Noua ediţie a volumului
Paul Barbăneagră: „Reacţionari din toate ţările, uniţi-vă!”
Cristian Bădiliţă: Să ne întoarcem însă la imaginea mitică a Franţei cu care aţi plecat din România? Care a fost prima senzaţie şi prima întîlnire, primul contact cu Franţa reală?
Paul Barbăneagră: Îmi amintesc un detaliu, aparent hazliu. În avion mi-a fost tot timpul frică să nu cumva să înnebunesc de bucurie coborînd pe aeroportul Bourget, să nu încep să mă-nvîrtesc şi să cînt: “Doamne miluieşte!” Nu exagerez. Efectiv mi-a fost frică. Am trăit o mare uşurare cînd m-am văzut ieşit din aeroport şi urcat în autobuz. Eram trimis, cu o delegaţie, să prezint filmul meu despre George Georgescu la festivalul de la Tours, înconjurat de nişte canalii ale regimului, în frunte cu Nicolaescu, d-na Lipatti şi mai cu seamă Paul Cornea, pe atunci director al studioului Bucureşti. Cornea, în autobuz, era intrigat de faptul că eu recunoşteam cu uşurinţă mai toate monumentele pe lîngă care treceam: “Barbăneagră, parcă ai fi trăit la Paris!” La care i-am răspuns: “Tovarăşe director – el era director !– eu sunt la Paris dintotdeauna!” Un alt detaliu: cînd vedeam pe stradă, în primele săptămîni ale exilului, un om trist, simţeam nevoia să mă duc la el şi să-l trag de urechi: “Cum poţi fi trist cînd trăieşti în libertatea, în bunăstarea occidentală şi, în plus, la Paris?” Această nedumerire mi s-a lămurit pe parcurs.
V-aţi dat seama de ce erau trişti…
Dacă facem o comparaţie între generaţia noastră şi generaţia de la 1848, avem în comun faptul că, şi ei şi noi plecam dintr-un fel de iad şi ajungeam la Paris. Dar deosebirea este esenţială. Paşoptiştii noştri se descopereau, o dată ajunşi la Paris, de acord cu năzuinţele Occidentului, vreau să spun, cu năzuinţele majoritare ale Occidentului: cu ideea de progres, cu ideea de democratizare, cu ideea de rediscutare a structurilor regimului etc.. De aici, frăţia între intelectualii noştri paşoptişti şi elita progresistă pariziană. Noi, exilaţi după al doilea război mondial, veneam cu o experienţă care era străină intelectualilor de aici. Dacă, pentru noi, românii, devenise foarte clar că marxismul nu mai reprezenta decît teroare şi crimă, pentru francezi el constituia încă o speranţă. (…)
Să revenim acum la destinul dumneavoastră. Probabil că 1968 a fost momentul de maximă confruntare cu istoria, din faţa căruia aţi simţit nevoia să vă retrageţi, să vă refugiaţi în artă, în film. Nu cumva, ca reacţie la acest moment major, de explozie a istoriei, în ’68, aţi simţit nevoia să descoperiţi “cealaltă Franţă”? Probabil altfel nu aţi fi supravieţuit într-o Franţă marxizată pînă peste cap.
Filmul n-a însemnat pentru mine un spaţiu de vindecare, un refugiu. Nu, problema se prezintă altfel şi anume: eram dezgustat de faptul că mulţi din profesorii universitari pe care-i urmăream la cursuri şi la seminarii, spuneau gogomănii. Dar nu numai pe plan politic, ci pe toate planurile. Întîmplarea a făcut să întîlnesc un om de mare cultură, căruia îi voi rămîne veşnic dator, scriitorul şi filozoful Theodor Cazaban, care, într-o discuţie despre relaţiile dintre monarhia franceză de drept divin şi geniul nedepăşit al capodoperei gotice care este Sainte Chapelle (eu discutînd de pe poziţii antimarxiste, dar în acelaşi timp progresiste) mi-a zis: “Dragă Barbăneagră, uite ce se-ntîmplă, cred că ţi-am înţeles nedumeririle şi aş vrea să te rog să accepţi să nu ne mai revedem pînă cînd nu citeşti cartea asta.” Mi-a dat un volumaş care se numea La crise du monde moderne de René Guénon. Nici nu auzisem de autor. Pornind de la cartea aceea, am citit cu nesaţ tot René Guénon. Mai mult decît atît, m-am simţit îndemnat să-l recitesc pe Mircea Eliade şi recitindu-l, să-i înţeleg adevăratul profil şi adevărata dimensiune. Pe Eliade îl citisem aproape în întregime, iar la Paris îl cunoscusem îndeaproape, dar eu, în contextul de care am vorbit mai sus, îl admiram în primul rînd pentru creaţia lui literară. Ajutat de viziunea lui Guénon mi-am dat seama că Eliade este una dintre cele mai mari personalităţi ale gândirii tradiţionale contemporane şi că viziunea lui este cu precădere teocentrică, şi într-o mult mai mică măsură cultural-antropocentrică. (…)
Prin urmare Franţa, “adevărata” Franţă v-a fost revelată de doi români: Theodor Cazaban şi Mircea Eliade…
Da. Am descoperit încet-încet, în Franţa, caracterul relativ al valorilor culturale, filozofice în care, fără nici o rezervă, crezusem multă vreme. Prin experienţa dialogului direct sau prin cărţi cu oameni ca Eliade, Joseph de Maistre, Thibon, Gilbert Durand, Lanza del Vasto, Jean Servier, vorbind cu Cazaban sau cu Lavastine, regândind istoria Franţei, care rămîne marea mea preocupare, marea pasiune a vieţii mele, mi-am dat seama că Franţa nu reprezintă un “paradis” unitar, cum crezusem înainte de 1964 în România, şi că, în fond, de-a lungul ultimilor secole au existat două Franţe. O Franţă care, cu eforturi disperate, a încercat în ultimele secole să păstreze vii în cetate adevărurile revelate (dogmatice, politic-religioase) şi care merită să fie mai bine cunoscută azi în România. Ea se “întinde” între Bernard de Clairevaux şi Gustave Thibon, trecînd prin Pascal, Joseph de Maistre, Chateaubriand, De Bonald, Bernanos etc …
Franţa reacţionară…
Aceste mari personalităţi sînt considerate în Franţa post-voltairiană drept reacţionare. E foarte adevărat, această Franţă era reacţionară în sensul că se opunea (reacţiona) în numele ideilor de adevăr şi de valoare spirituală smintelilor utopic-progresiste.
Să redăm termenului nobleţea pe care a avut-o la un moment dat. (…)
Nimic mai trist decât să urmărim felul cum stânga şi-a modificat continuu punctul de vedere, idealurile. De ce? Pentru că istoria nu i-a dat dreptate, decît doar circumstanţial. Deşi istoria este copilul neisprăvit al utopiei progresiste. Paradoxul face că istoria şi-a trădat la rândul ei propriii copii: “Marx a iubit din tot sufletul istoria, dar istoria se pare că nu l-a iubit deloc pe Marx”, spunea prin 1980 un participant la un congres antimarxist la Veneţia. (….)
Prin serialul dumneavoastră, „Arhitectură şi geografie sacră”, difuzat pe canalul naţional de televiziune, aţi dat, implicit, o lecţie de “anamneză” francezilor, aţi încercat să le reamintiţi care este adevărata dimensiune a propriei lor culturi şi spiritualităţi.
Să nu exagerăm. Asta nu se datorează faptului că aş fi avut eu cine ştie ce însuşiri deosebite, ci doar faptului că veneam dintr-o ţară comunistă, adică aveam experienţa istorică a falimentului utopiilor, experienţă străină francezilor. Eu sînt sigur că Franţa va redeveni creştină – căutând cu disperare un nou orizont şi noi puncte de sprijin – atunci când marxismul se va compromite aici, în Vest, aşa cum a reuşit să se compromită în faţa noastră acolo, în Est.
Să vorbim puţin despre alt aspect al Franţei tradiţinale: monarhia. Aţi consacrat mai multe filme acestui subiect, care vă obsedează şi pe care-l abordaţi prin ochiul treaz al lui Balzac. Balzac scrie, într-o celebră pagină din „Comedia umană”, că două sînt ideile-pilon pe care se sprijină întrega sa operă: Dumnezeu şi monarhia. Cu totul altceva decât Balzacul “critic al societăţii burgheze” servit în sos marxist în cei patruzeci de ani de comunism românesc.
Monarhia franceză a avut marele merit de a fi încarnat – prin ritualurile ei şi prin relaţiile specifice dintre vodă şi supuşii lui – o structură statală care avea drept referinţă principală vizunea teocentrică, adică prezenţa vie a lui Dumnezeu în inima regatului. Adevăratul rege al Franţei, cum spunea Jeanne d’Arc, era Mântuitorul Isus Cristos, iar regele propriu-zis al Franţei era doar un locotenent al Mîntuitorului pe pămînt. Nu întâmplător regele Franţei avea drept principal “titlu”, “le roi très chrétien”, iar Franţa, “la fille aînée de l’Église”. Nu întâmplător, iarăşi, regii Franţei (numai ei în lumea creştinismului occidental) în spiritul legitimităţii lor cereşti, erau unşi întocmai episcopilor şi pe frunte. Fără a exagera prea mult, am putea totuşi spune că regele Franţei era în acelaşi timp rege şi într-o anume măsură preot.
Nu putea fi preot. Nici la Bizanţ nu se întâmpla asta!
Vreau să spun că el era şi şeful social-politic al Bisericii. Mai mult decât atât, avea dreptul să oficieze, tot ceea ce preotul oficiază, în afară de sfânta împărtăşanie.
Adică taina cea mai importantă. Regele nu are dreptul să se amestece în tainele Bisericii.
Bineînţeles, dar, în afară de administrarea împărtăşaniei preotul are şi alte meniri foarte importante, în primul rînd să orchestreze comunitatea în raport cu încununarea rituală care este liturghia şi bineînţeles împărtăşania, taină esenţială în perspectiva mîntuirii. Tot ce se va întîmpla în istoria Franţei pleca de la ideea luminoasă a regilor Franţei că ei au o legitimitate cerească primită prin ungere la Reims. Pentru că, să nu uităm, regii Franţei erau consideraţi, şi de Vatican, “locotenenţi ai lui Hristos pe pămînt”. Dar bineînţeles, niciodată un rege al Franţei nu şi-a închipuit că ar putea avea prerogative religioase mai mari decît Papa sau decît arhiepiscopul de Reims. Primul care şi-a permis să conteste supremaţia puterii papale şi să nege prerogativul absolut al legitimităţii cereşti este Napoleon. Tabloul penibil şi tragic al încoronării ni-l arată pe genialul paranoic punîndu-şi singur coroana pe cap. Din punctul de vedere al filozofiei istoriei e greu de găsit un gest mai nechibzuit şi cu consecinţe de ordin uman şi politic mai grave decît această autoîncoronare. (…)
Franţa şi-a mai păstrat ceva din fiinţa ei creştină? Am impresia că desacralizarea se întinde cu sprijinul preoţimii, cam atinsă de microbul stângist.
Eu, făcând filme cu teme religioase, am întâlnit multe feţe bisericeşti. A fost foarte greu şi este din ce în ce mai greu să întâlneşti un preot cu o gîndire dogmatic-tradiţională! Mai toţi sînt încercaţi de prostioarele progresiste. Foarte la modă a devenit în ultimii ani figura “suprarealistă” de “preot-muncitor”, un soi de activist-sindicalist îmbrăcat în straie popeşti, care propovăduieşte în numele Bisericii necesitatea revoluţiei mondiale. Aşadar, pe de o parte, elita Bisericii catolice se automutilează, ca viziune şi gîndire, iar pe de altă parte, un alt simptom incontestabil devine lipsa din ce în ce mai mare de preoţi. În regiunea noastră, aici în Seine et Marne, avem un preot la cinsprezece biserici. Acum, în clipa în care s-a anunţat venirea Papei Ioan Paul al II-lea, gazetărimea, ciuma asta care s-a infiltrat în toate ţările occidentale şi care, în majoritatea ei, este goşizantă (nu numai progresistă, ci marxistă!) a impus, prin ziare şi emisiuni de televiziune ideea că vizita Papei ar constitui o ştirbire a caracterului laic al societăţii franceze.
E în primul rând o prostie. Statul e o instituţie convenţională, pe cînd Biserica este o comunitate spirituală cu rădăcina în Cristos, o comunitate de ordin mistic. Numai o minte de gazetar ideologizat le poate confunda.
Această confuzie din ce în ce mai răspîndită se datorează şi laicizării şcolii. Paradoxul face că toţi credincioşii, plătind impozite Statului francez, în fond, finanţează o instituţie atee. Această situaţie, inadmisibilă, este bine exemplificată de o discuţie care a avut loc acum doi ani între arhiepiscopul de Paris, cardinalul Lustiger, şi un gazetar care l-a acuzat pe Monseniorul Lustiger că ar fi excesiv de autoritar, un pic fascizant chiar, întrucît cere public reintroducerea religiei în şcoli.
L-a găsit fascist tocmai pe cardinalul Lustiger, evreu convertit!
Jurnalistul respectiv susţinea că prin introducerea religiei în şcoli, elevul, supus acestei obligaţii, ar fi agresat spiritual. El ar trebui, după părerea gazetarului, lăsat să-şi aleagă singur religia, odată ajuns la vîrsta maturităţii. La care Mgr. Lustiger i-a replicat: “Domnule dragă, de ce nu eşti consecvent cu dumneata pînă la capăt şi nu ceri să nu se mai permită părinţilor agresiunea “fascizantă” de a “impune” copiilor lor o limbă, limba maternă. Jurnalistul i-a răspuns: “A, nu-i acelaşi lucru.” Iar cardinalul: “E-adevărat, nu-i acelaşi lucru – educaţia religioasă e cu mult mai importantă decît învăţarea limbii materne.” “De ce?” “De ce? Pentru că o limbă e ca un instrument. Căpătând limba capeţi instrumentul, dar nu ştii ce să faci cu el dacă nu ai învăţat să-l foloseşti. Educaţia religioasă dă o finalitate, un sens limbii materne, asigurînd premize pentru dezvoltarea spirituală a fiinţei; şcoala trebuie să dea o educaţie de ordin tehnic, profesional celor care sînt stăpîni ai limbii, dar nu sunt stăpâni ai propriei lor fiinţe.”
Cum credeţi că am putea încheia acest dialog?
Pentru că am discutat întârziind uneori prea mult în paranteze, aş vrea să fac o precizare care să ne ajute să limpezim sensul temei discuţiei noastre. Sunt din ce în ce mai convins că noi, cei pătrunşi de gîndirea tradiţională, trebuie să refuzăm din ce în ce mai hotărîţi imaginea falsă impusă de pseudo-intelectualii de stânga, cum că planul esenţial al societăţii de azi şi de mâine este şi va fi cel politic şi, prin urmare, structurat în plan orizontal, între doi poli: stânga şi dreapta. Noi avem obligaţia să denunţăm această viziune caricaturală şi de tragică sărăcie intelectuală afirmând că adevărata dreaptă nu se află în plan politic, la dreapta centrului, ci deasupra centrului, într-o continuă înălţare, căutînd permanenta noastră revitalizare prin reîncorporarea rădăcinilor cereşti. Să nu confundăm “dreapta politică”, măruntă zvârcolire ideologică, cu rememorarea liturgică a principiilor revelate care trebuie să constituie principala preocupare a adevăratei. Aceasta, pentru că se opune substanţial (reacţionează) alienărilor utopiilor progresiste, poate fi numită pe drept cuvânt reacţiune.
Să nu cedăm, şi mai mult decât atât, să nu uităm că lupta noastră nu e numai naţională şi să ne adresăm tutror tradiţionaliştilor contemporani strigând din adâncul sufletului: „Reacţionari din toate ţările, uniţi-vă!”