Generozitatea haiducească nu ține loc de respect

    Print Friendly, PDF & Email

    Victimele au nevoie mai întâi de adevăr și apoi de compensații

    După ceremonia în care Ştefan Voitec i-a dat lui Ceauşescu sceptrul, Salvador Dali a trimis o telegramă în care a transmis felicitări pentru “instituirea sceptrului prezidenţial”. Ironia artistului nu a fost sesizată şi telegrama a fost publicată în presa oficială. Cred că ar merita şi Victor Ponta felicitări pentru iniţiativa legată de decomunizare printr-o nouă raportare a victimelor la torţionari. Adică, dacă va exista o decizie definitivă care să ateste că cineva a fost torţionar, ar urma, după nesfârşite formalităţi, ca acela să fie obligat să acorde victimelor sale (sau oricăror victime?), drept compensaţie, un procent din pensia sa, timp de cel puţin doi ani.

    Găsesc că ideea arată o inadmisibilă lipsă de respect faţă de victime, pentru că sugerează că datoria de adevăr şi de dreptate pe care o are statul faţă de aceste victime ar putea să fie suplinită de un gest de generozitate haiducească în care se iau bani de la unii şi se dau la alţii.

    Dacă voiau, torţionarii ar fi putut să îşi ceară scuze, fără să facă vreo donaţie. Nu le-a cerut nimeni niciodată nici măcar 0,001% din pensie. Imensa lor majoritate nu vor nici măcar acum să aibă o atitudine omenească față de victimele lor, pe care încă nu le cunosc cu adevărat. Nici nu le trece prin minte că au făcut ceva rău, nici nu se gândesc să se scuze şi cu atât mai puţin să accepte să dea compensaţii.

    În fond, cum s-ar calcula acestea? Pe ce criterii? Cine va fi considerat victimă? Se va împărţi un procent din pensia unui torţionar la numărul victimelor sale? Sau suma acelor procente „excedentare” ale pensiilor torţionarilor la suma victimelor? Cum se vor diferenţia efectele pe care le-au avut asupra victimelor regulamentele absurde de cele datorate excesului de zel al torţionarului? Se va reduce şi pensia celor care au conceput regulamentele? Se va ţine cont de numărul anilor în care victima a depins de acel (ne)om? Dar dacă o victimă a fost chinuită la Securitate şi nu în închisoare? Cum se va calcula câtă groaza a făcut să pătrundă în sufletele oamenilor din afara închisorilor acțiunile unui Vișinescu sau a unui Ficior? Ce era regimul fără această teroare? Când vor fi primite compensaţiile dacă se va lungi pelteaua cu aşteptarea deciziilor definitive şi cu rezolvarea contestaţiilor? Majoritatea torţionarilor au trecut de 80 de ani şi victimele lor au murit. Legea nu e votată încă şi probabil va avea nevoie şi de norme aplicare…

    Ca să iau un exemplu, Ioan Bărbuş (1918-2001), tatăl meu, a stat şapte ani la Râmnicul Sărat. Să înţeleg că i s-ar fi oferit acum un procent din pensia lui Vişinescu drept compensaţie? Fără nici un fel de dubiu, tata ar fi fost exterm de jignit de astfel de propunere. Ar fi refuzat tranşant banii sub formă de procent din pensia lui Vişinescu şi i-ar fi trimis la plimbare pe premier şi pe ministrul justiţiei în termenii cei mai categorici.

    Nu se pot da şi primi compensaţiile oricum. Camil Demetrescu a refuzat pensia de merit de la statul comunist. Tata a refuzat să ceară rejudecarea procesului în care a fost condamnat, considerând că această iniţiativă trebuie să fie a statului. Bineînţeles că procesul nu a fost rejudecat până astăzi şi că există încă sentinţa prin care a fost condamnat. Dacă sentinţa există, de ce i s-ar acorda compensaţii? În plus, tata, ca toţi cei care au fost duşi la Râmnicul Sărat după 1956, făcuse deja la acea dată ani grei de închisoare. Şi după Râmnicul Sărat a mai stat încă un an în închisoare. Acei ani cum ar intra în calcul? Sau nu s-ar mai pune?

    Victimele nu au nevoie de demersuri care să le răscolească şi mai mult amintirile. Nu trebuie să fie din nou puse pe drumuri, să înregistreze noi cereri, să aducă dovezi, să se explice, să răspundă la întrebări. Mai ales, că informaţiile deja accesibile nu sunt folosite.

    Dacă erau omenoşi, iniţiatorii propunerii şi-ar fi dat seama cât este de deplasat să pună, încă o dată, victimele în situaţia de a depinde sau de a se raporta la torţionari. Persecuţia a fost organizată de stat şi statul trebuie să se asigure că reparaţiile sunt efective şi nu depind de elemente aleatorii, ca nivelul salariilor torţionarilor, de durata vieţii lor, cheful lor de contestaţii, de indicatori şi algoritme fistichii sau de cine ştie ce formalităţi.

    Este nevoie în primul rând de adevăr şi apoi de compensaţii. Deşi e drept că restabilirea adevărului implică şi cunoaşterea unor destine particulare, o decomunizare autentică nu se poate limita la acestea. Persecuţia comunistă nu a fost un conflict personal între victime şi agresori, chiar dacă aşa îşi închipuiau majoritatea agresorilor. Dacă ar fi aşa, nu am fi prea departe de nivelul de gândire al lui Enoiu – „noi vă omorâm şi tot noi vă vom reabilita”.

    Dacă nu au valoare morală, compensaţiile nu contribuie la cunoaşterea adevărului şi nici la reconciliere. (Mă întreb unde sunt oare cei care până nu demult militau televizat pentru reconciliere…?) Oricum, compensaţiile au rost numai dacă simbolizează, chiar tardiv, un act de dreptate. Ori, dreptatea nu începe cu banii, ci cu expunerea adevărului asupra sistemului comunist ca religie politică şi ideologie, care s-a întrupat, în România, într-un regim deosebit de represiv cu ajutorul unei reţele de lichele.

    Victimele nu au fost răpite şi chinuite de torţionari „lupi singuratici” . Şi nu au suferit numai din cauza torţionarilor, ci de pe urma întregului sistem. Nu existau torţionari şi închisori politice, fără Armata Roşie, fără legi strâmbe, fără atmosfera de teroare şi fără ca toate acestea să fie susţinute de stat. Victimele mai întâi au fost şicanate şi defăimate de politruci, conform tipicului propagandei folosite cu foarte puţine variaţii în tot blocul sovietic. În aceast context şi nu altfel, au fost urmărite şi condamnate de tribunale oficiale şi apoi chinuite de oameni autorizaţi de stat – tot după procedurile standard. După închisoare au fost în continuare ponegrite şi împinse la marginea societăţii de slujbaşii aceluiaşi sistem, ca în toate ţările comuniste. La noi, chiar şi după 1990, Iliescu şi ai lui încă mai „demascau” opoziţia. Torţionarii sunt aşadar doar o verigă din “lanţul reponsabilităţilor” de care vorbeşte profesorul Tismăneanu. Ei au fost instruiţi, susţinuţi şi stimulaţi în cadrul sistemului, astfel că orice abordare serioasă a responsabilităţilor torţionarilor trebuie să se refere la întregul lanţ de responsabilităţi.

    USL&Co se înşeală dacă îşi închipuie că îşi șlefuiește imaginea cu iniţiative de decomunizare fără valoare morală şi neaplicabile practic. Abordarea frivolă a unei probleme atât de importante nu face decât să arate ce preţuiesc iniţatorii săi: vorbăria goală în detrimentul valorii, conţinutului şi rezultatelor. Şi mai arată o lipsă de tact vecină cu dispreţul şi o uluitoare necunoaştere a istoriei rezistenţei anticomuniste din România.

    Mihaela Florina Bărbuş e membră în Fundația Ioan Bărbuș

    publicat și pe evz.ro

    5 gânduri despre “Generozitatea haiducească nu ține loc de respect

    1. Excelent. Multumesc.
      „Victimele nu au nevoie de demersuri care să le răscolească şi mai mult amintirile. Nu trebuie să fie din nou puse pe drumuri, să înregistreze noi cereri, să aducă dovezi, să se explice, să răspundă la întrebări.”

    2. Din păcate, aşa cum ne-am obişnuit, febra aducerii în instanţă a celor care prin faptele lor au umilit însăşi speţa umană a cam trecut. A fost un foc de paie. Sper, din tot sufletul, să mă înşel. Cum altfel când cei care au iniţiat această ‘lucrătură’ doar pentru a-şi face o imagine sunt personaje de aceeaşi factură. Atâta vreme cât instanţa morală a rămas monopolul unor Ion Iliescu, Iulian Vlad, Dan Voiculescu (chiar şi aşa, în situaţia lui de acum) în lipsa unor acţiuni concertate a societăţii civile, nu vom avea satisfacţia nici măcar a unei simbolice reveniri la normal. Pentru Ion Iliescu sunteţi, cu siguranţă, ca în anii tinereţii sale revoluţionare – perpetuă această tinereţe, după cum se arată – tot pui de viperă. Numai că de data aceasta o face, în public, cel puţin, eufemistic, cu privirea aceea îngăduitoare cu care sunt priviţi cei taraţi psihic. Până când aceşti joviali teoreticieni ai crimei împotriva umanităţii (datele lor, atâtea câte le deţin dintre cele devenite publice, imi îndretăţesc afirmaţia) nu vor fi aduşi în instanţă, vom avea aceleaşi frustări dureroase. Despre slăbiciunile societaţii civile ar fi multe de spus. Mă opresc doar la faptul că ele sunt atent controlate tot de aceşti ‘reformatori’ pe care suntem obligaţi să-i suportăm în continuare. Iar ceea ce este mult mai grav este lipsa de sprijin real din partea populaţiei acestei ţări, scuzabilă dacă ne gândim la masiva epurare şi intoxicare a ei, de-a lungul a câtorva generaţii. Ce a mai rămas din ea şi cum arată se vede de la distanţă. Priviţi doar spre parlament, spre aleşii acestui neam. Şi mă mir că nu sunt mai mulţi. La suportabilitatea noastră ar merge şi zece mii. Ar avea cine să-i susţină şi pe ei şi pe cei din guvernul Ponta-Iliescu. Speranţa rămâne, ca întotdeauna, ultima. Ceea ce îmi dă dreptate, chiar dacă tot ce am spus până aici este un truism, ar fi însăşi lipsa comentariilor de pe acest forum. Sau a foarte puţinelor comentarii. Chiar dacă ele sunt de calitate nu reuşesc să alunge un sentiment oarecum straniu de singurătate. O spun cu tristeţe. Cu respect!

    3. Să nu uităm că sistemul concentraționar care a împânzit România – în care au fost chinuiți 2 000 000 000 (o optime din populație) și omorâți 200 000 (cel puțin) dintre cei mai buni, mai demni, mai capabili și mai curajoși cetățeni ai acestei țări – nu avea numai funcția de a distruge o elită, a celor aflați in interiorul pușcăriilor. Avea și funcția de a le teroriza familiile, prietenii, discipolii, și tot restul societății, ce se afla în afara zidurilor și sârmelor ghimpate. Victimele nu au fost numai două milioane, au fost toți cetățenii țării, de atunci, și de mai târziu, pe care comunismul i-a privat de acei părinți, acei conducători, acei preoți, acei profesori, acei lideri de opinie din rândul țăranilor, acei oameni care ar fi putut să le fie exemple, repere morale, să le arate raportarea firească la adevăr, credință, libertate, istorie, patriotism. De aceea, toți românii care nu au colaborat cu regimul pot fi considerați victime ale comunismului. Și toți politrucii și securiștii le datorează mai ales acea tăcere jenată pe care o sugera Apelul către Lichele al lui Gabriel Liiceanu, și pe care o tot așteptăm din 1989. Nu numai Vișinescu datorează victimelor scuze și despăgubiri, toți aceia care își trag situația actuală din sistemul URSS-PCR-Securitate, mai ales politicienii, datorează țării cel puțin renunțarea la privilegiile pe care le dețin în virtutea descendenței lor din sistemul ilegitim și criminal.

    4. Ăştia-s tâmpiţi, sau ne cred pe noi? Cică să le ciuntim pensiile neruşinate lui Vişinescu, Ficior şi altor doi-trei zbiri pe care-i vom mai deconspira, pentru ca banii astfel obţinuţi să fie dirijaţi către victimele lor. Adică să luăm ceva din două-trei, ori douăzeci-treizeci de pensii mari şi suma rezultată s-o împarţim la douăzeci-treizeci de mii de amărâţi cu pensii ca vai de mama lor, victime atunci şi victime şi-acum.
      Păi, dacă tot suntem puşi pe ajustări de-astea, am eu o propunere: ofiţerii şi subofiţerii care-au avut vreo legătură cu pichetele de pe graniţa cu Iugoslavia, pe vremea comunismului. Aş începe verificând rapoartele privind consumul de muniţie la pichetele de pe malul Dunării din datele însemnate pe crucile anonime din cimitirul de vizavi, de pe malul sîrbesc. Şi m-aş strădui să aflu ce ofiţer/subofiţer era de serviciu la pichetul unde s-a consumat muniţie în zilele cu pricina. Vă garantez că nu e posibilă nici o confuzie: n-o să găsiţi două posturi, pe graniţa fluvială a României, care să fi deschis focul în aceeaşi zi.
      Şi după aceea, m-ar amuza să dau de urma criminalilor în chestiune, mult mai tineri ca Vişinescu şi Ficior. Şi desigur, încă şi mai tare m-ar amuza să aflu ce pensie au ei azi (dacă n-or în câmpul muncii – ca senatori, de pildă). À propos, dl Ristea Priboi ce-o mai fi făcând ?

    5. Cred că raţionamentul primului ministru atunci când a emis aberaţia despăgubirii, că de nesimţire n-o să mai suflu o vorbuliţă-n mahala( pe vremuri mai era câte un fante admirat pentru onoarea lui, au pierit până şi aceştia) a fost: să se descurce între ei. Ca şi când ar fi oameni de aceeaşi teapă care într-o anumită împrejurare s-au luat la bătaie şi a ieşit cu crimă de omor ca să rămân în dulcea limbă a târgului. Aşa dintr-o neatenţie, din lipsa de vigilenţă a instituţiilor statului, că tot ni se cerea, vă amintiţi, desigur, să fim vigilenţi cu toţii, de la suzetă până la cârjă. Să aducem la cunoştinţa lor şi a comunităţii fapta reprobabilă a lui Gigel care a spus că aşa nu se mai poate. Îl auzise şi el pe taică-su la năduf. Puiul de viperă cum îl numea din preaplinul bunătăţii şi a zâmbetului său domnul Ion Iliescu. Eu nu-mi amintesc ca vreun oponent al domnului Iliescu să-l numească pui de viperă. Cred că asta i-ar da satisfacţie, dar ar fi descalificant pentru orice om de minim bun simţ. Deci, ce i se poate reproşa statului care este, nu-i aşa, o noţiune abstractă. Sistemul ? Păi sistemul a fost construit în jurul idealului comunist care a fost întinat de mai iutele Ceauşescu. Trăim încă sub ura proletară a domnului Iliescu şi rânjetele lui Pleşiţă sau Enoiu. Vişinescu s-a repezit cu pumnii spre noi ca şi atunci, spre satisfacţia ascunsă a multora dintre concetăţenii noştri mancurtizaţi. Despre apel numai de bine, dar a venit cam după război şi cam emfatic, ţinând seama de acest aspect minor… Eram acolo, în piaţă, l-am primit şi eu cu bucurie, dar o bucurie puţin umbrită. Iar ideea că nu se putea face nimic înainte de ’89 nu se susţine. Au dovedit-o alţii cu mai puţină notorietate, sau chiar fără niciun fel de notorietate înainte de 89. Şi mulţi nici după. Actele de curaj au locul lor, unde şi când trebuie. Declamate în public chiar de către cei care au acţionat în vreun fel impotriva regimului devin altceva. Corifeii societăţii civile ar trebui, cred, să acţioneze mai energic. În fond nu li se cere celor ca domnul Ponta decât decenţă. Se pare, însă, că e prea mult pentru ei. În sfârşit, e destul de jenant ce se întâmplă. Cum prim ministrul înţelege rezolvarea unei probleme despre care nu ar avea măcar nici dreptul să vorbească, ţinând seama de cei din spatele său. Cu admiraţie pentru ceea ce faceţi, cele bune!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.