Hristos a Înviat!

    Print Friendly, PDF & Email

    PF Daniel† Daniel prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

    Prin Învierea lui Hristos Cel Răstignit se arată că iubirea omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni poate fi mai tare decât ura, violenţa şi moartea. Tăria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arată atât în Crucea Sa, ca smerenie, cât şi în Învierea Sa, ca slavă. De aceea, Biserica Ortodoxă nu desparte niciodată Crucea de Înviere.

    Hristos a înviat!
    Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
    Iubiţi credincioşi şi credincioase,
    Taina Învierii Domnului este nedespărţită de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Înviat din morţi este Hristos Cel Răstignit.

    Crucea Mântuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice şi smerite, făcătoare de viaţă şi dătătoare de bucurie. În Sfânta Cruce este ascunsă puterea Învierii, iar lumina Învierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfânta Cruce nu este doar semn al jertfei şi al morţii, ci şi semn al Învierii şi al biruinţei.

    Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi morţii. Învierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza păcatului, la starea de făptură veşnic vie, creată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se împărtăşi veşnic din iubirea divină a Preasfintei Treimi.

    Pe de o parte, răstignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violentă a iubirii lui Dumnezeu de către omenirea păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Pe de altă parte, jertfa Sa pe Cruce, îndurată în mod liber, arată smerenia Sa, ca răbdare a suferinţei şi ca statornicie în iubire iertătoare, chiar şi faţă de duşmanii Săi („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”).

    Prin Învierea lui Hristos Cel Răstignit se arată că iubirea omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni poate fi mai tare decât ura, violenţa şi moartea. Tăria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arată atât în Crucea Sa, ca smerenie, cât şi în Învierea Sa, ca slavă. De aceea, Biserica Ortodoxă nu desparte niciodată Crucea de Înviere.

    Invidiat şi urât de mulţi dintre cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa activă a lui Dumnezeu în popor, desconsiderat şi umilit de autoritatea conducătoare romană, care pierduse simţul dreptăţii, trădat şi vândut de un ucenic robit de patima iubirii de arginţi, părăsit de prietenii prea fricoşi, uitat de mulţi cărora le-a făcut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte şi răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

    Pe de o parte, răstignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violentă a iubirii lui Dumnezeu de către omenirea păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Pe de altă parte, jertfa Sa pe Cruce, îndurată în mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arată smerenia Sa, ca răbdare a suferinţei şi ca statornicie în iubire iertătoare, chiar şi faţă de duşmanii Săi („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, Luca 23, 34).

    De ce a îndurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvintele următoare: „Acesta a fost… scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el” Prin ascultare de Dumnezeu până la moarte, Hristos a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios şi răzvrătitor.

    Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a însoţit pe Iisus până lângă Crucea Sa, ne spune că: „Înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Iar Sfântul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru că L-a întâlnit pe Hristos Cel Înviat din morţi, într-o lumină copleşitoare pe drumul Damascului, a înţeles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, în lumina Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria creştinilor din Corint astfel:

    „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea  lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). În altă parte, acelaşi Sfânt Apostol al neamurilor arată că, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care răspândesc în lume ura faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor,biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).

    Pentru a rămâne ascultător şi iubitor faţă de Dumnezeu-Tatăl până la moarte, Hristos-Domnul a îndurat de bunăvoie multe rele venite din partea oamenilor păcătoşi şi a demonilor vicleni, care Îl asaltau în pustie cu ispitele poftelor egoiste – adică ispitele lăcomiei materiale, ale puterii de stăpânire şi ale slavei deşarte (cf. Matei 4, 1-11) –, iar în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cu ispitele sau încercările durerii sufleteşti şi trupeşti pricinuite de invidia cărturarilor şi a fariseilor, de trădarea lui Iuda, de lepădarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au părăsit, de aroganţa şi viclenia lui Irod, de duplicitatea şi laşitatea lui Pilat, de batjocura soldaţilor, de ignoranţa şi rătăcirea mulţimilor învrăjbite, de ironia tâlharului nepocăit, de scuipări, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie în palme şi picioare, de răstignirea pe lemnul Crucii, de adăparea cu oţet, de străpungere cu lancea în coastă. De ce a îndurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvintele următoare: „Acesta a fost… scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el” (Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul,Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu până la moarte, Hristos a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios şi răzvrătitor.

    Pentru a ne învăţa că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită şi îndelung-răbdătoare, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27).Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-Şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice şi smerite pentru toţi oamenii.

    Pentru a ne învăţa că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită şi îndelung-răbdătoare, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa.

    În Biserica Ortodoxă întâlnim o mulţime de simboluri, imagini, gesturi şi expresii liturgice ale înţelegerii spirituale a legăturii interioare care există între Crucea şi Învierea lui Hristos.

    Mai întâi, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos, chipul Său nu este crispat, ci pacificat, însemnând pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică starea în care Iisus rosteşte cuvintele:„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).

    Apoi, icoana Învierii lui Hristos, în forma ei autentică, nu-L prezintă pe Hristos ieşind triumfător din mormânt, ci prezintă coborârea Sa la iad ca biruinţă asupra iadului şi a morţii, ca arvună sau început al Învierii de obşte (cf. 1 Corinteni 15, 20) şi al Judecăţii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie,puterea Învierii lui Hristos începe să lucreze din însuşi momentul morţii lui Hristos pe Cruce şi al coborârii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Său din mormânt nu intră în descompunere şi nici sufletul Său nu rămâne în iad. Adesea, icoana coborârii la iad ne prezintă slava lui Hristos Cel Înviat ca fiind străbătută şi confirmată de Crucea luminoasă, pentru că „Hristos S-a pogorât prin Cruce la iad”, după cum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

    Când este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumânarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicând: „Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumânare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decât moartea.

    În timpul Utreniei Sfintelor Paşti şi Utreniei din Duminici cântăm sau rostim acest imn:„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat.Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (…). Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat” (Canonul Învierii şi Utrenia din Duminici).

    Când este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumânarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicând: „Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumânare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decât moartea.

    Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere este o dominantă a întregii spiritualităţi ortodoxe liturgice şi filocalice, deoarece Ortodoxia este în acelaşi timp Biserica pocăinţei şi a doxologiei, a postului şi a bucuriei.

    Întrucât, prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce şi ne facem semnul ei când ne rugăm, dimineaţa, la prânz şi seara, când începem un lucru şi când îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie.

    Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre suferinţă şi speranţă, osteneală şi bucurie, luptă şi biruinţă, se vede adesea în iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a părinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, a oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, în iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă, permanent, pentru binele familiei şi al societăţii, al poporului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mântuire şi viaţă veşnică.(…)

    Astăzi mulţi oameni poartă crucea suferinţei din cauza înmulţirii păcatelor, a patimilor egoiste şi a relelor de tot felul, din cauza lăcomiei sau zgârceniei unora şi a sărăciei altora, a violenţei în familie şi în societate, a nedreptăţii şi nepăsării, a bolilor şi singurătăţii, a certurilor în familie şi a divorţurilor, a părăsirii copiilor şi bătrânilor ş.a. În această privinţă se adeveresc cuvintele Mântuitorului Hristos că: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12).

    De aceea, pentru a putea purta crucea multor încercări şi a simţi ajutorul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat este necesar să ne întărim în credinţă, să sporim rugăciunea şi să săvârşim fapte de ajutorare a semenilor noştri, să fim şi noi pentru alţii un Simon de la Cirene, care a ajutat pe Iisus să poarte Crucea Sa pe drumul Golgotei (cf. Luca 23, 26). Aşa după cum credincioşii care au purtat de bunăvoie crucea postului, ca înfrânare de la bucate de origine animală şi de la orice păcat sufletesc şi trupesc, primesc lumina, bucuria şi binecuvântarea Sfintelor Paşti, tot aşa şi cei care alină suferinţa semenilor lor, prin rugăciune şi cuvânt de încurajare, prin faptă bună şi dărnicie,vor simţi lumina şi bucuria Învierii lui Hristos în inimile lor şi binecuvântarea Lui în viaţa şi casele lor.

    Prin urmare, mai ales în aceste zile, este bine să aducem bucuria Sfintelor Paşti în casele de copii orfani şi bătrâni, la patul bolnavilor, dar şi acolo unde este multă tristeţe, singurătate şi deznădejde, în familiile sărace, îndoliate şi îndurerate. Pretutindeni unde putem face binele, să-l facem purtând, în suflet şi în fapte, lumina Crucii şi bucuria Învierii! Orice osteneală sau orice jertfă, de acest fel, cuprinde în ea lumina pe care o vesteşte Biserica Ortodoxă în ziua de Paşti şi în fiecare duminică de peste an, zicând: Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!

    Să cultivăm, prin rugăciune şi cuvânt bun, în lumina acestei bucurii pascale, legătura fraternă cu românii care se află în afara hotarelor României sau în diaspora română.

    Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti şi frăţeşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: Hristos a înviat!

    Al vostru către Hristos Domnul rugător,

    † D A N I E L
    Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

     

    PF LucianCardinal † Lucian

    prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
    Arhiepiscop și Mitropolit
    al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș,
    Arhiepiscop Major
    al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
    în deplină comuniune de credinţă
    cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

    Totul în această viaţă este sub semnul schimbării şi al trecerii.

    Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

    Totul în această viaţă este sub semnul schimbării şi al trecerii. Azi nu mai suntem cei de ieri şi mâine vom fi din nou alţii. Un an se sfârşeşte şi fără să ne dăm seama, un altul ne bate la uşă. Sensul instabilităţii şi al fragilităţii stăpâneşte fiinţa umană şi lumea în care trăim. “Cine ne va mântui dintru aceasta?” pare să strige întreaga Creaţie.

    Chiar şi Biserica, cu toate că străpunge prin puterea Mântuitorului voalul acestei lumi pentru a se ancora în veşnicie, trăieşte în propria-i fiinţă aceeaşi frământare, într-o formă sau alta. De exemplu noi, credincioşi ai anului 2013 după Cristos, am avut ocazia să trăim evenimente şi schimbări istorice. Unul dintre ele, renunţarea Papei Benedict al XVI-lea la Scaunul Petrin ne-a luat pe toţi prin surprindere. O avalanşă de întrebări, de posibile cauze, de supoziţii a cuprins întreaga lume. Prin toată furtuna mediatică, reuşeam de-abia să întrezărim un om, împovărat și alb de ani şi de slujire, care liber de măririle deşarte ale acestei lumi, depunea Puterea Cheilor în mâinile Celui de la care a primit-o.

    Chiar şi Biserica, cu toate că străpunge prin puterea Mântuitorului voalul acestei lumi pentru a se ancora în veşnicie, trăieşte în propria-i fiinţă aceeaşi frământare, într-o formă sau alta. Prin toată furtuna mediatică, reuşeam de-abia să întrezărim un om, împovărat și alb de ani şi de slujire, care liber de măririle deşarte ale acestei lumi, depunea Puterea Cheilor în mâinile Celui de la care a primit-o.

    În momentul în care Prinţi ai Bisericii din toate colţurile lumii şi-au îndreptat, unii dintre ei paşii, sau alţii, așa cum am făcut-o şi eu, inimile în rugăciune, înspre Cetatea Eternă, timpul parcă s-a oprit în loc. Și din rugăciunile atâtor suflete, cu îndurarea Domnului, a răsărit, din capăt de lume, un Papă care şi-a început misiunea plecând capul în faţa credincioşilor, parcă pentru a se înveşmânta cu rugăciunea, încrederea şi speranţa lor.

    În general schimbările, “trecerile”, ne sperie. Suntem atât de obişnuiţi cu ceea ce cunoaştem deja, încât ne este frică de noutăţi. Câţi nu s-au cutremurat când Papa Benedict şi-a anunţat retragerea, întrebându-se cum va fi Biserica de acum încolo? Câţi nu au aşteptat cu înfrigurare să cunoască numele noului Papă, încercând să-şi imagineze un alt mod de a conduce Turma lui Cristos?

    Provocările vieţii, cele cu care ne confruntăm zi de zi, ne oferă aceleaşi senzaţii, chiar dacă la o cu totul altă intensitate. Câţi nu se sperie, în momentul alegerii unei noi stări de viaţă, gândindu-se că renunţă la ceea ce cunosc, pentru a plonja în necunoscut? Cu atât mai mult cu cât în cazul unei căsătorii ori a hirotonirii preoţeşti, alegerea e pe viaţă. Mulţi spun că această frică de schimbare a căpătat proporţii exagerate astăzi, devenind un fel de boală a zilelor noastre.

    În general schimbările, “trecerile”, ne sperie. Suntem atât de obişnuiţi cu ceea ce cunoaştem deja, încât ne este frică de noutăţi. Câţi nu s-au cutremurat când Papa Benedict şi-a anunţat retragerea, întrebându-se cum va fi Biserica de acum încolo?

    Cred că toate aceste mici schimbări din viaţă ne înspăimântă fiindcă ne aduc aminte, fie şi în mod simbolic, de Marea Trecere, de moarte; de momentul în care, vrând nevrând, ne vom lepăda de tot ceea ce e palpabil şi deci oferă, chiar dacă în mod aparent, o anumită siguranţă, pentru a intra în ceea ce s-ar putea defini ca o Noutate Absolută.

    De ce este atunci atât de Mare şi Sfântă această zi a Învierii Domnului? Fiindcă suntem luaţi de mână, însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu tocmai în acest moment de singurătate extremă, ce ne înfricoșează atât de mult.  Dacă Isus ar fi fost lângă noi în greutăţile noastre, în bolile noastre, în suferinţele noastre, ar fi fost deja un lucru mare, dar nu ne-ar fi încredinţat de mântuire. Dar Cel ce ne-a creat şi ne cunoaşte deci cel mai bine, cunoaşte şi fragilitatea noastră. Și de aceea s-a dezgolit de mărirea Sa, pentru a intra cu noi în întunericul mormântului, reaprinzând în sufletele noastre făclia dumnezeirii Sale şi alungând astfel spectrul umbrelor ce ne îngheţă sufletele.

    Cu toţii îl putem contempla pe Cruce, alături de noi, tâlhari de ieri şi de astăzi, fără putinţă de tăgadă, fără să ne mai putem îndoi de iubirea lui fără margini. Pe Cruce, toate “trecerile” noastre mărunte sunt cuprinse în marea lui Trecere. De aceea, noi, cei ce credem şi păstrăm Crucea Domnului în vieţile şi-n familiile noastre, mărturisim, chiar dacă din când în când doar cu jumătăţi de gură, victoria bucuriei Învierii asupra fricii trecerilor: Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire. Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului. Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat; Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117)

    Câţi nu se sperie, în momentul alegerii unei noi stări de viaţă, gândindu-se că renunţă la ceea ce cunosc, pentru a plonja în necunoscut? Cu atât mai mult cu cât în cazul unei căsătorii ori a hirotonirii preoţeşti, alegerea e pe viaţă. Mulţi spun că această frică de schimbare a căpătat proporţii exagerate astăzi, devenind un fel de boală a zilelor noastre.

    Iubiţi credincioşi,

    Într-un An al Credinţei, ca cel pe care îl trăim, aceste evenimente cu totul extraordinare, care marchează tot atâtea treceri sau pasaje, nu pot decât să ne pregătească pentru momentul Învierii pe care îl sărbătorim în fiecare an, prin care Domnul ne-a trecut de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer.

    Mormântul Domnului este în mod misterios simbolul moştenirii noastre. Toată istoria Tărâmului făgăduinţei începe cu un mormânt. Atunci când Avram ajunge în ţara promisă lui de către Domnul, ţara aceea este deja ocupată. Și tot ceea ce părintele nostru întru credinţă reuşeşte să obţină, este un mormânt pentru soţia lui Sara. Un petec de pământ care nici măcar nu este al lui. De aici şi cu acesta, începe adevărata istorie a oamenilor cu Dumnezeu. Comuniunea dintre pământ şi Cer începe în cel mai înfricoşător loc al nostru, cel simbolizând extrema destrămare.

    Cristos face acelaşi lucru. Începe zidirea Împărăţiei dintr-un mormânt. Nici acesta nu e al Lui. Îl primeşte de la Iosif din Arimatea. Omul lăsat de unul singur nu poate oferi decât morminte. Însă Dumnezeu ia “non-oferta” noastră, pentru a o transforma într-un loc de viaţă. Și din mormântul lui Isus, la fel ca din acel mormânt al Vechiului Testament, chip al acestuia, începe Ierusalimul Ceresc. Unde este moarte boldul tău? Unde este iadule biruinţa ta?

    Cred că toate aceste mici schimbări din viaţă ne înspăimântă fiindcă ne aduc aminte, fie şi în mod simbolic, de Marea Trecere, de moarte; de momentul în care, vrând nevrând, ne vom lepăda de tot ceea ce e palpabil şi deci oferă, chiar dacă în mod aparent, o anumită siguranţă, pentru a intra în ceea ce s-ar putea defini ca o Noutate Absolută.

    La fel ca Iosif din Arimatea, să oferim şi noi mormintele existente în viaţa noastră lui Cristos, pentru ca El să le transforme în locuri de comuniune cu Dumnezeu. Papa Francisc ne îndeamnă: “Cristos a învins răul, dar datoria noastră este aceea de a primi această victorie în viaţa noastră, în societatea noastră, în istoria noastră”.

    Rămâne totuşi o dilemă: cum să facem în mod concret acest lucru? Cum să-L zărim pe Cristos Înviat, cum să ne bucurăm de El şi cu El, când lumea ne împroaşcă zilnic, fie la nivel personal, fie la nivel familial, fie la nivelul societăţii în care trăim, cu mizerie, cu durere şi cu suferinţă? Cum să întrezărim, dincolo de această consistentă perdea, bucuria Învierii? În mod paradoxal, tocmai în situaţia precară din această Vale a plângerii, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie răspunsul.

    Pentru a-l afla, să încercăm să ne lăsăm conduşi de mână, de primii martori ai acestui extraordinar eveniment. În primul rând de mironosiţele femei, care găsesc în calea lor o mare piatră de poticnire. Între ele şi Învățătorul lor preaiubit stă un obstacol aparent de netrecut. Însă când se aşteaptă mai puţin şi într-un mod cu totul negândit, un Înger este lângă ele pentru  a înlătura piatra din sufletele lor: “Nu este aici. A înviat!”

    De ce este atunci atât de Mare şi Sfântă această zi a Învierii Domnului? Fiindcă suntem luaţi de mână, însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu tocmai în acest moment de singurătate extremă, ce ne înfricoșează atât de mult. 

    Petru şi Ioan, la rândul lor, auzind cele spuse de femei, aleargă la mormânt şi găsesc un giulgiu pe care o lumină misterioasă a imprimat chipul tainic al Domnului, ascunzând şi dezvăluind totodată misterul Învierii.

    Maria Magdalena, cea numită de tradiţie pentru iubirea ei de Dumnezeu “cea asemenea cu Apostolii”, nu se poate despărţi în nici un chip de locul în care Învăţătorul a fost ascuns privirilor. Așteptând lângă mormânt, îl zăreşte pe Isus fără să-l recunoască. Îl crede un grădinar şi nu este departe de adevăr, trăind fără să-şi dea seama o realitate descrisă de cuvintele psalmului: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta”. Creatorul o cheamă pe nume şi în acel moment sufletul ei şi al omului dintotdeauna recunoaşte glasul Domnului din Grădina Raiului, cu care în «vremurile bune», acum reînoite, era într-un continuu dialog. Ochii ei plini de lacrimi, tainice lacrimi, numite într-un mod atât de inspirat de către Sfântul Părinte Papa Francisc “ochelarii cu care reuşim să-L vedem pe Dumnezeu”, aceşti ochi copleşiţi de durere îl văd pe Domnul. Și inima este copleşită de iubire.

    De vrem să-L vedem cu adevărat, nu există pietre şi greutăţi să ne oprească. Tocmai în locurile unde ne simţim morţi sau neputincioşi, găsim semnele care ne spun că El a trecut deja pe acolo şi a învins. Suferinţa şi lacrimile, departe de a ni-L ascunde, sunt ochelarii cu care îl întrezărim chiar lângă locul îngenuncherii noastre.

    Maica Sfântă este cea aparent absentă din acest cadru. Cea binecuvântată între femei, mai înaltă şi mai mărită decât toţi heruvimii şi serafimii la un loc, este cea care renunţă la sine, la tot ce este al Ei, pentru a face loc lui Dumnezeu. La Buna Vestire, la fel ca şi la Înviere: un “da” nesfârşit şi pe veci spus Celui Preaînalt. Misticii cu toţii ne spun că Ei îi apare mai întâi Fiul înviat. Și oare ar putea fi altfel? Trup din trupul Ei, sânge din sângele Ei. Fiica Lui şi Maica Lui. Fiul Ei şi Creatorul Ei. Ea este cea care ne conduce şi ni-L arată într-un mod cu totul special pe Fiul.

    Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

    De vrem să-L vedem cu adevărat, nu există pietre şi greutăţi să ne oprească. Tocmai în locurile unde ne simţim morţi sau neputincioşi, găsim semnele care ne spun că El a trecut deja pe acolo şi a învins. Suferinţa şi lacrimile, departe de a ni-L ascunde, sunt ochelarii cu care îl întrezărim chiar lângă locul îngenuncherii noastre.

    Și dacă toate acestea nu ar fi, Maica lui Dumnezeu şi a noastră ne naşte încontinuu cu lacrimile Ei, la realitatea noastră nouă, realitate răscumpărată de către Fiul Ei, răstignit şi Înviat, aceea de împreună fii ai Tatălui Ceresc. Pe noi cei ce suntem “fiii lacrimilor Ei”!

    Tuturor, dimpreună cu Preasfințiile Lor, Episcopii Claudiu și Mihai, Vă dorim Sărbători Sfinte și binecuvântate, alese haruri cerești și bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morți!

    Cristos a înviat!
    Adevărat a înviat!


         Cardinal † Lucian
                Arhiepiscop și Mitropolit
    Arhiepiscop Major

    Dată în Blaj, la 5 mai,
    Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos
    Anul Domnului 2013

     

    The following two tabs change content below.

    Un gând despre “Hristos a Înviat!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.