Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Hannah Arendt și catastrofele secolului al XX-lea

„Dacă se poate spune despre mine că mă «trag de undeva», acel undeva e tradiția filozofiei germane.” – Hannah Arendt

Cum faci să rămâi uman în vremuri tulburi? Cum și de ce își pierd oamenii umanitatea? Reacția mea la filmul despre Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta, cu Barbara Sukowa în rolul principal, este că regizoarea a transpus cu succes o compoziție a ideilor în plan cinematografic, în ciuda dificultăților intimidante ale unei asemenea demers. Filmul surprinde miza marilor polemici în care a fost implicată Hannah Arendt. Prezintă convingător modul în care ea percepea gândirea (das Denken) drept esența identității umane. Pentru Arendt, gândirea nu putea fi separată de judecata morală – adică acea abilitate specială și acea obligație anume care, așa cum spunea scriitorul român Mihail Sebastian, ne înalță cu o treaptă deasupra zoologiei. În viziunea lui Arendt, atunci când gândirea e separată de acțiune sau viceversa, atunci când acțiunea umană se desfășoară în absența gândirii, tărâmul libertății e pus în pericol. În volumul ei The Human Condition (Condiția umană), ea susține că „trăsătura principală a acestei vieți specific umane, ale cărei apariție și dispariție reprezintă evenimente lumești, este aceea că e mereu plină de evenimente care în cele din urmă pot fi spuse ca o poveste și pot stabili o biografie”. Promisiunea politicului a reprezentat pentru ea promisiunea și imperativul viețuirii în adevăr.

Scenariul filmului e, în mare măsură, fidel realității, cuprinzând ample extrase din prelegerile Hannei și din corespondența ei (cu Mary McCarthy, Heinrich Blücher, Karl Jaspers sau Kurt Blumenfeld, prietenul drag care – în tinerețea ei – o apropiase de sionism). Suntem martori la modul în care gânditoarea a devenit ținta unui adevărat linșaj simbolic fiindcă a încălcat anumite tabuuri și a îndrăznit să spele – ca să zicem așa – rufele murdare în public. Și nu a fost deloc vorba despre o critică cinstită și legitimă. Figuri influente au acuzat-o de ură de sine, de renegare a propriei identități, de aversiune față de statul Israel etc. În acest context, a fost chiar etichetată drept „inamică a statului Israel”. Până și propriii colegi s-au dedat la a porni împotriva ei un veritabil proces de discreditare. Acestei femei (și subliniez cuvântul femeie) i s-a luat dreptul de a-și exprima public opiniile. Ba chiar și dreptul de a avea vreo opinie. Cu toate că Arendt s-a înșelat în multe privințe de ordin factual, întrebările ei au fost invitații la o împăcare lipsită de constrângeri cu trecutul.

Hannah Arendt în tinerețea sa.

Hannah Arendt în tinerețea sa.

Ceea ce-i lipsește filmului – și eu cred că ar fi trebuit menționat – e faptul că, pentru Hannah Arendt, Răul radical putea fi deopotrivă întrupat în Auschwitz și în Gulag. Fără a folosi direct conceptul de Gulag, a tratat pe larg chestiunea rolului jucat de ideologie în teroarea genocidală stalinistă. Mai mult, când The New Yorker a decis s-o trimită la Ierusalim pe post de corespondent pentru procesul Eichmann, Arendt își scrisese deja capodopera despre catastrofele secolului al XX-lea, The Origins of Totalitarianism (Originile totalitarismului), în care dezvoltă o analiză a Răului radical bazată pe o intuiție kantiană. Fostul meu doctorand Benli Shechter a scris o superbă teză pe tema felului în care se desfășura discuția despre totalitarism, sub influența scrierilor lui Arendt, în paginile renumitei reviste Partisan Review. Aici a publicat Mary McCarthy, după apariția cărții Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim), un antologic pamflet la adresa detractorilor Hannei. Despre Mary McCarthy, personaj important al filmului și prietenă dragă a lui Arendt, aș adăuga că a fost una dintre vocile cele mai relevante ale Stângii americane, liberale și anticomuniste, luând parte la înființarea Comitetului pentru Libertate Culturală în Statele Unite, o inițiativă antistalinistă al cărei scop era să opună rezistență ofensivei propagandistice a comuniștilor și a așa-numiților „tovarăși de drum”.

Viziunea lui Arendt se axează pe investigarea fenomenului unic al anesteziei morale, pe studiul eliminării diferenței dintre Bine și Rău. Insul birocratic execută ordinele în mod automat. Nechibzuința (lipsa gândirii) este motivul pentru care Răul radical se transformă în Rău banal. Când spun „transformare” mă refer la rutinarea Răului, la șablonizarea lui. În niciun caz nu cred că planificarea genocidului – o planificare făcută cu sânge rece și emasculată moralicește – ar fi mai puțin o manifestare a Răului radical. Aceia care au citit discursul ținut de Himmler în 1943 înaintea cadrelor SS la Posen (Poznan) realizează că justificarea Răului se făcea pe temeiuri ideologice, fără de care crima absolută reprezentată de Soluția finală nu putea fi percepută ca îndeplinire a mandatului istoric nazist. În Originile totalitarismului, Hannah Arendt îl citează pe un ideolog nazist care definește statul național-socialist ca Weltanschauungsstaat (un stat fondat pe o anumită viziune asupra lumii), la fel cum statul lui Lenin era unul bazat pe ideocrație. Am discutat recent acest subiect cu un prieten. Consider că punctul său de vedere rezumă la modul ideal propriile mele concepții asupra subiectului: „Se petrece următorul fapt: răul nu mai e conceput ca rău, așa că – prin nechibzuință (lipsa gândirii) – acesta coboară la nivelul banalului cotidian, când nu ți se mai cere să iei decizii chibzuite, ci numai decizii administrative”. Scriind despre opera lui Arendt, intelectuala română Monica Lovinescu remarcă faptul că eliminarea persoanei morale și juridice, a individualității, transformă totalitarismul într-o mașinărie generatoare de absurd. Disidentul rus Iuri Glazov a scris la modul excepțional despre abisul moral al lumii sovietice.

Eradicarea percepției morale prin intermediul ideologiei – iată problema cea mai importantă pe care Hannah Arendt a abordat-o cu un curaj de nestrămutat. Stingându-se din viață în 1975, nu a mai apucat să scrie despre Arhipelagul Gulag. Sunt convins că ar fi publicat un eseu despre Soljenițîn, pe care l-ar fi inclus într-o nouă ediție a volumului Men in Dark Times (Oameni în vremuri tulburi). În 1967, la cinzeci de ani după lovitura de stat bolșevică cunoscută în istorie drept Revoluția din Octombrie, Arendt a luat parte – alături de Isaiah Berlin, Shlomo Avineri, George Kennan, Leonard Schapiro, Marc Ferro, Adam Ulam și Bertam Wolfe – la un seminar organizat de Richard Pipes la Harvard. Atunci a luat naștere una dintre cele mai importante cărți despre Rusia revoluționară.

Consider că merită subliniat faptul că școala revizionistă de sovietologie, cu tot cu manifestările sale actuale, a atacat însăși ideea de studiu comparativ al comunismului și fascismului ca ramuri ale aceluiași arbore genealogic totalitar (gemenii totalitari, cum îi denumea istoricul francez François Furet). O altă țintă o constituia, bineînțeles, conceptul de totalitarism propus de Arendt în anii ʼ50. Acesta din urmă a fost minimalizat sub pretextul că ar fi fost o legitimare de ordin ideologic a Războiului Rece.

Se pare că încă nu a dispărut ceea ce Jean-François Revel numea ispita totalitară. În prezent, asistăm la panegiricele „ipotezei comuniste” sau ale „orizontului comunist”. Așa cum bine spunea Elena Bonner în discursul său de acceptare a Premiului Hannah Arendt din partea orașului Bremen, a Fundației Heinrich Boll și a Asociației Hannah Arendt:

„Să o citești pe Arendt e înspăimântător până și astăzi. Teza ei despre asemănarea generală dintre regimurile nazist și comunist a fost confirmată de către mulți alții. Despre Hitler: «Era fenomenal de fals… îi lipsea simțul realității… indiferent la fapte» (Konrad Heiden). Despre Stalin: «aversiune față de adevărul vieții», «indiferență față de situația reală» (Nikita Hrușciov). În Germania: «Führerul are întotdeauna dreptate». În URSS: «Partidul nu greșește niciodată». Hitler: «Națiunea va ieși victorioasă sau trebuie să piară cu totul». În URSS, așa cum spunea un cântec, «Curajoși vom merge la război pentru puterea sovieticilor și-n luptă ca unul vom muri». Lagărele de exterminare și Gulagul. În cele dintâi gazul a fost soluția. În cel de-al doilea nu a fost nevoie să se cheltuie bani pentru asta – problema au rezolvat-o frigul și foamea.”

Înfăptuitorul Răului radical nu-și bate capul cu probleme de etică fiindcă e complet înstrăinat de legea morală. Aparența de banalitate ascunde o esență radicală. Acest tip de individ nu acționează numai dintr-un simț orb al disciplinei, ci și pentru că împărtășește ideologia totalitară. Istoria ne oferă astăzi destule exemple concrete pentru a susține un asemenea punct de vedere. Adolf Eichmann nu a fost un birocrat detașat, rece, indiferent. Era obsedat de rolul evreilor. Îi considera niște paraziți dăunători. Ideologia, așadar, alcătuiește tiparul pentru dezumanizarea Celuilalt, a presupusului inamic. Sistemul birocratic le permite acestor „deratizatori” să acționeze cu convingerea misiunii lor istorice, a unei porunci divine și a impunității…

Scena prelegerii finale ținute de Arendt e realmente emoționantă. Mai ales dacă ținem seama de faptul că au existat oameni de o mare inteligență (de pildă Hans Jonas, expert în gnosticism, unul dintre studenții preferați ai lui Martin Heidegger) care au reacționat – așa cum o arată și filmul – cu enormă tristețe la ceea ce ei percepeau drept „aroganța” Hannei. După cum am menționat deja, Mary McCarthy a apărat-o în revista Partisan Review, adresându-le celor care au numit-o pe Arendt „Hannah Aroganță” vorbe extrem de caustice: „Oamenii aceștia ajung din ce în ce mai rău pe măsură ce îmbătrânesc, iar aici e doar o chestiune de invidie. Invidia e un monstru”. Nimeni nu a fost cruțat în acest context, nici Saul Bellow și nici Alfred Kazin, ei înșiși critici înverșunați ai lui Arendt.

Mentorul Hannei, filozoful Karl Jaspers, a arătat înțelegere față de punctul ei de vedere, dar a fost probabil mâhnit de faptul că aceasta a acceptat reconcilierea cu Martin Heidegger, căruia Jaspers nu i-a iertat niciodată simpatiile naziste. Mai apoi a fost chiar etichetată drept „agentul literar” al lui Heidegger. Dar Karl și Gertrude Jaspers țineau prea mult la Hannah pentru a o apostrofa pe asemenea teme. I-au acceptat formal argumentul cu privire la „naivitatea” lui Martin. Mă îndoiesc, însă, că l-au și considerat valid.

Principalul scandal s-a iscat pe marginea evaluării făcute de ea rolului jucat de Judenrat-uri (Consiliile Evreiești), evaluare care își avea originea în încercarea lui Arendt de a face lumină în cazul câtorva dintre cele mai întunecate și mai tulburătoare pagini din ceea ce ea numea „vremurile tulburi”. Pentru Hannah, chestionarea celor mai spinoase subiecte și dezvăluirea adevărului despre lucruri pe care alții preferau, cu bizar avânt, să le ignore era o datorie socratică pe care o avea față de umanitate. Refuza să se agațe de ceea ce ea numea atașamente „tribale”. Într-o scrisoare din data de 20 iulie 1963 adresată lui Karl Jaspers, discutând neîncetatele campanii îndreptate împotriva ei, Hannah mărturisea că, fără să-și dea seama, înfuriase persoane extrem de influente ale scenei politice israeliene, printre care se numărau și foști membri ai Consiliilor Evreiești din perioada nazistă. Chiar și așa, scria ea, nu avea niciun motiv să capituleze: „Dacă aș fi știut ce avea să se întâmple, probabil că tot aș fi făcut-o.” (Hannah Arendt, Karl Jaspers, Correspondence, 1926-1969/ Corespondență, 1926-1969, Harcourt Brace Jovanovich, 1992, p. 511). Răspunzând cu tact, Jaspers i-a cerut Hannei să nu se complacă în fantezii conspirative.

Încheindu-și relația cu Hannah și punând astfel capăt unei prietenii de o viață, Kurt Blumenfeld vorbea și în numele lui Gerschom Scholem, marele expert în Cabala, care îi reproșase acesteia lipsa dragostei față de poporul evreu. Răspunsul ei nu sugerează nepăsare, ci o altfel de perspectivă asupra empatiei. Își iubea prietenii, susținea în răspunsul ei, dar nu simțea dragoste față de o colectivitate – fie ea etnică ori socială. Și asta o făcea oare „arogantă”? Mă îndoiesc. Arendt și Scholem fuseseră buni prieteni cu Walter Benjamin. Ea a scris prefața la Illuminations (Iluminări), publicată la Schocken Books. În 1968, Scholem o blama vehement pe Hannah pentru presupusa ei detașare înfumurată vizavi de cauza pe care altădată o susținuse: „Am cunoscut-o pe Hannah Arendt atunci când era socialistă sau cvasi-comunistă și am cunoscut-o atunci când era sionistă. Sunt consternat de capacitatea ei de a se pronunța asupra unor mișcări – mișcări în care ea însăși a fost odată atât de profund angajată – în termenii unei distanțe măsurate în ani lumină și de la asemenea înălțimi suverane”. La rândul lui, Hans Jonas scria în memoriile sale că a fost șocat de tonul antisionist și mai ales de ceea ce el numea „ignoranța Hannei Arendt față de problema evreiască”. Dincolo de neînțelegerile dintre ei – asupra cărora au încetat să mai insiste odată cu trecerea anilor –, Jonas a ținut un mișcător discurs de rămas bun în memoria vechii sale prietene, la Riverside Memorial Chapel, în 1975. Textul a fost publicat în Social Research, revista universității unde amândoi predaseră (Hans Jonas, Memoirs/ Memorii, coordonată și adnotată de Christian Wiese, tradusă din germană de Krishna Winston, Brandeis University Press, 2008). După ce a citit un capitol din opera lui Jonas The Imperative of Responsibility (Imperativul responsabilității), Arendt i-a scris: „Un lucru e sigur. Aceasta e cartea la care Bunul Dumnezeu s-a gândit atunci când ți-a dat viață”.

Rana colaborării Consiliilor Evreiești rămâne deschisă. Putem, de fapt, să vorbim despre colaborare în asemenea circumstanțe? Care ar fi fost alternativele? Existau oare alternative? Poate că da, dacă una dintre ele ar fi fost revolta din ghetoul Varșovia sau exemplul partizanilor de la Vilna. Bury Me Standing este titlul unui volum de Isabel Fonseca despre condițiile romilor în Europa contemporană. În 1961, însă, publicul israelian – și nu numai el – nu era dispus să abordeze o asemenea problemă. Tabuurile funcționau într-o manieră extrem de prohibitivă. Pentru tânărul stat Israel, Holocaustul era o istorisire colectivă cu rol de fundament. Erau vremuri de extremă urgență, când cu greu se puteau lua în considerare dezbateri metafizice pe tema fenomenologiei Răului. Procesul Eichmann a avut o valoare pedagogică la nivel național. Punerea retoricii procurorului Gideon Hausner sub semnul întrebării de către Arendt nu a făcut decât să tulbure și mai tare niște ape deja foarte mâloase.

La vremea respectivă, istoricul Walter Laqueur scria despre lipsa empatiei față de victime în Eichmann la Ierusalim. Eu cred că se înșela. Există empatie în carte, dar e amestecată cu o imensă suferință cauzată de ceea ce Arendt considera a fi marea greșeală a comunităților condamnate la exterminare. Nu îmi pot imagina cum ar fi reacționat Arendt dacă ar fi văzut recentul documentarul israelian A Film Unfinished (Un film neterminat) despre propaganda nazistă, ghetoul Varșovia și labirintul memoriei. Nu s-a întrebat ce-ar fi făcut ea dacă s-ar fi trezit prinsă în impasul unei alegeri imposibile, așa cum a pățit Adam Czerniakow, liderul Consiliului Evreiesc din Varșovia, care s-a sinucis chiar înainte de plecarea unuia dintre ultimele trenuri care îi transportau pe evrei către propria moarte.

Filmul prezintă relația lui Arendt cu Martin Heidegger ca pe un soi de cheie hermeneutică pentru a pricepe biografia spirituală a Hannei. O asemenea viziune mi se pare excesivă. La fel de importante au fost – din punct de vedere filozofic – relațiile ei cu Jaspers ori cu Blücher. Arendt nu a fost „o heideggeriană de stânga”, așa cum a scris odată un autor. Și-a creat propria operă originală și nu a luat o poziție apologetică vizavi de scrierile primului său mare profesor de metafizică. Dana Villa subliniază în mod corect faptul că Hannah nu a contestat vreodată rolul Rațiunii în politică, dar a susținut o viziune deliberativă a spațiului politic, care excludea ambițiile monopoliste, indiferent de coloritul acestora: „Împărtășește cu liberalii ca Isaiah Berlin și conservatorii ca Michael Oakeshott o profundă suspiciune față de raționalism în politică și față de afirmațiile conform cărora teoria îndrumă către o practică transformatoare. De la «tirania rațiunii» a lui Platon la teroarea revoluționară franceză și până la catastrofica împlinire a marxismului în totalitarismul stalinist, raționalismul politic s-a arătat la fel de capabil să genereze oroare morală ca și religia ori naționalismul romantic.” (cf. Dana R. Villa, Apologist or Critic? On Arendt’s Relation to Heidegger/ Apologet sau critic? Despre relația lui Arendt cu Heidegger, în Steven E. Aschheim, Hannah Arendt in Jerusalem/ Hannah Arendt la Ierusalim, University of California Press, 2001, pp. 331-332).

Arendt a învățat de la Jaspers să facă filozofie iubind, în același timp, umanitatea (amor mundi). De la Heinrich Blücher a preluat o puternică admirație pentru Rosa Luxemburg și pentru consiliile muncitorești, ca formă de democrație directă. Ideile lui Blücher i-au influențat în mod incontestabil viziunea asupra a ceea ce ea numea „comorile pierdute ale tradiției revoluționare”. Înălțimile suverane, despre care Scholem scrisese pe un ton atât de aspru, reprezentau de fapt acel parapet imaginar fără de care descindem în abisul relativismului autodistructiv și al orbirii morale.

FrontPage Magazine – Hannah Arendt and the Catastrophes of the 20th Century, 15 iulie 2013

(traducere de Monica Got)

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.