Exemplul Venezuelei

0

Inflația nemaivăzută vreodată până acum pe timp de pace din Venezuela i-a făcut pe mulți să creadă că Maduro și comuniștii lui au scăpat în sfârșit lucrurile din mână. Că regimul marxist de acolo nu mai are mult, deci se poate sta și aștepta să se prăbușească singur. Economia e la pământ, oamenii au mâncare doar cât să nu moară de foame, toate sunt la limită și mulți pleacă de acolo. Cât mai poate dura situația asta?

Comunismul a eșuat din nou și acolo. Se va prăbuși și se va trece la altceva.

Nimic mai fals, mai departe de adevărul comunist. Inflația masivă nu e deloc nespecifică regimurilor comuniste, chiar fost folosită explicit de acestea – a fost arma cu care Lenin a nivelat societatea sovietică, cu care a făcut să dispară diferența dintre înstăriți și săraci atunci când a confiscat totul și banii au fost manipulați pentru a-și pierde definitiv valoarea. Toți ajung săraci în felul asta, dependenți de statul care deține tot. Iar ce primesc de la stat, pentru că în comunism doar statul are voie să angajeze și să plătească, ar trebui să le ajungă doar cât să aibă să își asigure traiul la limită. „Fiecăruia după nevoi” și nevoile le stabilește numai Comitetul Central. Timp în care dreptul la muncă e asigurat, dreptul la hrană de asemeni. Însă muncă e plătită cât să ajungă pentru nevoi, iar hrana, da, ajunge tot doar după nevoie, așa cum stabilesc șefii activului de partid.

Așadar ce se întâmplă în Venezuela e criză majoră doar pentru lumea liberă, acolo însă e doar comunism clasic, adică ceva mult mai rău, de vreme ce răul ăsta e premeditat și gândit să rămână stabil în timp. Mai mult, odată cu devalorizarea până la anulare a monedei, oamenii se vor vedea obligați să folosească banii virtuali ai guvernului, „Petro”, ceea ce înseamnă un control total, absolut al statului asupra veniturilor și economiilor fiecărui cetățean, asupra fiecărei centime din fiecare buzunar. Criptomoneda „Petro” a fost făcută cu sprijinul specialiștilor din Rusia. Orice mișcare a acestor bani virtuali se va face doar cu știința autorităților și ar trebui să dispară și piață neagră, deși această e un țap ispășitor foarte la îndemână comuniștilor când e să explice de ce nu se găsește de mâncare.

Deja au început să fie plătite pensiile numai în bani virtuali, în „petro”, din decembrie 2018, cu toată revolta pensionarilor.
https://www.caracaschronicles.com/2018/12/12/government-paying-old-age-pensions-in-petros-without-peoples-consent/

Dispariția banilor așa cum îi știm e alt obiectiv al comuniștilor și asta e pe cale să se întâmple acum în Venezuela. Nu ai nevoie de bani în societatea comunistă avansată – tu muncești după posibilități, statul îți asigura necesitățile, așa cum e stabilit de Partid. Lipsurile alimentare nu sunt lipsuri, doar că mâncarea se găsește în dozele specifice strict necesităților, așa cum au fost stabilite…

E o nebunie, dar comuniștii fac asta. Își distrug propriile țări și își infometeaza popoarele, pe care le țin captive, și cu voie (Holodomor – 6 milioane victime) dar și fără intenție explicită (colectivizarea din China – 40 milioane victime).

Cum a ajuns Venezuela aici??

E greu de crezut că oamenii de acolo își puteau dori comunismul. Când a început totul în Venezuela, Cuba era abia scăpată dintr-o perioada foarte complicată, „perioada specială” în care a trebuit să supraviețuiască fără susținerea URSS care se prăbușise în 1990, iar China părea că nu mai ține așa mult la comunismul pur, leninist-maoist. Rusia de asemeni părea că are și altele de făcut decât să susțină focarele de comunism cu bani și arme în cantități cvasi-nelimitate. Iar în Venezuela nivelul de trai era printre cele mai ridicate din America latină, oamenii suficient de educați și gata să răspundă oricărei încercări de instalare a unei dictaturi comuniste.

Primul protest de mari proporții împotriva lui Chavez, care a introdus regimul politic comunist, a avut loc în ianuarie 2001, la doi ani după ce a câștigat alegerile, după ce guvernul său a încercat o reformă educațională ce aducea propaganda comunistă în manualele școlare. Părinții au observat că noile manuale ale copiilor lor erau de fapt manualele din Cuba comunistă. Protestul părinților a fost suficient de puternic pentru a face conducerea de la Caracas să facă pasul înapoi și să oprească „reforma”, adică propaganda marxistă din manualele școlare. „Reforma” învățământului prin transformarea manualelor în suport pentru propagandă este de altfel un obiectiv primar comun comuniștilor zilelor noastre din toată lumea. Tot o reformă școlară marxistă , dar având ca obiectiv sexualizarea copiilor, a produs în Brazilia o reacție viguroasă a părinților și l-a ajutat pe actualul președinte conservator al Braziliei, Bolsonaro, să câștige susținerea largă a populației indată ce a luptat susținut împotriva acesteia, forțând guvernul să bată în retragere și să renunțe la modificarea programei școlare.

În 11 aprilie 2002, la presiunea unui număr imens de demonstranți și a opoziției, Chavez este arestat dar reușește să revină imediat, pe 14 aprilie, la conducerea țării. În timp au mai avut loc demonstrații masive și încercări ale opoziției de a îndepărta comuniștii de la conducerea țării, dar cu sprijinul total venit din Cuba cu agenți ai serviciilor secrete și cu consilieri politici în număr mare, comuniștii din Venezuela au reușit să păstreze țara captivă. Alături de sprijinul masiv venit din Cuba s-a activat toată Internaționala Răului, regimul din Caracas odată consolidat colaborând pentru a se susține cu China, Rusia, Coreea de Nord, Iran, dar și cu rețelele comuniste din Europa Occidentală…
http://inliniedreapta.net/demos-partidul-romanesc-care-are-ca-sursa-inspiratie-un-partid-spaniol-conectat-la-bani-din-iran-si-venezuela/

Orice încercare a opoziției democratice de a schimba ceva, demonstrațiile aproape zilnice, grevele, presiunea internațională, nimic nu a putut face regimul comunist să facă pasul înapoi ci a determinat măsuri și mai dure împotriva celor nesupuși regimului, măsuri specifice dictaturilor comuniste. Arestări, răpiri, crime, concedieri, confiscări, dar și infiltrarea opoziție și cumpărarea unora din rândurile ei – toate acestea la scară mare au rărit rândurile opoziției democratice și ale tuturor celor care au refuzat să trăiască într-o dictatură comunistă.

În 19 aprilie 2017 a avut loc o demonstrație la care au fost prezenți între 1,2 și 2,5 milioane de participanți numai în Caracas, în toată țara numărul lor ajungând la 6 milioane. În 20 mai 2017, după 50 de zile de proteste consecutive, alte milioane au protestat în Caracas. Efectul acestor demonstrații a fost o determinare mai mare a guvernului comunist de nu face nici un pas înapoi și de a folosi măsuri mai dure împotriva oamenilor, astfel că la marșul care a avut loc în 12 august au fost numai 1000 de participanți – oamenii obosiseră.

Venezuela e un exemplu clar pentru felul în care comunismul poate ajunge să infesteze țări care nu par prea ușor de anihilat, la momente când pare prea puțin probabilă o dictatură leninistă. Dacă a fost posibilă instaurarea dictaturii comuniste în zilele noastre în Venezuela, atunci lucrul acesta e posibil și in altă parte. Brazilia, care urma să fie următoarea țară capturată de comuniști, a avut șansa unor oameni extraordinari care au putut să lupte și să învingă tot răul venit din interior dar și din Venezuela și Cuba, pe lângă restul axei răului.

De partea comuniștilor nu au fost numai infractori sau interesați din tot spectrul, nu doar mahalaua, deși aceștia sunt cei mai reprezentativi. Se rătăcesc acolo și oameni de calitate, ispitiți de o lume imaginară diferită de lumea propusă de tradiția iudeo-creștină. Există, fără îndoială, o atracție, o ispită a traitului în afara lumii lui Dumnezeu, în afara legilor divine, care-i afectează pe mulți, numai că nu îi cedează acesteia decât un număr mult mai mic decât al celor ispitiți. În împărăția lui Dumnezeu energia care ține totul împreună, care produce acea atracție gravitațională transcendentă și nu numai, care face totul să funcționeze este iubirea, iar Legea divină ordonează acesta lume. În lumea imaginată de comuniști, lipsită de iubire ca element esențial dar și de legea divină, sunt propuse ca surogate ale acestora solidaritatea în locul iubirii și hotărârile partidului în locul legii divine. E evidentă diferența cosmică dintre bogăția lumii divine și lipsurile lumii comuniste și e clar că lumea comunistă nu poate fi decât una în care viața este rudimentară, susținută la limită in plan spiritual. Așa fiind, se găsesc destui care să fie atrași de lumea asta utopică.

Comunismului îi trebuie dedicată o demonologie specială pentru a fi explicat pe de-a întregul. Exemplul Venezuelei, țară în care comunismul a câștigat lupta împotriva majorității oamenilor de acolo, neurmând vreunui război ori vreunei crize (cum a fost în cazul URSS și Europei de Est ori al Chinei , Vietnamului, Cambdogiei și Coreei de Nord), într-o perioadă în care se părea, după toate datele, că acesta ar fi dispărut deja pe cale naturală, ar trebui să ne facă pe toți conștienți că pericolul revenirii acestuia în Europa ori al apariției lui acolo unde nu se așteaptă nimeni e permanent prezent.

ACP

Trei zile în Coreea de Nord

5

Mi se întâmplă câteodată, fiind singur pe drum în mașină, după ce se întunecă, să dau de meciurile de fotbal difuzate la radio. De fapt, cateodata chiar le caut. Singurul motiv pentru care fac asta, nefiind microbist, e că sunt instantaneu dus în copilărie și atmosfera meciului transmis la radio mi-l aduce pe tatăl meu – el era cu fotbalul. Curios e că nu m-am înțeles niciodată prea bine cu el cât a trăit. Meciurile de fotbal de la radio, cotele apelor Dunării, filmele românești vechi, sunt câteva lucruri care mă duc inapoi, acasă, la ai mei cei din anii aia. Toate lipsurile, presiunea politică, toate cele ale iadului ăla al lagărului comunist se pierd din memorie – rămâne în schimb casa copilăriei, familia de atunci. Pățim mulți asta. Unii însă, în special cei cu mai puțină resursă intelectuală, se rătăcesc, amestecă lucrurile și consideră că au fost vremuri bune atunci. Știm toți replica – era mai bine atunci, aveam de toate, servici, casă, frigiderul plin. Jalnici românii ăștia, spune fi-miu legat de slăbiciunea lor. Dar transferul asta, de la amintirile personale la amintirea unor vremuri bune, nu e deloc o chestie românească. E chiar posibil să fie universală. În altă situație, dar descriind același mecanism mental, evreii conduși de Moise aveau nostalgia Egiptului, a căldarilor cu carne și a serilor tihnite de acolo, care nu prea existaseră în realitate. Și din antichitatea iudaică povestea asta s-a tot repetat în timp în multe locuri din lume. Exista vreun maxim al neputinței ăsteia? Cum să nu?! La asta ar conduce detașat sud-coreenii care sunt suporteri ai dinastiei Kim și ai doctrinei Juche, ai comunismului nord-coreean. Ai comunismului de orice fel, de fapt, Oamenii aia trăiesc liberi, într-o țară-rai pământean și au nostalgia iadului. Nu pleacă de acolo in nordul comunist, ci vor să-și transforme țară aia strălucitoare într-unul din cele mai întunecate lagăre din lume. Chiar își riscă libertatea pentru asta – in Coreea de Sud legea interzice activitățile politice comuniste – Național Security Act cuprinde interdicțiile statului față de tipărirea, deținerea și distribuirea materialelor, ori înființarea sau aderarea la vreo organizație comunistă.

Numai că, făcând față și unor critici internaționale, justiția sud-coreeană a evitat să pună de prea multe ori legea în aplicare de la începutul anilor ’90, chiar dacă activitățile comuniste au continuat pe teritoriul țării. În condițiile astea, comuniștii au prins curaj să iasă public: cu puțină vreme în urmă, în decembrie 2018, membri ai organizației Paektu Protection Squad au protestat la sediul Unification Media Group din Seul împotriva publicării articolelor fostului diplomat nord-coreean Thae Yong Ho, fugit din Coreea de Nord. Organizația Paektu Protection Squad a fost creată, se pretinde, pentru a-l primi pe Kim Jong Un la Seul, dar este de fapt o organizație de promovare și susținere a activitaților comuniste. O organizație comunistă deghizată. Se mai știe despre organizația asta că trimite mailuri de amenințare, că încearcă să îi intimieze pe cei care, fugiți din Nord, ies public să își spună povestea in Coreea de Sud.

Far-left group protests against UMG-Thae Yong Ho collaboration

E greu de înțeles ce e în mintea celor care locuiesc în Coreea de Sud și sunt susținători ai comunismului – feriți de răul absolut, ei aleg să susțină răul. E de așteptat că unii dintre ei să fie agenți ai regimului criminal din Nord, alții idioți utili, așadar mai putin inteligenți, foarte probabil la limita sănătății psihice. Mai ciudat e cazul celor care nu sunt nici agenți, nici cu deficit de intelect, care sunt instruiți, informați, dar aleg cumva să susțină cauza comunismului.

Pe 17 decembrie 2018 a fost postat pe Youtube un film despre Coreea de Nord făcut de doi români, soț și soție, care a fost văzut până acum de peste 330.000 de ori, are peste 9000 de aprecieri și 2500 de comentarii. Filmul are jumătate de ora și apare cu titlul „Trei zile în Coreea de Nord! Mituri, legende, mass games, vlog. Ce se poate vedea că turist?!”. Realizatorul spune, printre altele, în film: eu nu știu ce să mai spun despre sărmana țară în care suntem (la „sărmana” face semnul ghilimelelor) dar zgârie-nori că aia, blocuri de locuințe, noi nu avem în România! (min 21,18). Soția lui plusează: dacă cineva spune că nu putem face ce vrem în țară asta, uitați-vă aicea! Urmează prezentarea „celui mai mare stadion din lume” unde cei doi admiră și descriu cu entuziasm un spectacol comunist de mase, cu 100.000 de participanți care „demonstrează și dansează și” doamna plusează „acum doi ani a fost prezent și Kim Jong Un”!!! „Cel mai mare spectacol al planetei” – „lăsând la o parte tenta politică e cu adevărat ceva ce îți taie răsuflarea”!!! Iar la urmă: „a fost atâta de frumos… mă uităm în stânga, în dreapta, oamenilor le dădeau lacrimile”!!!

În alt caz, într-un articol din Daily Mail de acum câțiva ani, sunt prezentate mai multe fotografii cu femei din Coreea de Nord ale unei românce, Mihaela Noroc, parte dintr-o colecție mai mare în care autoarea își propune să arate frumusețea femeilor din mai multe părți ale lumii. Iar din țară-lagăr a celui mai aspru comunism autoarea observă următorul lucru „în timp ce din Coreea de Sud vecină este raportată cea mai mare rată a chirurgiei plastice cosmetice, în Coreea de Nord femeilor le place să rămână naturale și autentice”!!! Femeia din țesătorie, în halat de lucru, ori cea îmbrăcată în uniformă militară sunt prezente, cum e normal pentru orice colecție de imagini dintr-o țară comunistă, așadar familiare celor care apucat ceva din perioada de dinainte de ’89.

Așadar, pentru românii ăștia tineri o fi rău comunismul, dar nu atât de rău cât să nu se poată trăi o viață cât de cât normală. Că în lagărul comunist viețile oamenilor nu valorează nimic, că lipsesc toate începând de la libertate la apă, căldură, medicamente și bucata de pâine zilnică, se poate trece cu vederea.

Românii care au memorie selectivă și false amintiri față de lumea trecută de aproape 30 de ani nu pot fi scuzați – nu-i poți uita pe toți cei uciși de comuniști, pe cei care și-au petrecut viața în închisori politice, toți cei care au suferit în anii aia, adică majoritatea populației țării. Iar cei tineri care trec cu vederea crimele celui mai dur regim comunist actual, până la a-i fi favorabili, sunt dovada vie că e vorba de fapt de o boală gravă a spiritului uman, mai mult decât o problemă de intelect – toate datele arată asta. Asta e comunismul – o boală fatală, cu grad mare de contagiune, împotriva căreia dacă nu se face nimic va fi acceptată și va ajunge din nou să se întindă, iar asta nu poate produce altceva decât efectele trăite deja de noi și părinții noștri. O boală care a ucis în secolul XX peste 100 de milioane de nevinovați și încă ucide și distruge viețile oamenilor în număr mare acum.

ACP

Basarabia e România

1

Am întâlnit în decembrie, în casa unor cunoscuți, niște basarabeni, soț și soție – oameni cu mult bun simț, vorbind plăcut, într-un fel care mie îmi pare că e limba românilor vechi. Nu știu dacă e o întâmplare, dacă mi s-a părut, dar toți basarabenii pe care i-am întâlnit vreodată, fie ei studenți, medici, negustori, muncitori, mi-au părut oameni de calitate. În schimb, nu am știut niciodată prea bine care sunt publicii din Basarabia, politicieni, oameni din presă, artiști. Știu prea puțin who’s who acolo, de vreme ce nu îi știu bine nici pe cei de aici, din țară. Și dacă de cei știuți din viață publică de aici nu sunt deloc încântat, am evitat să mă încarc prea mult și cu cei din Basarabia. E clar că și acolo unii dintre ei sunt oamenii rușilor pe față, că alții sunt acoperiții lor, că unii se vând celui care plătește mai mult, că alții fură masiv, parazitează și încurcă pe toată lumea. Chiar în mediul asta vâscos, în condițiile astea, cu viața atât de parazitată și bruiată de Kremlin, sunt la noi destui care se plâng că nu se vede de aici daca majoritatea basarabenilor ar dori unirea cu țara. Ca si cum s-ar vedea, in schimb, cat de multe face statul roman pentru ei, pentru unire. Nemaispunand cat de nerealist e când le pretindem basarabenilor să facă mișcări decisive pentru unire, vizibile de la distanță, în condițiile în care orice ar vrea să facă ei, sunt sabotati sistematic de masiva și foarte prezenta rețea a Kremlinului de acolo!

Apoi, poate că ar trebui mai degrabă ca statul român să îi caute pe basarabeni și să le ofere rapid pașapoartele românești, decât să fie puși oamenii pe drumuri, la cozi, cu dosare, cu tot timpul pierdut și cheltuiala presupuse de obținerea unui act de la funcționarii români. Statul român nu le oferă decât hârtii. Ei sunt deja români ca noi toți, români adevărați care nu ar trebui să stea pe drumuri cu cereri ca să fie primiți înapoi, după ce au fost lăsăți atâția ani în mâinile rușilor comunisti. Iar pentru cei care spun că basarabenii vor pașapoarte românești doar că să se așeze în apoi Occident, le putem spune că dacă unii dintre ei fac asta, e în ordine. Merită măcar atât de la țara mamă, indiferent ce vor să mai facă ei în continuare – România le datorează asta!

Poate că s-a uitat dar basarabenii au fost abandonați de țara lor în mâinile rușilor, în 1940, fără luptă. Se poate argumenta ca situația era disperată dar morala ocupării Regiunii Sudete în 1938 și apoi a Cehoslovaciei în 1939, fără un foc de armă tras, în condițiile în care armata cehoslovacă era foarte bine pusă la punct și echipată comparabil cu cea germană, trebuia să le dea mai mult de gândit românilor. Pe urmă, URSS apucase deja să se facă de râs în Războiul de iarnă împotriva Finlandei din 1939-1940 și era clar că se putea încerca respingerea ultimatumului de la Moscova chiar cu riscul începerii războiului. Și în Cehoslovacia și în Basarabia au fost uciși de către ocupanți o mulțime de nevinovați într-un număr care anulează orice gând că predarea ar fi salvat vieți. Dar se poate spune ca acum e simplu să judecăm ce ar fi trebuit făcut atunci. Mai potrivit e să ne gândim că după căderea URSS ar fi trebuit că Bucureștiul să facă tot ce era posibil să aducă Basarabia înapoi, în componența României. E drept, cu omul Moscovei la Cotroceni ar fi fost aproape imposibilă unirea, dar după Iliescu, după 1996, trebuia luptat până se putea rezolva problema asta imensă a țării. În schimb nu s-a făcut mare lucru, ori s-a făcut prea puțin și prea târziu, astfel că bună parte din țară a rămas sub influență rusă, cu milioane de oameni și cu un teritoriu semnificativ în afara țării. Nu cred că mai trebuie spus acum cât de folositori i-ar fi fost țării milioanele de basarabeni și cât de mult ar fi contat pentru economia țării și pământul Basarabiei. Nu mai vorbesc de faptul că pentru nimic în lume oamenii nu se abandonează. E mizerabil și dezonorant să îți abandonezi familia ori camarazii în mâinile dușmanului. E inuman. Numai că noi i-am pierdut pe marii români care trăiau onorabil de la care aveam de învățat despre ce nu se face… Pe ei i-au omorât întâi comuniștii, din cât se vede acum, cu mult folos pentru ei, pentru ai lor.

Știm bine acum ce și cât au suferit basarabenii de pe urma nenorocirii abătute asupra lor, ocupați de rușii care mai erau și comuniști, combinația fatală care a produs Imperiul Răului în care zeci de milioane de nevinovați au fost uciși în chinuri inimaginabile ori au fost trimiși în lagăre îndepărtate din locuri cu climă extremă. După căderea URSS dispozitivul de influență comandat de la Kremlin a rămas în funcțiune, iar România a bifat încetisor și mai mult simbolic puncte dintr-o agenda făcută parcă de timizi, a unei posibile uniri cu termenul sine die. Totul se mișcă încet, ca și cum ar fi vorba de atenție maximă la costuri și eventuale riscuri și nu de ineficientă, lipsa de chef ori de parazitare din partea agenturii ruse care activează în România. A trecut anul centenar în care am sărbătorit România unită, dar sărbătoarea ar fi fost deplină dacă aveam și Basarabia înapoi. Și tocmai în anul asta al României rușii și-au refăcut monumentele ostașului ocupant sovietic din țară noastră, arătând sfidător că nu le-au abandonat. Iar noi, românii, am trecut anul cu parte importantă din țară și cu oamenii din ea abandonați practic în mâna dușmanului. Acum anul ăsta s-a dus. Avem de privit înainte și de găsit soluții, de aflat voință și de presat politicienii țării să facă cât mai curând unirea Basarabiei înapoi cu țara. E datoria noastră, a fiecărui român, față de țară și față de basarabeni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

ACP

Crăciunul nu e pentru lași

1

În constituția americană nu există vreun „zid despărțitor” între religie și stat. Când Thomas Jefferson a creat această expresie, a fost pentru a proteja bisericile împotriva statului. Numai într-o lume post-orwelliană ea poate fi folosită ca pretext pentru a legitima reprimarea religiei de către stat.

Dar îngrădirea lui Dumnezeu în sfera „religioasă“, excluderea Lui din dezbaterile științifice și filozofice, pe care astăzi chiar și oamenii religioși o acceptă ca pe o clauză imuabilă a ordinii publice, nu este altceva decât o moștenire morbidă a prostiei iluministe. „Zidul despărțitor” dintre cunoaștere și credință este o farsă kantiană ridicată între două stereotipuri.

La urma urmei, de ce are un om încredere în Biblie? Are, pentru că crede că este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar de ce crede că este cuvântul lui Dumnezeu? Și de ce are încredere în el? Acest cerc vicios presupune un pariu în întuneric, ce depășește resursele omului obișnuit. Credința nu vine din nimic, cu atât mai puțin din ea însăși. Este nevoie de un indiciu, de un semn, un motiv acceptabil rațional, care să aprindă în suflet flacăra încrederii în Dumnezeu. Definiția însăși a „credinței” drept aderență la o doctrină este o pervertire a sensului cuvântului. Doctrina creștină s-a format de-a lungul secolelor. Primii credincioși au avut încredere în Isus înainte de a avea habar de ea. Ei nu credeau într-o doctrină, aveau încredere într-un om. Și de ce aveau încredere în El? Chiar El a explicat de ce.

Când Ioan Botezătorul, din închisoare, își pune ucenicii să întrebe dacă El este cel trimis de Dumnezeu, sau trebuia să aștepte pe altul, Isus nu răspunde cu vreo doctrină, ci cu fapte: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.”

Învățătura acestor versete este aceea că credința nu e altceva decât încrederea că El, care a redat viața unor morți, poate să le-o redea încă multora. Este un raționament simplu inductiv, un act de inteligență rațională bazat pe cunoașterea faptelor și nu un pariu în întuneric. Singura diferență dintre acesta și oricare alt raționament inductiv este faptul că el duce la o concluzie care poartă în sine o speranță atât de luminoasă încât toată tristețea și negativitatea acumulate în suflet refuză să-l accepte. Sufletul preferă să se agațe de tristețe și de negativitate, deoarece sunt cunoștințe de-ale sale vechi. Ele reprezintă siguranța din rutina depresiei împotriva apelului rațiunii la îndrăzneala încrederii. Ceea ce se opune credinței nu este rațiunea, este lașitatea. Pentru a legitima această lașitate, s-au construit temnițe de pseudo-argumente. În fundul acestora, leprosul își linge rănile, orbul își iubește orbirea, paraliticul își savurează incapacitatea de a merge. Săracii, imaginându-se regi și prinți, sărbătoresc respingerea veștii celei bune. Mândri de neputința lor, ei împodobesc cu numele de „știință” încăpățânarea de a nega faptele.

Dar exemplul lor nu aduce roade. Șaptezeci și cinci la sută dintre medicii americani cred în vindecări miraculoase. Ei cred nu numai pentru că le văd zi de zi, ci pentru că știu, sau cel puțin presimt că a le atribui auto-sugestiei sau coincidenței ar însemna a distruge, în act, însăși posibilitatea cercetării științifice în medicină, care se bazează în întregime pe presupunerea că auto-sugestia și coincidența nu au o putere mai mare decât intervenția terapeutică bazată pe cunoașterea rațională a cauzelor.

Cel mai mare scandal intelectual al tuturor timpurilor este frauda constitutivă a modernității, care, excluzând de la examinare toate acele fapte care nu au o explicație materialistă, trage concluzia că toate faptele au o explicație materialistă.

Doza de mizerie mintală în care un subiect trebuie să fie cufundat ca să-i placă un asemenea gunoi nu e puțină. Crăciunul ne amintește în fiecare an că acest destin nu este obligatoriu, că există o speranță rațională de ceva mai bun. De aceea, unii doresc să o elimine: pentru ca această chemare la speranță să nu rănească mândria lașilor.

Olavo de CarvalhoO Natal não é para os covardes,
Jornal do Brasil, 22 decembrie 2005

traducere: Anca Cernea

Catedrala Mântuirii Neamului Românesc –  despre dimensiuni 

17

Puține proiecte au stârnit mai multe controverse decât lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. De-a lungul timpului, legat de această lucrare, s-au exprimat cele mai diverse păreri, pornind de la o totală opoziție și mergând până la o susținere oarbă a acestui proiect.

Construcția a fost, și în multe cercuri continuă să fie blamată, cu multă perseverență și înverșunare de către o parte deloc neglijabilă de cetățeni. Idei cum că nu aveam nevoie de așa ceva, cum că este o construcție megalomanică oribilă, că mai bine dădeam banii pe spitale, cum că nu este corect ca statul să susțină financiar un astfel de edificiu, că oricum a trecut timpul pentru astfel de construcții… sunt toate opinii arhicunoscute.

Doresc ca în cele ce urmează să aduc în discuție doar o singură opinie pro catedrală, doresc însă să fac aceasta dintr-o perspectivă strict laică. Indiferent dacă avem sau nu credință, dacă mergem săptămânal sau o dată pe an la biserică, catedrala este (sau ca să fim mai exacți – va fi) un simbol, un simbol de care noi ca și popor avem absolută nevoie.

Edificiile religioase fac parte din patrimoniul cultural al unei națiuni, iar printre multe alte roluri au și un indiscutabil rol simbolic. De pildă, dacă ești turist și vizitezi un oraș din occident unul din principalele puncte de atracție va fi catedrala sau catedralele locale. Modul în care un popor își construiește edificile religioase spune foarte mult despre însușirile, valorile, credințele, realizările, imaginea și stima de sine a  acelor oameni.

Capitala noastră este împânzită cu bisericuțe mici, dosite după diverse clădiri, bisericuțe ce au farmecul lor și au o indiscutabilă valoare istorică, ce din punct de vedere simbolic însă sunt subdimensionate, majoritatea provenind dintr-o perioadă istorică în care țara nostră avea alte granițe și de asemenea avea un rol cu mult mai neînsemnat decât îl are în prezent.

În zilele noastre este inadmisibil ca o catedrală patriarhală să fie de dimensiunile unei biserici de cartier. Nu vreau să susțin că dimensiunea înseamnă calitate, nici vorbă de așa ceva, dar, privite strict ca și simboluri, dimensiunea este una dintre cele mai importante caracteristici ce ne face să reținem un anumit lucru ce ne impresionează. Evident că doar dimensiunea nu asigură calitatea, contează foarte mult și stilul, unde putea fi loc de mai bine, dar pe de altă parte, totdeauna mai este loc de mai bine.

Mulți dintre noi, legat de acest subiect, avem o atitudine lipsită de coerență. Pe de o parte, admirăm impozantele edificii religioase ale occidentalilor și totodată făcând o inevitabilă comparație cu ceea ce este la noi, ne simțim inferiori, dar, pe de altă parte, atunci când construim și noi un edificiu impozant (măcar în ceea ce privește dimensiunile sale) nu contenim să blamăm o astfel de inițiativă.

Bisericile mici din trecut au o valoare istorică și arhitectonica indubitabilă, dar dimensiunea lor ne spune ceva dureros despre istoria noastră, despre stima noastră de sine, ne spune că am fost un popor mic, cu un rol istoric mic, cu o  mică putere financiară și ceea ce este cel mai grav un popor cu o mică stimă de sine. Oamenii călătoresc din ce în ce mai mult, astfel că generațiile viitoare vor compara destul de des, ceea ce  avem noi cu ceea ce este dincolo. Cred că ar fi preferabil să nu se întoarcă în țară cu un sentiment de inferioritate.

Trăind în lumea laicizată de astăzi nu putem decât să admitem că a trecut vremea unor astfel de mega-edificii. Alții le-au făcut la timpul lor, le-au construit în urmă cu sute de ani, noi însă atunci nu am putut să construim astfel de catedrale. Faptul ca le ridicăm acum este bine, cu toate că este extrem de târziu. Noi putem astfel să  scăpăm de una dintre frustrările noastre istorice și să intrăm astfel în rând cu lumea.

Atunci când va fi gata va fi cea mai mare catedrală a lumii ortodoxe. Dimensiunile ei mari vin atât din neîmplinirea noastră istorică de a fi fost mici mai tot timpul, dar mai ales din dorința implicită de a ne schimba rolul din unul derizoriu în unul pe care nu mai ai cum să nu îl bagi în seamă… iar din acest punct de vedere asistăm la o restaurare a stimei noastre de sine, a modului cum ne vedem noi pe noi înșine. Dacă doar această resetare ar fi singurul beneficiu al ridicării catedralei, eu consider că este un motiv mai mult decât suficient pentru a susține ridicarea construcției.

P.S.: Această nu inseamnă că o catedrala este mai importantă sau mai puțin importantă decât un spital regional sau o autostradă și prin urmare banii ar trebui priorizati întâi înspre ridicarea ei și doar mai apoi spre alte proiecte mai ,,lumești”.  Catedrală, autostradă și spitalul se referă fiecare la un alt set de nevoi structurale, fundamental umane, în consecință noi avem nevoie de fiecare dintre ele. Orice individ este liber să le priorizeze și să le ierarhizeze valoric cum va credea, un consens în această privință ar fi ceva utopic. Personal nu cred că este corect să iei bani alocați spitalului și să îi dai catedralei cum de asemenea nu cred că ar fi corect că să iei bani de la catedrală să îi dai la spital. Într-o țară normală fiecare ar trebui să aibă propriul buget.
P.P.S.: Creșterea (sau rebalansarea) stimei de sine a unui popor se poate obține și prin cu totul altfel de proiecte, de landmarkuri iar construirea unei catedrale este doar o variantă  dintre mai multe posibilități.  Putem în această privință să dăm doar câteva exemple: clădirea operei din Sydney, Petronas Tower, Hoover Dam, Burj Al Arab,…
Exemple de la noi din țară în această privință ar putea fi proiectul lui Iulian Dascălu din Iași- Palace Iași sau Transfăgărășanul și Transalpina. Toate acestea sunt niște landmarkuri. Catedrala va deveni un landmark, o atracție turistică de care avem posibilitatea (doar dacă dorim, dacă ne decidem) să fim mândri.

P.P.P.S.: Nu în ultimul rând noi pornim de la premisa greșită că dacă nu am fi construit catedrala am fi avut spitale sau autostrăzi cu acei banii. Nimic mai fals! Haideți să fim realiști! Cu actuala clasă politică nu am fi avut nici catedrală și nici spitale și autostrăzi.
Nu avem spitale și autostrăzi nu pentru că am construit, inclusiv cu bani de la buget, o catedrală ci pentru că nu am dorit să accesăm fondurile europene ce le avem la dispoziție pentru astfel de proiecte. Banii europeni disponibili pentru spitale și autostrăzi nu pot fi furați așa de ușor ca și cei de la buget așa că politicienii noștri (cu unele excepții) au decis să nu le acceseze.
În mod normal ar fi trebuit să putem construim atât spitale, autostrăzi  cât și catedrala. Responsabilă cu catedrală, biserica, a reușit să facă ceva pe când cei responsabili pentru spitale și autostrăzi nu au făcut mai nimica. Nu mi se pare corect să învinovățim pe cei ce în domeniul lor au reușit să facă ceva și să îi omitem astfel implicit pe adevărații vinovați, pe cei ce ar fi trebuit să se ocupe de drumuri și de spitale.
Da, catedrala  a fost construită și cu  bani de la buget – putem să fim de acord cu aceasta sau putem să nu fim – dar dacă este să ne gîndim cât se sifonează de la buget, cât se fură și cât se dă pe pensii speciale și ajutoare sociale de tot felul, câți bani ajung la tot felul de firme clientelare căpușe ale bugetului,  atunci banii dați de la buget pentru catedrală nici nu mi se par o pierdere… măcar va rămâne ceva în urma cheltuirii lor.

Silviu Buzan

Turcia, inamic al Americii din interiorul NATO

3

Exact înainte de plecarea la Moscova, de unde a venit cu promisiunea ajutorului economic, militar și politic, dar unde a și acceptat primirea pe teritoriul Venezuelei a patru avioane militare rusești, dintre care două bombardiere folosite pentru lovituri nucleare, Maduro l-a avut oaspete pe președintele Turciei, Erdogan. Conduita antiamericană a guvernului comunist de la Caracas a devenit dintr-o dată extrem de periculoasă, din momentul în care bombardiere nucleare rusești capabile să lovească teritoriul american și despre care nu s-a știut dacă își poartă ori nu încărcătura au fost primite în Venezuela, ceea ce ar fi trebuit să producă Turciei, prinsă în povestea asta, o jenă teribilă. Situația l-ar pune într-o postură foarte delicată pe președintele Erdogan, care e posibil să nu fi știut despre aventura nucleară în care urma să își bage țara Maduro, dar lucrurile sunt mai complicate și mai grave la o vedere în detaliu a relației dintre cele două țări în cauză. Turcia a susținut constant Venezuela în ultimii ani, exact în perioada în care comuniștii au trasformat radical țara latinoamericană într-o țară comunistă clasică, adică într-o dictatură cu reflexe criminale, cu execuții, răpiri, condamnări grele pentru nesupunere, cu controlul absolut al societății, cu foamete, cu toate lipsurile aferente. Comunism clasic, binecunoscut nouă, susținut politic și economic de Turcia islamistă. Comunism clasic, cu o solidă componentă antiamericană care face posibilă o legătură strânsă de dragoste dintre Erdogan și Maduro. Imediat ce a fost reales Erdogan, în iunie, anul acesta, Maduro a venit în vizită la Ankara ca să îl felicite pe prietenul său, „Liderul global al noii lumi multipolare”. Iar la vizita făcută de Erdogan la Caracas la începutul lunii decembrie, acesta a primit înaltul ordin al Venezuelei comuniste, „El Libertador, Simon Bolivar”.

Turcia ultimilor ani a fost, alături de Rusia, una din țările mari care au făcut tot ce era cu putință să nu lase Venezuela să se prăbușească. Numai că spre deosebire de Rusia, care a asigurat în mai degrabă împrumuturi cu care s-au cumpărat tot arme rusești, Turcia a mers mai departe, asigurând pe lângă procente din capitalul Venezuelei și alimente pe care guvernul din Caracas le-a distribuit și le distribuie pe cartelă unei părți bune din populație.
https://manchikoni.com/69-of-clap-food-came-from-turkey/

Programul numit Comités Locales de Abastecimiento y Producción (CLAP), prin care pachetele ce conțin alimente și produse de bază subvenționate ajung cu prioritate la cei care susțin regimul comunist și de pe urma căruia cei care le distribuie fac bani frumoși prin vânzarea pe piața neagră, este unul dintre principalele instrumente de control al populației și de luptă împotriva pieței libere. Alimentele trimise din Turcia sunt doar ambalate acolo de Yayla Agro Food Industry & Transport Co, dar, de exemplu, laptele vine din Germania, zahărul din Belgia, orezul din Tailanda.
Alt fel în care Turcia a ajutat și ajută substanțial regimul comunist din Venezuela este procesarea minereului de aur al țării comuniste, chiar dacă președintele Trump a semnat anul acesta un ordin prin care interzice orice relație comercială cu entitățile care sunt implicate în vânzarea de aur venezuelean. Chiar în aceste condiții, Turcia a devenit anul acesta cel mai mare importator și procesator de aur din Venezuela și intenționează să augmenteze pe mai departe această relație.
https://www.reuters.com/article/us-venezuela-turkey-erdogan/turkeys-erdogan-slams-venezuela-sanctions-maduro-defends-gold-exports-idUSKBN1O22QM

Iar Venezuela are în Arco del Orinoco, în sudul țării, rezerve vaste de minereuri de aur, de alte metale prețioase și de diamante.
Pe lângă toate acestea, există informații că parte din aurul care intră în Turcia din Venezuela merge mai departe și spre Iran, ceea ce ar fi altă sfidare majoră a Americii și o imensă încălcare a embargoului impus regimului ayatollahilor.
https://www.upi.com/Treasury-official-points-finger-at-Turkey-over-Venezuelan-gold-trade/7441540417708/

Minele de aur ale Venezuelei sunt în gestiunea armatei ori a bandelor de infractori din subordinea guvernului comunist, lucru care nu îi împiedică deloc pe specialiștii turci să participe la transferul minereului de aur în Turcia ori, mai departe, în Iran.
Anul acesta, în cadrul strângerii relațiilor economice dintre cele două țări, una dintre cele mai mari asociații ale afaceriștilor turci, MUSIAD, și-a stabilit birouri în Caracas, având ca obiectiv creșterea volumului schimburilor economice dintre Venezuela și Turcia. Asociația MUSIAD, fondată în 1990 în Istanbul, are și o parte de promovare nonguvernamentală a drepturilor omului, a domniei legii, a justiției și egalității, pe care le găsește probabil împlinite în Venezuela, de vreme ce operează cu foarte mult entuziasm acolo.
http://www.musiad.org.tr/en/meet-with-musiad

Unul dintre reprezentanții MUSIAD, Hayri Küçükyavuz, a declarat că „Turcia are afaceri și know-how, iar Venezuela are resursele minerale, așadar cele două țări ar trebui să fie mult mai apropiate. Dar asta și pentru că Turcia și Venezuela au același inamic, Statele Unite, care atacă toată lumea.”
https://ahvalnews.com/venezuela-turkey/turkey-keeping-maduro-regime-afloat-exchange-venezuelan-gold-bloomberg

Legătura dintre cele două țări este, așadar, una strânsă și cât se poate de ostilă față de Statele Unite, față de lumea liberă. Iar Turcia nu este pierdută într-o aventură care să o așeze accidental între inamicii Americii și ai NATO. Turcia are o tradiție lungă în a pune mari probleme altor țări de la Mediterana, din Alianță, ori Israelului. Iar acum, cu Erdogan președinte, e posibil ca Turcia să meargă mai departe pe cursul de coliziune cu țările NATO ori direct cu Statele Unite, dacă nu va fi determinată să se oprească în timp util, într-un fel sau altul.

ACP

Momentul zero al eliberării noastre: Papa Ioan Paul II la Varșovia, 2 iunie 1979

2

S-a petrecut în 2 iunie 1979 la Varșovia. Polonezul Wojtila, devenit Papa Ioan Paul II, a ținut o liturghie în Piața Victoriei din capitala Poloniei comuniste la care, spre oroarea conducătorilor atei din lagărul socialist, a participat un milion de credincioși.

Intuind pericolul, Brejnev făcuse presiuni ca Wojtila, odată ales Papă, să nu-și viziteze țara. Guvernul comunist de la Varșovia nu i-a putut însă interzice unui polonez ajuns papă această primă vizită.

Cu mințile parcă luate, guvernul polonez i-a oferit Papei două variante – să vină doar pentru două zile în mai la aniversarea a 900 de ani de la martiriul Sfântului Stanislau (episcop al Cracoviei ucis de regele Boleslau) sau în iunie pentru 9 zile. Știa că Papa își dorește să participe la aniversarea celor nouă veacuri de la matiriul lui Stanislau și restrângea astfel, prin ofertă, petrecerea lui pe teritoriul Poloniei comuniste la două zile și două orașe. Bineînțeles, Papa Ioan Paul II a luat varianta a doua, vizita din iunie, de Rusalii (cu un mesaj extrem de puternic pentru credincioși care scăpa ateilor din conducere – pogorârea Duhului Sfânt, reînnoirea, începerea misiunii Bisericii), și timp de nouă zile a vizitat șase orașe, bulverând Polonia comunistă.

Declicul s-a produs din prima zi, în 2 iunie 1979, când comuniștii au asistat stupefiați la o liturghie la care au venit, neobligați, peste un milion de polonezi în Piața Victoriei, tocmai acolo unde regimul își ținea paradele cu proletari și tineri aduși cu japca.

Era o mulțime nemaivăzută până atunci. A început să intoneze un imn religios, „Vrem pe Dumnezeu”*, care susținea prezența lui Dumnezeu în toate aspectele vieții – în școli, în sălile de judecată, la muncă și acasă, un adevărat afront adus dictaturii atee. Acesta a fost și mesajul Papei în acea vizită – omul nu poate fi privat de Hristos.

În predica din 2 iunie 1979, Papa Ioan Paul II, după ce a spus că e fiu al Poloniei, a implorat pogorârea Sfântului Spirit – era în ajunul Rusaliilor – care să reînnoiască fața pământului. După ce a vorbit despre „fața pământului”, Papa a făcut imediat referire clară și la „acest pământ”, la „acest ținut”. Nu a vorbit doar generic, ci și direct despre pâmântul Poloniei, a cerut Tatălui reînnoirea în Duh a Poloniei.

Oamenii au întrerupt cu aplauze predica Papei. Polonezul Wojtila, Papă al Romei, a lăsat, zâmbind, ca această întrerupere, acest moment de aplauze și de „Christus vincit”, să dureze aproape un sfert de oră, moment resimțit de mulți participanți ca o eliberare, ca o tămăduire. Căci 14 minute au durat aplauzele din înregistrarea video de mai jos, când mulțimea cântă „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”.

Mulți dintre cei care au participat la acea liturghie povestesc despre acest miracol ca unul de redescoperirea a solidarității, a demnității, a puterii lor. Atunci, acolo, concret, în Piața Victoriei din Varșovia, la liturghia din 2 iunie 1979.

Cele opt zile care au urmat, cu milioane de participanți la liturghiile și întâlnirile cu Papa Ioan Paul II, i-au făcut pe polonezii de rând să conștientizeze că ei sunt majoritatea. Mai mult, au văzut un regim dictatorial neputincios în fața unei forțe spirituale copleșitoare.

Acela a fost începutul sfârșitului comunismului în Polonia și în Europa de Est.

Newt Gingrich a realizat în 2010 un documentar excepțional legat de această vizită ce poate fi vizionat online: Nine Days that Changed the World.

* Un nătărău de ziarist de la Wall Street Journal la acest imn religios, ”We Want God”, făcea trimitere când sugera că participanții la marșul de ziua națională a Poloniei au scandat lozinci trumpiste.

La Varșovia, anul trecut, Trump onorase de fapt vizita Papei Ioan Paul II, spunând că polonezii l-au cerut atunci, în acea piață, în 1979, pe Dumnezeu – ”We Want God”, ”vrem pe Domnul” -, nu au cerut privilegii, nu au cerut ajutoare sociale. Nătărăul de la WSJ a crezut că era un slogan al lui Trump.

Cum nenorocim popoare. Astăzi, Bolivia lui Morales​

2

În 2016, Evo Morales, pășunist andin și tovarăș de bază în gașca marxistă latino-americană – Chavez, Maduro, Castro, Lula, Ortega etc. -, era la al treilea mandat de președinte al Boliviei și mai voia, deși Constituția nu-i permitea. A organizat un referendum pentru schimbarea legii, respins însă de populație.
Prima soluție a lui Morales la problema nou apărută în republica socialistă de coca a fost să anunțe că va repeta referendumul. Nu s-a întâmplat. A preferat calea fără bătăi de cap, dând lumii de veste că va candida pentru încă un mandat. A găsit repede și justificare: în campania pentru referendum, s-ar fi vehiculat în spațiul public o minciună la adresa sa, despre un amantlâc cu damă ajunsă în pușcărie, care, mă-nțelegi, ea l-a iubit, iar el nu l-a recunoscut pe fructul mic al iubirii lor etc. Motiv suficient pentru a ignora rezultatul referendumului.
A venit și Curtea Constituțională să arate că socialismul are resurse inepuizabile de nebunie, hotărând că limitarea mandatelor încalcă dreptul omului de a alege și de a fi ales.
Urmarea firească, aseară, Tribunalul Electoral din La Paz a votat pentru acceptarea candidaturii lui Evo Morales la al patrulea mandat de președinte.

În ciuda aspectului său de pastramagiu, Morales ar putea ține lecții de conduită veroasă celor pe care îi numește exploatatori. Nu pentru că el, părintele sărmanilor, a fost înregistrat cerându-i unei gărzi de corp să-l lege la șireturi.

A ajuns la putere în 2006 proclamându-se apărătorul numeroasei și variatei populații indigene. Câțiva ani după aceea însă, a pornit construcția unei căi rutiere tocmai prin aria protejată locuită de astfel de populații. Șoseaua de 300 km trebuie să treacă printr-un parc național și presupune tăierea a peste un milion de hectare de pădure. Utilitatea proiectului de aproape jumătate de miliard de dolari este pusă la îndoială, iar cei mai câștigați par să fie cultivatorii de coca, care întâmplător sunt și susținători financiari de bază ai lui Morales. În paranteză fie spus, conform unui studiu ONU din 2013, în Bolivia, 90% din produsul acestei industrii merge pe piața neagră a drogurilor. Deși indigenii protestează vehement împotriva șoselei, Morales susține că aceștia sunt mobilizați de opoziție, interesată ca oamenii să rămână înapoiați.

Bolivia este și țara în care patronii așteaptă cu sufletul la gură, cu nervii întinși și probabil cobind datele statistice de sfârșit de an. Pentru că dacă PIB-ul este mai mare de 4,5%, ei sunt obligați de o lege dată de Morales, „în spiritul distribuției echitabile a bogăției”, să le dea angajaților nu doar al 13-a, ci și a 14-a leafă.

Tot Bolivia lui Morales, din toată sărăcia și cu toate n-are ieșire la mare, și-a făcut un pui de flotă cu reverii oceanice, pe care de câțiva ani o antrenează pe Titicaca, la granița cu Peru. Asta în speranța că va veni ziua în care o instanță internațională o să-i dea dreptul la o fâșie care să taie Chile pentru acces la Pacific. Deocamdată, n-a fost să fie. În toamnă, Tribunalul de la Haga a respins definitv această cerere. Ar putea acum să încerce pe partea cealaltă, la Atlantic, vreo 2.500 de km prin Brazilia.

Și cum de la o vreme încoace oriunde e sărăcie și nevoie mare de bani, apar chinezii să dea o mână de ajutor și un brânci întru aservire, au venit și în Anzi. În vară, Morales și Xi Jinping au semnat mai multe acorduri, prin care chinezii investesc în infrastructură, bolivienii cumpără arme, avioane de pasageri și un proiect integrat „pentru securitatea cetățenilor”. Cel din urmă seamănă cu un altul pus în practică în Venezuela tot sub îndrumarea chinezilor, sistem care, arăta recent o anchetă Reuters, îi permite statului să aibă un control sporit asupra cetățenilor, un element cheie în cadrul acestuia fiind „el carnet de la patria”, cardul de identitate care îi va servi omului și drept cartelă pentru rația de alimente.

#CaleaSocialistă #CumNenorocimPopoare

„Dând mulțumită pentru harul vieții Cardinalului Hossu, să-i reamintim Crezul” – „Credința noastră este viața noastră”

0
Amintea ieri episcopul greco-catolic de București, Mihai Frățilă, cum, la 1918, episcopul Iuliu Hossu numea Capitala României drept „Ierusalimul aspirațiilor noastre”, orașul în care, trei decenii mai târziu, avea să fie arestat în miezul nopții ca un făcător de rele.
Și totuși, după 22 de ani de pușcărie și domiciliu obligatoriu, după batjocuri și bătăi, câtă seninătate, câtă dragoste în glasul său „stins, dar cu neîmbătrânită dragoste de atuncea” recitind Rezoluția Unirii.

Simțiți în vocea lui, în tot ce rostește vreo trufie, vreo ură? Biserica lui era interzisă, el era cu domiciliu forțat la Căldărușani, suportase batjocură și ură, supraviețuise regimului de exterminare de la Sighet.
La comemorarea lui Iuliu Hossu, dar și la bucuria sfințirii altarului unei Catedrale Patriarhale – evenimente care au avut loc în aceeași duminică de 25 noiembrie 2018 în București -, trebuie să ne amintim și să și trăim în viața de zi cu zi crezul lui Iuliu Hossu – „Credința noastră este viața noastră”, respectiv crezul Regelui Ferdinand (să citim cu ochii credinței acel hrisov profund al Regelui Ferdinand care cerea la 1920 o „biserică a mântuirii” în capitală).
 
Fără a ne conecta cu ocazia unor astfel de evenimente la Timpul în care sunt înscrise le uităm scopul. Din lucruri sacre le transformăm în piese de muzeu cu care ne fălim. Să fim conștienți că riscăm să ne hrănim vanități, să devenim și noi un soi de oameni recenți, numai că îmbrăcați în straie populare, caricaturi de creștini până la urmă. Să știm, dincolo de păcatele noastre, reperele care sunt dincolo de timpul nostru.
Centrale pentru viața noastră, așa cum au fost și pentru Iuliu Hossu ori Regele Ferdinand, sunt ori trebuie să fie Euharistia, pocăința, mărturisirea păcatelor și încercarea de îndreptare a lor. Acestea ne conectează cu viața lor și cu Timpul în care sunt înscrise asemenea evenimente.
 
Zicea ieri episcopul Mihai Frățilă despre crezul lui Iuliu Hossu:
 
Dând mulțumită astăzi, aici, pe pragul acestui mormânt, în anul Centenarului Marii Uniri, pentru harul vieții Cardinalului Hossu, să-i reamintim Crezul: să știm mulțumi pentru primirea ajutorului, sa nu te lași copleșit și să nu te saturi nicicând de adevăr și libertate, să te arăți capabil de a răspunde răului cu binele, fiindcă, vorba psalmului, Dumnezeu îi apăra întotdeauna pe cei care-și pun încrederea în El. 
Apartenența la Hristos, la Biserică, nu se poate rezuma la vanități personale sau la subiective istorii glorioase care sfârșesc prin a justifica ideologia părților. Rostul vieții este revelat plenar de Sfânta Euharistie și de aceea putem fi creștini doar în măsura în care îi permitem lui Dumnezeu să transforme imposibilitățile noastre în harul putinței sale. Numai dăruirea, timpul pierdut pentru semeni, zelul pentru lucrurile Domnului, fac lumea să fie mai bună, omenia – o prioritate, iar existența prezentă să primească încă de aici de pe pământ, sigiliul veșniciei.
 

Guvernul lui Bolsonaro face față primei crize interne majore, provocată de Cuba comunistă

8

Lovitura dată comunismului latinoamerican de alegerea lui Bolsonaro, candidatul conservator anticomunist din Brazilia, a primit un răspuns imediat și violent din partea Cubei. Brazilia, țară care finanța cu sume mari internaționala roșie latină și care ar fi urmat să susțină economic mai tot comunismul latino-american, s-a transformat acum, după alegeri, dintr-o dată, în țară inamică a comunismului. Cuba, exportatoare și coordonatoare a comunismului latino-american (și african pentru o vreme), căruia îi este practic patroana spirituală, s-a simțit datoare să facă un spectacol de forță tocmai pentru că devine din ce în ce mai clar că fiind la pământ economic, nu are deloc acum, cu schimbarea de regim din Brazilia, perspective prea bune – singura perspectivă e iminenta criză de moral a internaționalei comuniste din America Latină, comparabilă în parte cu cea care a urmat prăbușirii URSS. Show de forță în situație disperată, dar urmat de rezultate bune pentru propagandă, au mai făcut comuniștii, de notorietate fiind atacurile din Vietnam, în perioada Tet (1968), când armata nord-vietnameză a pierdut un număr imens de militari fără să fi realizat vreun progres strategic cât de mic, dar dând senzația că poate pedepsi America oricând și că are resurse pentru a continuă lupta la nesfârșit, lucru înghițit din plin, pe nemestecate, de presa americană și, în general, de cea occidentală, care a dus la crearea unui curent de opinie decisiv ce a determinat până la urmă încheierea războiului și pierderea Vietnamului de Sud in mâinile comuniștilor.

La întrebarea repetată a noului președinte al Braziliei, Bolsonaro, dacă medicii trimiși în număr mare din Cuba în cadrul programului Mais Medicos, în anii trecuți, chiar sunt pregătiți corespunzător, în condițiile în care nu au fost testați în țară gazdă cu vreun examen care să le certifice cunoștințele, și la solicitarea să de a li se plăti integral banii câștigați, pentru că până acum medicii primeau numai 25% din salariul plătit de statul brazilian, restul banilor fiind încasați de statul comunist, Havana a hotărât retragerea bruscă a tuturor medicilor cubanezi din Brazilia! Este vorba de 8300 de medici care lucrau în zonele unde medicii brazilieni nu se înghesuiau, zone foarte izolate ori sărace, zone din care ar lipsi de acum asistența medicală fără posibilitatea ca, în multe cazuri, să se poată găși în timp util înlocuitori medicilor cubanezi. Reacția precipitată a autorităților cubaneze trebuia să provoace o criză de proporții sistemului medical din Brazilia, chiar cu prețul unor pierderi finaciare pe care acum Havana nu si le permite. Medicii cubanezi plătiți integral ar fi alimentat oricum în continuare economia cubaneză cum fac, de exemplu, est-europenii care contribuie masiv la bugetele țărilor de origine cu banii câștigați muncind în Occident – nu mai este cazul, cei de la conducerea Partidului Comunist Cubanez au ținut să facă o demonstrație masivă de forță pedepsind Brazilia care are, exprimat în procente, mai puțin de un medic la mia de locuitori. https://data.worldbank.org/indicator/SH.MED.PHYS.ZS?year_high_desc=false

Pe lângă asta, comuniștii cubanezi nu au vrut să creeze un precedent cu cetățeni plătiți integral, decent, de un stat străin, că și cum ar fi oameni liberi.
Președintele Bolsonaro declarase că medicii din Cuba își vor putea continuă activitatea fără probleme dacă își validează diplomele și sunt lăsăți de autoritățile comuniste să primească salariul integral, fiind convins că Havana nu va reacționa atât de abrupt împotriva propriilor interese, dând timp suficient guvernului brazilian să găsească soluții la retragerea medicilor cubanezi care ar fi fost chemați și ar fi fost de acord să se întoarcă înapoi în Cuba. Generalul Hamilton Mourao, vicepreședintele numit de Bolsonaro, își declarase public convingerea că peste jumătate din medicii cubanezi vor alege să rămână în Brazilia, neavând de ce să răspundă chemării autorităților comuniste din Cuba.
https://g1.globo.com/politica/noticia/2018/11/19/acho-que-metade-nao-volta-diz-mourao-sobre-cubanos-no-mais-medicos.ghtml

În 2016 a existat o acțiune a 150 de medici cubanezi din Brazilia care au dat în judecată statul cubanez pentru că le oprea cea mai mare parte din salarii, ceea ce a dus la concluzia la care a ajuns și vicepreședintele Mourao, că medicii vor întoarce spatele autorităților care îi tratează ca pe niște sclavi, după cum au declarat chiar medicii.
https://www.nytimes.com/2017/09/29/world/americas/brazil-cuban-doctors-revolt.html

Și totuși oamenii aceia au ales în mare parte să se întoarcă în Cuba, la familiile rămase captive în mâinile autorităților comuniste, care nu pun niciun preț pe viețile oamenilor. Președintele Bolsonaro ceruse deja Havanei să dea medicilor posibilitatea de a-și aduce în Brazilia copiii din Cuba, pentru că, a zis el, despărțirea mamelor de copiii lor e tortură, dar guvernul comunist nu a avut nici cea mai mică intenție să facă vreo concesie nici cetățenilor săi respectându-le drepturile elementare, nici Braziliei.
https://www.reuters.com/article/us-brazil-cuba-doctors-idUSKCN1NJ2B6

Havana mai câștigase niște bătălii împotriva personalului medical, exportat să muncească în condiții grele pentru alimentarea bugetului cubanez, atunci când administrația Obama a făcut un mare favor regimului comunist oprind în 12 ianuarie 2017 programul Cuban Medical Professional Parole care permitea medicilor fugiți din Cuba, de fapt din țările unde erau trimiși să muncească în condiții de sclavie (după cum spuneau mulți dintre ei), să primească rapid viza pentru Statele Unite. https://www.nbcnews.com/news/latino/cuban-doctors-stranded-can-t-travel-us-cuba-or-stay-n720491

Președintele Obama încerca să normalizeze relațiile cu statul cubanez…
Cursele charter au început deja să aducă înapoi în Cuba medicii care au lucrat în Brazilia. Un medic primește între 25 și 41 de dolari pe lună în Cuba, deși miile de medici reveniți în țară nu vor putea fi angajați în sistemul medical cubanez suprasaturat de personal. În Brazilia, în schimb, unui medic îi rămâneau 1000 de dolari pe luna chiar și după ce statul cubanez îi lua 75% din salariu.
https://www1.folha.uol.com.br/cotidiano/2013/08/1330787-salario-para-medicos-em-cuba-nao-costuma-passar-de-r-100.shtml

Primii medici cubanezi retrași au fost deja primiți pe aeroportul din Havana de Raul Castro, care i-a felicitat în cadrul unei ceremonii restrânse pentru că și-au făcut datoria față de țară.
https://www.prensa-latina.cu/index.php?o=rn&id=231262&SEO=recibe-raul-castro-a-medicos-cubanos-que-prestaron-servicio-en-brasil

În același timp, ministerul sănătății din Brazilia a anunțat că a reușit să găsească medici care să acopere în bună parte deficitul de personal creat după retragerea cubanezilor de către regimul comunist.
https://www.bbc.com/news/world-latin-america-46324179

ACP

Caravana migranților din Honduras și războiul hibrid al Rusiei împotriva Occidentului

4
January 26, 2017 - Tijuana, Baja California, MEXICO - After President Trump signed executive orders to build a border wall, crack down on 'sanctuary cities' and bar Syrian refugees the White House floats a 20 percent import tax to pay for the Mexican Wall on Thursday January 26, 2017. FILE PHOTO: A man climbs the fence dividing the United States and Mexico on Monday 6 August 2007 in Tijuana, Baja California, Mexico. (Credit Image: © Prensa Internacional via ZUMA Wire)

Toate agențiile de știri informează că administrația Trump a pus baricade de beton și de sârmă ghimpată de partea americană a graniței cu Mexicul, pentru a împiedica intrarea în SUA a miilor de migranți care au pornit din Honduras, la 13 octombrie a.c., într-o caravană ce a traversat Guatemala și Mexicul, fără a întâmpina până acum prea multe obstacole din partea autorităților acestor țări.

sursa imaginii

Mult mai puțin răspândită este însă altă știre, totuși, foarte importantă pentru înțelegerea semnificației știrilor de mai sus.

Nu-i nimic, v-o prezintă ILD:

Ambasadorul Republicii Honduras în Mexic, Alden Rivera Montes, a declarat zilele trecute că această caravană a fost dirijată și finanțată de către un anumit partid politic, Libertad y Refundación („LIBRE”), mai concret, de către fostul președinte din Honduras, Manuel Zelaya. Împreună cu un ONG, numit „Pueblo sin Fronteras”, patridul LIBRE, aflat în opoziție în această țară, este cel care a lansat apelul pentru constituirea caravanei.

Ambasadorul Statului Honduras în Mexic, Alden Rivera Montes

Diplomatul a arătat că șefii partidului LIBRE i-au înșelat pe migranți, promițându-le o viză de tranzit prin Mexic, instrument care nu există în legislația mexicană și „i-au asigurat că vor putea intra în Statele Unite, nici acest lucru nu este adevărat”. În ceea ce privește călătoria migranților, ambasadorul consideră că este aproape imposibil ca ei să-și atingă destinația. „Va fi foarte greu să intre în Statele Unite, trecerea lor va fi foarte dificilă”, a afirmat el.

Dar mai e o informație pe care chiar nu o veți găsi decât făcându-vă drum, cu mare greutate, printr-un desiș de minciuni groase și de tăceri vinovate cu care mass media mainstream de pe toată planeta ajută și acoperă mișcarea comunistă din America Latină.

Iată informațiile pe care sigur le găsiți în română doar pe ILD:

Manuel Zelaya și partidul LIBRE fac parte din Forumul de la São Paulo (FSP), internaționala comunistă continentală, fondată de brazilianul Luiz Inácio Lula da Silva și cubanezul Fidel Castro în 1990, pentru a recupera, în America Latină, ceea ce comunismul pierduse atunci în Europa de Est.

Forumul de la São Paulo este alcătuit din partidele comuniste aflate la conducerea sângeroaselor regimuri dictatoriale din Cuba, Venezuela, Nicaragua și Bolivia, dar și din comuniști mai încălțați, ca ex-președinta din Chile, Michele Bachelet, dar și comuniști mai puțin încălțați, cum ar fi narcoteroriștii de la FARC din Columbia.

Președintele recent ales al Mexicului, Andrés Manuel López Obrador, și Partidul Revoluției Democratice, pe care îl conduce, fac parte deasemenea din FSP.

În 2008, Zelaya a aderat la „Alianza Bolivariana para las Américas” (ALBA), a lui Hugo Chávez.

Mel Zaleya (mijloc) cu Raul Castro și Hugo Chavez. foto: marxist.com

În 2009, Manuel Zelaya, care era pe atunci Președinte în Honduras, a încercat o lovitură de stat pentru a se eterniza la putere, așa cum se știe că fac de obicei comuniștii, chiar dacă au fost aleși inițial pe căi democratice.

La 28 iunie 2009, Curtea Supremă din Honduras a decis arestarea președintelui Zelaya pentru că a încălcat Constituția și a amenințat că va folosi forța împotriva puterii legislative. Militarii însă, în loc să execute ordinul, l-au lăsat pe Zelaya să fugă în Costa Rica. Apoi stânga mondială, în frunte cu ONU și administrația Obama, a început să urle că în Honduras s-ar fi dat o „lovitură de stat militară”, și că Președintele legitim a fost „expulzat”.

Cum era de așteptat, Rusia, principială ca întotdeauna și expertă ca nimeni alta într-ale democrației și statului de drept, a condamnat răsturnarea lui Zelaya și a calificat-o drept o „grosolană violare a celor mai elementare norme democratice”.

Concret, din punct de vedere legal, lucrurile au stat astfel:

Constituția Republicii Honduras prevede, la art. 237, că mandatul prezidențial este limitat la patru ani și interzice în mod expres realegerea. La art. 239, se prevede chiar că „acela care ar încălca această dispoziție, sau ar propune modificarea ei, își va pierde imediat funcția și i se va interzice timp de zece ani exercitarea oricărei funcții publice”. (sursă – analiză juridică detaliată)

Aceste prevederi stricte ale Constituției Republicii Honduras sunt numite „cláusulas pétreas” și sunt stabilite astfel pentru a împiedica orice încercare de a răsturna sistemul democratic din această țară (art. 374) – Constitución de la República de Honduras, 1982

Zelaya exact asta a făcut, nu doar a propus, a decretat un referendum pentru schimbarea prevederii constituționale care nu îi permitea să mai obțină un nou mandat. Justiția a declarat ilegal decretul lui Zelaya și a suspendat aplicarea lui. Decizia a fost menținută și de instanța superioară.

Președintele Zelaya nu s-a supus deciziei justiției. Curtea Supremă a ordonat Forțelor Armate să-l aresteze. Zelaya a fost înlăturat de la putere pe cale legală, salvându-se astfel Statul de Drept.

Ce s-ar fi întâmplat dacă instituțiile din Honduras, respectiv Justiția și Armata, nu l-ar fi dat jos pe Zelaya? Păi, credem că este evident. În Honduras s-ar fi instalat un regim ca cel din Venezuela.

Cetățenii din Honduras s-or fi gândit și ei la asta; și perspectiva, se pare, nu le-a surâs. Iată imagini de la o manifestație de peste 100000 de persoane, în Piața Centrală din capitala Tegucigalpa, în apărarea democrației.

La vremea respectivă, specialiștii pe chestiuni internaționale din presa românească au folosit cu nesaț termenul „lovitură de stat militară” – de fapt au tradus, ca de obicei, știrile de pe agenții, neavând habar că slujesc astfel construcției societății socialiste multilateral dezvoltate în America Centrală.

Analiștii de pe Contributors au asemuit cele întâmplate în Honduras (ca și pe cele din Paraguay 2012, unde a fost dat jos, tot prin mecansimele statului de drept, președintele comunist Fernando Lugo, un fel de Iliescu, pentru că pusese la cale un fel de mineriadă sângeroasă, doar că lui Lugo nu i-a mers – în sensul că, în urma incidentelor provocate de el, soldate cu morți și răniți, a zburat imediat de la putere) cu tentativa de suspendare a lui Traian Băsescu. Subtilă și erudită comparație, doar că lucrurile erau tocmai invers; spre deosebire de România, în Honduras și în Paraguay ciuma roșie era reprezentată de președinții respectivi, iar suspendarea lor a fost legală și a salvat democrația în aceste țări.

Iată, pentru iubitorii de istorie, o mică retrospectivă:

Acum, ținând cont de strânsele, tradiționalele, cele dintotdeauna, legături ale Rusiei cu toți comuniștii din America Latină, reuniți în prezent în FSP (legături care implică inclusiv aspecte militare și strategice), să privim din nou la caravana care se îndreaptă spre frontiera SUA.

Amintindu-ne de aprecierile Generalului Degeratu, care a spus despre criza migranților din Europa 2015 că este o operațiune pregătită din timp de Rusia, și de avertismenele lui Andrei Ilarionov care anunţa încă din decembrie 2014 o posibilă primăvară arabă, ce avea să destabilizeze țările europene și să consume energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale, putem spune că resortul real al crizei migranților din 2015 din Europa este războiul hibrid rusesc împotriva Occidentului.

În studiul „Strategia Rusiei și criza refugiaților din Europa”, la care am contribuit alături de analistul american Jeff Nyquist, discutam despre implicarea Rusiei în criza migranților din 2015.

Click pe imagine pentru studiu

Iată că în aceste zile, o „criză a migranților” se apropie de frontiera Statelor Unite.

Nu cumva o fi având și ea aceeași sursă de inspirație?

Scenariile, în linii mari, ar fi două:

În cazul în care Trump se va ține ferm, migranții nu vor intra. Vom vedea la toate posturile TV imagini care să ne sugereze cruzimea administrației americane, care respinge brutal o mulțime de oameni săraci, disperați, care nu-și doresc decât o viață mai bună. Dar, Doamne ferește, am putea vedea chiar și ceva vărsare de sânge, victime, sau cel puțin copii plângând. Toți liderii politici ai UE se vor indigna, o mulțime de ONG-uri se vor pronunța, numeroase celebrități și autorități morale – ca actori, cântărețe, fotbaliști – vor acuza și vor înfiera. Trump va fi asemuit cu Hitler și cu Baba Cloanța, America va fi descrisă ca un mare Ku Klux Klan etc, etc, etc.

sursa foto: Sputnik

Stânga americană, având în față perspectiva de a-și face rost, până la urmă, de noi votanți, va insista ca migranții să fie lăsați să intre. Dacă SUA îi vor lăsa pe migranți să intre, atunci, desigur, va fi imposibil să se evite formarea de noi și noi caravane, care să ia cu asalt frontierele SUA. Zeci de milioane de latino-americani și-ar dori să trăiască în Statele Unite.

Acestea fiind zise, să medităm acum asupra temei: cine profită de pe urma acestei operațiuni? Zelaya? Dacă nu el, atunci pentru cine a făcut-o?

Pădurea și copacii

5

Dacă ne uităm la știri sau dacă urmărim presa nu de puține ori cu greu reușim să ne păstrăm cumpătul și să nu cădem într-o cruntă deznădejde. O bună parte din informația ce ne parvine are toate șansele să ne deprime. Unele știri ne prezintă o sumedenie de crime sau de violuri, pe alte canale vedem un șir nesfârșit de politicieni sau de oameni de afacere corupți. În alte emisiuni aflăm despre defrișările masive făcute de Schweighofer sau despre punerea pe butuci a fostelor fabrici din perioada comunistă. Înstrăinarea terenurilor agricole, proiecte imobiliare defectuoase, retrocedări frauduloase, proiecte eșuate completează și ele o imagine cât se poate de sumbră. La toate acestea se mai adaugă și o sumedenie de știri legate de incapacitatea noastră de a ne valorifica potențialul, resursele noastre, despre pârtii de schi lăsate în paragină după ce s-a cheltuit o avere pentru a le pune la punct, despre găinăriile făcute de conaționalii noștri în occident, despre faptul că ținerii noștri dotați pleacă din țară, despre faptul că nu mai avem nici industrie și nici armată. La toate acestea se mai adaugă informații de genul cum că UE ne folosește doar ca pe o colonie, pericolul rusesc ne pândește la tot pasul, există o conspirație împotriva României, că ne paște un real pericol de dezmembrare a țării…

În unele emisiuni sau publicații tradiția noastră este bagatelizată și aruncată în derizoriu, eroii și modelele noastre sunt demitizate și relativizate. Realizările noastre istorice sunt interpretate ca fiind datorate doar norocului și oportunității, oricum noi nu avem nici un merit fiind un popor laș, prost, hoț, leneș și incult. Orice am făcut noi nu a fost bine, orice au făcut alții a fost perfect. De asemenea ni se induce o culpabilizare istorică de care spune că i-am trădat pe toți aliații noștri, că nu am fost decât niște oportuniști, niște hiene ale istoriei.

Tocmai acum, în an centenar, statul de drept este sub asediu, justiția este în pericol, imaginea țării se prăbușește după represiunile jandarmeriei la mitingul diasporei, iar cei de la guvernare doresc să ne scoată din UE și să instaureze o dictatură pe model turcesc.
Conform unor statistici suntem în multe privințe pe ultimul loc în Europa… Toate acestea ne fac să ne simțim vinovați, sătui, scârbiți de noi înșine, inferiori, patologic inadaptați și inadaptabili, frustrați, primitivi, hoți, proști, leneși, inculți. Ideea  de bază este aceea că în țara noastră nu a fost bine niciodată și nici nu va putea fi vreodată.

Dacă este să cumulăm informația din unele medii, aceasta este imaginea ce se imprimă în inconștientul colectiv. Dar, suntem noi oare chiar așa? Haideți să analizăm puțin la rece cum suntem noi de fapt și spre ce anume ne îndreptăm.

România este membră NATO și de asemenea membră UE. Pentru prima dată în istorie suntem în grupul celor mai puternici atât militar cât și economic. Granițele țării noastre sunt garantate de către aliați în fața oricărei potențiale agresiuni. Oricât „bine” ne-ar dori Rusia sau alți vecini, granițele nu se mai pot schimba, din acest punct de vedere suntem în siguranță.

De asemenea sunt milioane de români plecați la muncă în țările UE, sunt acolo fără a avea nevoie de umilitoarele vize, unii învață, alții fac bani, mulți trimit și acasă, astfel crescând valoarea proprietăților în țară și contribuind la acumularea de capital. Poate că mult mai important decât banii este faptul că cei plecați intră în contact și încep să se obișnuiască cu o  altă lume, cu alte valori, cu altă civilizație. Ei încep să vadă, să compare, să judece și să înțeleagă altfel lumea. Până și cei mai simpli dintre ei, cu timpul, căpăta inevitabil altă viziune asupra lumii. Până ajung să se cizeleze, unii din ei mai comit fapte reprobabile, dar cam la fel făceau și italienii când au emigrat, și spaniolii după dictatura lui Franco, și grecii din Australia, ca să nu mai vorbim de irlandezii din America. După un timp situația s-a schimbat și aceasta este tendința și în ceea ce îi privește pe emigranții români.

Să nu uităm că până la urmă statul român modern a fost făcut de tinerii boieri ce au studiat în occident, a fost creat de sus în jos, de către o infimă minoritate a elitelor conducătoare ce conducea o enormă masă de țărani, țărani ce nu erau conectați la valorile occidentale. Acum cei ce pleacă fac parte dintr-un fenomen de masă, ajungând la o formă ce treptat va căpăta și un fond  prin interiorizarea unor valori vestice.

În țară au venit și continuă să vina o serie de investiții străine. Desigur, ele vin ca să câștige bani, nu vin de dragul nostru, ci vin din interes, ne folosesc, dar și noi ne folosim de ei în cadrul unui avantaj reciproc. Noi, atât cei de acasă cât și cei plecați în Vest, în covârșitoarea noastră majoritate nu am știut să facem bani, să fim patroni, antreprenori, dar treptat, treptat învățam. Totul vine cu un preț, dar altfel nu se putea. Treptat începem să ne obișnuim cu o anumită etică a muncii ce înainte ne lipsea cu desăvârșire. Este ca și atunci când vrei să înveți să înoți, întâi te scufunzi un pic și doar mai apoi treptat, începi să îți dai drumul. Treptat, învățam și noi să muncim și să facem business ca în occident. Lumea devine mai informată, având o multitudine de surse de informare, și începe să se dezvolte un spirit civic, spirit ce noi, din punct de vedere istoric, nu l-am avut niciodată. Să ne amintim de Ordonanța 13. Lumea începe să iasă în strada pentru o idee, nu numai pentru mâncare sau pentru bani în plus.

Abia acum putem să spunem că avem prima și momentan singura generație normală ce a putut să o aibă această țară în condițiile anormalității cronice a istoriei noastre. Părinții încep să își educe altfel copiii, fără să le distrugă personalitatea, fără sintagma „bătaia este ruptă din rai”, așa cum s-a întâmplat în generațiile trecute.

Evident că mai avem foarte mult de recuperat, dar în nici un caz nu suntem noi oaia neagră a continentului. Oare în Albania, Kosovo, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Ucraina, Belarus este mai bine ca la noi? Nu cred!

Ar trebui să lăsăm discursul mizerabilist și să ne concentrăm pe o evaluare pozitivă și constructivă de sine.

Unele medii ne prezintă ca fiind fără coloană, pentru că i-am fi trădat pe aliații noștri. Cel mai des întâlnit exemplu este acela că noi i-am trădat pe nemți la 23 august. Nimic mai fals! În 1940 atât ruși cât și nemții își dădeau mâna pentru a ne lua părți din țară, ulterior noi am încercat să profităm de rivalitatea lor pentru a ne recupera o parte din teritoriul pierdut. Noi am fost aliați de context când cu unul, când cu celălalt, dar cum fiecare dintre ei ne-a furat în prealabil, este absurd să pretinzi să fii „credincios” unui astfel de „aliat” când de fapt ambii ne erau dușmani.

După revoluție, 100 de mărci erau banii pentru o lună de zile la noi, iar un neamț făcea cam 3000 pe lună, deci o diferență de 1 la 30. Acum un german câștiga cam de 5 ori mai mult că un român. Astăzi nu mai avem nevoie de umilitoarele vize. O parte dintre noi  mergem la schi în Austria, ne petrecem vacanțele în Spania, facem city-break la Viena… este rău? Nu cred! Mai mult, este prima oară în istorie când am ajuns noi să exportăm mașini în Germania! Adevărul este că diferențele dintre noi și vestici tind să se diminueze în timp.

Este occidentul o lume perfectă, o lume ideală? Categoric nu! Nici vorba de așa ceva, are multe neajunsuri dar cu toate acestea este de departe cea mai bună alternativă pe care o avem.

Este adevărat că anumite simboluri, eroi și modele sunt reinterpretate și relativizate, este destul de grav că de obicei nu se pune nimica în loc, dar pe de altă parte, doar o cultură ce a ajuns la un anumit grad de maturitate poate să își chestioneze premisele pe care ea s-a construit.

Pentru prima dată în istoria României, lupta anticorupție a devenit serioasă, ajungând să decimeze în mod semnificativ „elita” noastră. Partea coruptă a clasei noastre politice este disperată și furibundă pentru că a ajuns la o răscruce, fie se reformează, fie ne întoarcem la o dictatură, o cale de mijloc nu mai există…. Oricâte eforturi disperate fac unii pentru a erdoganiza țara, efortul lor va fi sortit eșecului.

Suntem în NATO și UE, avem o diaspora numeroasă ce în marea ei majoritate nu mai poate fi manipulată, avem de câțiva ani un puternic spirit civic, avem o generație tânără informată și educată, deținem o poziție geostrategică vitală (în special după defectarea Turciei), avem investitori străini ce ne impun o altă etică a muncii, partea privată a economiei este semnificativ mai mare și mai puternică decât partea bugetară… și oricum mentalitatea unei părți semnificative  a cetățenilor s-a schimbat așa încât nu mai merge cu mineriade și măsuri autoritare.

Mai bine și mai sigur ca acum nu a fost niciodată în România. Da, este rușinos și umilitor ceea  ce face actuala putere, dar este demn de admirație reacția civică a părții sănătoase din societatea noastră… iar acea parte devine tot mai numeroasă. Indiscutabil există o jumătatea goală a paharului, dar mai există și o jumătate plină ce trebuie și ea luată în considerare… altfel riscăm să nu mai vedem pădurea de copaci.

Silviu Buzan

PUBLICATE RECENT