema homosexualității, unde nu s-a putut evolua câtă vreme legiuni întregi de propagandiști au pretins că nu e nimic în neregulă cu cei care își resping realitatea biologică. Spre comparație, dacă pentru majoritatea bolilor psihice listate în DSM (Manualul de diagnostic și statistică a tulburarilor mentale) au fost toți de acord că trebuie găsite tratamente și, în bună parte, consensul a făcut posibile eforturi mari pe termen lung, care au dus la soluții de compensare ori de-a dreptul de vindecare, în cazul problemelor de identitate sexuală s-au ridicat sabotori pe toată linia care au luptat împotriva căutării unor metode eficiente de tratament, numite prea barbare, ca și cum, în cazul schizofreniei ori chiar al depresiei clinice, au fost încercate doar cele mai delicate soluții. Trepanația, terapia cu electroșocuri, coma diabetică indusă, care au fost folosite bună vreme în tratamentele schizofreniei și ale depresiei pe parcursul secolului XX au fost rapid trecute cu vederea in discutie. S-a dus o luptă încrâncenată pentru oprirea oricăror demersuri prin care s-ar fi obținut tratamente împotriva problemelor de identitate sexuală și s-a reușit modificarea statutului acestor tulburări pentru a preveni încercarile de tratare altfel decât în zone marginale, la fel cum, în teologie, nu mai au mulți curajul să condamne păcatul, iar păcătosul are ștampila pride tocmai pe marea rătăcire, făcând cvasiimposibilă întoarcerea la datele esențiale ale moralei creștine biblice. Sunt concesii majore făcute răului, ce tinde să se generalizeze pe nesimțite, întâi la nivelul discursului, apoi, mult mai ușor, la nivelul dogmei și al practicii. Teologic vorbind, paguba e imensă – omul nu mai e chemat la pocăința, căci păcatele nu mai sunt tocmai păcate, și astfel e oprit din drumul spre transfigurare, spre inălțare peste firea sa umană, la care este chemat de Dumnezeu, inălțare posibilă numai când omul, înțelegând și recunoscându-și păcatele, le poate lăsa în urmă. Păcatul asta face – oferă satisfacție senzorială și, apoi, sufletească, prin surogate care îl fac pe om să nu mai simtă nevoia de adevăratele bucurii ale harului. Să desființăm iadul, să ne găsim bucuria în păcat și să ne amăgim că vom fi iertați la nesfârșit, că nici nu-i nevoie de remușcare, o desființăm și pe ea ridicand păcatul la nivel de împlinire. Omul se satură cu gunoaie, nu mai vrea să aștepte să intre la Cina Domnului. Nu putem ști dacă va fi rătăcirea cea din urmă – lumea a mai înfruntat erezii mari, dar, dacă lupta cu Marea Minciună va fi pierdută, generații întregi vor trăi fără Adevăr și atunci orice rău va fi posibil iarăși, numai că, de data asta, acesta va dura mult mai mult.

ACP

Erdogan anulează autonomia universitară – rectorii vor fi numiți direct de el

1

Pe 9 iunie, președintele Erdogan a dat o ordonanță de urgență ca șef al executivului (pentru că postul de premier l-a desființat), care a schimbat regula desemnării rectorilor în universități, eliminând Consiliul pentru Educație Superioară (YOK) din proces și, mai mult, dând posibilitatea să fie numiți și dintre cei care nu au titlul de profesor.

Imediat după lovitura de stat din 15 iulie 2016 a existat o dispoziție ca fiecare rector să fie ales de președintele statului dintre 3 candidați prezentați de YOK, iar dacă niciunul dintre aceștia nu era considerat corespunzător și YOK nu venea cu alți candidați în 30 de zile, președintele putea desemna pe oricine dintre profesori. La acel moment au apărut reacții publice: 1.350 de membri ai comunității academice au denunțat în presă schimbările impuse de administrația Erdogan. Acum, prin acest decret, Erdogan dă lovitura decisivă autonomiei sistemului universitar – poate numi chiar pe cine vrea el în aceste posturi prestigioase, fie că e din vârful mediul academic sau nu. Mai mult, de acum, rectorii numiți își pot păstra funcția pentru oricâte mandate dorește președintele, înainte fiind limitați la două. Iar acum nu mai pare nimeni dispus să își exprime public nemulțumirea.

Cu siguranță, valurile masive de arestări și de concedieri au de a face cu asta… Apropo de concedieri – noul regulament legat de numirea rectorilor vine cam în același timp cu demiterea grăbită a 16.000 de angajați din serviciul public, multi dintre ei polițiști, în seria de măsuri luate chiar înainte de depunerea jurământului. Dacă în ceea ce îi privește pe polițiști, pe militari, pe judecători și procurori, este vorba de eliminarea lor din rațiuni practice imediate, ei neputând fi înlocuiți acum cu personal instruit în sistemul de stat și, astfel, deschizând calea celor pregătiți de AKP, partidul sau de guvernământ, ori în centrele satelit ale acestui partid, să le ia locul și să captureze instituțiile de forță, cu marile universități lucrurile stau un pic diferit.

Este vorba mai puțin de imperativul practic, cât de câștigarea unui război vechi de uzură dus împotriva unei mari si traditionale forțe morale din societatea turcă – Universitatea din Istanbul e fondata in 1453, Universitatea Tehnica in 1773. În timp ce armata, apărătoare a idealurilor statului modern laic trasate de Atatürk, putea interveni cumva direct în dinamica politică, marile universități ale Turciei erau cele care aveau reputația și puterea de a domina dezbaterea publică împotriva oricăror încercări de acaparare a principalelor curente de opinie de către islamiști. Peste asta, mulți dintre marii intelectuali publici și conducători ai universităților erau creditați în mass media, si de aici in conștiința populară, ca având legătură cu centrele de forță ale Deep State, care păstraseră cu îndârjire laicitatea și modernitatea statului turc împotriva tendinței permanente a miscarilor islamice de a prelua puterea și de a schimba natura occidentală a Turciei contemporane. Astfel, controlul absolut asupra universităților era o necesitate pentru Erdogan și AKP, partidul care îl susține. Cu siguranță că președintele avea și are destui partizani în mediul academic și, mai mult, putea cumpăra fără probleme influență în universități, la fel cum putea aranja ca susținătorii săi fideli să ajungă profesori universitari pe o traiectorie rapidă, dar Erdogan a ales să își pună oficial lumea aceea total la dispoziție și, acum, poate face ce dorește chiar în curtea celor care deschis nu i-au fost si nici nu prea au cum sa-i fie prieteni.

E o victorie de prestigiu adresată pieței interne, dintr-un război mai mare pe care pare să îl fi câștigat definitiv cu toți adversarii săi din țară. Și, dacă rămâne fără adversari în țară, șanse mari sunt să înceapă să își caute, alții, în afara țării, cu tancurile.

ACP

Citiți și:

Anca Cernea: Unde am ajuns fără lustrație și decomunizare

0

Anca Cernea discută în această seară cu Alexa Ionescu despre proiectul Ministerului Educației privind educația parentală, falsurile din presă despre reforma justiției din Polonia, Summit-ul NATO și alte subiecte de actualitate.

Urmăriți și distribuiți direct de pe Facebook.

Vedeți și: „Răul vine din America”: Anca Cernea despre falsul creștinism al lui Putin și propaganda rusă din România

Anca Cernea despre criza refugiaților ca element al războiului hibrid rusesc

0

Criza refugiaților ca element al războiului hibrid rusesc împotriva Europe a fost tema discuției dintre Anca Cernea și Alexa Ionescu de joi, 5 iulie, la Nașul TV. Anca Cernea a scris împreună cu analistul american Jeff Nyquist lucrarea „Strategia Rusiei și criza refugiaților din Europa” în care este analizată implicarea Rusiei în criza din 2015. Lucrarea a fost publicată pe Center for Security Policy, instituție de prestigiu din Statele Unite, înființată în timpul Războiului Rece, despre care Ronald Reagan a spus ca este „o organizație exemplară, devotată păcii și a securității naționale”. „Nu mă pot gândi la nici un scop mai înalt”, spunea Reagan.

Contribuția Ancăi Cernea la lucrare a ținut în principal de partea de documentare a informațiilor despre criză publicate în Estul Europei (România, Polonia, Lituania, Cehia, Ucraina etc), informație ce nu a circulat până acum în limba engleză.

În 2014, ILD a publicat traducerea unui interviu cu fostul consilier economic al lui Vladimir Putin, și fost vicepremier, Andrei Ilarionov, în care acesta avertiza în privința posibilității unei „primăveri islamice” în Europa Occidentală. Îl puteți citi aici – Andrei Ilarionov: Nu vă mirați „dacă apare o primăvară islamică în Europa”. Cu Putin e un „război cald”, nu „rece”

 Țările și națiunile europene nu ar trebui să fie surprinse, dacă, să spunem, la anul [2015], în primăvară, apare o masivă mișcare politică islamistă, o primăvară islamică în Europa, care va destabiliza țările europene și va consuma energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale.

…spunea Ilarionov la finalul lui 2014, cu câteva luni înaintea declanșării crizei migranților. Acesta s-a despărțit de Putin în 2005, când a demisionat acuzându-l că suferă de „sindromul Venezueala”.

Alte subiecte discutate

– „Summit-ul” mic pe migrație (organizat fără Europa de Est) al UE din 24 iunie, la care au decis să impună cotele de refugiați. Merkel se afla sub o foarte mare presiune din partea partenerului de coaliție CSU – Horst Seehofer, care i-a transmis că dacă nu găsește o soluție pentru criza pe care a provocat-o va dărâma guvernul.

– Summit-ul propriu-zis, la care polonezii s-au impus după negocieri tensionate ce au durat de 9 ore. La 4 dimineața s-a decis exact ce zicea Kaczynski din 2015 – pentru care era numit „rasist”, „populist”, „fascist”, anume că nu e acceptabil să se impună cote. Desigur, nimeni nu și-a cerut scuze. Polonezii au ținut steagul, dar au fost secondați și de țările Vișegrad (care nu au curaj să înfrunte singuri Bruxellesul). Drept urmare, Merkel a scris partenerilor de coaliție o scrisoare în care mințea că deși nu s-au acceptat cote la summit, 14 țări participante, printre care Polonia, Ungaria, Bulgaria, balții, Danemarca și Belgia au acceptat să semneze bilateral cu Germania că iau refugiați. Polonezii, ungurii și bulgarii au dezmințit, la fel și cehii.
Merkel a avut discuții dificile cu Seehofer, care a bătut în retragere pentru a evita alegerile anticipate.
Dar Merkel și coalitia sunt și mai slabite, AfD cel putinist se întărește. Pe de altă parte, polonezii au câștigat și toata lumea a văzut că s-a schimbat trendul în UE.
Ieri Mareșalul Seimului polonez, Marek Kuchcinski, a propus ca țările celor Trei Mări să-și facă împreuna o adunare parlamentară.

În acest timp, rușii:

– se pregătesc să intensifice atacurile asupra civililor în sudul Siriei, adică se așteaptă un nou val de 700 mii de refugiati. De asta s-au alarmat și Iordania și Israelul.

– așa cum spunea Anna Fotyga, MEP, fost ministru de externe PiS 2005-2007, o femeie foarte serioasă, s-ar putea ca rușii să mai faca o porcarie după campionat. Ne amintim că Crimeea și Donbass-ul le-au atacat imediat după olimpiada de la Soci. Rusia ar putea să ocupe Belarus – chestie pe care a zis-o chiar Lukasenko în urmă cu câteva zile, într-un discurs neoșbisnuit de dramatic către țară. Rusia ar putea sa facă orice – să atace puternic Ucraina sau Georgia – din Osseția, sau poate o țară baltică sau chiar Polonia, nu e exclus nici vreun scenariu Transnistria-Basarabia.

– Putin a scăzut dramatic în sondaje, chestie care nu s-a mai pomenit până acum în Rusia. Se pare că din cauza creșterii vârstei de pensionare, dar și pentru că toate merg prost, nefiind în stare să pună treaba pe picioare, Putin va trebui să mai lanseze o nouă ofensivă, în loc de mâncare la popor.

Vedeți și:

Sputnik, în aplauzele unui deputat PNL: „România e sub ocupația americană”, iar opozanții PSD sunt niște „șobolani”

1

Cei care participă, de ziua Americii, la recepția oferită anual de Ambasada SUA la București, s-ar fi îngrămădit, în alte timpuri, cu același entuziasm la fursecurile cu vodkă oferite cu ocazia aniversărilor URSS.

Pro-americanismul pro-americanilor nu are nici o legătură cu  istoria zdruncinată a României, sau cu amenințarea rusă și cu genocidul comunist, cu teama întorcerii tancurilor rusești, staționate temporar în Estul Ucrainei, Georgia, Siria etc, ci cu „servilismul”, și cu „rusofobia” pură, dură și de conjunctură.

În nici un caz cu repetatele amenințări cu invazia venite din partea Rusiei. în ultimii ani.

Nu sunt opera mea toate prostiile de mai sus. Asta am aflat de la un deputat PNL, Daniel Gheorghe, și de la prietenul lui pesedist, autor pe Sputnik, Bogdan Duca.

– între Ambasada SUA și cea a URSS nu e nici o diferență substanțială;
– în traducere, România se află azi sub o ocupație americană, cu nimic diferită de comunism și ocupația sovietică.

Traducerea a fost rostită chiar în forma asta de Bogdan Duca.

Colegul de idei al lui Duca este uber „conservatorul” dipotat PNL Daniel Gheorghe, nu autor, dar vedetă pe Sputnik, cu o multțme de citări și preluari din partea oficinei propagandei ruse oficiale în România.

Când, în urmă cu un an, i-am cerut dipotatului să se distanțeze și să se dezică de Sputnik, mi-a răspuns că sunt un „hipster neo-marxist neo-corporatist trufaș”, citând parcă din manualul propagandei rusești oficiale. Cea mai amuzantă e partea cu „neo-coporatismul”, care ar trebui să îl facă pe guralivul uber patriot penelist mai subtil și mai intelectual decât pare.

Există o lungă pretinie între denunțătorii „bolșevismului” american de mai sus. Recent, sputnikosul Duca i-a dedicat o scrisoare de iubire lui Gheorghe Daniel, în care spunea că cei doi se cunosc de 8 ani, se apreciază și se îndrăgesc reciproc (ca între patrioți), asta chiar dacă nu ar fi mereu de acord (… aș spune că sunt de acord mai mult decât lasă să se vadă).

Iar totul ar merge ca uns dacă tovărășie lor nu ar fi pusă în pericol de niste „șobolani”, „comisarii și agenții de influență ai unor puteri hegemone” care „ne-au descurajat să mai fim prieteni, ne-au indus un climat de dușmănie, de neîncredere, de tensiune”.

Asta a scris recent Duca, despre acest articol.

Citez din scrisoare:

Daniel Gheorghe mi-e prieten de mai bine de 8 ani de zile, ani în care nu am fost tot timpul de acord. Eu nu sunt de acord cu multe din opiniile sale, așa cum el nu este de acord cu multe din opiniile mele. Dar amândoi avem încredere unul în celălalt că suntem suficient de deștepți și de înțelepți ca să avem voie să și greșim și să ne dumirim.

Șobolani aciuați în presă și în online au făcut liste cu ”frecventabili” și ”nefrecventabili”, au descurajat întâlniri de idei, au pus și pun stigmate, tocmai pentru a nu lăsa cumva ca în țara asta să vină ca o ploaie care ne spală și ne înviorează, dialogul, înțelegerea, apoi soarele prieteniei.
În locul prieteniei s-au pust etichetele: comuniști, fasciști, legionari, ortodoxiști, papistași, uniați, pocăiți, corupți, dughiniști, putiniști, filoruși…. Oriunde apărea fie și adierea unui dialog, săreau și sar încă, să pună eticheta.

Ticăloșiile astea nu s-au făcut instinctiv. S-au făcut cu plan, bine pus la punct. Iar planul trebuia să facă din țara noastră un câmp de testare pentru o rețetă perversă de subminare a libertății și valorilor unui popor.

Răspunsul la această ticăloasă încercare de castrare a noastră, a țării noastre, a felului nostru de a fi cu bune și cu rele, nu poate fi decât reactivarea prieteniei ca virtute și a libertății ca cruce.
Iar virtutea prieteniei și crucea libertății trebuie să ne oblige să spunem tuturor ”bine” (nu sunt deloc bine) intenționaților de prin diverse ambasade, departamente de stat și slugilor lor din presă și politică un foarte neaoș: ”dacă te mai atingi de un fir de păr al prietenului meu, dacă te mai legi de libertatea noastră de a nu fi de acord, dacă mai încerci să ne dezbini,îți ard una de zbori peste ocean cu tancurile și cu bechtelul tău cu tot, nenorocitule!”

Principalul „sobolan” și „agent al hegemonului” de care vorbește autorul de la Sputnik, în aplauzele dipotatului PNL, este, cu îngăduința dumbeavoastră, moi.

Iar Daniel Gheorghe este unul din cele mai toxice personaje din PNL.

…de care principaul partid de opoziție trebuia să se descotorosescă alaltăieri.

Vedeți și si http://inliniedreapta.net/din-subteranele-pro-ruse-ale-psd…/

Internaționala socialistă rămâne solidară cu infractorul condamnat Lula

0

O jale adâncă ține înlăcrimată bună parte din stânga latino-americană. Câștigarea alegerilor în Mexic de către candidatul stângii a fost, pentru presa multor țări latine, cam ca nunta după înmormântare. Sursa profundei dureri – condamnarea și întemnițarea pentru mulți ani a fostului președinte al Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva. Printre oamenii care l-au apreciat sincer pe președintele brazilian a fost și Președintele Planetei Pământ, Obama, care l-a numit public, cu admirație, „Cel mai popular politician din lume”! Pe 7 aprilie, anul curent, Lula da Silva a trebuit sa se prezinte cu bagajul la poarta închisorii.

Omul, plecat de jos, din rândurile celor mai săraci, a ajuns șef de sindicat, membru fondator al Partidului Muncitorilor și, foarte important, fondator, împrenă cu Fidel Castro, al Forumului de la Sao Paulo, lansat în iulie 1990. Astfel, și datorită organizației acesteia care trebuia să ducă mai departe lupta comunismului latino-american cu lumea liberă, lupta pierdută în Europa după căderea Zidului Berlinului, Luiz Înácio Lula da Silva era unul dintre clasicii în viață ai stângii latine și mondiale dinainte să fie ales președinte al Braziliei. Având și intelectualii stângii alături, a devenit pe parcursul mandatului său de președinte o vedetă politică de talie mondială, fiind unul dintre principalii susținători ai unei ordini mondiale multi-polare din postura de susținător al grupului BRICS, care ar fi trebuit să limiteze drastic influența Americii în lume, atât economic cât și militar.

Oarecum normal pentru el a venit, în condițiile astea, și susținerea pe care a acordat-o programului nuclear al Iranului, împotriva intereselor Israelului, Americii și a întregii lumi libere.

Ecologist convins, de asemeni; luptător împotriva folosirii combustibililor fosili și mare simpatizant al soluțiilor alternative, chiar dacă acestea sunt câteodată mult mai nocive pentru mediu, un raport al Națiunilor Unite numind producția de biocombustibili, susținută viguros de Lula, „crimă împotriva umanității„!

„Cel mai popular politician din lume” a străbătut o cale lungă, ne spune un articol din Newsweek din care aflăm că Lula nu a pus pâine în gură până la vârstă de 7 ani, din cauza sărăciei extreme în care trăia familia lui.

La toată această desfășurare de geniu politic și carismă, reacțiunea nu putea sta fără să lovească îndărăt.
În urmă unui proces lung și categoric nedrept, după unanima părere a stângii din toată America Latină, fostul președinte a fost condamnat la 9 ani de închisoare, apoi, după ce a făcut apel, declarându-se nevinovat, a primit un spor de pedeapsă care i-a dus sentința la 12 ani. Corupție și spălare de bani. Acuzațiile nu au surprins pe nimeni, câtă vreme președintele venit din rândurile socialiștilor ajunsese să fie cunoscut că unul dintre cei mai bogați politicieni ai Braziliei. Iar despre fiul sau, Fabio Luis Lula da Silva, numit de presă Lulinha, se știe că a fost implicat în câteva scandaluri financiare de răsunet urmate de pierderi masive ale firmelor implicate, în urma cărora au pornit și ceva anchete ale poliției, lucru care nu l-a oprit pe președintele brazilian să își numească progenitura „Ronaldinho a lumii afacerilor”! Tânărul e sigur priceput la bani, numai că, din cât transpare în presă, la făcutul lor praf, în sume mari.

Revenind la fostul președinte, acum aflat la închisoare, era clar că nu o să fie abandonat de ai lui – e susținut cu disperare de presa angajată politic a stângii, cu sloganul „Free Lula„!

De acord, poate suna rău asta, dar nouă, românilor, ne sună în schimb familiar sloganul „Lula e un prizonier politic” atunci când e vorba de un socialist sau comunist corupt, condamnat pentru faptele lui.

Ministerul de Externe al Cubei a denunțat condamnarea tovarășului Lula pe motive evident politice și a refirmat solidaritatea cu acesta. O mulțime de articole din presa cubaneză îl plâng pe prizonierul ilustru.

Iar din Venezuela, susținere necondiționată! Mitinguri de solidaritate. Maduro chiar a postat pe Twitter – „We are all Lula”.

Or fi. Partidul Socialist Unit din Venezuela a dat un comunicat prin care declară completă solidaritate cu tovarășul Lula. Partidul Comunist din Venezuela a dat un comunicat în care spune că închiderea lui Lula trebuie să fie un semnal de trezire pentru mișcarea revoluționară. Marile spirite, cum se întâlnesc ele! Ai lor au aceleași probleme pe care le au și ai noștri.

ACP

Dilemele antiamericanului iranian

1

Sloganurile Moarte Americii (Marg bar Amrika) și America e Marele Satan, alături de incendierea steagului american, sunt cele mai cunoscute elemente ale discursului politic iranian începând din 1979, de la Revoluția Islamică. Oamenii au prins vorba și o spun la bucurie, la necaz, când se lovesc accidental, când scapă o farfurie, când au dureri de măsele, când nu le pornesc mașinile, când plouă prea mult, când nu plouă deloc, când le vin facturi prea mari, când rămân fără bani și mai sunt zile bune până la salariu. Copiii elitei o strigă când sar în piscine, când se distrează în cluburi. Au emoticoane drăguțe cu sloganul „moarte Americii”. Pot fi auziți salutându-se „Moarte Americii!” și răspunzând „Moarte!!!”. Au chiar și o zi de sărbătoare numită așa!

Modul de viață iranian, impus de regimul ayatollahilor, presupune obligatoriu mărturisirea de credință cum că America e Marele Satan căruia trebuie să îi reziști, cu care trebuie luptat, care trebuie distrus!

Așadar, pentru iranianul care trăiește în acord cu voința regimului, America e o gaură neagră care pune în pericol lumea, care absoarbe încetișor părți din ea și consumă tot ce prinde. E iadul. E Mordorul pentru șiiți, fie ei din Iran ori din alte zone aflate sub influența Teheranului.

Asta nu înseamnă că nu există și americani buni. Ei există, dar sunt slugi fără voie ai sistemului iudeo-masonic care conduce America și bună parte din lumea occidentală. Trăiesc în sclavie. Elita politică iraniană mărturisește public, cu furie, toate astea și veghează ca toată țara să fie convinsă că așa stau lucrurile.

Numai că, din când în când, se află că aceeași elită se luptă să obțină dreptul de a călători în Statele Unite, de a face afaceri cu firmele americane, de a-și trimite copiii la studii ori pur și simplu ca să trăiască acolo. De curând, în parlamentul iranian, în lupta dintre facțiuni, au apărut acuzații care au fost preluate de presă, că în timpul negocierilor pentru încheierea acordului JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), 2500 de iranieni au primit rezidență ori cetățenia americană. Mulți dintre ei, tineri, copii ai demnitarilor de la Teheran.

Despre alți copii ai demnitarilor iranieni care locuiesc în Statele Unite se mai aflase în presa internațională, ilustru exemplu fiind Maryam Fereydoun, fiica fratelui mai mic al președintelui Iranului, Hassan Rouhani, el însuși mare demnitar și apropiat al ayatollahului Khomeini. Acesta a reușit să își trimită fata să învețe la Columbia University înainte de a o muta la Londra (altă destinație categoric interzisă iranienilor). Mehdi Hashemi Rafsanjani, fiul fostului președinte al Iranului, Akbar Hashemi Rafsanjani, a fost trimis la studii, de asemeni, în Statele Unite. Mahdi Zarif, fiul ministrului de externe iranian Mohammad Zarif, a absolvit cursurile City University of New York, universitate de stat, care funcționează pe banii contribuabilului american.

Lista cu copiii demnitarilor iranieni care au petrecut timp îndelungat în Statele Unite, în Occident la modul general, ori locuiesc acolo, nu e tocmai scurtă, chiar dacă e numai în parte cunoscută presei. Iar dacă nu au reușit să aibă parte de bunăvoința administrației Obama, demnitarii și afaceriștii iranieni nu au renunțat – și-au cumpărat pașapoarte străine, rezolvând pe ocolite cu intrarea și șederea în Occcident, cum demonstrează scandalul recent în care s-a aflat că 1182 de iranieni și-au cumpărat pașapoartele din Uniunea Comorelor, între anii 2008 și 2017.

Iar unealta prin care marele stat satanic, America, stăpânește lumea – sistemul bancar american – a fost de asemeni folosită de iranieni, chiar și la nivel oficial, chiar în timpul în care sancțiunile erau în vigoare, cu bunăvoința administrației Obama, bineînțeles. Folosirea uneltei perfide iudeo-masonice, sistemul bancar american, s-a făcut numai pentru că „era cel mai eficient mod de lucru” cum arată un raport recent din Senatul american.

Și dacă asta au în cap durii de la Teheran, e clar că și bună parte din restul populației ar pleca în Occident, în America în special, îndată ce ar avea posibilitatea, fără să se mai uite înapoi. Ca și rușii, de altfel. Ca și chinezii. Ca toți marii dușmani ai Occidentului, ai Americii.

ACP

Copiii imigranților musulmani din Danemarca vor fi obligați să învețe despre creștinism

2

Anul acesta, în discursul de Anul Nou, premierul Danemarcei, Lars Løkke Rasmussen, a vorbit în special despre problema dificilă a imigrației care, a spus el, provine din faptul că au fost primiți în țară, ca de altfel peste tot în Europa Occidentală, mult mai mulți imigranți decât puteau fi integrați.

În același discurs, premierul a anunțat o nouă politică, mult mai tranșantă, prin care încearcă să rezolve ce se poate rezolva din problema imigranților, dar, în același timp, a spus el, „trebuie renunțat la iluzia că societatea paralelă și ghetourile vor dispărea” – cel puțin în condițiile legale de la acel moment. Lars Løkke Rasmussen nu s-a sfiit să vorbesca direct despre dărâmarea cartierelor ghetto și împrăștierea locuitorilor lor, ca măsură plauzibilă.

Urmând noii direcții politice, în primăvara acestui an, Folketing (parlamentul de la Copenhaga) a început să adopte o serie de legi care ar trebui să accelereze integrarea imigranților, în special a celor din țările islamice. La sfârșitul lunii mai a fost interzisă burka, ori niqab, adică veșmântul islamic ce acoperă chipul femeilor. În aceeași perioadă, legislativul danez a continuat cu dezbaterea și adoptarea legii conform căreia copiii ghetourilor, începând de la vârsta de un an, vor fi separați obligatoriu de familii, cel puțin 25 de ore pe săptămână, pentru a învăța, în clase speciale, valorile culturale daneze – incluzând aici, fără excepție, tradițiile de Crăciun și de Paște, alături de limba daneză. Cei care nu se vor supune noilor reglementări vor pierde, printre altele, dreptul de a primi ajutor social.

Legile drastice sunt adresate direct imigranților neintegrați, care locuiesc în majoritate covârșitoare în cartiere cu criminalitate mare și cu șomaj ridicat pentru o țară dezvoltată (peste 40%), cartiere numite acum explicit în discursul oficial ca „ghetouri”. O altă lege radicală propusă ar aduce pedepse duble pentru cei care săvârșesc infracțiuni într-una din „zonele subprivilegiate” (cum mai sunt numite ghetourile) din zecile recunoscute oficial în țară. Altă propunere de lege cere pedepsirea cu patru ani de închisoare pentru imigranții care își trimit copiii în excursii extinse de „reeducare” în țările de origine. Una dintre măsurile respinse la dezbaterea parlamentară a fost interzicerea ieșirii din casă după ora 8 seara a copiilor și tinerilor sub 18 ani din cartierele in discutie, lucrul acesta putând fi controlat prin purtarea de brățări asemănătoare celor purtate de cei condamnați să își ispășească pedepsele la domiciliu.

Așadar, politicienii danezi care sunt acum la guvernare recunosc dificultatea extremă de a-i integra pe cei veniți din lumea islamică, care trăiesc în cartiere cvasi-închise cu viață proprie, paralelă celei a țării gazdă, și înțeleg că doar cu măsuri de o duritate fără precedent pot mișca lucrurile într-o direcție bună.

Interesant de observat este faptul că politicienii danezi văd în sfârșit că este necesar să afirme și importanța culturii creștine în definirea identității naționale, într-o Europă în care politicenii de la Bruxelles evită din ce în ce mai mult să recunoască identitatea culturală a continentului numit cândva „Creștinătatea” și fac ce le stă în putere pentru a permite Islamului să câștige influență în tot Occidentul.

ACP

foto: Ilvy Njiokiktjien pentru NYT

PUBLICATE RECENT