Victoria socialismului în ultimul paradis al muncitorilor

În Coreea de Nord, privatizarea sistemului de sănătate, a căilor ferate, a fabricilor și hidrocentralelor poporului – toate falimentare! – nu sint subiect de discuție. În Coreea de Nord, exploatatorii capitaliști nu-și trimit coloniștii Chevron și RMGC să exploateze clasa muncitoare pînă la piele. În Coreea de Nord, Coca Cola, McDonalds, Microsoft, HP etc nu înrobesc poporul, așa cum se întîmplă în colonia americană care mai poartă și numele de România. Nu, Coreea de Nord e una dintre puținele țări din lume „cu adevărat independente de imperialismul american”. Coreea de Nord are alte probleme.

Doua articole din Evz:
Evz: „A ucis 3,5 milioane de oameni. Cum arată HOTELUL GROAZEI Hotelul Ryugyong (numele înseamnă „Capitala sălciilor”) din Phenian, considerat unul dintre proiectele care depăşesc imaginaţia ale dinastiei Kim. Publicaţia „Esquire” a numit hotelul „cea mai proastă clădire din istoria omenirii”, iar alţii l-au numit „Hotelul Groazei”.

Un proiect considerat faraonic. O clădire imensă, în formă de piramidă, care creează un contrast izbitor “cu oraşul în care foametea face victime”, după cum notează presa internaţională.

Va fi inaugurat vara aceasta, la 26 de ani de când lucrările de construcţie au fost demarate, pe vremea dictatorului Kim Il-Sung…

A fost ridicat rapid, însă lucrările s-au oprit brusc odată cu destrămarea URSS. Hotelul a constituit, conform părerii analiştilor occidentali, un dezastru economic pentru Coreea de Nord, deoarece a contribuit la izbucnirea foametei şi a ucis 3,5 milioane de oameni. În 2008, după 16 ani în care a rămas în paragină, lucrările au fost reluate – spre surprinderea Vestului…”

Evz: Părinții dintr-o țară comunistă își OMOARĂ copiii și îi mănâncă din cauza foametei
„Un bărbat din Coreea de Nord a fost condamnat la moarte și executat după ce și-a omorât cei doi copii pentru a-i mânca din cauza foametei care face ravagii în provinciile rurale din zona Hwanghae. Acesta ar fi doar unul dintre numeroasele cazuri de canibalism semnalate de surse ale jurnaliștilor de la Asia Press, care au realizat un amplu documentar pe această temă.

canibalism coreea de nord

[…]10.000 de oameni au fost uciși de foametea „ținută la secret” de autoritățile comuniste și există temeri serioase privind răspândirea actelor de canibalism în întreaga țară.
„Un bărbat din satul meu a fost executat prin împușcare după ce și-a omorât cei doi copii și a încercat să-i mânânce. Bărbatul și-a ucis întâi fiica, în timp ce soția sa era plecată de acasă, și apoi l-a omorât și pe fiul său, care fusese martor la crimă. Când soția sa s-a întors acasă, bărbatul i-a spus că a făcut rost de carne. Suspicioasă, femeia a alertat Ministerul Securității Publice, iar în urma anchetei au fost descoperite bucăți din trupurile celor doi copii”, povestește un informator al Asia Press, din regiunea Hwanghae.

Și-a dezgropat nepotul și l-a mâncat
Jurnalistul Jiro Ishimaru afirmă în articolul publicat de Asia Press că „am fost șocați de-a dreptul de numeroasele mărturii ale localnicilor despre asemenea cazuri de canibalism”. La rândul său, unul dintre informatorii nord-coreeni, Gu Gwang-ho, povestește că „un alt bărbat și-a dezgropat nepotul și i-a mâncat rămășițele”.
În articolul publicat de Asia Press este citat, sub protecția anonimatului, și un oficial al Partidului Muncitorilor din Coreea de Nord: „Într-un sat din regiunea Chongdan, a fost arestat un bărbat care a înnebunit de foame și și-a gătit propriul copil”. Pe de altă parte, alte surse nord-coreene pun aceste reacții disperate ale populației pe seama secetei cumplite ce a afectat zonele rurale din Coreea de Nord, dar și pe seama politicii lui Kim Jong Un, care a decis confiscarea produselor alimentare din zona Hwanghae pentru a le furniza locuitorilor din capitala Pyongyang. Articolul șocant publicat de Asia Press vine în contextul în care liderul nord-coreean Kim Jong-Un a cheltuit sume uriașe de bani pentru lansarea a două rachete…

Anul trecut, în luna mai, Institutul Coreea pentru Uniune Națională din Coreea de Sud a afirmat că un bărbat a fost condamnat și executat după ce și-a omorât un coleg și a mâncat bucăți din acesta, restul cadavrului încercând să-l vândă. Un alt nord-coreean a fost executat tot anul trecut, în mai, după ce a ucis 11 persoane și a vândut bucăți din cadavrele lor drept carne de porc. Nu în ultimul rând, au fost semalate cazuri de canibalism și în închisorile din Coreea de Nord.

Garçon, o porție dublă de imperialism american cu cartofi prăjiți, la masa 5!

Roger Scruton
Protestatar Occupy Wall Street plînge la moartea lui Kim Jong-il

Mulți dintre noi își amintesc încă poveștile de groază despre sărăcia, foametea, violența și exploatarea din SUA capitalistă, povești vînturate de propaganda ceaușistă și rostite la TVR de Lucia Hossu-Longin. Îmi amintesc foarte clar și că nimeni nu le lua în serios, ba mai mult, toată lumea aștepta americanii. Și îmi mai amintesc destul de clar cum în vara lui ’89, aveam cam 8 ani, nu doar că visam să vină americanii, dar nu m-ar fi deranjat foarte tare ca orașul în care locuiam să fie ușor bombardat de ei, dacă de asta era nevoie ca să scap de Ceaușescu. Era un sacrificiu, un risc, pe care eram dispus să mi-l asum doar ca să pot mînca mai des banane și portocale, să pot bea Coca Cola la cutie, să văd mai mult de cinci minute de desene animate pe săptămînă și să nu mai fie nevoie ca mama să ma „împrumute” vecinelor la coadă la unt sau lapte. Să nu mai văd fața terifiată a mamei de teama că m-aș putea duce la școală cu portretul lui Ceaușescu desenat cu mustăți și coarne. Cu mintea mea de atunci, eram de părere că merită să suport chiar și cîteva zile de război pentru a pune capăt unei jumătăți de secol de teroare comunistă.
Acum cred cam la fel.

Visam alături de majoritatea românilor la un pic de imperialism american. Chiar un pic mai mult, dacă era necesar. Din cauza asta nu am înțeles niciodată cum e posibil ca atît de mulți români să se opună războiului din Irak sau Afganistan. Nu am înțeles niciodată încrîncenarea cu care și acum se infierează „imperialismul american” în războaiele împotriva comuniștilor din Coreea și Vietnam, războaie care mi se par, și acum! cele mai nobile și umane din toate cîte merită luptate. De fapt, înțeleg, dar încă nu pot să accept atîta orbire. Dacă războiul din Coreea ar fi fost luptat pînă la capăt, acum Coreea nu ar mai fi fost divizată în două părți, una în care milioane de oameni mor de foame, iar cealaltă parte, unul dintre cele mai prospere state de pe planetă.

23 de ani mai tîrziu, Occupy Wall Street apără dreptul muncitorilor la canibalism

„Trăiască tovarășul Kim Jong-il!”, striga un protestatar în decembrie 2011 la Occupy Philadelphia. Examiner.com scrie că tiranul coreean „este foarte popular printre membri radicali ai Occupy Wall Street, care văd în Coreea de Nord ultimul paradis al muncitorilor”. Protestul Occupy Wall Street este de asemenea foarte apreciat de conducerea de la Phenian, iar Coreea de Nord a fost primul stat care și-a exprimat public sprijinul pentru mișcarea Occupy Wall Street (au urmat China, Chavez, Castro etc). „Membri OWS au organizat priveghiuri și au aprins lumînări în amintirea tiranul coreean”, încheie examiner.com.
linie1


linie1

În aceeași perioadă, The Telegraph semnala o secvență în care un fost cetățean al lagărului sovietic intra în vorbă cu un grup de demonstranți Occupy Wall Street din New York. „Care e diferența dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud?”, întreabă bărbatul.

Babeta din filmare îi răspunde sigură pe ea: „Muncitorii din Coreea de Nord primesc salarii decente!” Cînd bărbatul trecut prin experiența lagărului sovietic amintește de canibalismul cauzat de foametea din Coreea de Nord (despre care babeta habar n-avea), un tînăr cam șui din apropiere îl pune hotărît la punct: „Coreea de Nord e sugrumată de imperialismul american!”

Un an mai tîrziu, aceeași babă comunistă protestează cu un grup de comuniști mai tineri împotriva unui film despre Coreea de Nord, Red Dawn, pe care îl înfierează ca „propagandă de război americană”. „Bani ar fi mai bine folosiți pentru locuri de muncă și locuințe, nu pentru propagandă de război”, spune băbăciunea plină de compasiune. O puteți vedea în acest clip semnalat de National Review, la minutul 11.05. E la fel de hotărîtă în apărarea dreptului coreenilor să moară de foame, sau, ca alternativă, să își mănînce odraslele. Protestul a avut loc, binteînțeles, tot sub steagul Occupy Wall Street.

Discursurile înălțătoare despre „paradisului muncitorilor din Coreea de Nord” și împotriva crimelor americane au abundat. Unul dintre vorbitori ne spune despre coreeni că sînt „fericiți și prietenoși”, și vor doar „să își tăiească viețile, să meargă la școală și să fie fericiți, iar lucrurile astea le sînt interzise de noi, fără nici un motiv.”

„În Coreea de Nord nu trebuie să îți faci griji cînd mergi pe străzi, cum se întîmplă în New York” (asta dacă ai norocul să nu te manînce familia înainte). „Tot ce ați auzit în media e o minciună! Trăiască Koreea de Nord!” Un alt ocupist cere trecătorilor „să sprijine poporul coreean, atît din Nord, cît și din Sud, care rezistă în fața guvernului nostru”. „Ăsta e motivul pentru care spijin Occupy Wall Street!”

Unul dintre vorbitorii fluenți în limba iliescista, atrăgea din nou atenția asupra adevăratului scop al mișcării totalitare Occupy Wall Street: „Pe măsusă ce ocupăm Wall Street, trebuie să „de-„ocupăm teritorii ocupate [de SUA și Israel]. E timpul să lăsăm în pace Coreea de Nord. Coreea de Nord este una din cele 3 națiuni cu adevărat independente de imperialismul american [probabil alături de Cuba și China], și trebuie să continuăm să o susținem.”

Un altul vorbește cu un entuziasm ușor forțat și gestică studiată, evident inspirată de discursurile lui Lenin: „Coreea de Nord, Coreea democratică, și-a menținut radicalismul, a continuat să spună ‘inamicul nostru e în SUA!’ Au trecut prin vremuri foarte grele, au trecut prin foamete, prin 50 de ani de asediu, dar sînt încă acolo. De ce? Pentru ca nu au abandonat Marxism-Leninismul, au rămas fideli principiilor marxiste[…] Asta dovedește cît de apropiat este Partidul Muncitoresc Coreean de muncitorul obișnuit!”

Cîteva zile mai tîrziu, pe situl comunist Criticatac, Agnes Gagyi explica rolul membrilor Occupy Wall Street, ca elite a cărei datorie este să „definească problemele celor 99%”. Elita gramscistă are datoria să trezească în „prostime” („cei 99%”) conștiința „adevărată”, cea a revoluției comuniste. Ei „reprezintă un grup social extrem de educat şi de activ din punct de vedere politic. Aceştia sunt cei care definesc problemele a celor 99%”, scrie Agnes. Ei constituie corpul clerical al cultului comunist ce e destinat să înlocuiască creștinismul. Gramsci scria că socialismul “este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală… partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv”. (vedeți Colonizarea culturii de intelectualii marginali. Antonio Gramsci și falsa societate civilă )

Tot atunci, Noua Stîngă românească împreună cu eșaloanele 2 și 3 ale Partidului Comunist Român și urmașii lor, au reocupat simbolul revoluției anticomuniste din ’89, Piața Universității, și au transformat-o în platformă de luptă anticapitalistă, antiamericană și antioccidentală în general, și împotriva statului de dreapt — “Fenomenul Piața Universității”. Confiscarea unui simbol și întoarcerea marxismului

23 de ani mai tîrziu de la revoluția anticomunistă din ’89, Noua Stîngă reciclează ideile comuniste, și le transformă în mode, iar o carte în care stă scris: „Comunismul pune totul în slujba omului, el este forma supremă a umanismului[…] În valorificarea marxist-leninistă a literaturii occidentale, vom ţine cont permanent de acest criteriu etic-estetic esenţial: valoarea, menirea, soarta, Omul!” este recenzată entuziast de Costi Rogozanu, autor pe același site comunist, Criticatac.

23 de ani mai tîrziu, fără lustrație și cu aproape toată nomenklatura comunistă încă în poziții de putere, anticomunismul a devenit mai detestabil și mai periculos decît comunismul însuși: „Din punctul meu de vedere, în ultimii 22 de ani anticomuniştii puri şi duri au fost mai agresivi, deplasaţi şi nocivi decît foştii demnitari comunişti. Şi sper, totuşi, ca obsesiile lor să devină istorie cît mai curînd, pentru că grotescul e deja copleşitor.” (Ciprian Șiulea, pe același site comunist, ați ghicit!)

Era să uit de „Tinerii Mânioși” de la Cluj: Terorismul comunist al Weather Underground promovat la Cluj

Print Friendly, PDF & Email

12 COMENTARII

  1. Eu ma minunez cum in presa serioasa de stanga nu se mai canta imnuri de slava maretului conducator nord coreean pentru uluitoarele lui realizari. Acum Der Spiegel, Le Monde, The Guardian sau Rai3 ar fi trebuit sa „duduie la foc automat” stiri si prezentari favorabile regimului condus de macelarii de la Phenian; lucru care nu se intampla! Ehe! Pai, „ou sont les neiges d’antan” cand Mao ucidea cateva milioane de oameni pe an, si a facut asta an de an timp de zece ani, lucru care a constituit cel mai important eveniment monden al Occidentului? Cand daca nu umblai cu „Carticica Rosie” in buzunar nu reprezentai nimic din punct de vedere intelectual. Unde sunt vremurile de aur cand maoistul Pol Pot isi extermina jumatate din populatia tarii, iar intelectualii francezi juisau ravasiti de admiratie, in timp ce in New York Times apareau editoriale despre cat de bine o duc cambodgienii si vietnamezii dupa ce au plecat imperialistii americani? S-au dus! Au ramas amaratii astia de occupy! Dar sa nu disperam tovarasi! Acum se recladeste viitorul, pentru ca, asa cum bine observa cineva: rezistenta la rational pe care o dovedeste civilizatia care s-a intemeiat pe rationalitate, este uluitoare.

  2. Toate acestea se-ntampla deoarece in materie de comunism marea majoritate a oamenilor comfunda marfa cu ambalajul. Adica, iau frazeologia demagogica a propagandei comunistilor drept ideologie, pe care, de fapt nu o cunosc. De altfel cei mai multi nici nu ar putea-o intelege. Chiar si dintre cei care, inainte de 1989 au urmat o facultate, cand studierea marxist- leninismului era obligatorie, pentru multi constitutind unul din cele mai dificile examene, „dadeau cu papagalul”, invatand mecanic cateva fraze cheie si cateva citate. Am cunoscut si „instructori” de partid, activisti platiti, care nu aveau habar de tezele fundamentale ale ideologiei comuniste. Or, daca asa ceva se-ntampla unor indivizi care au trait (cu capul in nisip)peste 40 de ani sub ocupatie comunista, atitudinea plebei americane este scuzabila. Dar la fel de periculoasa.
    V-as ruga sa cititi studiul STAFIILE COMUNISMULUI. Se poate accesa de pe Google.

  3. @2. Si daca i-ar fi stiut (activistii) pe de rost pe Marx, Engels si Lenin ce s-ar fi intamplat altfel decat s-a intamplat? Ar fi avut parte oamenii de democratie si de un sistem economic care sa le permita sa duca un trai din ce in ce mai bun? Nu! Si asta deorece comunismul este un sistem eminamente politic nu si economic. El desfiinteaza din prima, pentru a se impune total, economia de piata, care este primul pas spre democratie si astfel, intr-o perioada de timp mai lunga sau mai scurta ( ar fi fost foarte scurta daca nu l-ar fi sprijinit, din prostie, Occidentul capitalist) se alege praful.
    Lenin a permis, pentru o perioada de timp limitata, NEP-ul pentru ca nu mai era papa. Au realizat repede ca astfel permit „reactiunii” sa se intareasca in timp si l-au desfiintat. Asta s-a intamplat in toate tarile comuniste; acum se stie cu ce rezultate.

    „Suprimarea sau limitarea economiei de piata serveste, de fapt, aspiratiile la despotism ale unei minoritati politice si birocratice, permitandu-i sa-si rezerve in chip exclusiv dreptul la putere si bogatie” – citatul asta imi aduce aminte de Lenin, care intrebat fiind „pot oare muncitorii sa guverneze statul?” a raspuns sincer ” toti oamenii practici stiu ca asta-i o poveste de adormit copii”. Si Lenin il stia pe Marx!

  4. Sutasu’. Carevasăzică marxismul ăsta e un cult ezoteric inteligibil doar pentru doxele luminate și cel puțin la fel de ascuțite ca lupta de clasă. Așa o fi, nu zic ba. Atunci păstrați-l doar pentru voi, ăștia cu doxe cât dovleacu’, nu-l mai întinați pe spinarea plebei.

  5. STAFIILE COMUNISMULUI I

    prof. Corneliu Sâmpălean

    Vreau chiar de la început să precizez că atunci când fac referirie la comunişti nu îi am în vedere şi pe simplii membrii cotizanţi ai fostului Partid Comunist, care au existat deoarece partidul avea nevoie de număr. Căci altfel pe cine ar fi reprezentat ? În numele cui conducea societatea ? E adevărat că aveau uneori mici avantaje, dar cei mai multi au intrat în partid deoarece ştiau că nu era bine să-i refuzi pe tovarăşi cănd îţi cereau să le intri în rânduri. Nu pot fi băgaţi însă în aceeaşi oală cu rechinii care alcătuiau noua clasă, nomenclatura şi aparatcicii, compusă din indivizi care au intrat în partid pentru a avea putere, pentru a obţine cât mai multe şi mai mari privilegii (cu excepţia nătângilor).
    ….
    Să presupunem touşi că ideologia comunistă este bună dar afost greşit aplicată. Dacă ar fi aşa „clasa muncitoare” ar fi prima vinovată pentru eşecul comunismului deoarece ei îi revine „sarcina istorică” de a construi noua societate având rolul conducător. Apoi ar fi de vină partidul conducător al clasei conducătoare compus din „cei mai înaintaţi reprezentanţi ai săi”. Dar cea mai mare vină aparţine conducătorului partidului conducător al clasei conducătoare. În realitate nici „clasei muncitoare” din fabrici şi nici „clasei muncitoare” de pe ogoare nu li se poate imputa nimic, fiind doar executantele unui proiect pe care nu l-au cunoscut.

    Vinovaţi, de neiertat şi condamnabili fiind doar Ceauşescu şi partidul său, dar nu pentru că au aplicat greşit marxism-leninismul ci pentru că l-au aplicat ; pe spinarea şi împotriva poporului român.
    ….

    http://sampaleancornel.ucoz.ro/load/document_bun/1-1-0-1

  6. Sutasu

    iau frazeologia demagogica a propagandei comunistilor drept ideologie, pe care, de fapt nu o cunosc

    Problema cu frazeologia demagogica a propagandei comuniste este ca face parte din ideologie, asa ca nu poti sa spui ca accepti frazeologia, fara a accepta si ideologia. Poate ca nu este prea este clar, dar daca te minti singur asupra originii intelectuale a ideilor pe care le sustii, problema nu este decat a ta. Nu esti mai putin comunist.

    Cat despre rafinamentele marxism-leninismului, sa nu uitam ca teza fundamentala a comunismului este una singura: pentru a aduce Raiul pe pamant, trebuie sa ii ucidem pe toti cei care ni se opun. Lupta de clasa mantuieste lumea prin sangele dusmanilor. Atat si nimic mai mult. N-ai nevoie de lecturi avansate, doar de intelegerea acestei idei de baza. Calaii comunisti nu scriau eseuri inainte de a condamna la moarte, asa ca nu are rost sa ne gandim in vreun moment la lipsa cunostintelor avansate de marxism-leninism. Este absolut irelevanta.

  7. Cand aveai 8 ani, inregistram „prostii pentru prosti!”… sau, nu cumva aveam vreo 13 ani? 😛

  8. Asta e propaganda burgheza . Americani trimit bunuri de consum si alimente numai ca sa nu dea nord comunisti cu bombardeua in sud capitalisti Pamantul e plin de nebuni ce crezi ca In alte state capitaliste nu sunt dusi cu pluta ?????

  9. I needed to go on a road trip in a country where hardly anyone can go on a road trip.

    Share

    submit to reddit
    inShare
    EmailEmail
    PrintPrint
    “Don’t even think about driving in Cuba.”

    That’s what I was told by an American man and travel industry pro who has visited the Caribbean people’s republic more times than I’ve left my home country combined.

    “But I’ve driven in Lebanon,” I said. “And Albania.” No one drives as badly as the Lebanese and Albanians, bless their hearts. Even the Iraqis and Israelis drive like Canadians by comparison. “Besides, Cuba hardly has any cars. How bad could the traffic possibly be?”

    “The roads are dark at night and filled with pedestrians, bicycles, and animals,” he said. “There are no signs and you’ll be arrested if you get in an accident.”

    Getting arrested in a communist police state ranks on my to-do list alongside being stricken with cancer and getting snatched off a Middle Eastern street by Al Qaeda.

    I wanted to rent one of Cuba’s classic American Chevys from the 1950s and roam at will through the countryside, but who would I call if the car broke down or I got a flat tire? My cell phone does not work in Cuba. I can’t fix a Cuban car by myself—that’s for damn sure. Cubans improvise with all kinds of random things under the hood, including, as one resident told me, parts from old Russian washing machines.

    Capital cities are bubbles. And much of Havana is in ruins after decades of hostile neglect by Fidel Castro. Most of it looks like a war zone minus the bullet holes. What does the rest of the country look like? Is it better? Or is it somehow even worse?

    I had to get out of town. Renting a car wasn’t advisable, so I took a bus. I don’t like traveling that way, but it seemed like the best option. First stop: Bay of Pigs.

    *

    The warning to eschew renting a car, I have to say, was a bit overblown. I could have driven myself where I wanted to go without too much trouble. Traffic outside the city was miniscule, including pedestrian, bicycle, and animal traffic. The roads are smooth and wide open. Just ten minutes outside the Havana metro area, my bus had the road to itself. And the bus came with a guide, so I didn’t have to just guess what I was looking at.

    It was an easy road, too. Most of Cuba is more or less flat. I could see off in the distance outside the window because the landscape is not forested. It consists mostly of grass, stray palm trees, sad little agricultural plots, and unused fields gone to the weeds.

    Taking a bus came with another advantage I hadn’t foreseen. I didn’t have to stop at the checkpoints.

    I’m used to seeing military and police checkpoints when I travel abroad. Every country in the Middle East has them, including Israel if you count the one outside the airport. The authorities in that part of the world are looking for guns and bombs mostly. The Cuban authorities aren’t worried about weapons. No one but the regime has anything deadlier than a baseball bat.

    Castro’s checkpoints are there to ensure nobody has too much or the wrong kind of food.

    Police officers pull over cars and search the trunk for meat, lobsters, and shrimp. They also search passenger bags on city busses in Havana. Dissident blogger Yoani Sanchez wrote about it sarcastically in her book, Havana Real. “Buses are stopped in the middle of the street and bags inspected to see if we are carrying some cheese, a lobster, or some dangerous shrimp hidden among our personal belongings.”

    If they find a side of beef in the trunk, so I’m told, you’ll go to prison for five years if you tell the police where you got it and ten years if you don’t.

    No one is allowed to have lobsters in Cuba. You can’t buy them in stores, and they sure as hell aren’t available on anyone’s ration card. They’re strictly reserved for tourist restaurants owned by the state. Kids will sometimes pull them out of the ocean and sell them on the black market, but I was warned in no uncertain terms not to buy one. I stayed in hotels and couldn’t cook my own food anyway. And what was I supposed to do, stash a live lobster in my backpack?

    I did see animals once in a while, but nothing I couldn’t have handled in a rental car. Cows sometimes wander across the road on open ranch land in the American West where I live. No big deal. In the forested parts of the West, deer dart in front of cars every day. That can be fatal for deer and driver alike. Cows on the road in Cuba were no kind of problem.

    I was actually glad to see cows on the road because the bus slowed enough that I could get a good look at them and even take pictures. Whatever the Cubans are doing with cattle, it’s wrong. The poor things are skeletons wrapped in leather. No wonder milk, meat, and cheese are so hard to come by.

    I know next to nothing about cattle ranching, but the eastern (dry) side of my home state of Oregon has plenty of ranches, and I can tell you this much: Oregon cows have a lot more land to roam free on. They wander for miles eating scrub out in the semi-desert.

    Agricultural fields in Cuba are microscopic, whether they’re for ranching for farming. They’re misshapen and haphazardly planted as if they’re amateur recreational farms rather than industrial-scale operations that are supposed to feed millions of people. My father grows pinot noir grapes in a vineyard no larger than these, but he really is doing it for recreational purposes in his retirement. He’s happy if he breaks even.

    Cuba doesn’t even break even—hence the checkpoints to ensure no one is “hoarding.” The country could produce many times the amount of food it currently does. Deforestation wouldn’t be necessary. Most of the Cuban landscape I saw is already deforested. It’s just not being used. It’s tree-free and fallow ex-farmland. I’ve never seen anything like it, though parts of the Soviet Union may have looked similar.

    Imbecilic communist agriculture practices aren’t the only problem. An invasive weed from Angola is choking half the farmland that would be in use, and no one seems to have a clue how to get rid of it.

    More interesting than the cows and the fields were all the people on the side of the road. I saw hundreds between Havana and Cienfuegos waiting for someone with a car to stop and pick them up.

    I would have picked somebody up if I had a car and would have enjoyed it tremendously. I’ve hitchhiked in the Middle East plenty of times. It’s not as reckless as it sounds. You won’t just stand there all day until a predator comes along. The first car you flag will probably stop, and if not, the second or third almost certainly will.

    Americans think hitchhiking is dangerous, and it can be in the US, but in many parts of the world it’s perfectly ordinary. In Cuba it’s sometimes the only way to get anywhere. Asking for and giving rides are as casual and routine as letting a stranger read the newspaper in an American coffeeshop after you’re finished with it.

    My driver blew right on past the poor Cubans. The government-owned bus was strictly for foreigners who booked the ride in advance. No ragged peasants allowed!

    *

    Playa Giron is a small town next to a beach of the same name on the Bay of Pigs—Bahia de Cochinos—where 1,500 Cuban exiles mounted a botched invasion in 1961 with CIA backing.

    How on earth might 1,500 exiles overthrow a regime all by themselves, you might ask? They expected Cubans to join them.

    The Bay of Pigs was not the ideal insertion point.

    It’s a remote rustic backwater. It’s pleasant in a rustic backwater sort of way, but it’s a backwater. It’s on the south side of the island and faces Panama rather than Florida. The only real industry down there right now is tourism, but back in the 60s they didn’t even have that.

    Most of the residents live in strictly functional houses built by the government during the 70s. Before they were given government housing, most of them lived in squalor. Havana was relatively wealthy before Castro seized power and wrecked it, but the countryside wasn’t. And shortly after he took command, he enacted a land reform law that broke large properties into pieces and doled them out to peasants and to the state. Most of the people around the Bay of Pigs had nothing before Castro gave them something (though not before he took it from somebody else.)

    The government says that’s why the exiles weren’t welcomed by the locals when they hit the beach. Maybe that’s true and maybe it’s not.

    Whatever the reason, local people laid low during the invasion, and the exiles faced the entire Cuban army alone. There were, however, extraordinarily well-trained and motivated. Before they lost 118 men they killed more than 4,000 soldiers and militiamen on the government side.

    President John F. Kennedy abandoned them to their fate and they eventually ran out of ammo.

    Cuba’s southern shore is protected from wind and storms off the Atlantic, so the water is flat as a lake and clear as a swimming pool. It sparkled with light. I could see why European scuba divers converge there. I had a powerful urge to get off the bus and hit the beach myself before swarms of orange insects the size of baby birds put that idea to rest. And anyway, I did not go to Cuba to hang out on the beach. I headed down from Havana to Playa Giron to see the museum Castro built to commemorate his side’s victory in the Bay of Pigs war.

    I wouldn’t describe the town as a nice place, exactly. The architecture is utilitarian, as one should expect from communist housing, but it was a relief after the devastation wrought by neglect in the capital.

    Almost every structure in Playa Giron was built in the 70s, and the 70s were the 70s everywhere. The entire human race lost its sense of aesthetics back then. But at least Playa Giron hasn’t had time to decay like Havana.

    Much better to live in a generic box in the boondocks than in an inhuman tower block or a ravaged once-beautiful slum. Playa Giron’s general ambience is bucolic. At least its residents can enjoy the pleasures of nature, which in Cuba can be considerable.

    The weather, though—that’s something else. When I got off the bus in front of the museum and stepped onto the blacktop, I felt like someone had opened a blast furnace.

    “Does it ever get cold here?” I said to the guide.

    She laughed and shook her head. “You should feel Cuba in August.”

    Cuba feels like August even in January.

    Every day I thought how miserable I’d be if I lived in a place that never gets cold. I don’t like the cold—who does?—but there will be no spring or fall without winter. It’s a fair trade. For the cost of one uncomfortable season, you get two that are delightful. But Cuba has only two seasons—hot and boiling.

    Perhaps Cubans like it this way. Miami residents love the fact that their city is balmy while the rest of us freeze. Maybe they’re glad they don’t have to put up with winter.

    “Do you wish it got cold?” I said to the guide.

    She nodded. “It’s hot here all the time.”

    I felt like a bit of a wuss, but Cuba’s climate is objectively stifling. It’s not Saharan hot, but it’s humid, and the tropical sun burns more than mid-latitude sun. Out in the countryside I saw people walking on the sides of the roads using rain umbrellas to keep the blazing sunshine off their heads. Havana’s buildings provide shade during the day, but the landscape outside the city takes merciless punishment from dawn until dusk.

    So I ducked inside the air-conditioned museum and paid a dollar to be propagandized about the Bay of Pigs by Fidel Castro’s ministers of “information.”

    There wasn’t much to it, alas—some photographs, a few confiscated weapons, a couple of maps, scraps of clothing and insignia from Cuban soldiers. Placards referred to the exiles as “mercenaries” and “kooks,” though the latter was misspelled in English as “cooks.”

    I was hoping for something outrageous and hysterical like the October War Panorama in Cairo, built by North Korea and identical to one in Pyongyang, celebrating Egypt’s victory against Israel in the 1973 Yom Kippur War—a conflict Egypt actually lost.

    But Cuba is not North Korea, nor is it politically deranged in quite the same way as Egypt, so the museum was less ideologically bent than it could have been. It is not Playa Giron’s greatest attraction.

    I mentioned to a Cuban woman inside the building that Playa Giron seemed like a great place for diving, swimming, and boating. “It’s the main industry here,” she said. “Of course, tourists can go out on boats but we can’t.”

    I just looked at her for a moment without blinking, then said, “Is that for the obvious reason?”

    Cuban communism triggered one of the biggest refugee crises in the history of the Western Hemisphere. More than a million people have fled Castro’s regime, many by water across the Straits of Florida clinging to anything at all that might float. One in three drowns, dies of thirst, or is torn to pieces by sharks before reaching Miami, yet they try anyway.

    She nodded. “Yes, we’re banned from boats for the obvious reason.” Then she paused. “We probably shouldn’t discuss this in here. They have the place wired.”

    I looked at her without blinking again. “Seriously?”

    She smiled. “I’m just kidding.”

    Okay.

    Kidding or not, banning Cubans from the water leads to another story I can’t confirm but seems at least plausible.

    Some time ago, the ferry operator who takes passengers from the Cuban mainland to the Isle of Youth decided to take the boat to Miami and request political asylum. Problem was, the ferry moves s-l-o-w-l-y and he couldn’t escape. The authorities figured out what he was up to, met the ferry in the open water, and arrested him. The boat has GPS on it now so the government will know if anyone hijacks it again, and they can flip a kill switch that shuts off the engine remotely.

    One thing that did catch my attention in the museum was a little exhibit about Fidel’s Comision Nacional De Alfabetizacion, the program to teach illiterate rural people to read. He wasn’t the only person who could have done it, and a project like that certainly doesn’t require a totalitarian police state, but it got done with help from young volunteers from the cities.

    I’m not sure why the literacy campaign was featured in the museum, but I can hazard two guesses. First, Fidel can’t resist bragging about it to tourists. Second, Playa Giron is in a rural part of Cuba, and it’s possible that the CIA-backed Cuban exiles who landed there were rejected in part because of Castro’s literacy campaign as well as his land reform. The exhibit made the exiles look mean by comparison.

    They weren’t fighting to keep the peasants illiterate, nor was that why President Kennedy initially backed them, but it may have affected the hearts and minds of the people who live there. I don’t know. I’m not sure anyone knows what the people in that particular area were thinking a half century ago. The citizens of Playa Giron probably don’t know anymore. They know what they’re thinking right now, and they know what the government says they were thinking back then, but what did they really think? Maybe most of them were communist partisans before they knew what they were in for. Perhaps they had no idea what to expect from Fidel Castro—he billed himself as a liberal democrat, not a communist, in the beginning—and they may have thought the Cuban exiles wanted to reinstate the awful Fulgencio Batista who preceded Castro. Maybe they hated the government and were afraid to rise up because they’d be killed if they lost.

    If that was the case, they were right.

    Some people in the area did rise up. And they paid.

    The Escambray mountains are a leisurely drive from Playa Giron. They aren’t as tall as the majestic Sierra Maestra where Fidel, Che, and Camilo Cienfuegos hid for years during their guerrilla war, but they were home to a different guerrilla movement—the anti-communist insurgency known as Escambray Rebellion that lasted from 1959 to 1965. As Humberto Fontova put it in his book about Che, the collectivization of agriculture was no more voluntary in Cuba than it was in Ukraine.

    The leaders of the Escambray Rebellion knew how to fight in the mountains because most of the leaders fought alongside Che and Fidel in their war against Batista. They backed the revolution initially only because they thought it wasn’t communist. They did not risk their lives to replace one dictatorship with another, especially not a Soviet-style regime that was worse than the old one.

    So when Castro consolidated power for himself and outed himself as a communist, the Escambray Rebellion set south-central Cuba on fire.

    If the Cuban exiles who landed at the Bay of Pigs had linked up with these people, they might have changed history. We’ll never know. Either way, plenty of Cubans in the countryside did not support Fidel Castro’s government, nor did they just sit back and take it. They fought to the death.

    Nearly everyone involved in the Escambray Rebellion was killed in the fighting. Those who surrendered were executed by firing squad.

    The museum didn’t mention any of this, nor did my guide.

    *

    Twenty miles east of the Bay of Pigs, the city of Cienfuegos makes a ghastly first impression. The outskirts are ringed with soul-crushing apartment blocks.

    They’re shorter and less dehumanizing than their Soviet counterparts in Europe, but they’re not at all the kinds of places anyone would ever want to call home, especially since the old part of town reminds them every day what a proper urban environment looks like. The city center is vaguely European and it’s not all falling apart like most of Havana.

    If you hang out in a communist country in the 21st century you’ll encounter strange incongruities that never had a chance to exist in the Soviet Union. For instance, the waiter at the restaurant where I had lunch handed me a card indicating the establishment has a page up on Trip Advisor in case I felt like writing a review once I got home.

    The Internet scarcely exists in Cuba. It’s banned in private homes. No Cubans surf Trip Advisor when they wonder where they should go out to lunch. Who can afford to go out to lunch? The government imposes a Maximum Wage of twenty dollars a month. These people have been crushed into poverty and are kept there by force. The restaurant is strictly for foreigners from nations with minimum wages rather than maximum wages. The staff have probably never seen their own Web site. And yet, they have 157 reviews. You might think, if you looked it up on the Internet, that eating out and vacationing in Cuba is no stranger than doing so in Puerto Rico or Aruba or anywhere else in the Caribbean. Yet Cuba is little different from East Germany when it was still cut off from West Berlin by the Wall.

    I ordered fish and lobster. (Why not? Unlike at home, it’s inexpensive for foreigners.) The fish wasn’t good, but at least it was edible. The lobster, on the other hand, taught me something I didn’t know. It’s possible to boil one into rubber. You could make a bicycle tire out of this stuff. Even with my steak knife, I couldn’t cut it. I eventually had to give up and push it aside.

    So no, I will not write a review of that restaurant.

    But the staff were friendly and the local Bucanero beer isn’t bad. Of Cuba’s two national beers, Bucanero is the “dark” one—Fuerte it says on the bottle—but it’s neither dark nor strong compared with any other beer I’ve ever had. An Irishman would laugh at this stuff. But it’s better than the generic Pilsner which is no more flavorful or robust than Bud Light.

    Most Cubans have no more access to lobster or beer than they have to the Internet. The only meat most of them can eat even semi-regularly is chicken—and even that is a luxury item.

    Beef is reserved for the elite and those who get tips from tourists or remittances from abroad. A Cuban who kills a cow is supposedly in big trouble. “You’ll be charged with murder,” one person told me. I’m not sure what that means, exactly, and the closest I can come to verifying it is an article in The Economist published in 2008. “In a place that before 1959 boasted as many cattle as people, meat is such a scarce luxury that it is a crime to kill and eat a cow.”

    Another person told me that farmers will sometimes push a cow onto the road around a blind corner when they hear a car coming. That way the animal (though possibly also the driver) will be killed “naturally” and can be eaten without the threat of a prison sentence.

    I can’t verify this sort of thing, so take it with the requisite salt, but even if it’s not true, it says something about the country that people believe it. A story like that wouldn’t even make sense anywhere else in the world except perhaps North Korea.

    Cienfuegos is a nice enough place once you get in past the drab-looking outskirts, and it surprised me a little. I saw none of the destruction that communism wrought in Havana, and I asked someone about it. Why is Cienfuegos in such better shape?

    “Because it’s smaller and easier to restore.” That was the answer.

    So here’s a fun question:

    Restore from what?

    http://www.worldaffairsjournal.org/blog/michael-j-totten/lost-world-part-i

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here