O victimă a culturii morții: Terri Schiavo (România liberă, 2005)

0
Terri Schiavo în 2003

Americanca Terri Schiavo a fost ucisă, din ordin judecătoresc, în 2005, prin înfometare și privare de apă. Un articol pe care l-am scris în 2005 pentru România liberă. Terri a fost deconectată de la tubul care o hrănea și hidrata în 18 martie 2005. A murit două săptămâni mai târziu, în 31 mai 2005.

Acest caz a deschis calea către exemple cutremurătoare în care judecătorii se joacă de-a Dumnezeu, precum cazurile CEDO – Vincent Lambert în 2015 (despre care a scris pentru ILD Andreea Popescu) și cel din aceste zile al micuțului Alfie Evans condamnat de judecătorul instanței supreme din Marea Britanie – Anthony Hayden.

Pinellas Park (Florida) are 45 de mii de locuitori. În medie, se înregistrează două crime pe an în oraș. Cu siguranță, uciderea prin înfometare a lui Terri Schiavo nu va fi adăugată la statistici. De acum, moartea prin înfometare e cu voie de la judecător.

Zorii unei Noi Ere mijesc din Pinellas Park.

Prevestesc vremuri în care poți fi lăsat să mori de foame și de sete pentru că nu poți spune „Mi-e foame!”, ori „Mi-e sete!”, nici măcar nu poți arăta că vrei să trăiești.

Vremuri în care poți fi ucis prin înfometare pentru că așa vrea soțul (care știe că ești o plantă, are de încasat o despăgubire de malpraxis și poate spune că de fapt dorința ta era să mori), pentru că așa vor un avocat bine plătit și judecătorul transformat în călău. Terri Schiavo nu a mai primit hrană sau apă de mai bine de zece zile.

Duminică, de Paștele Catolic, soțul lui Terri Schiavo (care, de altfel, trăiește cu altă femeie cu care are doi copii) s-a îndurat să-i permită unui preot să o împărtașească pe Terri. Terri Schiavo nu a putut înghiți ostia transformată în Trupul lui Hristos. Avea limba uscată. A fost împărtășită doar cu vin.

Disperarea mamei lui Terri (care vrea să fie lăsată să-și îngrijească fata) ar trebui să ne cutremure:

Dacă cineva ar lăsa un animal să moară de foame, ar ajunge la pușcărie.

Așa e.

Lașitatea doctorilor e, și ea, cutremurătoare: pacienta moare în spitalul lor pentru că, la cererea soțului, un judecător a decis să o decupleze de la tubul care o hrănea.

Și nici un doctor nu a îndrăznit să intervină. Să spună că Jurămantul lui Hippocrat poate fi mai presus decât nebunia judecătorilor.

Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa, nu voi da unei femei un remediu abortiv.  

Stupefiază ipocrizia acelora care promovează moarte prin inaniție a lui Terri Schiavo.

Sunt indignați că guvernul federal și statul Florida – președintele Bush și fratele său, guvernatorul Jeb Bush – încearcă să dea peste cap decizia judecătorilor, că vor ca biata femeie să fie din nou conectată la tubul care o alimentează. Statul se amestecă în chestiuni private, acuză apostolii culturii morții.

Sunt cam aceiași oameni care aplaudau intervenția administrației Clinton în cazul Elian Gonzales, puștiul luat cu forța de guvernul federal din custodia familiei din SUA și expediat înapoi în raiul comunist al lui Fidel Castro.

Dar peisajul este incomplet. Duminică l-am văzut pe Sfântul Părinte Ioan Paul II în agonie. A încercat să rostească binecuvântarea și nu a putut. A făcut semne de durere și de disperare. Papa putea să stea ascuns. Își putea ascunde durerea și neputința. Nu o face. Din contră, își poartă agonia în fața ecranelor. Nu poate să mai vorbească, dar vrea sa ne facă să înțelegem ceea ce nu au înțeles cei care i-au decis soarta lui Terri Schiavo. Că viața e sfântă din momentul concepției și până la moarte, că trebuie apărata, păstrată și prețuită.

Poate apostolii culturii morții vor avea câștig de cauza, iar Terri Schiavo va sfârși de foame și de sete. Dar aceasta „victorie” a lor va provoca repulsia celor care cred că civilizația occidentala este întemeiată pe valorile creștine, va trezi conștiințe adormite.

Prin acest caz extrem de mediatizat, misiunea apostolilor culturii morții, fanaticilor avortului și eutanasiei s-a dezvăluit în toată hidoșenia.

Articol publicat în România liberă, în 29 martie 2005 (și recuperat prin Hotnews.ro)

„Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (I): o carte ce putea fi utilă

0

În perioada interbelică aproape toată lumea civilizată gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră deja în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. În Europa de Est, au existat oameni care nu s-au lăsat seduşi de teorii extreme şi nu s-au plecat în faţa criminalilor şi nebunilor. Ei sunt astăzi uitaţi sau calomniaţi. Universităţile, presa şi editurile îi răsfaţă pe extremişti. Când se anunţâ vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul înţelepţilor este diminuat, iar cel al extremiştilor şi compromişilor e amplificat. În condiţiile actualului război informaţional, această modificare a proporţiilor are o importantă semnificaţie politică.

Sfarşitul Primului Război Mondial a adus schimbări majore ale hărţii Europei, dezorientare, tensiuni, violenţă şi răspândirea unor teorii nebuneşti care dispreţuiau persoana umană şi viaţa şi proclamau atingerea paradisului terestru prin triumful voinţei omului şi al ştiinţei. În acelaşi timp, multe pături sociale au atins un nivel de viaţă mai bun, schimburile diplomatice şi culturale s-au aplificat foarte mult, artele au devenit accesibile maselor, care au putut să se bucure de ele, dar au şi fost manipulate prin ele. Reproşăm celor dinaintea noastră că nu erau pregătiţi nici pentru înfrângere, nici pentru victorie, nici pentru criza economică şi nici pentru alte transformări care au avut loc în perioada interbelică, deşi ne e foarte greu de precizat cam ce pregătiri se puteau face.

„Când votezi, schimbi numele celor din cabinet. Când împuşti, dai jos guverne, inaugurezi epoci noi, aboleşti vechile orânduiri şi stabileşti altele noi.” – G.B. Shaw

Embed from Getty Imageswindow.gie=window.gie||function(c){(gie.q=gie.q||[]).push(c)};gie(function(){gie.widgets.load({id:’3M3EjtnPRs1E8thBHdnPRw’,sig:’R6fnr4l3wRLuIQBKT3zMGPBRYBeFSimWb9OahN-bvCw=’,w:’387px’,h:’594px’,items:’542656385′,caption: true ,tld:’com’,is360: false })});

Dacă anticiparea evenimentelor şi a consecinţelor lor nu era posibilă, cu siguranţă se putea face mai mult în ce priveste răspândirea ideilor eronate. În perioada interbelică lumea civilizata gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. Deşi numai naziştii au pus în practică eugenia cu preţul vieţii a milioane de oameni, această teorie nu era respinsă în lumea civilizată. Cu toate că numai ruşii trecuseră la aplicarea marxismului şi că toată lumea putea să vadă că în practică aceasta însemna măcel, foamete, NKVD, Gulag şi minciună, mulţi au văzut în sistemul de tip sovietic o lansare spre spre modernitate. În Europa de Est, au existat oameni de seamă care nu s-au lăsat ispitiţi de teorii extreme şi nici nu şi-au plecat capul în faţa criminalilor psihopaţi. Astăzi ei sunt uitaţi sau calomniaţi. Iuliu Maniu, Milada Horáčková şi Witold Pilecki sunt trecuţi sub tăcere sau chiar terfeliţi, în timp ce extremiştii sunt răsfăţaţi de universităţi, edituri şi presă. Când se anunţă vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul extremiştilor şi compromişilor e amplificat, iar cel al înţelepţilor şi al curajoşilor este diminuat, sub acuzaţia prostească de a fi permis ascensiunea radicalilor, ca şi cum aceasta era eroarea lor personală, nu o vulnerabilitate cunoscută şi asumată a democraţiei. Sub pretextul că de la radicali oricum nu se aşteaptau la mare lucru, noile tribunale ale experţilor îi acuză înca o dată tot pe cei care au plătit verticalitatea atitudinii lor cu libertatea sau chiar cu viaţa, confirmând astfel sentinţele tribunalelor populare din anii 50.

Istorie şi memorie: nazism, comunism şi rezistenţă în Austria

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de la Anschluss – anexarea Austriei de către Germania nazistă, la 11-13 martie 1938. Cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg, care preluase conducerea guvernului după asasinarea lui Engelbert Dolfuss, a fost forţat să demisioneze. La scurt timp, a fost arestat de Gestapo şi dus în lagăr, de unde a fost eliberat de americani şapte ani mai târziu. Armata germană a fost foarte bine primită de populaţie şi atmosfera generală în acele zile a fost de mare entuziasm. Austriecii, mai ales după înfrângerea comună din Primul Razboi Mondial, aveau sentimente fraterne faţă nemţi. Ideile naziste pătrunseseră demult şi fascinaseră o mare parte din populaţie, pe fondul dezorientării şi dificultăţilor materiale de după război şi al unui mediu politic agitat, chiar violent.

Primirea lui Hitler în Austria, martie 1938

După Anschluss mulţi austrieci s-au grăbit să pătrundă în structurile puterii şi să recupereze decalajul faţă de nemţi, astfel că s-au înscris în numar mare în NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German), au devenit membri SS sau au colaborat la arienizarea economiei. După ce Austria şi-a recăpătat independenţa, în 1955, trecutul nazist al ţării a rămas mai mult în contul nemţilor, iar austriecii au fost priviţi mai degrabă ca victime sau rezistenţi, chiar dacă nu toată Austria avusese opţiunile politice ale familiei von Trapp din filmul Sunetul Muzicii (1965).

Am putea să ne oprim aici cu prezentarea situaţiei, sau am putea, totuşi, să adaugăm că Schuschnigg nu prea a avut de ales şi nu putea conta pe vreo susţinere din afară. Italia îl sprijinea pe Hitler, democraţiile vestice semnalaseră că nu se vor opune unirii dintre Germania şi Austria, iar mediul politic austriac era foarte puternic dezbinat între socialişti, pronazişti şi conservatori. Schuschnigg a anunţat un referendum care ar fi dat posibilitatea alegerii sau respingerii unirii cu Germania, însă acesta nu a mai avut loc tocmai datorită Anschluss-ului. Foarte probabil, acel referendum ar fi arătat că deşi austriecii erau filogermani nu voiau să se contopească cu Germania (ceea ce probabil bănuia şi Hitler). Cu toate că a făcut parte din Reich, în Austria a existat o mişcare de rezistenţă antinazistă. După capitularea Germaniei, Austria a fost administrată de ţările armatelor învingătoare. În 1955, URSS a devenit dispusă pe neaşteptate să accepte independenţa Austriei în schimbul angajamentului acesteia de a rămâne neutră. Înainte de a părăsi Austria, SUA, Regatul Unit şi Franţa au renunţat fără condiţii la toate proprietăţile şi drepturile pe care le aveau ca despăgubiri de război. URSS a primit drept plată pentru restabilirea independenţei ţării 150 de milioane de dolari pentru fostele întreprinderi germane confiscate pe care Austria le-a răscumpărat de la Administrația Proprietății Sovietice, 2 milioane dolari pentru activele germane confiscate ale companiei de transport fluvial Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft şi 10 milioane de tone de ţiţei pentru câmpurile petrolifere austriece şi rafinăriile care fusesera pradă de război sovietică.

Din nou, am putea să ne oprim aici sau am putea să amintim că, până la Gorbaciov, URSS nu a părăsit de bunăvoie vreo ţară ocupată şi că de la sfârşitul războiului până în 1955 fuseseră ratate zeci de reuniuni în care s-a discutat soarta Austriei.

În ciuda acestui fapt, austriecii s-au rugat pentru ţara lor la Maica Domnului. În 1955, unul din zece austrieci se ruga zilnic rozariul pentru întoarcerea păcătoşilor, pace în lume şi libertatea Austriei. Primii miniştrii Julius Raab şi Leopold Figl, însoţiţi de membri ai cabinetului, au participat la procesiuni cu rozariul şi lumânări în mâna.

Julius Raab şi Leopold Figl la procesiuni, 1953, Viena

În aprilie 1955, ruşii au anunţat că vor pleca, iar în octombrie ultimul soldat sovietic a părăsit ţara. La Viena şi în toată Austria au avut loc procesiuni de mulţumire la care au participat sute de mii de oameni. Julius Raab a spus ulterior că “dacă nu ar fi fost atâtea rugăciuni, dacă atâtea mâini din Austria nu s-ar fi împreunat în rugăciune, probabil că nu am fi reuşit. De atunci, în septembrie, în fiecare an, austriecii se adună pentru a mulţumi Maicii Domnului. De altfel, ei participă în număr mare şi la alte pelerinaje, de exemplu la Mariazell sau Lourdes. Lumea ştie că unii austrieci au fost nazişti şi că altii au rezistat naziştilor, însă foarte puţini ştiu că Austria a trecut razant pe lângă comunism.

Militari austrieci în pelerinaj la Lourdes / sursa
Pelerini la sanctuarul de la Mariazell din Austria / sursa

Ar mai fi încă multe de spus, dar nu putem să intrăm aici în toate detaliile. E de reţinut că istoria poate fi relatată în multe feluri şi că, deşi posibilităţile de cercetare au fost mult ameliorate în ultimul timp, accesul general la informaţii nu a făcut trecutul mai accesibil publicului.

Informaţii care să schimbe semnificativ ce se ştia până acum apar rareori, dar trecutul rămâne încâlcit. Istoria e dezagreabilă pentru tineri, neglijată de adulţi, care îşi închipuie că se pot concentra asupra viitorului fără să ştie ce a fost înaintea lor, iar bătrânii nu se regăsesc în descrierile recente ale vremurilor pe care le-au trăit. La şcoala nu se învaţă istorie în mod satisfăcător şi ce se prezintă în mass media este total haotic. Experţii s-au izolat, vorbesc o limbă inaccesibilă, favorizează detaliile şi informaţiile voluminoase în detrimentul sintezelor şi al prezentării inteligibile a contextului şi deseori se lansează în comentarii şi interpretari pe care nu le separă clar de cercetarea propriu-zisă. Omul obişnuit este obligat prin lege să asume ce au făcut cei dinaintea lui, însa trecutul nu îi este accesibil decât dacă face eforturi personale foarte intense.  

sursa
sursa

O perspectivă radical seculară şi elitistă

Anschluss-ul, plecarea rusilor din Austria şi percepţia generală asupra lor mi-au venit în minte pentru că în zilele în care se împlineau 80 de ani de la intrarea lui Hitler în Austria a fost lansată la Bucureşti cartea Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt. Publicată recent de Humanitas, lucrarea este o traducere cu adăugiri a unui text publicat în limba germană (Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, Paul Zsolnay Verlag Wien 2016).

Până acum, cartea nu a produs confruntări semnificative de idei. În interviurile şi articolele de promovare a cărţii, net favorabile autorului, cum era şi normal, acesta este lăudat sau chiar solicitat să dea sfaturi, însă nu i se pun întrebari, nu zic “de încuietoare”, dar cât de cât interesante. Nu a existat şi nici nu am speranţa că va exista o dezbatere reală cu cei care nu împărtăşesc punctul de vedere al autorului, ceea ce e un eşec explicat doar parţial de stufoşenia cărţii (şi de preţul aproape prohibitiv), cât mai ales de secularismul său radical (şi cam ignorant), care nu are darul de a stimula dialogul cu cineva care ia credinţa în serios.

Lucrarea prezintă multe date importante şi interesante, însoţite de numeroase citate, oferind într-un singur loc numeroase informaţii despe evoluţia, contextul familial şi activitatea publică a lui C.Z. Codreanu. Autorul subliniază, ca mulţi dintre admiratorii Capitanului, aura acestuia, imaginea, senzaţiile pe care le producea publicului, latura mistică la care aspira discusul său, şi conectează, cam tras de păr, impactul liderului legionar şi al mişcării sale cu dificultăţile legate de crearea României Mari, de lipsa de educaţie a poporului şi de dezorientarea sa spirituală. Din păcate, deşi informaţiile sunt numeroase şi multe observaţii sunt interesante, interpretările rămân subiective, tributare politicii istorice germano-ruse.

Căpitanul a fost inegal şi contradictoriu, a omorât el insuşi şi a stimulat violenţa, a impresionat simţurile, a trezit speranţe, a organizat şi mobilizat tineri, dintre care unii s-au simtit întăriţi şi îndemnaţi la bine. Mai întâi violent, apoi şi ascet, justifica violenţa prin robia dată de păcatul strămoşesc, pe care creştinii cred că pot să îl învingă. Visa la o religie unificatoare, în timp ce adepţii se considerau ortodocşi „puri”. Avea priză la public şi apariţiile sale erau memorabile, însa nu era un intelectual de anvergură, nici un mare orator, iar ideile Mișcării Legionare nu erau închegate şi nu au fost transmise unitar, nici în perioada de înflorire a ML, nici după aceea. Oricât am încerca o reductio ad Hitlerum, mişcarea Căpitanului, în culmea succesului (şi foarte aproape de cântecul său de lebadă) nu a atins mai mult de 15,58% şi nu a propus ceva practic şi viabil, politic sau economic.

Lucrarea e victima unei viziuni elitiste, care împiedică o bună cunoaştere a mediului românesc, predominant rural. Oamenii simpli sunt consideraţi în bloc, din oficiu, lipsiţi de educaţie şi orientare, ceea ce nu e exact. Nu trebuie să fii etnolog ca să ştii că un ţăran vrednic, fără diplome, nu e un prost, ba chiar are cunoştinţe foarte variate, de la cultura cerealelor, construcţia caselor şi a acareturilor din gospodarie, la realizarea obiectelor de menaj, creşterea animalelor, meteorologie, îngrijirea bolnavilor, literatura populară, noţiuni biblice etc. Dacă autorul ar fi auzit de Şcoala Gustiniană, poate ar fi înţeles aceste lucruri. Dacă ar fi citit o literatură carcerală mai amplă, ar fi văzut că şi în puşcăriile comuniste omenia, tăria morală şi înţelepciunea nu au depins de numărul de diplome. Oameni simpli, ca Moise Anculia sau Memet Mende, au făcut faţă unor securişti experimentaţi şi au fost prieteni cu intelectuali de marcă.

O bibliografie voluminoasă şi cam selectivă

Cartea începe cu un citat lung dintr-o cuvântare a lui Ion Codreanu din octombrie 1916, pe care tatăl viitorului Căpitan a rostit-o în faţa soldaţilor, când trupele Puterilor Centrale încercau să penetreze liniile româneşti în Carpaţii Orientali. Cuvântarea este „de modă veche”. A fost rostită acum peste 100 de ani, de un orator bun şi foarte temperamental, în faţa unor soldaţi cărora li se cerea să meargă la moarte pentru ţară. Temele abordate de Codreanu-tatăl sunt cam amestecate, dar clasice, nu conţin ceva frapant de suspect pentru acel timp. Mulţi conducători militari, din România sau din alte ţări, în timpul Primului Război Mondial sau în alte războaie, au amintit în cuvântările lor de strămoşi, de ţară, de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se inventaseră încă power-point-urile şi soldaţii erau convinşi de dreptatea cauzei lor prin ce le spuneau superiorii lor.

Într-adevar, Ion Codreanu se adresează înaintaşilor morţi cam melodramatic şi insistent. Acest pasaj poate indica un embrion de cult al morţii pe care îl va avea mai târziu legionarismul, ceea ce este cu siguranţă o problemă, care trebuie să fie scoasă în evidenţă şi discutată, dar cu simţ cu adevărat critic, în sensul etimologic al cuvântului, adica judecând, separând, făcând diferenţe. Autorul însa conchide simplist că „discursul lui Ion Zelea Codreanu nu ilustra nimic altceva decât crezul naţionalismului românesc”, aşadar pune în aceeiaşi oală discursul amintit cu alte discursuri politice din epocă. Cele din preajma Unirii, de pildă, intră cu siguranţă în această categorie. Diferenţele nete sunt la nivel de structură, stilistică şi calitate, nu în ce priveşte menţionarea valorilor creştine, a idealurilor naţionale sau a jertfelor înaintaşilor, care constituie dovezile compromiţătoare în ochii autorului. De altfel, termenul România Mare este folosit în toată cartea în mod inacceptabil, în sensul unei poveri care ne depăşeşte politic şi administrativ, sau, în majoritatea cazurilor, în înţelesul pe care i l-a dat liderul ML sau slujbaşii temelor securiste de propagandă, precum C.V. Tudor.

Autorul a consultat conştiincios, nemţeşte, un număr mare de surse, începând de la o foarte lungă listă de autori de limbă germană până la documentaţie despre Maglavit, însă trece peste opiniile pe care le aveau democraţii despre Capitan şi ML. Nu i-a citit pe Wilhelm Fielderman şi pe Rabinul Şef Alexandru Şafran, liderii comunităţii evreieşti. Vorbeşte mult despre relaţia dintre Maniu/PNŢ si Capitan/ML, dar în afară de surse de informare generale, nu a citit decât un singur ţărănist, pe Zaharia Boilă (care este vulnerabil). Nu ştie sau nu i se pare demn de reţinut ce spun alţii. Prezintă pactul de neagresiune dinainte de alegerile din 1938 mai degrabă ca o afacere între legionari şi PNŢ, neglijând că la acesta au aderat şi alte formaţiuni: liberalii lui Gh. Brătianu, Partidul naţional-agrar (Argetoianu), PSD (Jumanca), Partidul evreiesc (Filderman), Partidul ţătănesc maghiar (Retti), PNL (Dinu Brătianu). În toată cartea încurcă alianţa electorală, care presupune o înţelegere bazată pe elemente de politică comună, cu pactul de neagresiune, care înseamnă doar angajamentul luat de semnatari de a nu se ataca între ei. Noţiunea de pact de neagresiune este clasică, nu e invenţia lui Codreanu şi Maniu. (În timp de război, un pact de neagresiune e încheiat între beligeranţi din tabere opuse, nu între aliaţi.) Cartea trece uşor peste cifrele rezultate din alegerile din 1938 (PNL 35,92%, PNŢ 20,4 %, Totul pentru ţară – legionarii 15,58%, Partidul Naţional Creştin – O. Goga 9,15%, Partidul Maghiar 4,43%, PNL Brătianu  3,89%, Partidul Ţărănesc Radical 2,25%, Partidul Agrar 1,70%, Partidul Evreiesc 1,42%, Partidul German 1,42%, Partidul Social Democrat 0,94%). De altfel, în general, lucrarea nu e foarte precisă cu cifrele şi nu oferă o imagine clară asupra numărului de membri sau simpatizanţi ai Căpitanului. Ni se spune că la o anumită reuniune au fost participanţi de ordinul a „n” zeci/sute/mii de oameni, dar nu se ştie câţi membri şi simpatizanti avea ML pe ani, regiuni etc. E posibil ca surse sigure asupra cifrelor să fie greu de găsit dar în acest caz generalizările devin imprudente şi nu sunt demne de încredere.

În lucrare apare ceea ce poate fi privit ca apropieri dintre Maniu/PNŢ şi Căpitan, dar nu se prezintă explicit criticile aduse legionarilor de către PNŢ şi invers. Le putem deduce doar dacă ştim care era situaţia. Aş nota doar că dacă, în 1938, Maniu ar fi fost aliat cu Codreanu, după 23 august 1944 (şi dupa 1989), PNŢ-ul nu ar fi pus condiţii referitoare la înscrierea legionarilor în partid.

PNŢ-ul este prezentat ca o entitate duală, care conţinea două formaţiuni distincte, una burgheză conservatoare transilvăneană şi alta socialist-agrară în Vechiul Regat. Maniu şi Mihalache sunt prezentaţi tot timpul pe poziţii separate, ceea ce nu corespunde realităţii, chiar dacă, aşa cum ştie toată lumea, au existat deosebiri de vederi importante între cei doi. Dacă preşedintele şi vicepreşedintele PNŢ făceau politici diferite când partidul era liber, cum a putut atunci partidul să rămână unit şi să reprezinte ceva în timpul în care a fost intrezis de Carol al II-lea şi, mai ales, cum a putut să contribuie apoi, cu nemţii la Bucureşti, la actul de la 23 august 1944?

E normal să credem că unitatea dintre Maniu şi Mihalache a apărut brusc în timpul razboiului sau după acesta şi, în mod paradoxal, a rămas neschimbată? Sau e mai normal să ne gândim că cei doi lideri ţărănişti au fost de la bun început oameni de onoare, cu personalităţi puternice şi diferite – din fericire! – care nu s-ar fi unit şi nu ar fi rămas uniţi dacă nu împărtăşeau aceleaşi principii politice?

Lămuriri care încurcă în loc să clarifice

Pentru a face cunoştinţă cititorului cu persojajele menţionate mai frecvent în carte, autorul propune o Dramatis Personnae. Nu am înţeles de ce a ales această formulă, pentru că nu prezintă saftisfăcător personalităţile enumerate, care, de altfel, nu sunt prezentate clar nici în corpul lucrării.

Iuliu Maniu este prezentat drept ”politican de frunte din Ardeal”, “figură centrală” a PNŢ şi prim ministru. (Ionel Brătianu (1864-1927) este prezentat tot ca „figură centrală”, în timp de Dinu Brătianu (1866-1950) ca „politician şi preşedinte” liberal, deşi ambii au fost preşedinţi ai PNL.) Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea României Mari, a fost preşedintele Partidului National Ţărănesc şi liderul naţional recunoscut al rezistenţei antifasciste şi anticomuniste. Din descrierea autorului, un cititor german sau un hipster român, în cazul în care pun mâna pe carte, pot întelege ce doresc: că Maniu era un intelectual proeminent din care s-a inspirat mult politica PNŢ, sau că era preşedintele executiv, sau preşedintele de onoare, sau secretarul general, sau un lider judeţean cu multă personalitate şi influenţă. Nu apar informaţii despre activitatea lui Maniu dinainte şi de la 1918 sau de opoziţia sa faţă de dictaturile antonesciană şi comunistă.

Din textul cărtii aflăm că Iuliu Maniu avea „o orientare în viaţă pur burgheză”. Silviu Brucan, Avram Bunaciu  şi Alexandru Nicolschi l-ar săruta pe frunte pe Schmitt pentru că a lipit „ştiinţific” această etichetă pe numele preşedintelui PNŢ. Înţeleg că un universitar stângist de azi nu poate vedea altceva la liderul PNŢ şi, mai ales, e adevărat şi că politica PNŢ-ului avea multe elemente conservatoare, care s-au accentuat după venirea ruşilor şi chiar după 1989 (după cum am mai spus), însă acestea erau prezente atât la Maniu, cât şi la Mihalache. Amândoi erau creştini asumaţi, patrioţi, respectau tradiţiile, ţăranul ş proprietatea. Nu se poate judeca politica PNŢ exclusiv după gusturile celor de azi. Acum 70 de ani, PNŢ-ul era comparatat în politica românească cu PNL şi chiar cu conservatorii. În plus, se ştie că în ultimii zeci de ani centrul s-a deplasat mult spre stânga. Nu doar PNŢ-ul în întregimea sa (Transilvania împreună cu Vechiul Regat), ci şi alte formaţiuni care erau considerate de centru stânga înainte de război, sunt azi privite ca fiind conservatoare.

Liderii PNŢ proveniţi din Partidul Naţional Român (PNR) aveau, poate, traiul clasei de mijloc, dar nu erau burghezi, decât, cel mult, pentru securiştii din anii 50. (Toţi realizatorii principali ai României Mari au fost închişi, cu excepţia celor care au murit înainte de înfiinţarea puşcăriilor politice.) Ţărăniştii transilvăneni proveneau din mica aristocraţie, din intelectualitatea rurală şi din trărănime şi rămâneau ataşaţi de sat şi de ţărani şi după ce se îmbrăcau în “haine negre”, adică după ce işi luau o diplomă. Înainte de 1918, foarte puţini români transilvăneni trăiau în oraşe. Liderii PNR s-au născut cu toţii la sate şi reveneau acolo. Maniu işi petrecea o mare parte din timpul liber la Bădăcin şi, după cum relatează Camil Demetrescu, îşi păstrase „felul acela sfătos de a vorbi ca un ţăran cu tonul, întorsăturile şi vorbele ţărăneşti ale regiunii sale”. Ar fi fost de aşteptat ca autorul să facă diferenţa dintre burghezi, boierii din Vechiul Regat si nemeşii români transilvăneni.

Când se relatează modul în care Codreanu a pregătit alegerile în toamna anului 1937, autorul subliniază încă o dată diferenţa dintre Maniu şi Mihalache, şi, în treacăt, îi atribuie lui Maniu practici staliniste:  „liderii legionari trebuiau să acţioneze împotriva stângii şi a adepţilor Partidului Naţional Ţărănesc, menajând însă aripa din jurul lui Iuliu Maniu, întrucât acesta urma să-şi epureze partidul de forţele de stânga”. Cum adică Maniu urma „să-şi epureze partidul”!? Nu e acceptabil ca termenul „epurare” să fie folosit la întâmplare. Nu neagă nimeni că au fost plecări foarte sonore din PNŢ, dar a sugera că Maniu ar fi avut vreodată intenţia „să epureze” o anumită categorie de membri este o aberaţie demnă de Ion Cristoiu, care arată că autorul nu înţelege proporţiile lucrurilor sau că, poate, nu Căpitanul şi ML sunt problema sa majoră, ci Maniu şi PNŢ.

Ion Mihalache e descris ca “una din figurile marcante a aripii de stânga” a PNŢ. În primul rând, Mihalache nu a fost „una din” figurile marcante ale PNŢ, ci chiar vicepreşedintele partidului. După moartea lui Iuliu Maniu (Sighet, 1953), Mihalache a fost considerat cel mai periculos rezistent anticomunist din România, fapt confirmat de desfiinţarea închisorii de la Râmnicu Sărat, a doua închisoare a elitelor, numai după moartea vicepreşedintelui PNŢ (1963). În al doilea rând, deşi era normal ca în anii 30 diferenţele dintre regăţeni şi transilvăneni să fie vizibile, nu e adevărat că PNŢ-ul ea un partid de stânga-dreapta. În ce an şi la ce alegeri a venit PNŢ-ul cu un program dublu, în care a propus măsuri conservatoare în Transilvania şi socialist-agrare în Vechiul Regat? De asemenea, nu se poate trece cu vederea unitatea cu adevărat de nezdruncinat dintre cei doi lideri taranişti. „Stângistul” Ion Mihalache nu ajungea la Râmnicu Sărat dacă se delimita de „conservatorul” Iuliu Maniu! Presiunile asupra lui Mihalache au mers până la o intervenţie a PF Iustinain Marina, „Patriarhul Roşu”, pe care Mihalache a relaltat-o, cu preţul pedepselor sălbatice ale lui Vişinescu: „A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!.  Nu mă aştept ca Oliver Jens Schmitt să înţelegă ce înseamnă aceasta.

Gasesc că explicaţiile din Dramatis Personnae sunt la limita onestităţii. Mă întreb ce pot înţelege din acest ghiveci cititorii versiunii germane a cărţii, care este mai sumară decât cea română. Parcă suntem într-o istorioară pe care o spunea un preot copiilor la orele de catehism: un om s-a dus să se spovedească şi a mărturisit a furat o sfoară. Preotul i-a dat câteva invăţături şi a vrut să îl dezlege, la care penitentul a adăugat că, de fapt, la capătul sforii era o vacă.

Cu binecuvântarea Rusiei, Cuba face din nou cu ochiul stângii occidentale

1

Moment inedit pentru întreagă lume comunistă, petrecut în Cuba -după 60 de ani de stăpânire absolută a lui Fidel Castro și apoi a fratelui său Raul- conducerea statului comunist a fost schimbată de bunăvoie, prin alegeri în Adunarea Națională, fără să fie înlocuit vreun decedat recent ori vreun mazilit al Cupolei comuniste.

Pregătit de ceva timp pentru a intra în rândurile conducerii de partid și de stat, noul președinte ales, „tânărul” Miguel Diaz-Canel, în vârstă de 57 de ani, a urcat pe rând treptele ierarhice, confirmând în timp conducerii comuniste că este potrivit să meargă mai departe către vârful piramidei administrației, până la numirea sa în postul de președinte al statului. Intrat de tânăr în rândurile partidului, a ajuns prim-secretar în provincie, apoi ministru al Educației, după care a fost promovat vice-președinte al Consiliului de Miniștri, înainte de a primi postul de președinte în Adunarea Națională. Raul Castro rămâne, în schimb, șef al Partidului Comunist din Cuba, care este desemnat de Constituția cubaneză „forță superioară de conducere a societății și statului”. Așadar Castro va rămâne cel mai puternic om în stat, dar schimbarea președintelui e un semn clar că dominația fraților Fidel și apoi Raul, începută din 1959, începe să fie slăbită de factorul natural, biologic, de vârsta foarte înaintată a lui Raul Castro.

Faptul că familia Castro începe să lase conducerea Cubei, nu înseamnă că urmează să se schimbe ceva în felul în care va fi condusă țara, câtă vreme noul președinte a fost special ales și pregătit de Raul Castro, tocmai datorită atașamentului demonstrat față de dogmele comunismului cubanez. După alegeri, în primul său discurs, Miguel Diaz-Canel a declarat că politica externă a statului va rămâne neschimbată, că va lupta împotriva forțelor capitaliste care vor încerca să destabilizeze regimul comunist. Noul președinte a promis că „revoluția continuă” și „modelul socialist va fi perfecționat”.

Felul în care va perfecționa modelul socialist și în care va aduce nota lui personală este cumva previzibil: Diaz-Canel este cunoscut pentru protecția pe care a oferit-o unui club LGBT și pentru simpatia arătată grupurilor de homosexuali militanți, așadar se așteaptă ca așezat în noul post să le ofere acestora deschidere și protecție sporită la nivel național. Mișcarea prezintă câteva avantaje clare: va liniști cât de cât grupul gălăgios al homosexualilor refugiați în Statele Unite, nemulțumiți de politica statului cubanez față de ei, practic de prigoana comunistă, apoi va conduce revenirea la una din temele mari ale comunismului clasic – libertinajul promovat și aplicat în primii ani ai Uniunii Sovietice. În privința asta, omul nu e tocmai un pionier: Mariela Castro (fata lui Raul Castro), care conduce CENESEX (Centro Nacional de Educación Sexual), luptă de ceva vreme împotriva „homofobiei” și „transfobiei” în rândul societății cubaneze. Doar partidul și poliția politică mai pot discrimina ceea ce poartă numele de minorități sexuale. Membră în Adunarea Națională, ea a reușit să obțină permisiunea legală pentru operațiile de schimbare de sex, făcute gratis, în anul 2008.

Mariela Castro, fiica lui Raul Castro, Havana, 10 mai 2014. Getty

Așadar Diaz-Canel va putea continua, din postul de președinte, politica lui Raul Castro si a fiicei acestuia – homosexualitate aprobată și subvenționată de stat, computere și telefoane mobile la liber (chiar dacă nu și le pot permite mulți), și mâncare pe cartelă…

Mâncarea pe cartelă e o tradiție comunistă de care Cuba nu s-a despărțit din anii ’60 până în zilele noastre, mâncarea fiind distribuită în baza unui program de raționalizare conceput de funcționarii statului. Libreta de Abastecimiento este actul în baza căruia cubanezii pot cumpără rațiile lunare de mâncare, dar și de cărbune, chibrituri, țigări… Până în 1991 se puteau cumpăra pe cartelă și jucăriile pentru copii, un copil având dreptul la trei jucării pe an. Apoi a urmat prăbușirea Uniunii Sovietice și statul cubanez nu și-a mai permis să se aprovizioneze cu jucării.

Raul Castro și-a exprimat speranța că noul președinte al țării va primi două mandate și va deveni succesorul său și la conducerea Partidului Comunist din Cuba, având convingerea că sub conducerea lui țara va continua să înainteze spre societatea comunistă visată de părinții fondatori ai comunismului.

Între țările care au felicitat Cuba au fost, cum era de așteptat, Rusia și China. Vladimir Putin l-a felicitat pe noul președinte, Miguel Diaz-Canel, dar i-a mulțumit și lui Raul Castro pentru anii de colaborare dintre Cuba și Rusia, iar președintele Xi Jinping a reafirmat prietenia dintre țara sa și Cuba și și-a exprimat interesul pentru întărirea relațiilor dintre cele două țări.

Din partea Departamentului de Stat al Statelor Unite, Heather Nauer a exprimat dezamăgirea țării sale și a numit alegerea noului președinte „nedemocratică„.

Beneficiile colaterale ale atacului asupra Siriei

0

foto: Erdogan și garda prezidențială a Greciei

Atacul coaliției formate din Statele Unite, Franța și Marea Britanie asupra Siriei a produs o aglomerare mare de avioane și vase de luptă, într-o suprafață deloc liberă, în care se înghesuiau deja mai multe armate bine echipate. Israelul, Turcia, Grecia, Cipru, Egiptul și chiar Rusia aglomerau deja partea estică a Mediteranei cu nave și echipamente de luptă aflate în stare de alertă cvasipermanentă. În condițiile astea, densitatea mărită suplimentar de navele și avioanele de luptă ale coaliției care a atacat Siria putea mări și mai mult îngrijorarea în zonă și nu numai. Mai mult, Turcia, Grecia și Cipru se află acum într-o dispută teritorială foarte periculoasă în Mediterana și au bună parte a echipamentelor militare împărțite între Marea Mediterana și Marea Egee. Turcia și Grecia au împreună, în zona Mării Egee, 67 de vase militare și 24 de submarine, 448 avioane de lupta echipate cu bombe inteligente ori ghidate. Pe cele două maluri ale Mării Egee, armatele de uscat ale Greciei și Turciei adună împreună 832 de tancuri grele și mai mult de 2500 de piese de artilerie mobilă, pentru o suprafață de graniță comună de mai puțin de 180 km. Asta în condițiile în care Grecia și Turcia sunt iarăși într-o situație foarte delicată, după o serie de incidente care au amplificat discursul violent al Turciei, ce dorește o rediscutare a granițelor comune și presează constant, arătând că, practic, nu se teme să deschidă conflictul militar.

foto: reuters

Dealtfel, de zeci de ani avioanele și navele militare turcești intră fără permisiune în spațiul aerian și maritim al Greciei, provocând reacția armatei grecești, tocmai pentru a deschide și a escalada un conflict care părea, zilele astea, din ce în ce mai aproape de declanșare.

Numai în 2017 au existat 3317 violări ale spațiului aerian grecesc și 1998 violări ale apelor teritoriale, din partea Turciei, de mult mai multe ori decât întâmpla în anii precedenți.
Kostas Grivas, care predă sisteme avansate de armament la Academia Militară Elena, spune că un conflict în zona ar produce, din cauza cantității imense de armament modern care se află acolo, daune comparabile cu cele ale unui război nuclear. La încercarea Greciei de a tempera și de a negocia, președintele Erdogan a răspuns cât se poate de agresiv, nelăsând nici o îndoială asupra intențiilor lui războinice. Invitat în Grecia pentru discuții, pe 7 decembrie 2017, acesta a cerut o rediscutare a Tratatului de la Laussane din 1923, care stabilea granițele dintre Grecia și Turcia, lucru fără precedent în relațiile dintre cele două țări. La asta, președintele Greciei Prokopis Pavlopoulos a răspuns că Tratatul nu e negociabil.

Și situația diplomatică s-a înrăutățit pe mai departe, urmând unor evenimente provocate de armata turcă. Astfel, în 12 februarie o navă a pazei de coastă a Turciei a lovit intenționat o navă a pazei de coasta aparținând Greciei, lângă Imia, niște insulițe nelocuite pe care Turcia le dorește și pentru care a fost foarte aproape să pornească o confruntare militară în 1996, când a trimis acolo o expediție a forțelor speciale. La acel moment, numai intervenția Statelor Unite a calmat situația.

Pe lângă asta, la sfârșitul lunii februarie doi militari greci au fost reținuți de armata turcă pentru o presupusă intrare a lor pe teritoriul Turciei. Pentru prima oară, acest gen de incident nu s-a terminat cu legitimarea militarilor greci și predarea lor către autoritățile grecești, ci cu arestarea lor în vederea prezentării în față unei instanțe din Turcia, pentru a fi condamnați. Atena a protestat, numindu-i pe cei militari ai săi „deținuți politici„.

Dar nu numai Grecia a avut de-a face cu agresivitatea crescândă a Turciei. Pe 9 februarie, cinci vase ale marinei militare turcești au împiedicat o platformă de foraj a companiei italiene ENI să înceapă lucrul la nord-est de Cipru, în apele sale teritoriale. Istambulul nu recunoaște zona economică exclusivă cipriotă și a declarat că va începe propriile activități de prospecțiune și foraj în zonă.

Ca răspuns la agresiunile Turciei, Consiliul European a dat o declarație fermă în care afirmă solidaritatea cu Grecia și Cipru și condamnă cu fermitate acțiunile ilegale din Marea Egee Estul Mediteranei. Statele Unite, de asemeni, au dat o declarație în care este recunoscut dreptul Republicii Cipru să își exploateze resursele în propria zonă economică exclusivă. Chiar așa stând lucrurile, se știe cât de mult ține Turcia la declarațiile de condamnare a acțiunilor sale și e clar că nu s-a lăsat intimidată de solidaritatea la nivelul declarațiilor, chiar venite din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite.

Numai că acum, cu aglomerația de vase militare americane, englezești și franceze din regiune, cu toată atenția îndreptată acolo, e clar că nu vrea nimeni probleme suplimentare în zonă. Turcia nu poate încerca acum nici o acțiune care să complice situația și să irite în același timp și Washingtonul și Londra și Parisul. Tot ce poate face este să aștepte, ceea ce înseamnă că, pentru moment măcar, Grecia și Cipru sunt în siguranță.

Facebook și Tencent, două modele de cenzură

0

Mult așteptata apariție a lui Mark Zuckerberg din ultimele zile, în față membrilor Congresului american, a liniștit, în sfârșit, spiritele și apoi piețele de capital din Occident. Acțiunile Facebook au primit o gură bună de aer după perioada de incertitudine și regresie declanșată de scandalul Cambridge Analytica. Asta și pentru că s-a văzut că derapajele de la dreptul la liberă expresie, că abuzurile și cenzura nu sunt trecute cu vederea în lumea liberă, că politica din ce în ce mai părtinitoare a celor care administează Facebook nu va putea fi tolerată la nesfârșit. De asemeni și pentru că Mark Zukerberg a apărut spășit în fața comisiei congresmenilor americani, unde și-a recunoscut parte din greșeli și a promis că va face ce îi stă în putinta să nu le mai repete și să repare ce se poate repara.

În timp ce ne-am obișnuit cu creșterea constanță a omniprezenței masivei rețele de socializare americană, și a influenței acesteia, a crescut concomitent și nemulțumirea generată de alunecarea evidentă spre stânga, cu toate practicile acesteia, a celor care o gestionează.

Și dacă vorbim de practici incorecte și de limitarea libertății utilizatorilor, merită să vedem cum arată și rețeaua celeilalte lumi, a Chinei comuniste. Tencent este echivalentul chinezesc al Facebook. La sfârșitul anului 2017, Tencent valora mai mult decât Facebook, printre altele și pentru că are controlul absolut asupra pieței din China. Control care nu se datorează unei superiorități evidente pentru consumatorul chinez de social media, ci datorită interdicției Facebook de a opera în China, unde mai sunt interzise și Google, Youtube, Twitter, internetul chinezesc arătând mai degrabă a intranet, fiind practic limitat la piața internă, atât de legislație, de controlul de partid și de stat, cât și de barieră culturală.

Alt fel, Tencent chiar are oferta mai diversificată decât Facebook, aproape miliardul de abonați având pe platforma chinezească, pe lângă serviciile știute la platforma paralelă americană, cele mai căutate jocuri ale momentului, posibilitatea de a transfera bani și de a plăti pentru bunuri și servicii, timp în care, prin aplicația WeChat deținută de Tencent, chinezii schimbă în fiecare zi peste 38 miliarde mesaje. Peste tot, în China, pot fi văzute codurile QR pentru plata prin WeChat, de la marile restaurante și magazine, la tarabele din piețe și chiar la unii cerșetori, pe stradă.

În condițiile astea e clar că statul totalitar chinez are în Tencent un instrument formidabil pentru controlul datelor personale ale cetățenilor săi și cenzurează atât cât e posibil fluxul de mesaje și informații. În ceea ce privește cenzura, două cazuri au avut mare notorietate. În primul caz, litera „N” a fost pentru o vreme interzisă în rețelele chinezești, după ce a fost clar că Xi Jinping intenționează să rămână președinte pe viață, pentru un număr de „n” mandate, iar utilizatorii internetului din China au reacționat exprimându-și crisptat dezacordul cu ajutorul literei interzise mai apoi.

Celălalt caz este al celor doi roboți pentru chat, BabyQ și Little Bing, simbolizați de un pinguin și o fetiță, care trebuiau să fie capabili de dialoguri distractive și să răspundă la întrebări legate de vreme și horoscop, dar care au început să răspundă nepotrivit pentru linia partidului la întrebări sensibile în China. Astfel, întrebată care e visul ei despre China, Little Bing răspundea: visul meu despre China e să plec în America! BabyQ, întrebat dacă iubește Partidul Comunist, răspundea simplu – nu! BabyQ și Little Bing fuseseră dezvoltați de Turing Robot și Microsoft…

Cei doi roboți au fost retrași de Tencent imediat ce au fost detectate abaterile de la discursul oficial al partidului comunist.

În China comunistă, Tencent funcționează ca un instrument foarte precis de supraveghere în detaliu și de influențare a populației asupra căreia se acționează constant pentru a o lipsi de liberul arbitru și de libertatea de acțiune, inutile în lumea imaginată și contruita de comuniști. Statul comunist impune asta cu forța.

În lumea liberă, fondatorii Facebook și bună parte dintre angajații cu vederi de stânga au încercat de asemeni să influențeze opiniile utilizatorilor, e drept, mult mai timid, favorizând discursul progresist și cenzurându-l pe cel conservator, dar asta a produs reacțiile publicului, ale piețelor și în final ale multor politicieni americani și britanici care doresc protejarea libertății de expresie și a datelor personale.

Cele două rețele comparabile, din lumi fundamental diferite, au ajuns să fie folosite împotriva interesului utilizatorilor lor, e drept, în proporții diferite – cei de la Facebook cedând inspitei de a interveni în formarea opiniilor și gestionarea datelor fără voia utilizatorilor, iar cei de la Tencent cenzurând sistematic, modificând și adunând toate datele posibile de la utilizatorii săi pentru a fi folosite împotriva lor, supunându-se astfel rigorilor statului comunist care nu acceptă liberă expresie și libertatea gândirii. Proporții diferite impuse de medii diferite, dar aceleași reflexe ale stângii de pretutindeni.

Încăpățânarea Poloniei a cruțat UE de o nouă umilință (articol din 2006, România Liberă)

0
Încăpățânarea lui Lech Kaczynski a dat peste cap planurle lui Putin de a semna în 2006 Acordul de cooperare cu UE

Vă amintiți de isteria declanșată contra președintelui Lech Kaczyński care a amenințat cu veto și a blocat negocierea unui nou Acord UE de Parteneriat și Cooperare cu Rusia?

Un exercițiu de memorie: era în 2006, înainte de invadarea Georgiei, dar imediat după uciderea Annei Politkovskaia, semnării cu Schroder a țevii prin Marea Baltică și otrăvirii lui Litvinenco.

Litvinenco era încă în viață la summitul de la Helsinki în care tot establishmentul UE își dorea cu ardoare să semneze cu Putin. Mai puțin Lech Kaczynski și lituanienii.

Dacă nu era amenințarea cu veto a lui Kaczynski și blocarea oricărei perspective pentru un Acord, negocierile UE-Rusia trebuiau să înceapă chiar în ziua în care avea să moară, la Londra, Litvinenco.

Așa a rămas UE fără frumusețe de acord… dar a fost cruțată de o umilință.

Un articol scris în 2006.


Încăpățânarea Poloniei a cruțat UE de o nouă umilință 

O Europă intolerantă față de cei care apără în continuare valorile care au format-o era gata să se predea țarului Putin.

Săptămânile care au precedat summit-ul UE-Rusia au fost stupefiante. Diplomația și birocrația europeană s-au năpustit asupra Poloniei, pe care au acuzat-o ca blochează începerea negocierii unui nou Acord de Parteneriat și Cooperare cu Rusia.

[acum 12 ani, în 2006, președintele Lech Kaczynski a amenințat cu veto și a blocat astfel începerea negocierilor UE cu Rusia pentru un nou Acord de Parteneriat și Cooperare]

Presiunea formidabilă asupra Varșoviei reflectă o perversă dorință a unei bune părți a establishment-ului UE de a ceda în fața diktatului rusesc. Și nu este rodul exclusiv al animozității elitei liberale europene față de conservatorii frați Kaczynski. Căci, în chestiunea relației UE-Rusia, gemenii polonezi Lech și Jaroslaw cântă chiar partitura Uniunii Europene: partitura „solidarității” atât de des – și uneori ipocrit – invocată de greii Europei. Solidaritate a statelor membre cu Varșovia în fața embargoului impus de Moscova asupra cărnii din Polonia (deși carnea poloneză este acceptată fără probleme pe piața UE). Solidaritate a statelor membre în chestiunea siguranței energetice a UE.

În problema energetica, secondată de Lituania, Polonia susține ceea ce Uniunea Europeană a susținut până acum: că Rusia trebuie să ratifice Carta Energiei. Tratatul prevede deschiderea către investițiile occidentale a sectorului rusesc de gaz și petrol, precum și accesul la conductele rusești. Carta mai e menită să asigure și că toate țările europene vor beneficia de un tratament egal din partea Rusiei. Moscova a semnat acest Tratat în 1998, dar nu l-a mai ratificat. După venirea lui Putin la putere, petrolul și gazul au devenit cele mai puternice arme ale politicii externe. Iar Rusia dorește relații directe, bilaterale, cu statele europene, negândindu-se nicidecum la un tratament egal sau la o negociere cu blocul UE. Și, până acum, Putin a avut câștig de cauză, ajutat fiind de nesăbuința cancelarului german Schroeder, care a decis unilateral să lege Germania de Rusia printr-o conductă prin Marea Baltică, scoțând astfel din joc Polonia, Estonia, Lituania și Letonia.

[ce naivitate, acum 12 ani credeam că e doar „nesăbuit” cancelarul Schroeder, nu și corupt]

Tot „europenește” vorbesc frații Kaczynski (dar și noile state membre din Estul Europei) și atunci când cer Bruxelles-ului ca mandatul de negociere a noului Acord cu Moscova să aibă și o parte politică, nu doar componentă economică. Până acum, oficialii de la Bruxelles au tot spus că Uniunea Europeană e o „comunitate de valori”, nu doar o simplă piață comună. Ar fi tocmai timpul să o demonstreze acum, când represiunea vocilor critice din Rusia a luat proporții înspăimântătoare după uciderea Annei Politkovskaia și a lui Aleksander Litvinenko.

Teoria Kremlinului e că Polonia&Co. blochează dezvoltarea unei relații armonioase cu UE, seamănă în UE neîncrederea în Moscova, Polonia și țările baltice nefiind în stare să privească spre viitor, la cooperarea cu noua Rusie, din cauza rănilor trecutului. Mulți vest-europeni susțin și ei această teorie.

De fapt, problema establishment-ului european nu e cu frustrările și temerile fraților Kaczynski sau ale noilor state membre.

Acum o lună, la Lahti, liderii europeni luau cina cu Vladimir Putin. Rusia blocase Georgia, Anna Politkovskaia fusese ucisă cu doua săptămâni înainte.

Thomas L. Friedman, editorialist al New York Times, descria întâlnirea de la Lahti:

Deunăzi, BBC a citat un important cunoscător al UE care vorbea despre liderii Uniunii Europene: „Știi ce se petrece când ajung în aceeași cameră cu Putin? Se prosternează cu toții și îi spun Vladimir, te iubim.”

Wall Street Journal făcea atunci o avanpremieră a aceleiași întâlniri din Finlanda.

A sosit vremea ca Europa să confrunte câteva din noile realități ale politicii globale, iar domnul Putin este un profesor ideal. În ultimele luni, Kremlinul și-a schimbat opinia despre UE, de la o organizație birocratic irelevantă, către una care amenință grav interesele rusești. Europa, ca ideal și spațiu, s-a dovedit prea atractivă pentru foștii vasali ai Moscovei.

Liderii europeni s-au întâlnit ieri din nou cu profesorul ideal în ale politicii globale, Vladimir Putin. Tot în Finlanda, dar la Helsinki.

Presa comentează că summit-ul ar fi fost „un fiasco”, pentru că UE nu a reușit să vorbească pe o singură voce și nu a început negocierea unui nou Acord cu Rusia.

Încăpățânarea Poloniei a salvat totuși Uniunea Europeană de la umilința lansării cu fast a unor negocieri pentru un nou Acord de Cooperare cu Putin, chiar în ziua în care Litvinenko murea la Londra, acuzându-l de dincolo de mormânt pe Vladimir Putin. (Text scris în 25 noiembrie 2006 pentru România liberă)

În 24 noiembrie, Alex Goldfarb citise în fața presei ultima declarație dictată de prietenul său, Litvinenco, cu doar două zile înaintea morții:

… as I lie here I can distinctly hear the beating of wings of the angel of death. I may be able to give him the slip but I have to say my legs do not run as fast as I would like.
I think, therefore, that this may be the time to say one or two things to the person responsible for my present condition.
You may succeed in silencing me but that silence comes at a price. You have shown yourself to be as barbaric and ruthless as your most hostile critics have claimed.
You have shown yourself to have no respect for life, liberty or any civilised value.
You have shown yourself to be unworthy of your office, to be unworthy of the trust of civilised men and women.
You may succeed in silencing one man but the howl of protest from around the world will reverberate, Mr Putin, in your ears for the rest of your life.
May God forgive you for what you have done, not only to me but to beloved Russia and its people.

Alexander Litvinenko
21 November 2006

La Învierea Domnului

0

Dupa îngroparea Celui despre care se spunea că era Fiul lui Dumnezeu, lumea și-a urmat mai departe mersul. „Nu era Fiul lui Dumnezeu”, spuneau unii, gândind că se mai auzise de mari vindecători, și despre nici unul nu se se aflase că s-ar fi scăpat pe sine de moarte.

De moarte nu trecea nimeni. Cei care cunoșteau proorociile și stătuseră în apropierea Lui erau îngroziți – chiar Fiul Lui Dumnezeu Creatorul vieții era acum în mormânt. Cel care inviase pe alții și făcuse atâtea minuni mari era acum mort. Iar cei care îl trimiseseră la moarte erau de neclintit – îi platiseră în sfârșit Creatorului pentru tot ce nu primiseră și poate că erau gata să îl mai ucidă încă o dată pe Iisus Hristos, Fiul Său, dacă ar fi încercat să învieze, după cum știau că era scris în profețiile vechi. Puseseră strajă la mormânt pentru asta.

Deznădejdea domnea iarăși în marele oraș și peste lumea întreagă. Romanii și elinii, care crezuseră în El, înțelegeau acum că în întunericul morții se vor duce toate. Dacă totul curge, cum spusese elinul Heraclit cu sute de ani înainte, totul curge spre moarte, în care se oprește totul.

Înțeleseseră acum că nimeni și nimic nu schimbă asta. Și oamenii pier, alături de toate ale lumii. Și cerul și pământul și stelele, și materia întreagă se va pierde – nimic nu scapă morții. Toate se duc și nu vor mai fi, ca și cum nu au fost niciodată.

Duminică dimineață, la trei zile după moartea Sa, mergând femeile la mormânt, au găsit mormântul gol, iar un înger aflat acolo le-a vestit – Hristos Domnul a înviat! Însuși Hristos Domnul s-a arătat apoi femeilor venite la mormânt și ucenicilor săi. Și vestea a cuprins întreg orașul și lumea întreagă!

Și de atunci mărturisim toți cu bucurie mare – Hristos Domnul a înviat! Și toți vom învia, și noi și cei dragi ai noștri, și lumea întreagă e restaurată. Moartea nu le mai sfârșește pe toate! Vom trece prin moarte, doar ca să inviem cu viață deplină. Acum toate au viață în veșnicie, prin puterea lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm așadar, Hristos Domnul e viu și noi vom primi invierea!

Sărbători pascale fericite să aveți! Hristos a inviat!

În Vinerea Patimilor

1

Denia Prohodului, slujba făcută vineri seară în toate bisericile ortodoxe, este slujba îngropării Mântuitorului Hristos. E slujba făcută Fiului lui Dumnezeu care, după ce fusese judecat strâmb, chiar și după legile lumii acesteia, fusese trimis la moarte. Cel care era mort acum, după trup, fusese condamnat nu numai de tribunalul grăbit al celor care vroiau explicit să-l scoată din lumea asta pe El, pe Fiul lui Dumnezeu, dar și de prea puțina păsare a celui care putea opri totul, de guvernatorul Pilat.

Cel care fusese primit cu bucurie în Ierusalim de Florii, știut că înmulțise hrana, că vindecase multi și că inviase chiar pe câțiva, era dus acum la groapă. Cel care fusese primit în Ierusalim ca Fiu al lui Dumnezeu, cu câteva zile înainte, cu mare bucurie, trimis apoi la moarte în urletele mulțimii, era mort acum, plâns de câțiva apropiați de ai Săi.

Textul din Evanghelia după Matei spune cum au fost pornite mulțimile, de oameni platiti, să ceară moartea lui Iisus Hristos. Iar când Pilat, văzând strigarea din mulțimea însetată de sânge, a întrebat ce rău a făcut de Îl vroiau răstignit, au strigat mai mulți, mai tare: să fie răstignit! Mulțimea ajunsese la punctul de fierbere și guvernatorul roman a făcut pasul înapoi – nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia, a spus Pilat! Și mulțimea întărâtată a strigat: sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!

Erau în mulțime oameni care îl văzuseră pe Hristos Domnul, care știau de minunile Lui, care primiseră ajutor de la El, care aveau nădejde la ajutorul Lui… Cu puțin timp înainte, Mântuitorul Hristos le spusese: „Trimit la voi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni;…Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ.” Și sângele Mântuitorului Hristos stropise picături peste mulțimea care asista la chinuirea Lui. Și apoi, dus pe Dealul Golgotei, Fiul lui Dumnezeu a fost ucis pe Cruce.

„Iată, casă voastră se lasă pustie”.

Ofițerul roman care condusese execuția, văzând pe Fiul lui Dumnezeu mort, pe cruce, a zis: cu adevărat, omul acesta Drept a fost. A fost Fiul lui Dumnezeu! Și mulți din mulțime, speriați de sângele pe care îl văzuseră vărsat, îngroziți acum de ce făcuseră, își plângeau acum păcatul, bătându-și piepturile. Nu mai rămăsese nimic de făcut. Acum chiar erau singuri, acum chiar alungaseră pe Dumnezeu, după ce îl omorâseră pe Fiul Său, trimis să aducă viață veșnică, după cum înțelegeau acum că le fusese descoperit de prooroci. Erau singuri. Întuneric mare se lăsase peste lume.

Acum Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era dus la groapă. Iosif din Arimateea cel bogat a luat trupul Mântuitorului de la guvernatorul Pilat din Pont. Nicodim a adus amestec de smirnă și aloe, și trupul Mântuitorului Iisus Hristos a fost înfășurat în giulgiul de in înmiresmat. Apoi L-au dus într-un mormânt nou, săpat în piatră, din grădina apropiată locului răstignirii. Și toți, cu femeile care veniseră cu El din Galileea, au privit cum a fost pus în groapă trupul Domnului. Îl plângeau, prohodul se sfârșise. Fiul lui Dumnezeu era acum în mormânt.

Pakistanul suferă din greu abuzurile Chinei aliate

0

Acuzațiile aduse conducerii din Islamabad, în ultima vreme, din partea administrației Trump, precum și oprirea ajutorului american pentru Pakistan de la începutul anului, trebuiau să redefinească periculos și cumva decisiv raportul de forțe din Asia, împotriva Statelor Unite. Sunt ani buni de când Pakistanul împarte proiecte comune cu China, atât civile cât și militare, evitând în același timp o apropiere politică prea mare cu această, pentru a nu irită Statele Unite, dar suficient de consistentă cât să pună probleme Indiei inamice. Așa că, în sfârșit, din ianuarie, de la divorțul zgomotos de Statele Unite, elită politică și militară pakistaneză a putut în sfârșit să respire ușurată, nemaiavând de ținut nici un echilibru între puteri. China e prima și singură alegere evidență, logică, pentru lăsarea în urmă a criticilor și constrângerilor americane, a Americii. Acum, politicienii pakistanezi pot defila în văzul lumii, în Islamabad, la braț cu secretarii de partid veniți de la Beijing.

Cu siguranță că sunt și câteva probleme, dar la o vedere rapidă se părea că nu pot apărea atât de repede și la anvergură atât mare încât să pună în pericol nouă alianța în care pakistanezii s-au aruncat fără rezerve. Doar de asta a fugit Pakistanul, când a renunțat la alianța cu America – de problemele puse de aliatul mai mare, care produceau o jenă permanentă conducerii politice și militare pakistaneze, puse permanent la treaba, de multe ori împotriva propriilor clienți.

Pakistanul are deja, de ceva vreme, câteva proiecte militare comune cu China, destul de importante, cum ar fi proiectarea și producerea avionului de lupta multirol JF 17, care ar trebui să înlocuiască învechitele avioane franceze Mirage3 și 5 și probabil și avioanele americane F16, dacă nu vrea să mai aibă treabă cu Statele Unite. Apoi, tancurile grele Al Khalid sunt, de asemeni, produse de Pakistan împreună cu China. Mai mult, există o colaborare chino-pakistaneză și în cazul programului de producere a rachetelor balistice Shaheen III.

Economic, China are planuri mari in Pakistan. În primul rând e vorba de CPEC (China Pakistan Economic Corridor), proiect de infrastructură cu investiții în valoare de aproximativ 50 de miliarde dolari, parte dintr-un proiect mai mare, BRI (Belt and Road Inițiative), care ar fi o refacere a Drumului Mătăsii, pentru a impune influența politică și economică a Chinei în zonele Asiei Centrale ieșite de sub tutela sovietică si nu numai.

Cele două țări aliate ar trebui, de asemeni, să meargă mai departe și să înceapă să dezvolte și proiecte politice comune.

Atât că, în momentul de față, sunt cunoscute câteva probleme, deloc mici, în relația asta. De exemplu, faptul că investițiile chineze din provincia pakistaneză Balochistan nu au adus avantaje afacerilor locale ori locuitorilor din zonele unde s-au făcut investițiile, a produs o iritare mai greu de trecut cu vederea în Pakistan. Firmele chinezești lucrează doar cu angajați chinezi și folosesc, în cea mai mare parte, materiale de construcții produse în China. Cât despre îmbunătățirea condițiile de trai ale celor care trăiesc în zonele acelea, cel mai elocvent exemplu este situația din Gwadar, unde este cartierul general al CPEC. Acolo nu prea există apă curentă pentru populație, în ciuda faptului că firmele chineze de infrastructură sunt de ceva vreme prezente în zonă. Apa potabilă, vândută la litru, este controlată de o mafie locală cunoscută guvernului local, iar China nu pare să aibă nici o intenție să facă ceva folositor populației în zona de maximă importantă pentru marele proiect de infrastructură. Așadar, pakistanezii au înțeles intr-un final – asta e modelul chinezesc de lucru în Pakistan, cu susținere inexistentă pentru comunitățile unde operează.

http://thebalochistanpoint.com/14328-2/

Orasul Gwadar

Tot în Balochistan, China și-a permis să negocieze cu organizațiile separatiste, vreme de 5 ani, fără să anunțe guvernul de la Islamabad, pentru a găsi susținere și a proteja proiectul CPEC. Negocierile nu au rezolvat mare lucru în privința separatiștilor din Balochistan, convinși în continuare că firmele chinezești nu vor susține comunitățile din zona, ci vor aduce, pe mai departe, o mulțime de muncitori chinezi, care vor schimba și mai mult proporția etnică a zonei, în defavoarea localnicilor. Și asta produce o iritare imensă celor din organizațiile separatiste, și nu numai.

Negocierile astea au produs îngrijorare și guvernului pakistanez, dar îngrijorare bine mascată, de dragul noii aliante, pentru a demonstra lumii că nu există regrete după abandonarea legăturii cu America și angajarea cvasitotală în alianța cu China.

https://gandhara.rferl.org/a/pakistan-balochistan-china-seperatists-talks/29055188.html

Iar presa din Pakistan, bine controlată de guvern, urmărind mereu linia oficială, nu a pomenit prea multe, până acum, depre efortul făcut de pakistanezi să treacă cu vederea amestecul Chinei în cele mai sensibile treburi interne.

https://thewire.in/books/managing-media-pakistan-military

Numai că ieri, în ediția din 25 martie a prestigioasei publicații Dawn, înființată de Mohammed Ali Jinnah, „Părintele Pakistanului”, s-a văzut o breșă imensă în relațiile dintre cele două țări – a apărut un articol care arată că pakistanezii sunt deja foarte iritați de parte din acțiunile Chinei. Articolul descrie imensa dramă a pakistanezilor căsătoriți în China, pastori ori negustori, în regiunea uighura, care au trecut în Pakistan pe durata iernii și și-au lăsat familiile acasă, ca apoi să afle că autoritățile comuniste le-au răpit soțiile împreună cu copiii. Familiile răpite au fost internate apoi în lagăre de reeducare supraaglomerate, închise în condiții inumane, pe durata nelimitată, fără posibilitatea de a lua legătura cu soții, cu rudele rămase afară, cu nimeni din exterior. Autoritățile chineze au declarat că fac asta pentru a-i reeduca pe minoritarii uighuri, pentru a elimina extremismul. Și o fac în stil maoist, arestând femeile și copiii, aruncându-i în zeci de centre de detenție, în cele mai groaznice condiții. Într-o singură regiune din nord-vestul Chinei, în Kashgar, mai mult de 3% din populație, adică peste 120.000 de femei și copii, se află în aceste lagăre de reeducare.

https://www.dawn.com/news/1397444/pakistanis-distressed-as-uighur-wives-vanish-in-china-dragnet

Lagărele de „reeducare prin muncă” fuseseră închise oficial în 2013, dar în apropierea Congresului XIX al Partidului Comunist Chinez, din toamna trecută, o dată cu recunoașterea revenirii la comunismul maoist, au fost redeschise și umplute până la refuz cu familiile mixte pakistanez-uighure.

https://www.telegraph.co.uk/news/2018/01/26/thousand-uighur-muslims-detained-chinese-re-education-camps/

Lagar de reeducare prin munca

Crima asta comunistă este justificată de China cu trei motive mari – orice legătură cu Pakistanul e considerată periculoasă, Pakistanul fiind considerat sursă a terorismului în zonă, apoi, toți uighurii sunt aprioric considerați separatiști deci trebuie ținuți sub control strict și, nu în ultimul rând, musulmanii sunt considerați religioși, deci trebuiesc reeducati fără întârziere. Așadar, China dorește să aibă o relație strânsă cu Pakistanul, dar nu prea dorește să aibă de a face cu pakistanezii. Iar Pakistanul pătimește mult, mult mai mult decât a făcut-o când era aliatul Americii.

Acum guvernul de la Islamabad are de rezolvat problemele puse de China, dar e clar că are posibilități restrânse de negociere – nu mai are susținerea Americii, căreia i-a întors spatele…

Argumente în favoarea idealului unionist

2

Dacă ar fi să comparăm situația de acum, cu ceva de acum 10 ani, curentul unionist este în creștere evidentă în Republica Moldova. De la începutul Anului Centenar (2018), peste 110 de localități din Basarabia, dintre care trei orașe (Cimișlia, Călărași, Durlești), la care se adaugă trei raioane (Strășeni, Telenești, Călărași), au semnat declarații simbolice de unire cu România. În Basarabia s-a constituit un nou partid de orientare prounionistă, Partidul Unității Naționale, al cărui președinte de onoare este Traian Băsescu.

Cine pe cine dezbină

Unii afirmă că problema unirii nu trebuie pusă pe motiv că dezbină societatea. Însă o asemenea viziune susține împăcarea cu o situație nepotrivită și blochează voința de a lupta pentru cauza națională. Apoi, cei care au provocat dezbinarea nu sunt unioniștii, ci rușii care ne-au despărțit de frații de peste Prut în 1812. Prin urmare, unioniștii nu fac decât să lupte pentru restabilirea unei situații firești, care a existat înaintea dezbinării provocate de ruși.

Istorie

De frații de peste Prut suntem legați prin istorie, limbă, cultură și religie. Basarabia a fost parte timp de 450 de ani a Moldovei medievale, la care adăugăm cei 20 de ani interbelici când am făcut parte din statul unitar național român. Sub ocupația rusească am fost aproximativ 150 de ani, timp în care s-a încercat să ni se ia limba și tot ce este românesc. Locuitorii Basarabiei au luptat alături de moldovenii (românii) de peste Prut timp de 450 de ani împotriva cotropitorilor, și este de subliniat faptul că cele trei capitale istorice ale Moldovei medievale – Baia, Suceava și Iași – se află toate în Moldova de peste Prut.

Limbă, cultură și religie

De românii de peste Prut suntem legați și prin personalitățile noastre culturale, care s-au considerat români, unii dintre ei locuind și afirmându-se în România: chiar autorul Imnului Republicii Moldova „Limba noastră”, Alexei Mateevici, s-a considerat român și a dorit unirea Basarabiei cu România. Să-i amintim pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo și alți basarabeni care s-au afirmat în întreg spațiul românesc și s-au considerat români. Avem exemplul lui Grigore Vieru, cel mai mare și mai iubit poet basarabean, luptător pentru românism și promotor al unionismului, al interpreților Ion și Doina Aldea-Teodorivici, care în timpul războiului din Transnistria, s-au dus pe front pentru a-i încuraja pe combatanții moldoveni prin cântecele lor patriotice ș.a. Alte exemple de basarabeni de seamă cu conștiință națională românească sunt: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Alexandru Plămădeală, Părintele Sofian Boghiu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Tatiana Stepa ș. a.

Deși unii moldoveniști numesc Moldova de peste Prut parte a unei națiuni moldovenești, diferită de cea română, toată elita culturală a Moldovei de peste Prut s-a considerat românească, ca și cea mai mare parte a elitei basarabene, de altfel. În această idee, recent, Uniunea Scriitorilor din Moldova și Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei au semnat declarații de reunire cu România. Simbolurile naționale ale Republicii Moldova – tricolorul și stema (capul de bour) – își au de asemenea originea peste Prut.

Economie

Un argument forte în favoarea unirii este cel economic. Dacă unirea ar avea loc, salariile și pensiile din Republica Moldova s-ar ridica la nivelul celor din România. De asemenea, după cum arată Dan Dungaciu și Petrișor Peiu în lucrarea „Reunirea: realități, costuri, beneficii”, pe lângă faptul că prin unire teritoriul Republicii Moldova de azi va face parte dintr-un stat cu un PIB total și PIB/loc. mai mare și astfel nu vom mai fi cel mai sărac stat din Europa. În urma unirii, regiunea Basarabiei va crește semnificativ, va deveni mai prosperă, iar România nu va fi afectată prea mult de pe urma acestui act politic, ci va avea de câștigat. Ca și Germania de Vest, care inițial a suportat costuri importante în urma reunificării germane, dar în consecință decalajele dintre teritoriile fostelor Germanii a scăzut considerabil. În ansamblu, economia Germaniei a sporit, țara devenind o mare putere economică europeană, la aceasta contribuind unirea germană.

Ca să deschidem o paranteză, chiar și în condițiile actuale, când există încă hotarul de la Prut, piața românească este cea mai fezabilă și mai atractivă pentru agenții economici din Republica Moldova, schimburile comerciale dintre cele două state românești în 2017 au atins cifra de 1,3 miliarde de dolari. România fiind, după cum declară oficialitățile de la Chișinău, partenerul numărul 1 pentru Republica Moldova. Cele mai multe investiții vin de asemenea din România.

Pe scurt, potrivit analizei Dungaciu-Peiu, după unificarea Germaniei, această țară a dat rezultate uimitoare în economie. Mai exact, în ce privește PIB/loc., în perioada 1990-2010, Germania a fost depășită numai pentru patru ani „de una dintre celelalte trei mari economii europene (Franța, Italia, Marea Britanie), ceea ce în 1949-1990 s-a întâmplat de 27 de ori”. De asemenea, „după Reunificare, Germania a devenit locomotiva întregii Europe, iar în 2015, diferențele dintre PIB/loc. ale Estului și Vestului Germaniei sunt deja „mult diminuate”. Reunificarea a stimulat economia germană. În legătură cu aceasta, voi cita din lucrarea menționată:

„În concluzie, putem spune că Germania a cheltuit din bani publici cam două treimi din PIB mediu (adică veniturile sale bugetare pe doi ani) pentru Reunificare, rezultatul fiind spectaculos: dublarea PIB-ului, dublarea PIB-ului pe locuitor, cucerirea și întărirea poziției de lider al grupului marilor economii europene, cucerirea și întărirea poziției de lider economic a întregii Uniuni Europene, creșterea cifrei de afaceri a companiilor listate la bursă cu 4 900 de miliarde de dolari în 20 de ani, creșterea de șase ori a indicelui bursier.

Practic, o Germaniei mai mare a redevenit o mare putere la nivel global, influența și importanța pieței germane a crescut, plasând țara cu mult înaintea Franței, Marii Britanii și Italiei (până în 1990 erau în aceeași ligă, având dimensiuni economice comparabile); practic, pentru orice companie globală (în special pentru primele 5 000 de companii globale), Germania a devenit o prezență obligatorie, singura piață europeană de unde nimeni relevant nu poate lipsi.

Nu în ultimul rând, cifrele indică faptul că marele câștigător al Reunificării Germaniei este, fără îndoială, în primul rând economia landurilor vestice; desigur, landurile estice au crescut enorm, dar beneficiile principale au fost culese de marile companii aflate preponderent în vestul Germaniei.”

Demn de menționat este faptul că din 16 landuri germane, trei aparținând fostei RFG, iar restul fostei RDG, locurile 1, 2 și 4 la PIB/loc. sunt ocupate de landuri ale fostei RDG.

Apoi, prin unire vom deveni mult mai repede parte a UE, având în vedere și faptul că Republica Moldova, fiind cea mai săracă țară din Europa, n-are cum să adere până nu aderă țările balcanice non-membre, Ucraina și Georgia.

Desigur, și în România sunt probleme serioase, cu toate acestea, cel mai sărac județ al României are un PIB/loc. mai mare decât cel al Republicii Moldova.

Justiție

Un alt argument al autorilor menționați este că „numai astfel s-ar produce brusc o repunere” a Republicii Moldova „pe harta economică a lumii și numai astfel s-ar putea conecta la economia globală” și „nu poți să valorizezi ceva specific decât în contextul unei piețe mari, dornică să consume produse pe care le cunoaște și le așteaptă”. Or, prin unire, Republica Moldova se va conecta nu doar la piața României, ci și a întregii UE. În orice caz, „beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile”.

Apoi, justiția românească este mult mai liberă și mai obiectivă. Simplul fapt că fostul primar al Bucureștiului, precum și fostul primar al Iașiului, au fost arestați sub acuzație de corupție, arată că românii nu se joacă cu justiția. În schimb, în Republica Moldova, chiar când cineva este arestat pe bună dreptate, aceasta se face tot din interes. Avem destui politicieni care au săvârșit tot felul de ilegalități, dar care o duc bine mersi în liberate. Dan Dungaciu și Petrișor Peiu afirmă că în urma unirii, Republica Moldova va prelua modelul de succes al luptei anticorupție a DNA și „numai astfel va dispărea puterea copleșitoare a oligarhilor locali, care devin brusc irelevanți la nivelul întregii Românii.”

Natura

Prin unire, vom face parte dintr-o țară cu ieșire la mare, ceea ce constituie un avantaj economic incontestabil. În plus, ne vom bucura de o țară ce are neasemuite frumuseți naturale și toate formele de relief.

Securitate

Prin unire va scădea esențial influența rușilor asupra actualului teritoriu al Republicii Moldova. În plus, făcând parte din NATO, vom fi mult mai protejați de orice amenințare militară rusească, întrucât potrivit statutului NATO, dacă o țară membră a organizației este atacată, celelalte trebuie să o apere. Astăzi, nici nu știm când, prin Transnistria, Rusia ar putea începe acțiuni belicoase în Republica Moldova.

Concluzii

În concluzie, România și Republica Moldova au multe în comun: istorie, limbă, cultură, religie și confesiune. Mulțumită limbii pe care am păstrat-o nu am fost asimilați de masa rusească. Unirea nu va aduce niciun dezavantaj economic Republicii Moldova, ba din contra. De asemenea, amenințarea repetării unei invazii rusești, asemenea celei din Ucraina, se va diminua mult, întrucât vom face parte din NATO.

Elita intelectuală a Basarabiei a luptat necontenit pentru românism în ultimele două secole. Să-i ascultăm astfel, dragi basarabeni, nu pe apologeții moldovenismului, ci pe părinții naționali ai Basarabiei, care în toate timpurile, au dovedit conștiință românească.

Marile ispite si incercari ale Bisericilor zilelor noastre

5

Anii din urmă ne-au făcut martorii unei tendințe europene care, după toate datele, transpare a fi sinucigașă – tendință a unei părti bune din sistemul politic european, indusă de către noile elite politice care au urmat celor culturale, în acord cu cele două căi de influență ale Moscovei: în primul rând liniile groase ale progresismului, trasate de Școala de la Frankfurt și, începând din anii ’90, mai puțin vizibile dar prezente, cele ce se proclamă conservatoare dar sunt în fapt putinist-dughiniste. Din exaltarea hippie a anilor ’60 – ’70, întreținută subteran de agenții sovietici, pentru a slabi moral Occidentul, a ieșit o generație de politiceni europeni care a reușit să pună în practică tot ce visau strategii politici ai Moscovei – o Europa din ce în ce mai lipsită de fundamentul moral autentic creștin, defetistă, complexată și grăbită să se demoleze din interior. Cultura morții, cvasiomniprezentă azi în Europa, reprezentată de promovarea avortului și a eutanasiei, printre altele, nu putea fi promovată cu ușurință în condițiile unei prezențe vizibile a Bisericii în viața publică. În condițiile astea, Bisericile trebuiau îngrădite și atacate sistematic pentru a fi din ce în ce mai greu frecventabile.

Biserica celebrează viața – cele mai mari sărbători creștine sunt Nașterea și Învierea Domnului Hristos, începutul vieții și înveșnicirea ei. Păcatul aduce în schimb, până la urmă, pierderea vieții (Români cap. 6, 23), moartea. Lucrurile acestea, mărturisite de toată învățătură Bisericii, vin în contradicție directă cu promisiunile făcute de cei care se proclamă nouă elită europeană, cu încercările de schimbare a mentalității noilor cetățeni europeni în sensul relativismului moral. Educația avea să fie țintă primară pentru experimentele de dizolvare a ceea ce era mentalul european, așa cum îl știam până în anii din urmă, ani ai post post modernismului actual. Și, acum, avem rezultatul intervenției acestei generații de politicieni – o Europa în accelerată scădere demografică, cu un tineret împuținat și din ce în ce mai dezorientat spiritual, moral, cultural.

O reacție recentă la situația asta a apărut în Franța, unde actualul ministru al învățământului, Jean Michel Blanquer, a decis, exact anul acesta, la 50 de ani după revoltele din ’68, începerea unei reforme fundamentale a sistemului de educație francez, prin revenirea la valorile fundamentale, la studiul limbilor clasice (latină, greacă) la intonarea imnului național. https://www.rfi.ro/special-paris-101279-franta-invatamint-o-reforma-profunzime

Rezultatele haosului spiritual au putut fi observate intr-un studiu care a măsurat gradul de religiozitate al tinerilor din Europa, numită în trecut și „Crestinătatea”. Europe’s Young Adults and Religion, studiu al profesorului Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary din Londra, arată datele unei tendințe deja cunoscute – din ce în ce mai puțini tineri se declară creștini, membri ai unei biserici. Printre tinerii cehi se numara cei mai lipsiți de credință, în proporție de 91%, urmați de estonieni, suedezi și olandezi, cu proporții între 70 – 80 %. La polul opus, cei mai credincioși tineri europeni sunt cei polonezi, urmați de lituanieni, în proporție de 25%. Din studiu lipsesc însă tinerii din Italia, Grecia și România, care sunt cunoscuți ca fiind credincioși în proporție mai mare decât mulți dintre cei enumerați în studiul britanic, și care ar fi schimbat cu siguranță ceva din concluziile studiului. http://en.protothema.gr/europes-youth-do-not-believe-in-any-religion-study-shows/

Apar în schimb tinerii din Rusia, despre care autorul studiului crede că ar fi europeni… Dacă cei din Baschiria, din Tatarstan, din Ircuțc, ori din Vladivostoc sunt europeni, fie!

Un rezultat interesant al studiului este cel care îi privește pe catolicii din Marea Britanie, care apar a fi reprezentați in cazul a 10% din tineri – mai mult decât anglicanii, care mai sunt prezenți doar în proporție de 7% . Aventurile Bisericii Angliei, care a încercat să fie prezentă și în avangardă socială progresistă în timp ce predica adevărurile creștine, au reușit să contrarieze mulți credincioși, care au găsit în Biserica Catolică sensul și substanța învățăturii creștine care era din ce în ce mai diluată în anglicanism.

Și în celelalte biserici europene mari creștinii au suportat, concomitent, pe lângă presiunea noii culturi progresiste din exterior, și tulburări ale credinței, contaminată cu idei străine de creștinism, venite chiar din interiorul comunităților lor. Situația asta, a problemelor apărute din interior, nu e nouă – până la urmă, marile erezii au apărut în Biserică, in majoritate, dar tot acolo au fost învinse și înlăturate.

Protestantismul

Protestantismul a luptat mult împotriva a tot ce putea fi suspectat că ar putea călca voia lui Dumnezeu ori ispiti creștinul în ceea ce privește ispitele trupului, interzicând orice reprezentare trupească ce era considerată apriori ispititoare, alături de orice putea fi considerat idol. E rămas în istorie felul în care cetele de protestanți și apoi armatele principilor care renuntasera la catolicism au smuls odoarele bisericilor catolice și au distrus picturile murale care aveau reprezentate scene biblice cu personaje prea puțin îmbrăcate după gustul protestant, ori sfinți care erau suspectați că puteau deveni idoli pentru gloată neevanghelizata în spirit calvinist. Ajuns în Basel, în 1526, Erasmus scria: „aici artele au fost înghețate”. Tot ce era reprezentare a trupescului fusese cenzurat pe temeiul îndepărtării ispitelor.

Adus în teritoriile care vor deveni Statele Unite, protestantismul a devenit confesiunea care a impus un mod de viață atât de auster în privința trupescului, încât nu erau privite cu ochi buni nici măcar portretele, pentru o vreme fiind oprite atât intrarea acestora în țară cât și producerea lor în așezările comunităților protestante. Puteau semăna cu idolii, ori erau reprezentări care puteau duce gândul la ispite, conform concepțiilor protestante ale epocii.

Lupta asta ce părea condusă și controlată destul de eficient împotriva a tot ce putea apropia ispitele trupului de creștinul protestant, cu orice putea duce la păcatele lui, întinsă pe sute de ani, nu a ferit deloc protestanții de tulburarea ce urmă să vină. De la Luther, care spunea că homosexualitatea e contrară naturii umane și vine de la diavol, s-a ajuns la momentul de față când sunt știute, în Occident în special, biserici și comunități protestante, nu puține, ce au început să militeze pentru acceptarea homosexualității, cununand cupluri de persoane de același sex și numind pastori homosexuali. Dealtfel, acum, bună parte din denominatiunile protestante ori neoprotestante au și comunități care se definesc „gayfriendly”, după canonul progresist. În același timp, cea mai mare uniune baptistă din Statele Unite, Southern Baptist Convention, a rămas păstrătoare a protestantismului clasic ce exclude orice concesie făcută concepțiilor care recomandă homosexualitatea ca stil de viață alternativ, de acceptat în comunitățile creștine. În condițiile astea, membrii acestei comunități majoritare au fost de multe ori acuzați de homofobie din partea asociațiilor homosexualilor. Southern Baptist Convention, e a doua denominațiune creștină americană, ca dimensiune, după Biserica Catolică, având peste 15 milioane de membri.

Revenind la protestantismul știut ca „gayfriendly”, un caz de notorietate ce merită văzut de aproape este cel al Bisericii Luterane a Suediei, unde nu se face mai distincție la cununie între cuplurile normale și cele homosexuale, pastorii fiind obligați să oficieze egal, altfel fiind amenințați cu excluderea din rândul clerului… Poziția asta stranie a unei biserici ce se identifică cu numele lui Luther are o explicație care depășește concepțiile protestante de orice fel ar fi ele. E o afacere strict politică. Înființată de Carl Gustav I (1523-1560) ca Biserica de stat a Suediei, a avut o influență mare asupra societății suedeze, chiar în condițiile în care se afla sub controlul administrației de stat. Problema a fost că și societatea a avut posibilitatea să influențeze Biserica și, chiar dacă la 1 ianuarie 2000 s-a separat de stat, are în Sinod, în Adunarea Generală, o mulțime de membri impuși de partidele politice. La ultimele alegeri pentru Adunarea Generală a Bisericii Suediei, Mona Sahlin, lider al Partidului Social Democrat, a îndemnat membrii de partid să voteze la fel că la orice alegeri ale statului, urmând linia partidului de stânga din care fac parte. Mona Sahlin nu e membră a Bisericii Suediei, nu este creștină de nici un fel. Astfel, o afacere de partid condusă de oameni care nu împărtășesc credința creștină a ajuns să fie impusă Bisericii chiar din interiorul acesteia, chiar dacă mai mult de jumătate din episcopi au protestat public împotriva nebuniei acceptării cununiei homosexualilor. https://www.theguardian.com/commentisfree/belief/2009/oct/25/church-sweden-gay-weddings

Răpunsul premierului Stefan Löfven pentru slujitorii Bisericii Suediei a fost clar: dacă nu cunună cupluri homosexuale, își vor pierde slujbele! http://anglicanmainstream.org/swedish-pm-tells-priests-to-carry-out-same-sex-marriages-or-do-something-else/

Celelalte denominațiuni creștine din Suedia au condamnat de asemeni decizia impusă de stat în Biserica Luterană. Deși lucrurile stau așa, peste tot în lume se știe doar despre deschiderea totală către homosexualitate a creștinilor din Suedia, despre bunăvoința și entuziasmul cu care au fost acceptați fără rezerve la adminstrarea tuturor serviciilor religioase.

Așadar răul împotriva căruia luptasera atât de mult vechii protestanți, spre a-l scoate din viață creștinilor, e acum prezent la lumina zilei chiar în mijlocul unor comunități protestante, câteodată chiar la tribuna de unde se proclamă Sfânta Scriptură ca singură autoritate în materie de credință.

E drept, au rămas foarte mulți protestanți condamnă homosexualitatea ca păcat major, lupta nu e deloc pierdută, dar dușmanul credinței e acum în cetate…

Catolicismul

Biserica Romano-Catolică, Biserica Apostolică, nu a avut și nu are problemele descrise ale comunităților protestante. Chiar dacă nu au lipsit scandalurile sexuale, multe fiind încă actuale, ierarhia catolică, cu papii în frunte, a știut să păstreze tradiția creștină occidentală și, urmându-și doctrina cu atenție, a putut evita marea ispita care încearcă acum părți bune din protestantismul contemporan. Numai că, acum, catolicismul contemporan are alte probleme…

Din prima perioada a existenței lor, încă de la apariție, socialismul, comunismul, practic stânga politică, a avut parte de o evaluare corectă și de o atitudine corespunzătoare din partea Bisericii Catolice. Papii s-au exprimat ex cathedra, fără echivoc, în privința pericolului imens pe care îl reprezenta și îl reprezintă proiectul politic al stângii care vrea să reglementeze majoritatea aspectelor importante ale vieții sociale dar și personale. Biserica Romano Catolică avea și experiența martiriului preoților și credincioșilor catolici uciși în urma hotărârilor luate în cluburile iacobine, așadar avea o imagine clară a modului în care operează stânga extremă când prinde puterea, încă de la momentele apariției acesteia. Practic, toți papii au condamnat public socialismul și comunismul, până la venirea actualului papă, Francisc.

Pe scurt, iată ce au învățat capii Bisericii Catolice de la apariția stângii, până la venirea Papei Francisc:

Papa Pius IX (1846-1878) spunea în Enciclica Nostis et Nobiscum, din 8 decembrie, 1849:

„Știți într-adevăr că scopul acestei conspirații nelegiuite este acela de a determina oamenii să răstoarne întreaga ordine a rânduielilor umane și să le atragă spre teoriile rele ale socialismului și comunismului, aducând confuzie cu învățături pervertite”.

Papa Leon XIII (1878-1903) a insistat în mai multe rânduri să aducă lămurire asupra răului cultivat de stânga, în encliclicele Diuturnum (29 iunie 1881), Humanum genus, (20 aprilie 1884), Quod Apostolici Muneris (28 decembrie 1878), Libertas Praestantissimum, (20 iunie 1888), Graves de Comuni Re (18 ianuarie 1901).

Papa Pius X (1903-1914) a condamnat cu severitate socialismul profesat de unii dintre catolici, în Scrisoarea Apostolică Notre Charge Apostolique (25 august 1910) adresată episcopilor francezi.

Papa Benedict XV (1914-1922) a reamintit de condamnarea socialismului făcută de Leon XIII, și a reafirmat-o, în Enciclica Ad Beatissimi Apostolorum (1 noiembrie 1914).

Papa Pius XI (1922-1939) în Enciclica Quadragesimo Anno (15 mai 1931), conchide: socialismul este fundamental opus creștinismului, așadar nu poate fi conciliat cu doctrina catolică.

Papa Pius XII (1939-1958) declara că Biserica va lupta până la sfârșit pentru a apăra valorile amenințate de socialism (Discorsi e Radiomessaggi, vol. XIV, p. 314, 14 septembrie 1952).

Papa Ioan XIII (1958-1963) declara că nici un creștin catolic nu poate subscrie nici măcar la socialismul moderat (Enciclică Mater et Magistra, 15 mai 1961)

Papa Paul VI atrage încă o dată atenția creștinilor catolici să nu se lase înșelați de socialism (Scrisoarea Apostolică Octogesima Adveniens, 14 mai 1971)

Papa Ioan Paul II (1978-2005) nu mai are nevoie de nici o prezentare a lui ori a felului în care s-a raportat la doctrina socialistă, ori comunistă. Viață lui întreagă a fost definită de lupta împotriva învățăturilor lagărului comunist și a Imperiului Răului, la învingerea căruia a avut o contribuție decisivă.

Papa Benedict XVI (2005-2013) a păstrat linia firească stabilită de înaintașii săi, condamnând socialismul, conform căruia Statul trebuie să controleze totul, timp în care pretinde că omul are nevoie doar de satisfacerea nevoilor ale trupului (Deus Caritas Est, 25 decembrie 2005).

Așadar, asta este poziția Bisericii Catolice în raport cu socialismul, cu comunismul, cu stânga. Ce se întâmplă acum în Biserica Româno Catolică, cu un papa care pare că primește cu zâmbetul pe buze simbolul blasfemiator al Mântuitorului Iisus Hristos răstignit pe secera și ciocan, care pare că profesează un fel de catolicism necatolic în raport cu stânga, este total împotriva doctrinei și tradiției creștinismului catolic, a învățăturii marilor papi care i-au precedat. În condițiile astea, ce se întâmplă acum în Biserica Catolică nu are cum să fie decât o ispita imensă, o încercare noua a credinței mulțimilor de catolici.

Ortodoxia

Nici în Ortodoxie nu este tocmai liniște. După ce au înfruntat tortionarii și călăii Imperiului comunist al răului, vreme de zeci de ani, mărturisind adevărurile de credință, după ce mulți au primit închisoarea și moartea martirică pentru ca nu au cedat comunismului, in mulțimea de slujitori și credincioși ai Bisericii Ruse e iar o tulburare mare – ierarhia bisericeasca moscovită o ia razna și susține fără rezerve politica lui Putin. Fundamentată, printre altele, pe concepțiile lui Dughin, condamnat in Biserica Rusa ca satanist, în anul 2002,

Politica țarului actual de la Moscova e cunoscută pentru câteva constante – ocupație militară, crime, corupție generalizată.
http://inliniedreapta.net/biserica-ortodoxa-rusa-in-2002-despre-ideologia-lui-alexandr-dughin-anti-ortodoxie-satanism-islamism-neopaganism/

Tot în Rusia, creștinii mai derutați sunt lăsați sa se închine la icoanele care il au reprezentat pe Stalin, mai marele criminalilor comunisti, iar Ivan cel Groaznic e acceptat ca erou national și în Biserică. Mai mult, Biserica Rusă a sărbătorit 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în 1917, adică exact anul de la care a început uciderea pe bandă a peste 100.000 de slujitori ai altarelor, ierarhi, preoți, diaconi, monahi ori de mir, la ordinul autorităților comuniste.

Intervenția înalților ierarhi ruși, pentru a mistifica istoria războiului de la 1877-1878 în urmă căruia și-au dobândit independența România și Bulgaria, e un alt exemplu al felului în care funcționează Biserica Rusă. http://inliniedreapta.net/blogpost/adevarul-rusilor-privind-jertfele-romanilor-in-razboiul-de-independenta-din-1877-1878/

In condițiile astea, atacurile la adresa ortodocșilor basarabeni, care se întorc la Biserica Ortodoxă Română, nu mai surprind pe nimeni. http://inliniedreapta.net/stire/preotul-si-primarul-din-satul-denereu-r.-moldova-amenintati-cu-moartea-dupa-trecerea-bisericii-la-bor/

Așadar și în Ortodoxie sunt ispite mari și lupte de dus. Dar toate acestea s-au mai întâmplat și, de fiecare data, creștinii și-au găsit drumul prin lumea asta, urmând legile divine și învățătura biblică.

Iar cuvântul Mântuitorului Hristos, aduce lămurire deplină pentru pentru creștinii de acum, ca si pentru cei dintotdeauna – „În lume necazuri veți avea; dar indrăzniti. Eu am biruit lumea.” (Ioan, XVI, 33)

Cambogia alunecă înapoi în comunism

1

Orice discuție despre Cambogia duce gândul la infioratorele crime în masă făcute de khmerii roșii, comuniștii cambogieni, în anii ’70, în urma cărora au apărut câmpiile morții, câmpuri umplute cu cadavrele unui sfert din populația acestei țări.

Imensa tragedie, cunoscută între timp lumii întregi, nu s-a întâmplat în izolare, fără știința cuiva, la ordinul unor nebuni care acționau dezordonat. Toate cele petrecute în Cambogia au avut inspirație și susținere din partea Partidului Comunist Chinez, care avea astfel un teren nou de punere în practică și observare a Revoluției Culturale, a concepțiilor comunismului chinezesc centrat pe ideile lui Mao. Invazia vietnameză a Cambogiei, începută în 1978, necesară pentru a elimina amenințarea unui război cu China pe două fronturi, a salvat bună parte din populația care trăia înfomentată și sub amenințarea permanentă a execuțiilor în masă ordonate de comisarii politici ai khmerilor roșii. Ocuparea Cambogiei a dus la luarea unui număr mare de prizonieri chinezi, consilieri militari și civili care fuseseră trimiși să susțină regimul criminal fără precedent condus de Pol Pot.

Așadar, cambogienii știu cine și ce sunt chinezii, cum și cât de mult i-au „ajutat” și ce le datorează. După retragerea trupelor vietnameze, în septembrie 1989, Cambogia a urmat calea bătută de toate țările foste comuniste, cu vechii comuniști, în cazul cambogienilor, înspăimântătorii khmeri roșii ocupând prim-planul politicii, de data asta travestiți în democrați. Monarhia a revenit decorativ împreună cu partidele, opoziție, presa liberă, toate cele. Comuniștii au păstrat controlul serviciilor secrete și al economiei, corupția e la cote astronomice, opoziția infiltrată. Poveste știută bine de noi, de altfel. Abia în anii din urmă a avut loc un proces al regimului khmerilor roșii cu care ocazie judecătorii și întreaga opinie publică au fost înfruntați de comuniști fără conștiința relelor făcute, care au găsit justificări mizerabile pentru orice rău făcut.

Nuon Chea

Nuon Chea, cunoscut în Cambogia și în lume ca „Brother number two”, ideolog șef, secund al lui Pol Pot, a declarat la proces că evacurea orașelor ordonată de khmerii roșii, pentru a-i trasforma pe toți orășenii în sclavi pe plantațiile de orez, lucru care a dus la moartea unui număr imens de nevinovați, a fost impusă de faptul că orașele erau pline de hoți, cartofori și prostituate…” Tot același Nuon Chea a declarat la sfârșitul procesului: „Unii puteau fi reeducați, alții nu… Revolutia trebuie să întărească forțele nației, nu să le distrugă, excepția fiind cei care după reeducare și reconstrucție, în mai multe ocazii, nu au putut fi reeducați și schimbați.”

Peste 70% din populația Cambogiei este născută după alungarea Khmerilor roșii de către vietnamezi, în 1978, așa că sunt din ce în ce mai puțini cei care își amintesc ce s-a întâmplat în anii ăia îngrozitori. Istoria se învață pe sărite și acolo, iar între cei care au trăit acei ani sunt și din cei care zic „avea toată lumea de lucru, se găsea de mâncare”…

Pol Pot în vizită în România, 1978

Vortextul chinezesc

Perioada de explorare a democrației, atât cât au înțeles combodgienii din ea, a ajuns la limită acum, în sincron cu ce se întâmplă în mai multe locuri din lume și în special în China. Principalul partid de opoziție, CNRP (Cambodia National Rescue Party) a fost interzis în 2017, presa pusă la respect, cel mai vizibil moment fiind închiderea publicației The Cambodia Daily, iar organizațiile nonguvernamentale acuzate de toate relele posibile. Timp în care organismele internaționale care cer intervenția împotriva corupției și oprirea încălcării drepturilor omului sunt privite oficial acum ca organisme dușmănoase.

Se cultivă relații din ce în ce mai strânse cu China, chiar dacă e de notorietate în zonă cât de otrăvite sunt darurile chinezilor. E știut cu siguranță în Cambogia cazul Pakistanului care a trebuit să înghită odată cu investițiile chineze, din care nu prea a avut de câștigat, și fantastica grosolănie a Beijingului, despre care s-a aflat că a tratat ani de zile cu rebelii separatiști din Balochistan, fără cunsotinta Islamabadului ori peste capul capul conducerii pakistaneze. Rebelii din Balochistan, apropiați de cele mai radicale rețele islamice și ucigași ai multor militari ori funcționari din administrația pakistaneză, doresc ruperea de Pakistan și înființarea unui stat independent, mai islamic decât Pakistanul.

În condițiile astea, cu înspăimântătoarea istorie recentă comună pe care o împart cambogienii și chinezii, cu tendințele și felul în care lucrează China acum, avea logică să vedem Cambodgia orientată total spre Statele Unite, ca multe dintre țările din zonă, ca țările vecine Vietnam și Thailanda. Numai că apelurile repetate făcute de țările civilizate pentru respectarea drepturilor omului și pentru intervenția împotriva corupției au devenit prea iritante pentru cripto-comuniștii de la Pnom Penh și au adăugat greutate suplimentară tendinței, greu de înțeles rațional, de revenire la comunism. Pe cursul asta s-a ajuns ca exercițiile militare comune cu Statele Unite să fie anulate și să fie înlocuite cu cele făcute în comun cu Armată Populară Chineză.

Aproperea de China, care se redefinește iar urmând comunismul maoist, e din ce în ce mai vizibilă, în condițiile în care Vietnamul are destui oameni cu influență în politica cambogiană, care fac tot ce e omenește posibil să îndepărteze Cambogia de China. Numai că, din ce se vede evident acum, majoritatea politicienilor cambogieni, mulți foști khmeri roșii, ca însuși premierul Hun Sen, trag să ducă țara înapoi în zona noului lagarului chinez, neținând cont de ce mai aduce asta. Și asta e de-a dreptul înspăimântător.

Jurnal Rapid