Am plăcerea să anunț pe cititorii din În linie dreaptă apariția cărții mele Giardinieri (ed. Alfa, Iași, dec. 2012). Vă prezint mai jos câteva referințe critice despre mine, iar apoi povestirea Giardinieri din volumul cu același titlu. Referințe:
„Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil (…). Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi” (Alex Ştefănescu pe blogul său, 1 febr. 2011).
„Scriitorul este un postmodernist neîncruntat, vesel, care, deşi lipsit de agresivitate, ia peste picior canoanele, dar nu într-un mod destructiv. Tendinţa este mai degrabă a conturării unui spaţiu individualizat, independent şi distinct, între marginile căruia scriitorul îşi conturează personalitatea artistică” (Daniela Liţ, Vatra, nr.5-6, 2005).
„Radu Părpăuţă reabilitează bucuria scrisului şi, implicit, adresîndu-se cititorului scăpat de prejudecăţi, bucuria lecturii” (Ovidiu Nimigean, postfaţă la vol. Învierea muţilor, Tehnopress, 2005).

Radu Părpăuță

Giardinieri

Firenze. Via Giambologna – o stradă liniştită şi umbroasă, cu ville cochete, multicolore. Dinspre capătul în pantă al străzii vin trei bărbaţi în pas agale: doi au cam cincizeci de ani, al treilea nici treizeci. Toţi sînt îmbrăcaţi în nişte combinezoane albastre, iar pe spatele lor scrie mare, cu litere albe: GIARDINIERI. Cel tînăr împinge alene pe mijlocul străzii un tomberon mobil de plastic: mic, alb-albastru, cu tot felul de roţi şi rotiţe – parcă e de jucărie.
Din urmă înoată prin aerul torid ceilalţi doi, care discută tot aşa, în ritmul lui „ho, că nu dau năvală tătarii!” Sînt români. Nea Vasile, un moldovean din Murgenii Vasluiului, îşi continuă povestea:
– Şi tataia îmi zicea de bunelu’, că avea o pereche de cai roibi: mari, frumoşi. Tare se mai făloşe cu ei! Şi cînd o venit ruşii, ştii, cînd s-o rupt frontu’, intră o rusoaică în ogradă la noi şi se duce drept în grajd, la cai. Scoate afară caii şi dă să plece cu ei. Da’ bunelu’ îi iese înainte cu furca: „Niet! Niet!” face bunelu’. Rusoaica era pe cal, cu un căciuloi de ceala buhos în cap, şi ţine frîul cu mîna dreaptă, că stînga o ave tăiată mai sus de cot. Atunci ea lasă frîul din mînă şi scoate pistolul de la brîu: poc! poc! trage de cîteva ore în aer. Şi-l împinge pe bunelu’ cu calul. Tataia, avea vro cinşpe ani pe-atunci, sare la bunelu’ şi-l trage înapoi: „Eşti nebun, tataie, vrei că te-mpuşte?!” Pe urmă o venit şi comandantul lor: „Lena, Lena” striga la ea şi-i ordona nu ştiu ce. Rusoaica s-o-ntors şi-o plecat, da’ tot o luat caii lu’ bunelu’. Şi zicea lumea prin sat că ea era nervoasă, fiindcă îi omorîse nemţii pe omu’ cu care se iubea ea…
O vreme merg în tăcere. Apoi tot nea Vasile, care pare că e şeful, îi zice celui din faţă cu tomberonul:
– Aici, Fane. Scoate marfa! Fane se opreşte, deschide tomberonul şi scoate un sac murdar de rafie. Din sac trage afară o pisică cenuşie moartă.
– Uite colo! zice nea Vasile şi îi arată lui Fane înspre o vilă somptuoasă din terra cotta, înecată în verdeaţă. În curte se plimba agitat un cîine cu botul ridat, lăsat în jos într-o expresie de perplexitate. Fane apucă pisica de coadă şi, cumpănindu-se pe picioare, o aruncă peste garduţul din sîrmă oţelită drept sub botul cîinelui. Perplexitatea de pe chipul cîinelui se face şi mai mare. Miroase leşul pisicii şi începe să latre cu spume. Cei trei bărbaţi îşi aprind ţigările şi se trag mai la umbră.
După vreo zece minute de lătrături furibunde, iese afară o femeie grasă, care nu duce lipsă de fălci şi de guşă, cu un turban mov, cît un turn. Se aud o vreme tropăieli, forfoteli, exclamaţii. Apoi femeia îi vede pe „giardinieri”, care stau la o parte, dar nu atît de „la o parte”, ca să nu fie văzuţi.
– Giardinieri! Giardinieri! Aiuto! Aiuto! şi le face semn să vină. Nea Panait, un tip de pe la Brăila, cu mustaţa subţire, de pişicher, zice pe dată:
– Si, signora, vengo subito.
– Aiutăm, aiutăm”, zice şi nea Vasile într-o italo-română sui-generis. În curte femeia, cu ochii umezi şi expresia plină de milă a unor pietre ude, le arată pisica:
– Ecco! Un gatto!.
– No problem, seniora, no problem. Subito! zice nea Panait şi face gesturi largi de liniştire.
Iau pisica, o bagă în sacul, pe care-l aruncă în tomberon, mătură tacticos curtea, care, dealtminteri, nici nu avea nevoie să fie măturată, îndreaptă nişte pergole şi un vaso da fiori din piatră, în stil moresco.
După vreun sfert de ceas nea Panaite bate în uşa metalică:
– Ho finito, seniora.
– Grazie, molto grazie! Da dove siete?
– Romania, seniora.
– A, romeni, molto gentili romeni, zice femeia, clătinînd aprobator turnul mov.
– Grazie, seniora.
– Subito, zice femeia şi dispare în casă. Se aud mobile trîntite, sertare trase. Pe urmă femeia apare cu nişte bani în mînă.
– O, no, no, no, seniora.
– Spiccioli, spiccioli, se justifică femeia, adică mărunţiş, şi îndeasă banii în mîna lui Panait.
– Mille grazie, seniora.
Apoi cei trei se depărtează încet. Panait numără banii şi îi împarte la toţi. După cei trei se ia cîinele cu botul ridat şi cu ochi umezi, ca şi ai stăpînei lui. Se învîrte în jurul tomberonului, miroase şi scheaună.
– Ia uite, ’ăi – zice Vasile – parcă-i cîne poliţist. Şi-l loveşte cu piciorul în coaste, dar nu prea tare. Cîinele aproape că nu se mişcă: pare că nu ştie ce-nseamnă s-o ia pe cocoaşă.
– Fane! zice scurt Vasile, făcînd semn cu ochii înspre cîine. Fane apucă o mătură, pe care tocmai o agăţase cu nişte cheutori de tomberon, şi-i trînteşte una cîinelui drept pe spinare: îndesat, hîcîit, ciobăneşte. „Schelălau, schelălau, schelălau” se vaită cîinele ca o cotarlă oarecare şi o zbugheşte cu coada între picioare. Pesemne că a simţit prima oară pe…blana lui distanţa enormă, care separă Firenze de Ferentari.
– Du-te şi te plînge la madam Bardot, zice Panait din urma cîinelui.
– Şi să ne trimită cîte-un otograf, completează Vasile.
Pe urmă Panait porneşte iarăşi o poveste despre cai:
– Erau la noi la Corbu doi: unu’ nea Ion şi unu’ Ilarion. Şi al naibii le plăceau caii la amîndoi. Cînd se întîlneau, erau buni prieteni, vorbeau numai de cai. Se luau la întrecere, care ştie mai multe de cai. Cînd ieşea primul Ion, cînd Ilarion. Tot voiau să se dovedească unul pe altul. Aşa s-au întrecut toată viaţa. După aceea Ion s-a îmbolnăvit şi era pe patul morţii. Îl cheamă pe Ilarion la el şi îi zice: „Măi, Ilarioane, eu am să mor. Tu mi-ai fost prietenul meu cel mai bun, aşa că am rugăminte la tine. Cînd mor, să mă puneţi jos în curtea bisericii şi să sari de trei ori cu calul peste mine”. Bineee! Moare nea Ion. La înmormîntare au pus sicriul jos în curte şi nenea Ilarion a venit pregătit cu caii să sară peste Ion. Dă încoace, dă încolo, bate caii – nu voiau caii să sară. Lumea a început să rîdă…
– Ştiu – îl întrerupe nea Vasile – calul nu sare niciodată peste mort. Aşa că nen-tu Ilarion s-o făcut de rîs. Apoi Vasile continuă preocupat:
– Azi mai încercăm o dată. Mîine pornim mai dimineaţă, pe la opt. Şi, Fane, să faci rost de-o mîţă nouă, că asta o-nceput să pută. Ai înţeles?
– ’les, face Fane.
Cei trei se îndepărtează. Pe cerul amurgului se profilează, compactă şi sumbră, capodopera lui Bruneleschi – Santa Maria del Fiore, cu vestita ei cupolă, despre care Stendhal a zis că îl lasă pradă nebuniei ca în preajma unei femei iubite. Dar „giardinieri” nu o bagă în seamă. Iar de Bruneleschi nici n-au auzit.

Print Friendly, PDF & Email

14 COMENTARII

  1. Buna povestirea, m-a amuzat. Poti sa o pui in format electronic / Kindle pe Amazon?

  2. Felicitări Radu! (Ți-am trimis și niște emailuri, în primul te rugam să-mi pui deoparte o copie autografă, vin s-o iau la vară). N-ai putea să copii aici cuprinsul cărții? Unele titluri le-am putea căuta prin meandrele Internetului pînă punem mîna pe volumul… concret 🙂

    @TP Mai este o povestire publicată în Cronica Veche din Iași, din păcate se încarcă foarte greu (.pdf) și alta Cum am făcut opt clase în „Ziarul de Iași”, din care reproduc nostima prezentare a autorului, în stilu-i caracteristic:

    Colaboratorul ziarului nostru Radu Părpăuță vă invită să-i citiți volumul de proză Giardinieri apărut recent la Editura Alfa, Iași, decembrie 2012. Din curriculum vitae sau dosarul de cadre al său spicuim: născut la Tomești într-o familie din mica burghezie rurală (în viziunea altora – din chiaburime). A urmat 16 clase fără să fie repetent, a făcut armata, a fost căpitan în rezervă, fapt care nu i-a servit la nimic. Căsătorit, are doi fii, care lucrează în străinătate. Familist, monogam, heterosexual. Fire religioasă, credincios ortodox, nepracticant al cultului, adeseori orientare anticlericală. Nu a fost membru PCR, dupa 1990 s-a înscris însă în șase partide, fapt care, iarăși, nu i-a folosit la nimic. Patriot, elitist, boieros, cosmopolit si utilizator Net (r.parpauta@yahoo.com). Publicist free launcher, traducător (peste 50 volume traduse), prozator.

    Cum am făcut opt clase

    Dom’ Radu, eu am fost prost la școală. Mie mi-o placut tare mult caii și fugeam de la școală, ca să mă duc pe deal cu ei. Mă rugam cu lacrimi în ochi de nenea Vasile Butnaru, îl știi matale, ca să mă lase la cai. Așa că n-am făcut decât șase clase. Pe urmă am intrat direct la CAP, „conducător de atelaj”, adică, întelegeți, căruțaș. Da’ văd că nu vă îndemnați deloc. Hai noroc! Da, tare mult mi-o placut caii! Și-n armată: la început am fost cățălar, dar pe urmă s-au adus doi cai la unitate. Când am văzut eu așa, m-am dus direct la maior și i-am spus: Tovarășe maior – știți, așa se zicea atunci – vă rog pe toți Dumnezeii pe mine să mă dați la cai. și la cai am rămas pâna la sfârșitul armeții. Dar să mă întorc la ce voiam să spun. Într-o zi dom’ director Cotea mă oprește și-mi zice: „Mitică, trebuie să faci opt clase. Așa a venit un ordin”. Știți, toți membrii de partid trebuiau să facă opt clase și, pe lânga ei, am făcut și noi, căruțașii. Așa că ne-am dus la școală. Profesorii ne vorbeau câte și mai câte, noi ascultam, care putea scria și în caiet. Eu mai mult ștergeam tabla. Dom’ director mi-a zis: Mitică, tu șterge tabla. Ș-o ștergeam ca la mama ei. Mă ridicam cu ghiciușca sub braț, că eu nu las niciodată ghiciu’ din mâna, și mergeam la tablă. Buretele era ud și tabla, nu știu cum, moale. Mă iertați că nu stiu să mă exprim, dar tare îmi place să șterg tabla. Și lecțiile îmi plăceau. Când ne spunea dom’ director cum i-am bătut noi pe turci, cum s-o iubit Eminescu cu una, Veronica. La ascultat era mai greu. Când se uita profesoara de franceză în caiete – era o fetișoară slăbuță, săraca, de ziceai că mănâncă numai răbdări prăjite – eu mă făceam că deschid fereastra și treceam pe rândul celălalt. Da’ hai noroc! Ei, pe urmă au venit examenele. Profesorii ne ascultau, dar mai mult vorbeau ei. La română, eu trebuia să vorbesc de Pașa Hassan de George Coșbuc. Era vorba de un turc pe care-l fugărea Mihai Viteazul. Tare frumos! La geografie am avut despre flora și fauna Americii, adică de florile și animalele din America. Eu ca eu, dar mai rău a fost de tov. Ilie – așa îi spuneam noi, Tovilie – președintele de la CAP, care trebuia să facă și el opt clase. Ca să nu se facă de râs, s-a dus cu o sarâ înainte de examene la profesorul de română cu sarsanalele pline: caș, carne, o damigeană de vin. A doua zi trebuia să vorbească despre Scrisoarea III. El – bâtă. Profesorul, ca să-l ajute, îi zice: „Ia amintiți-vă… Tu ești Mircea?”. Da’ președintele de colo: „Nu, să trăiți, eu-s Ilie, știți, de asară!”. Și-i face semnul cu sarsanalele, cum le-a cărat. În sfârșit, am trecut cu toții. Pe urmă am facut banchet. Adică un fel de banchet la crâșmă. Noi cu ghiciuștile în mâna și dom’ director cu mapa la braț. S-o-mbătat dom’ director că l-am dus cu căruța acasă. Și eu eram pulbere. Noroc de cai, săracii, că știu și singuri drumul spre casă. Așa că, uite, am făcut opt clase. Dacă nu era partidul comunist, nu știam nici până în ziua de azi nimica despre fauna din America și nu puteam să vorbesc cu dumneavoastră la un pahar de vin despre asta. Da’ serviți. Noroc! Dom’ Radu, e adevărat că acolo-s cai sălbatici?

  3. Povestirea din „Cronica Veche”:

    Zbor cu berze

    Venise uliul şi luase o găină din ogradă, pe Bogheta. O luase în gheare şi o dusese.
    – Vaai! plesni din palme bunica. Tocmai pe Bogheta!
    – Ţi-am zis să nu le mai dai drumu’ în grădină. Cacu-i norocu’ lui! zise bunicul roşu la faţă.
    La ultimele vorbe ale bunicului, Claudiţa ştia că urmează cele ale bunicii: „Fii atent cum te exprimi în faţa copilului”. Chiar aşa şi zise:
    – Fii atent cum te exprimi în faţa copilului!
    Dar bunicul dădu din mâna şi intră în casă: la televizor, să asculte ştirile. Acolo tot aşa zicea, după ce asculta ştirile: „Cacu-i norocul lor de hoţi şi de golani, care-o umplut ţara românească”. Şi urma aceeaşi replică a bunicii.
    Insă acum Claudiţa nu era atentă la vorba bunicului. Ea nu văzuse uliul. Auzise doar cârâitul găinii, care apoi amuţise brusc, şi un fâlfâit de aripi. Iar umbra aripilor a trecut peste Claudiţa. Fetiţa se gândi, se gândi, dar nu spuse la nimeni la ce se gândi. Intră după bunicul, care lovea cu pumnul în televizor.
    – Iar nu merge magea? se interesă Claudiţa.
    – Iar nu merge imaginea, o corectă zâmbind bunicul.
    – Bunicule, uliul poate ridica o fetiţă?
    – Nu, nu poate.
    – Dar doi ulii?
    – Nici doi.
    – Dar zece? zise Claudiţa ultimul număr până la care ştia să
    numere.
    – Poate ca zece ulii da, dar nu zboară zece ulii împreună. Uliul e
    pasăre cam singură şi rea. – E rea-rea?
    – Reaaa! Rupe găina.
    – Şi pe fetiţă?
    – Şiii… Scoate ochii la fetiţă.
    Claudiţa ieşi afară, întinzând buza de jos înainte: era necăjită ca
    atunci când a durut-o în gât şi a trebuit să sugă nişte pastile scârboase. Mai scârboase decât caca din veceu. Afară, în adierea aerului, n-o strângeau camerele şi putea să se înalţe cu gândul mai uşor.
    Claudiţa voia să zboare, şi visul ei, adus din casă afară, parcă era mai vis. Problema era că nu avea aripi. Până şi caii se întâmplă să aibă aripi, văzuse ea într-o carte, dar oamenii n-au. Numai îngerii. Oamenii nu se pot urca pe iacobaş (Claudiţa se învăţase să spună „iacobaş” la acoperiş, de când meşterul Iacobaş lucrase la acoperiş, iar bunica o trimitea „la Iacobaş” să-l cheme la masă) şi de-acolo să- şi dea drumul în jos şi să zboare. „Cad pe pământ şi se fac zob”, îi spusese bunicul. Dar bunica ştia mai multe ca bunicul, ea era învăţătoare („învaţă pe copii”, îi spusese Claudiţei demult-demult mămica). Bunica ştia că pe calul cu aripi îl cheamă Pegas. Ca bicicleta ruginită a bunicului. Dacă te sui pe calul ăsta, poţi zbura peste mări şi ţări. „Pegasul e ca şi calul lui Harap Alb?” „Da, ca şi calul lui Harap Alb”, îi zisese bunica, minunându-se de asocierea făcută de fetiţă. Claudiţa se gândise să-l transforme pe Suru, calul lor din grajd. Nişte jăratic găseşte ea, nu-i vorbă. Poate să ia jăratic când face bunicul rachiu în cazanul cel cu prune puturoase. Dar de unde să ia frâul cel fermecat, cu care să-l pocnească în cap pe calul jigărit şi să-l prefacă în cal frumos, cu aripi înfoiate? Claudiţa i-a dus lui Suru în grajd nişte brânză Feta din frigider şi nişte ciocolăţele (ba chiar era hotărâtă să strângă doi ani toate ciocolăţelele primite şi să le dea calului), dar degeaba: Suru nu se prefăcuse în Pegas.
    Nici cu vrăbiile de sub streaşina casei nu a fost chip să zboare. Dacă ar fi fost cât o buburuză, Claudiţa s-ar fi putut piti între aripile lor. S-a gândit să se dea de trei ori peste cap şi să se prefacă într-o buburuză. A făcut ea trei tumbe, cu ocazia asta şi-a murdărit rochiţa şi a certat-o bunica, dar nu s-a micşorat deloc. Asta din cauză că nu ştia formula magică, pe care trebuia să o spună odată cu tumbele. Plus că bunicul i-a spus că, dacă se face buburuză, vrăbiuţa o ciuguleşte şi o duce la puişorul ei s-o mănânce. Atunci se gândi Claudiţa cât de greu trebuie să fie să fii buburuză! Şi s-a apucat să strângă buburuzele într-o cutiuţă, ca să le apere, dar nu a găsit prea multe.
    ***
    Era toamnă. Când a văzut şirurile de berze pe cer, Claudiţei i s-a învolburat un simţământ cald în inimă: va zbura cu berzele. Din acea zi a început să pună mâncare berzelor pe pervaz: coji de pâine, boabe de porumb, câte-o bomboană. A doua zi dimineaţa nu mai era nimic. De bună seamă că berzele veneau noaptea şi ciuguleau tot. Vedeau că Claudiţa le iubeşte şi le dă până şi dropsurile ei preferate, cele de ananas. Apoi fetiţa întrebă:
    – Bunicule, da’ în Italia sunt munţi? – Sunt.
    – Mari?
    – Mari… şi mai micuţi.
    – Da’ poţi să zbori peste ei?
    – Cu avionul.
    – Dar dacă eşti pasăre?
    – Dacă eşti pasăre… peste Marea Adriatică. – Da’ e cald acolo?
    – În Italia e cald, îşi epuiză bunicul cunoştinţele de geografie. „Vasazică nu trebuie să-mi iau caciuliţa de lână. Nici ciorapeii cei groşi cu dunguliţă”, gândi Claudiţa.
    …Şi dimineaţă, Claudiţa se sculă devreme şi îşi aduse aminte brusc de gândul care i se înfiripase ieri în minte: se va urca pe iacobaş şi va aştepta să treacă berzele s-o ia. Are să se roage de ele, are să plângă tare- tare şi au s-o ia.
    Coborî din pat, se îmbrăcă singură pe întuneric, îşi luă câteva dropsuri, să aibă pe drum. Plus că îşi pusese de ieri în buzunarul de la rochiţă, fără s-o vadă bunicii, o felie de pâine cu o bucată de caşcaval. Ieşi din cameră pe nesimţite, să nu-i trezească pe bunici. Mai greu era cu uşa de la hol, care scârţâia. Dar, ştia ea o „mişchirie”: dacă o trăgea tare şi brusc, nu scârţâia. Apoi Claudiţa răsuflă din greu: urma scara de la pod – din fier, vopsită în verde, cu şapte trepte. Cu urechile bubuind, ţinându-se lipită de scară, apucă treaptă după treaptă şi urcă. Ştia că nu trebuie să se uite în jos şi nu se uită… În sfârşit, e în pod! Pe urmă trecu prin întunericul podului până la ferestruica de pe acoperiş. Se temea să nu se încurce în vreo pânză de păianjen. Tare îi era frică de păianjeni! Dar nu se încurcă. Ieşi prin ferestruică şi începu să urce în patru labe pe ţiglele ude. O dureau genunchii, dar strânse din dinţi şi merse mai departe. O bură o acoperi cu o pânză uşoară. Nu-i era chiar frig. Şi oricum, mergea în ţările calde. Se ridică pe iacobaş până sus-sus. Se aşeză cu spatele rezemat de horn.
    Era ceaţă. Se vedeau doar casele din jur. Mai departe nu se vedea decât o învolburare albă. Se temea că n-or s-o vadă berzele. Dar veni în zbor o vrăbiuţă şi se aşeză chiar pe horn. Sucindu-şi căpşorul, se uita cînd cu un ochi, când cu celălalt la Claudiţa. Piscui şi zbură. „S-a dus să le spună la berze: Uite, aşteaptă Claudiţa”, gândi bucuroasă. Claudiţa era obosită, tare-tare obosită: „Am să închid ochii. Când am să-i deschid, o să fie numai berze în jur”…
    Şi Claudiţa vede cum o barză mare se lasă pe iacobaş. Bătu din aripi, bâţâi din cap şi clămpăni:
    – Tu eşti Claudiţa? şi îi întinse aripa.
    – Da, zise Claudiţa, şi strânse aripa berzei cu două degete în semn de salut.
    – Acuma, că ne-am salutat – zise barza – hai să zburăm.
    Şi o apucă deodată cu ciocul de gulerul rochiţei şi începu s-o urce în aer. Claudiţa simţi o durere la gât, acolo unde barza o apucase cu ciocul:
    – Vai, mă doare! Şi mi-e frică! zise Claudiţa.
    – Nu trebuie să-ţi fie frică.
    Veniră şi alte berze şi o apucară cu ciocul de rochiţă. O înţepa şi o
    durea tot corpul, dar ştia că trebuie să rabde. Să rabde! Să rabde! Claudiţa se uită în jos şi văzu iacobaşul casei bunicilor.
    – Să nu mă scăpaţi! zise speriată.
    – Nu te scăpăm, nu te scăpăm!, păcăne din plisc berzele.
    Claudiţa se uită în jos şi vede printre nori albi drumuri şerpuite,
    grădini parcă trase cu linia şi case foarte mici. Vede oameni ca nişte păpuşi mici, care se uitau în sus, ţinând mâna streaşină la ochi. Apoi zboară lin peste Marea Adriatică, care licăreşte albastră-albastră… Apoi se aude fâlfâitul berzelor: obosit, greoi. Claudiţei îi ţiuie urechile şi o doare în piept. Bubuie ceva şi mai apucă să audă un glas:
    – Vai, cade!
    Claudiţa deschide ochii şi îl vede pe bunicul. Cocoşat, gâfâind, urcă pe acoperiş. În urma lui cad ţiglele cu zgomot. Claudiţa se ridică.
    – Nu te mişca, nu te mişca, ţipă bunicul.
    – Da’ vreau la mămica! strigă şi Claudiţa cu un sughiţ de plâns, speriată de ţipătul bunicului.
    – Stai aşa! Nu te mişca!
    – Vreau la mămica în Italia.
    – Bine-bine. O să vină mămica, o să vină.
    – De ce nu mai vine mămica din Italia?
    Plânge. Bunicul se apropie şi o prinde în braţe. Miroase a tutun şi a
    proaspăt bărbierit şi a haine jilave. Coboară încet cu fetiţa strânsă la piept şi zice cu glas schimbat, de parcă un dop i se pusese în gât.
    – Cacu-i norocu’ ei de treabă! Zice.
    Dar bunica nu-l ceartă de data asta. E jos şi îşi frânge mâinile, iar din ochi îi curg lacrimi. O ia pe Claudiţa în braţe din braţele bunicului. Bunicul răsufla din greu şi zice cu glas tremurat:
    – Aşa nu se mai poate. Diseară dăm telefon la mă-sa: să vină acasă. – Hai în casă, că plouă.
    Încă sughiţând de plâns, cu buza de jos înainte, Claudiţa bolmojeşte
    cu încăpăţânare ostenită:
    – De ce nu vine mămica? De ce nu vine mămica?
    Apoi, înainte de a intra în casă, mai aruncă o privire spre cerul de
    cretă murdară: berzele nu erau nicăieri.

  4. T.Phoenix: Nu sunt la curent cu ce înseamnă Kindle pe A. După câte am citit pe Net (cu engleza mea precară), adică e vorba ca textul să fie citit, ca să fie auzit?! M-ar tenta. Mi-am dorit întotdeauna niște lecturi publice, fiindcă textele mele se pretează, sunt… orale.

  5. Pata: 1.Cuprinsul cărții l-a făcut editura. Ca să-l scriu acum, e obositor. Îți pot trimite toate textele în format electronic, dar numai ție, fiindcă și editura are interesele ei pecuniare (nu eu!)
    2. Firește, la vară o să ai cartea.
    3. Vezi ca ți-am trimis mesaj în problema cu L. P. și D.P.
    4. Iar în final ( la cererea unanimă a publicului!) iată și un mic text din carte, care face parte dintr-un ciclu intitulat O samă de măscări (cu trimitere la Neculce și Păstorel):
    O samă de măscări

    De dumnealui Kostakelu sin Grigorie Terziman ot târgul Ieşilor, terfeloagă ce s-au pierdutu, ce cu voia lui Dumnedzău găsit-o-am noi, Radul ot Tomeşti, preaumil uricariu i tâlcovnicu, într-un Presvitelnic zăhăit i rătăcit, din slavoneşte anevoind a o tălmăci, pre limba mai nouă înturnând-o, în vremea domniei binecinstitorului de Dumnedzău …

    Cuvântul I. Zice că odată vladâka Romanului, preasfinţitul Calinic, ar fi zisu Măriei Sale sveti Ştefan chiar în sfânta besearecă, şi era boiari veliţi, boiari de rând, ba şi den prostime de faţă:
    – Măria Ta, nu te mai saturi de răle cu cele muieri. Te învoieşti cu ele la curvăsării în afara sfintei cununii, batăr că, slavă Domnului, ai tot avut muieri legiuite câte-ai pohtitu şi pe cine-ai pohtitu. Şi aiasta fără să asculţi de feţele bisericeşti. Au nu te-a bate Domnul Dumnedzăul nostru?
    Iaca aşa zisu-i-a preasfinţitul, că era spurcat foarte la gură. Atuncea boiarii, poporănii, toţi, îngheţat-au, căci îl ştia pe Măria Sa degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu. Fărădecât sfârâitul lumânărilor se auzea! Şi sfinţii din icoane se uitau cu ochi holbaţi de spărietură. Iară Măria Sa întorsu-s-a către norod şi zis-a, făcându cu ochiul:
    – D-apoi dă, ce să-i faci! Mai bine cu fimei decât cu barbaţi.
    Şi au prins a râde boiarii şi prostimea de se clăteau policandrele şi se stângeau lumânările din sfeşnice de atâta hăhăială. Iară Calinic, lumânare stând, scăpat-a din mână Sfintele Taine, cu musca pe căciulă simţindu-se. Că el se împreuna cu parte bărbătească, înfierbântat cum era ca un câne spurcatu. Pesemne că necuratul răzvrătitu-i-au gândul, ochii de la Dumnedzău înturnându-şi. Că alege băieţi făr’ de musteţi, cu trup nalt şi boi subţire, şi se aprindea cu pohtă satanicească şi scârbavnică asupra lor, pângărindu pre mulţi. Şi purta cu el mirodenii, rumineli şi unsori de cele muiereşti din Fanar , ca să-i ispitească cu amăgele, iară părinţilor zicea că îi ia posluşnici pentru posluşanie, învăţătură, purtare moralicească i procii. Vai, vai, vai! Batăr de-ar fi fost grec au păgân mai zicu, dară era român afurisit şi den cliros! Şi satana de popă se sumuţa acuma asupra lui vodă! Mai auzit-ai aşa ceva, iubite cetitoriule? Măria Sa Ştefan, fie-i numele în veci pomenit, cu mâna lui ridicat-a boaitei Sfintele Taine. Pe urmă grăit-a către gloata adunată zicându:
    – Până acuma Io Stefan voievod închinatu-ne-am la feţele bisericeşti. De-acuma, bag samă, că-i de trebuinţă să ne închinăm şi la dosurile bisericeşti.
    Şi iară s-au prăpădit de râs poporenii. Era o chirfosală în besearecă de ziceai că eşti la vreun han au la vreun mitoc cu vin pelin. Pufneau a râde în bărbi până şi boiarii cei veliţi îndelungaţi în zile. Vel-logofătul Tăutu, mare mehenghi şi meşter la voroavă, zice şi el de colo:
    – Dosuri bisericeşti, Măria Ta, da’ bortelite.
    Acuma hăhăiala, gândescu, ajunsese până în al şaptelea cer. Numa’ la iarmaroace, cându giucau pehlivanii şi caraghiozii, se mai hohotea cu atâta pohtă. După un aşa cabazlâc, mascaraua de Calinic n-a mai zis nici cârc. A tăcut mâlc, asemine purcelului fript cu morcovul în rât, şi s-a căit de gura lui cea spurcată. Dară căinţa cea de pe urmă întru nemica nu este. Zicu unii că în urmă Calinic s-a desţărat. Alţii că s-ar fi pristăvitu de ruşâne. De! Aşa zicu den boiari bătrâni să fi fostu, fărădecât noi nu avem ştire de-i adevăratu au ba.

  6. 7Vlad
    Vlade, cu tehnica asta eu-s ca un papuaș pe Coasta de Azur sau ca Vanghelie în gramatica română.

  7. @Transsylvania
    Este un program – ebook.online-convert.com – care functioneaza online si transforma in format AZW (dar si in altele, LIT, PDF, MOBI, LRF) un link – in cazul nostru: http://inliniedreapta.net/insemnare/giardinieri/ – sau un fisier din computer, daca l-ai fi salvat in format word sau pdf.
    Eu l-am folosit dar nu-mi dau seama de rezultat deoarece nu am un Kindle. Am sa ti-l trimit prin email sa vezi cum a iesit.

    Oricum, ar trebui exersat la transformarea a diverse fisiere nu doar a unui link, unde, ca in cazul nostru avem de-a face si cu comentariile pe care altii nu ar vrea neaparat sa le citeasca.

    Program conversie online:
    http://ebook.online-convert.com/convert-to-azw3

  8. Felicitări domnului Părpăuţă!! Am văzut acu’ vreo doi ani (parcă tot pe ILD) ce talent URIAŞ are, de-am căutat ca nebunu’ ce mai era pe Internet de acelaşi autor.
    @Pataphyl: Da’ pe aia cu Ion Creangă şi Fasolă o ştii? Dl. Părpăuţă e cu siguranţă regele ficşănului moldovinesc! 🙂 Sau fragmentul din Ziarul de Iaşi cu traiul la bloc? – este criminal! (o sinteză superbă într-o juma’ de pagină a ceauşismului de muncipiu, cred că ar trebui pus şi-n manualele de istorie şi-n cele de literatură).

  9. @Pataphyl: Multumesc! Nu-l stiam! 🙂 Needles to say, l-am recomandat tuturor prietenilor mei din tara si de-aici care inca mai au microbul cititului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here