Înregimentare în Europa cui? (continuare)

prima parte

„Puterea Europei este uşor de omis. Asemeni unei ‘mâini invizibile’, ea operează prin intermediul structurilor politice tradiţionale. Casa Comunelor britanică [camera deputaţilor din parlament, n.trad.], tribunalele britanice şi funcţionarii de stat britanici încă există, dar au devenit agenţi ai Uniunii Europene, implementând legea europeană. Acest lucru nu este accidental. Prin crearea de standarde comune care sunt implementate de instituţii naţionale, Europa poate lua în stăpânire ţări întregi, fără a deveni a deveni ţinta unor atitudini ostile.”
— Mark Leonard, Centrul pentru Reformă Europeană, 2005

Din articolul Criză şi patriotism:

În fine, ultima mea patrie ar putea fi chiar spaţiul acesta vast şi compozit, care s-ar putea transforma într-o zi în Statele Unite ale Europei.

[…]

Sentimentul naţional se destrămă şi din cauză că guvernele pierd tot mai multă putere, transferată către Bruxelles sau către finanţatori externi. Or, nici un politician nu acceptă uşor ca bugetul ţării sale să fie supervizat de supra-guverne, nu cedează uşor la moneda naţională (dacă o mai are) sau la alte instrumente de putere. În consecinţă, elita politică locală are şi ea motive de îngrijorare. În aceste zile se discută soarta Europei. Câtă suveranitate mai trebuie cedată către Bruxelles în chestiuni economice? Cât sunt dispuse să cedeze marile puteri? Vom avea, în fine, o guvernanţă economică europeană? Constituţiile multor ţări vor trebui schimbate pentru a permite acest lucru.

[…]

Elita politică de la Bucureşti are obligaţia să menţină cu orice preţ România în interiorul Uniunii Europene. O altă misiune este să o introducă într-o bună zi în clubul celor 17 (Euro). Mai trebuie să înţeleagă apoi că această ţară are încă nevoie de biciul extern pentru a putea progresa.

[…]

Alţii deplâng statutul de „colonie” pe care l-ar avea România în raport cu alte ţări UE, adresându-se astfel sensibilităţilor naţionalist – primitive.

Teza dlui Tăpălagă este paradoxală: în numele patriotismului avem de ales între România şi Uniunea Europeană, iar datoria patriotică a oricărui român care îşi cunoaşte interesul este de a o alege pe a doua. “Patriotism” asociat cu “România” formează o sintagmă regresivă, dar “patriotismul” asociat cu “Europa” fâlfâie graţios din aripi, ca un porumbel imaculat. Numai în jobenul unui iluzionist au loc transformări miraculoase. Însă, oricât de elaborat, niciun truc nu poate suspenda realitatea la nesfârşit.

Acest SUE pare a fi un El Dorado al tuturor devotaţilor Uniunii Europene. Dar este validă analogia cu Statele Unite ale Americii? Superficial, desigur, avem de a face cu două confederaţii, însă istoria arată că SUA şi (S)UE nu sunt similare. SUA s-a născut datorită desprinderii unor colonii britanice de centrul imperial, prin reclamarea suveranităţii statale. Aceste colonii s-au reunit consensual într-o federaţie, iar formula care a exprimat concis nemulţumirea politică imediată a fost „nicio impozitare fără reprezentare”. Adică a fost respinsă politica fiscală formulată şi impusă de un organ politic distant, fără luarea în considerare a punctelor de vedere ale celor guvernaţi. Interesant… iată o filă parcă desprinsă din actualitate, dar într-un sens complet opus: astăzi se face agitaţie pentru „fiscalitate fără reprezentare”, în numele „valorilor” şi „proiectului comun”. Americanii secolului 18, dacă ar afla de deturnarea de sens din prezent, ar fi îndreptăţiţi să ceară „nicio interpretare fără documentare”.

Structurile politice, juridice şi organizatorice care au rezultat din principiile înscrise în constituţia americană şi exercitarea în practică a acestui sistem de „checks and balances” au fost posibile datorită ideii că, în ultimă instanţă, suveranitatea rezidă în cetăţean, iar iniţiativa şi responsabilitatea sunt prerogative locale. Americanii au practicat îndelung subsidiaritatea înainte ca acest cuvânt să dea frumos din coadă în declaraţiile Uniunii Europene. Părinţii fondatori americani au fost preocupaţi de eventualitatea transformării guvernului central într-un organ despotic şi de aceea au introdus amendamente constituţionale care consfinţesc drepturile cetăţeanului la liberă exprimare şi la port de armă. Primul pentru a asigura existenţa unui circuit neîngrădit de opinii care să permită o dezbatere liberă şi corectarea din mers a tendinţelor autocratice, iar al doilea pentru a consacra un avertisment permanent şi un mijloc de ultim recurs în faţa uzurpării puterii de către guvernanţi.

Uzurparea puterii înseamnă exercitarea ei fără consimţămîntul celor guvernaţi. Aici am o nelămurire, dar sunt încrezător că a fost vorba doar de neglijenţă: când dl Tăpălagă afirmă că românii au nevoie de bici pentru a progresa şi sugerează că datoria politicienilor este de a înmâna acest bici „externilor” – prin cedarea de suveranitate economică – desigur că dânsul s-a gândit, chiar dacă acest gând a rămas suspendat în aer, că în toată această tevatură ar trebui consultaţi şi recipienţii propăşirii cu biciul. Avem voie să consimţim la transferul de bici? Ar fi de dorit un referendum naţional. Desigur, o aprobare din partea parlamentului ar fi mai lejeră, însă, chiar dacă astfel s-ar păstra aparenţele democratice, gestul ar fi arbitrar şi abuziv. Din câte îmi aduc aminte, niciun partid prezent în parlament sau guvern nu a candidat în faţa alegătorilor în baza unei platforme de transfer de suveranitate la Bruxelles. Pentru acest lucru este nevoie de aprobarea explicită a cetăţenilor. La fel cum politicienii nu dispun de bani pentru a alcătui bugetul decât în urma consimţământului populaţiei de a plăti impozite, ei nu dispun unilateral nici de suveranitatea României. Ei nu pot „da” sau „ceda” nimic din ce nu le aparţine. Suveranitatea ţării este a românilor şi doar ei au legitimitatea de a decide. Iar dacă politicienii uzurpă totuşi puterea acordată de cetăţeni şi negociază suveranitatea ţării fără consimţământul locuitorilor ei, nu am fi oare îndreptăţiţi să afirmăm că am devenit o colonie a Uniunii Europene? Am avea această impresie nu datorită unor „sensibilităţi naţionalist -€“ primitive”, ci în virtutea unei constatări de natură istorică. Subiecţii de peste Atlantic ai coroanei britanice au avut un statut de colonie tocmai deoarece erau lipsiţi de suveranitate, iar în final au fost supuşi unei politici fiscale la discreţia Londrei. România, mişcându-se în contrasens, ar pierde din suveranitate şi s-ar supune unei politici fiscale la discreţia Bruxelles-ului. Dacă această situaţie a posesiilor britanice din America este corect descrisă de cuvântul colonii, atunci nu văd de ce acelaşi cuvânt nu ar descrie corect şi situaţia noastră. Exagerat? Atunci sferto-colonie. În fond, „proiectul comun” nu poate fi desăvârşit doar printr-o cedare parţială de suveranitate.

Am menţionat sistemul american de „checks and balances”. În traducere aproximativă înseamnă „control şi contragreutăţi”, calibrarea atentă a distribuţiei şi exercitării puterii prin mecanisme de control şi contrapondere, cu scopul de a împiedica acumularea disproporţionată de putere într-o singură branşă a aparatului de stat. Cum funcţionează în SUE controlul exercitat de cetăţeni? Două referendumuri ţinute în Franţa şi Olanda au respins proiectul de constituţie europeană avansat de UE. Drept răspuns, aceeaşi propunere refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat nou, iar organizarea de referendumuri naţionale a fost scoasă de pe tapet. Irlanda, singura ţară unde tratatul a fost supus unui referendum, datorită unei cerinţe din constituţia irlandeză, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009, deoarece la primul nu s-a obţinut o decizie populară acceptabilă pentru mandarinii din UE. A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nu, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.

Contragreutăţile sunt măsluite. Parlamentul european nu are rolul unui parlament democratic. Este constituit prin alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unui parlament reprezentativ, aceea de a iniţia legislaţie. Europarlamentarii sunt reduşi la un rol de conţopişti pe lîngă Comisia Europeană. Membrii Comisiei, numiţi şi nu aleşi de cetăţeni, sunt cei care iniţiază legislaţia UE şi emit reglementări valabile pentru ţările membre. Parlamentul european poate doar să propună modificări sau să respingă proiectele de lege emise de Comisie. Într-un parlament naţional, proiectele de lege nefinalizate pînă la sfârşitul de mandat al parlamentarilor ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi care formează un parlament nou. Este firesc să fie aşa: alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii şi guvernului anterioare. De aceea, un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul noii configuraţii politice. UE diferă în această privinţă: legislaţia propusă de Comisia Europeană nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor; cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota noi europarlamentari, dar aceştia, odată ajunşi la post, preiau agenda legislativă a deputaţilor pe care i-au înlocuit. În acest fel, proiectele de lege ale Comisiei sunt potenţial imune la schimbarea ocupanţilor de scaun de parlamentar. Apoi, parlamentul UE nu este format din membri ai partidului de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie, deoarece nu există aşa ceva. Consecinţa imediată este că europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Neîncredere în Comisie? Asta ar fi culmea impertinenţei. Atunci, ce înseamnă această şaradă? Orice punere în scenă are nevoie de figuranţi. În plus, aparenţele contează.

Ca să-i parafrazez pe programatorii software, lipsa de democraţie reală din UE nu este un defect, ci face parte din proiect. În februarie 2002, când s-a deschis convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană, delegaţii au păşit prin clădirea cu birouri a parlamentului UE, numită după Altiero Spinelli, italianul care, cu 61 de ani mai devreme, avansase ideea că proiectarea unei constituţii trebuie să fie momentul culminant al creării Statelor Unite ale Europei. Spinelli s-a născut în 1907, a devenit comunist la vârstă de 17 ani şi a fost activ în mişcarea de opoziţie faţă de Mussolini. În 1928 a fost arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, dupa care pedeapsa a fost prelungită şi a fost transferat la un penitenciar de pe insula Ventotene. În închisoare s-a despărţit de comunişti şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. Împreună cu Ernesto Rossi, un coleg de temniţă, el a compus în 1941 un tratat care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Manifestul Ventotene. Acest text a devenit unul din documentele de bază ale federalizării europene. Manifestului lui Spinelli a fost distribuit pe furiş din închisoare şi a intrat în posesia comuniştilor italieni, care, în calitate de lideri ai mişcării italiene de rezistenţă antifascistă, l-au adoptat ca document călăuzitor pentru organizarea Europei după război. Prin comuniştii italieni, mesajul lui Spinelli a ajuns să fie cunoscut de majoritatea mişcărilor de rezistenţă din Europa şi în 1944, cu ocazia unei conferinţe internaţionale ţinută la Geneva şi la care au participat delegaţi italieni, francezi, iugoslavi, polonezi, danezi, norvegieni, olandezi şi cehi, a fost adoptată Declaraţia Mişcărilor de Rezistenţă din Europa. Declaraţia a fost redactată de Spinelli, care între timp ieşise din închisoare.

În declaraţie se vorbeşte despre necesitatea instituirii unei uniuni europene care să funcţioneze ca un guvern supranaţional, cu constituţie, armată şi aparat de justiţie proprii. Viziunea lui Spinelli, documentată mai ales în manifestul de la Ventotene, prevede construirea Statelor Unite ale Europei printr-un proces îndelungat de asamblare treptată şi disimulată a tuturor ingredientelor acestui nou organism. Paşii intermediari de uniune vamală, juridică, monetară şi instituţională la diferite nivele nu trebuie să nască suspiciune. De aceea, popoarele europene nu trebuie consultate direct pe parcurs, cel puţin nu înainte de stabilirea unei adunări constituante, a cărei operă finală poate fi ulterior supusă aprobării publicului, astfel marcând încoronarea proiectului cu o ştampilă democratică formală.

Conceptul SUE nu funcţionează în sensul unirii, ci în sensul disoluţiei. Unirea acestui continent se regăseşte la un nivel mult mai profund. În enciclica Immortale Dei, papa Leon al XIII-lea afirma că „Europa nu trebuie inventată”, deoarece „a existat şi încă există”. Civilizaţia creştină reprezintă unirea spirituală a Europei, exprimându-se în toate formele particulare ale tradiţiilor şi obiceiurilor naţiunilor, prin afirmarea unei singure filozofii de viaţă: Evanghelia. Ioan Paul al II-lea a observat ceea ce este evident: „… rădăcinile [Europei] sunt creştine… o sevă comună, provenind de la o singură sursă, curge prin culturile diferite ale naţiunilor europene, atât în Est cât şi în Vest.” – 25 ianuarie 1988, scrisoarea apostolică Euntes. De aceea, apărarea civilizaţiei noastre occidentale şi creştine se bazează pe apărarea naţiunilor, statelor şi culturilor din Europa. Varietatea cuprinsă în aceste entităţi reflectă moştenirea culturală şi morală a Europei şi identitatea ei istorică.

Teza dlui Tăpălagă este paradoxală: în numele patriotismului avem de ales între România şi Uniunea Europeană, iar datoria patriotică a oricărui român care îşi cunoaşte interesul este de a o alege pe a doua. „Patriotism” asociat cu „România” formează o sintagmă regresivă, dar „patriotismul” asociat cu „Europa” fâlfâie graţios din aripi, ca un porumbel imaculat. Numai în jobenul unui iluzionist au loc transformări miraculoase. Însă, oricât de elaborat, niciun truc nu poate suspenda realitatea la nesfârşit.

4 gânduri despre “Înregimentare în Europa cui? (continuare)

  1. foarte bună seria de articole tematice. vreau doar să remarc pericolul alunecării in plasa ideologică deschisă de abuzul terminologic de care se fac vinovaţi toţi birocraţii Centrale şi şefii de state captive UE, mă refer in special in special la redefinirile terminologiei juridice. Noţiuni precum federaţie, confederaţie, suveranitate.

    reiterez aici o mai veche intervenţie:

    asupra Centralei UE
    Triumfalismul unionist al unor lideri europeni este atît de deplasat faţă de realitatea sumbră a instituţionalismului european, încît actuala răstălmăcire a terminologiei juridice devine pur şi simplu hilară, mai ales că este colportată de oameni a căror competenţă ar trebui să fie deasupra oricărei bănuieli.

    In primul rînd natura juridică a entităţii europene. UE NU este un stat, cu atît mai puţin unul federal. Pînă la Tratatul de la Maastricht, Comunitatea făcea figura unei confederaţii, mutantă, defectă, dar totuşi construită in jurul unor politici economice comune ce au realizat Piaţa Comună şi cîteva instrumente menite să asigure o coeziune cu finalităţi economice in beneficiul unor state independente ce îşi păstrau suveranitatea naţională. Voinţa politică in direcţia unei construcţii federative a fost blocată înainte de tratatul din 92 şi astfel entitatea de astăzi a căpătat chipul schimonosit al unui monstruozităţi supra-statale lipsite de identitate şi voinţă proprie politică şi de asemenea lipsite de legitimitate democratică.

    Şi acum asupra naturii juridice a ‘normelor’ emise de Parlamentul European: aceste documente nu pot fi calificate drept legi, ca atare, PE nu poate adopta un pachet de legi, cum se exprimă diverşi specialişti, ba mai mult, acest Parlament este singura instituţie pretins reprezentativă din lumea democratică prin care propunerile parlamentarilor trec ca gîsca prin apă şi nu se pot materializa sub nicio formă în iniţiativă legislativă; PE nu este un Parlament veritabil, iar documentele emise acolo -regulamente, directive, decizii- nu pot fi calificate drept legi şi nici nu au putere de lege, ci doar recomandări pentru statele membre sau pentru acel organ central cunoscut sub numele de Comisie. Ca atare, toată tevatura in jurul superproiectelor şi megaprogramelor de salvare trecute prin acest Parlament nu poate fi decît ridicolă prin pompierismul ei liliputan.

    Acum, asupra Comisiei. Un aspect pozitiv al exploziei de unionism din ultima vreme este şi faptul că cetăţenii Europei au putut afla că această Comisie NU a funcţionat pînă in prezent ca un Guvern deşi contribuabilii au plătit de s-au spetit cele 27 de ministere fantastice ale Entităţii anti-federative. Să mă explic. O federaţie presupune din start o uniune de state ce converg asupra unor politici externe şi de apărare comune in timp ce conservă autoguvernarea statelor membre, ca atare, o federaţie nu poate funcţiona fără un guvern federal care să concentreze cîteva funcţii de bază ale statului, iar orice tentativă a unei autorităţi centrale, suprastatale de a uzurpa puterile de autoadministrare deţinute in mod firesc de guvernele locale este echivalentă cu o agresiune la adresa federaţiei, din moment ce uniunea avea drept scop salvgardarea guvernămîntului local ameninţat de un pericol extern. In cazul UE NU s-a întîmplat aşa-ceva, e drept că a planat un oarece pericol de la răsărit asupra noastră, dar in loc de guvern federal care să apere economiile naţionale, avem un Organ Suprem Central care îşi arogă tot mai multe competenţe in detrimentul administraţiilor naţionale. Ca atare, prin noua centralizare -intitulată guvernantă economică- nu se concretizează un presupus proiect federativ ci o politică antifederativă care răpeşte atributele suveranităţii naţionale fără a a oferi nimic in schimb, căci protecţia graniţelor şi a cetăţenilor fiecărei naţiuni nu este asigurată de participarea la acest proiect utopic, ci de apartenenţa la o altă structură, e drept tot mai firavă şi aia.

    E totuşi vreun motiv de bucurie in acest nou program vehiculat in sferele rarefiate bruxeleze ? Ei bine, da. Această nouă Comisie gonflată totalitar va accentua procesul de dezintegrare a Uniunii, amplificînd tensiuni greu de imaginat acum între statele-membre lăsate in posteriorul gol, fără nicio pîrghie fiscală sau politică care să determine capitalul să nu evadeze in continuare din pieţele lovite crunt de criză şi deopotrivă de socialismul ce a pietrificat economiile Europei. Fiecare Program de tip totalitar, adică nesupus votului şi dezbaterii cetăţeneşti, atrage costuri enorme pentru economia şi aşa afectată de aparatul birocratic ce a atins cote fabuloase de extindere in pieţele şi casele oamenilor, iar acest Mamut cu picioare de lut neobişnuit să-şi negocieze poziţia cu Marele Capital va capota rapid in faţa loviturilor pieţelor. Nici nu s-au echipat bine in costumul de guvernantă şi deja proclamă taxe cu aplicare generală, întîi în cîrca speculanţilor financiari, că deh, dă bine la public, apoi, asupra fiecărui mic capitalist care incă mişcă în front. Iar lăcomia taxatorilor euro-centralişti va funcţiona pe termen lung in beneficiul nostru pentru că prăbuşirea lor este tot mai aproape.

    scriam aceste rînduri in urmă cu cîteva luni, între timp a început să se vehiculeze şi ideea de colonizare europeană. Chiar şi termenul de colonie este impropriu pentru definirea entităţilor regionale succesoare ale fostelor state naţionale suverane. In primul rînd lipseşte Metropola, nu există un Imperiu veritabil sau un Oraş-stat cu propensiuni hegemonice economice care să unească iţele unei reţele de colonii, iar relaţiile dintre Metropolă şi Colonie in paradigma clasică nu izolau atît de mult, mental şi economic, populaţia din diasporă de către cea de la centru, iar autonomia administrativă a Coloniei era cu mult mai mare decît cea obţinută cu chiu cu vai de fostele state. Statutul acestor entităţi şi comunităţi foste naţionale este descris de noţiunea de soviet, desigur adaptat la contextul european, iar forma de guvernare poate fi calificată cu uşurinţă drept centralism democratic de tip totalitar, mai exact de inpiraţie leninistă. Conducerea Centralei, in special Comisia -un guvern ce refuză să fie învestit ca organ guvernamental purtător de responsabilate politică- arată fix ca o juntă socialistă încropită in culise de o conjuraţie antinaţională, nedemocratică, progresist-socialistă, multiculturalistă. Tratatele, iniţial supuse plebiscitării, au fost transformate într-un Dictat, unul soft, fără dictatori, dar totuşi un dictat din moment ce interesele şi voinţa cetăţenilor Europei au fost înlăturate din procesul legislativ.

    Cu părere de rău trebuie să constat că aşa-zisa cedare de suveranitate este de fapt un eufemism pentru desfiinţarea statului naţional şi un temei pentru întărirea centralismului totalitar de la Bxuxelles. Astăzi, conjuraţia de la Bruxelles a decis că nici nu mai e nevoie să modifice Trataele şi să supună referendumurilor naţionale noile proiecte ilegale ale Centralei, aşadar de astăzi, in mod oficial, am intrat in era dictaturii eurosocialiste.

  2. Un articol excelent scris!
    „Subiecţii de peste Atlantic ai coroanei britanice au avut un statut de colonie tocmai deoarece erau lipsiţi de suveranitate, iar în final au fost supuşi unei politici fiscale la discreţia Londrei. România, mişcându-se în contrasens, ar pierde din suveranitate şi s-ar supune unei politici fiscale la discreţia Bruxelles-ului. Dacă această situaţie a posesiilor britanice din America este corect descrisă de cuvântul colonii, atunci nu văd de ce acelaşi cuvânt nu ar descrie corect şi situaţia noastră.” Exceptional !

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.