Imperiul roman târziu si reflexele istoriografice ale stângii

2

Discursul politic al stângii a folosit intens, ab initio, un model de interpretare liniară, simplificată a istoriei, care trebuia să justifice și să dea coerență imaginatei supremații a modelului comunist – lumea a dus-o greu tare, în majoritatea timpului, până să vină ei să rezolve marile probleme ale omenirii. Modificările făcute în educație, în sensul dorit de stânga, au dus la impunerea ignorarii fățișe a unor perioade și fapte istorice și accentuarea altora cu mult peste valoarea lor reală, ceea ce a creat o viziune istorică falsificată prin omisiuni și exagerări, în bună parte, și la o contagiune generală a narațiunii istorice. Cea mai ușor vizibilă este numirea Evului Mediu „Ev Întunecat” pentru a defini o perioadă despre care s-au învățat și se popularizează din ce în ce mai puține adevăruri. Sursa istorică pentru interpretarea aceasta a istoriei medievale are totuși câteva izvoare identificabile în perioada respectivă, de la Sfântul Ieronim și Sfântul Patrick, în secolul V, la Grigorie din Tour și Beda Venerabilul în secolul VI, care deplângeau gloria pierdută a Romei, la Petrarca (1304- 1374), nostalgic al antichității clasice. Dar între timp, în Evul Mediu, Occidentul începuse să fie populat de mănăstirile care erau centre unde se promovau cititul, învățatul, unde erau cultivate ori patronate artele și, de multe ori, și științele, începeau să fie fondate marile universități iar puterea politică a regilor se intersecta și era de multe ori limitată de cea papală. Legile statelor medievale erau în bună parte preluări din legile romane alături de interpretări ale legii divine descoperite în Decalog, iar viața morală era centrată pe valorile morale evanghelice, lucru imposibil de privit cu bunăvoință de către iacobini și până la toți cei ai stângii zilelor noastre. În consecință, pentru autorii stângii și cititorii lor, dacă morala, legile, școala, artele și chiar științele erau promovate și patronate de Biserică, e clar – totul era stricat, întunecat, primitiv. Și se pare că viziunea lor, absolut nejustificată istoric, prea puțin combătută, s-a impus ca viziune cvasigenerală.

În ceea ce îi privește pe autorii Evului Mediu Timpuriu, care regretau anii de aur ai Romei, aceștia nu sufereau pentru că lumea întreagă se pierduse în întuneric, ci mai degrabă pentru că nu mai aveau acces la pacea noului Imperiu roman, cel mutat în Răsărit, în timp ce lumea în care trăiau ei nu mai avea siguranța și confortul anilor de stabilitate din vremea Occidentului roman. Noua putere a Romei e mai mult spirituală, dar omniprezentă, imediat după ce Imperiul își mută capitala la Constantinopol. Începând de la Leon I, papa care l-a oprit pe Attila să intre în Roma și l-a convins să se retragă din Italia, în anul 452, până la Sfântul Grigore cel Mare, în secolul IV, papa despre care Sfântul Grigore de Tours spune că a fost cel mai educat om al timpurilor sale, la Inocențiu III, preputernicul papă rămas în istorie ca cea mai puternică persoană din Occidentul sec XII, Biserica a păstrat într-o formă mai mult sau mai puțin sublimată starea imperială a perioadelor când capitala imperiului era la Roma.

Altă minciună sfruntată a istoriei, care a picat bine în campusul ideologic al stângii ce se camuflează în culorile valorilor conservatoare și a ajuns să fie destul de larg folosită, este legenda despre decăderea morală a Imperiului roman târziu care ar fi antrenat slăbirea, atomizarea și pierderea Imperiului, marcând intrarea în haosul întunecat al Evului mediu. Aici e vorba tot de mistificare și ignoranță programată. Imperiul roman devenit imperiu creștin nu mai era de multă vreme un spațiu al decăderii morale, care e de altfel specifică perioadelor de glorie a Romei antecreștine, când nu se punea problema slăbirii militare a imperiului. Vremea lui Nero (37 – 68) ar fi reperul principal al decăderii morale larg răspândite, dar de la domnia lui până la prăbușirea Imperiului în Apus sunt sute bune de ani, așa că nici în felul acesta nu poate fi explicată deriva morală drept cauză a sfârșitului lumii romane. De la acceptarea legală a creștinismului în Imperiul roman, în anul 313 prin Edictul de la Mediolanum, societatea romană începe să fie din ce în ce mai influențată de valorile creștine și imperiul întreg începe să devină, cu timpul, un imperiu creștin. Chiar dacă în secolul V pierde Occidentul și Roma, Imperiul își va continua multe sute de ani existența în nota sa specifică de spațiu civilizat și avansat al lumii, în Răsărit, în jurul noii capitale stabilite de Constantin cel Mare, Constantinopol. În tot imperiul, in continuare educația ocupă un loc foarte important, copiii încep ciclul primar din jurul vârstei de 7 ani, accentul se pune pe aritmetică, limbă și literatură creștină, predate de învățători, apoi ciclul secundar, unde se învață gramatică și literatură creștină și clasică, matematici, astronomie, logică și muzică, iar educația cea mai înaltă se face in universități, dintre care cele mai cunoscute fiind cele din Constantinopol și Atena.

Din istoria bizantină trebuie amintit marele Împărat Justinian I, care, în timpul domniei sale, între 527 și 565, a reușit în bună parte restaurarea Imperiului (Renovatio Imperii) recâștigând Italia întreagă, sudul Spaniei și Nordul Africii. Împăratul a reușit reformarea întregului sistem de legi romane, opera constând în colecții de legi numite împreună Corpus Iuris Civilis, care a format baza sistemului de legi modern occidental, deși intial, în Occident, a fost folosită numai în Italia și în teritoriile recucerite, de unde, cu timpul, a trecut la cele mai multe țări europene. Câteva exemple din legile lui Justinian: violatorii erau aspru pedepsiți, femeile erau protejate să nu fie forțate să se prostitueze, prostituatele erau protejate să nu fie exploatate, soțul nu putea contracta un împrumut fără acordul soției și femeile condamnate erau păzite de femei gardian, pentru a nu ajunge victime ale abuzului sexual din partea bărbaților gardieni… Barbarie de început de Ev Mediu și decădere morală a vieții romane din ultima perioada a Imperiului, nu-i așa?

Economia, învățământul, artele, au cunoscut o perioada de relansare și reînnoire în Imperiu, sub administrația eficientă a unui stat reformat cam de cate ori a fost cazul.
După moartea marelui împărat, lumea romană care își mutase centrul în Răsărit a trecut prin perioade diferite, mai mult sau mai puțin faste, dar în niciun caz de sălbăticie întunecată.

Către ultima perioadă a imperiului, în secolele IX, X și XI, în timpul împăraților care au format dinastia macedoneană, Imperiul roman de Răsărit, restrâns la Asia Mică, Grecia, Balcani și parte din sudul Italiei, revine iarăși la o perioada foarte prielnică în care puterea militară crește și aduce stabilitatea granițelor, teritorii noi sunt cucerite, economia înflorește, populația a crescut, iar educația și artele ajung la un nou apogeu. Textele vechi au fost păstrate, copiate și răspândite, in acestă perioadă. Arhitectura se relansează. Perioada acesta poartă, de altfel, numele de Renașterea Macedoneană, care o precede pe cea Occidentală – cea care ar fi scos Europa din pretinsul întuneric al Evului Mediu… Numai că Renașterea Macedoneană are loc în ultima perioada a Imperiului roman și cam în perioada de mijloc a Evului Mediu, când, din câte înțelegem din ce declamă propaganda stângii, era perioada aceea întunecată, înapoiată, lipsită de lege, de arte, de educație, de științe, în fine, de civilizație. Și asta numai pentru că era o perioadă dominată de credința creștină.

ACP

Boicotul referendumului pentru familie

9

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi intamplat dacă majoritarii i-ar fi sprijinit pe „progresiști”, de câtă „toleranță” și disponibilitate pentru „dialog” ar fi dat aceștia dovadă. Cum ar mai fi boicotat ei „barbaria” unui referendum care ar fi urmat să le dea câștig de cauză. Gândirea pios-neutră ne dă și în preajma referendumului din 7 octombrie lecții de liberalism, uitând să ne aducă aminte că ne aflăm în plin război cultural. Într-un război început și întreținut de către reprezentanții bine orientați ideologic ai  minorităților sexuale.

Îdeea că Biserica n-ar avea voie să se amestece în treburile Statului este readusă în discuție cu o consecvență hipnotică – lasă că are voie Statul să se amestece în treburile ei! „Bunul simț” și „liberalismul” structural ne cer să ignorăm că acesta se amestecă de cel puțin 100 de ani în treburile acesteia. Marginalizând-o, interzicând-o, deposedând-o de bunuri, băgând-o în pușcării iar apoi, în culmea democrației, recompensând-o cu un rol decorativ. Sau, cum se întamplă în Rusia lui Putin, dimpotrivă, investind-o cu un rol activ în redeșteptarea imperialismului sovietic. Adică deposedând-o din nou de funcția ei reala.

Nu ne spune nimeni de ce ar trebui să ne temem mai tare de posibilele abuzuri pe care le-ar comite Biserica în raport cu Statul, decât de cele pe care le-a comis și le comite Statul în raport cu ea. Nu înțelegem iarăși de ce e democratic ca un cetățean să faca parte dintr-un partid creștin-democrat, dar e „iliberal” să militeze pentru implementarea creștin- democrației. Sau de ce, în mod repetat și voit, o temă care ține de reglementarea moralei publice, ca aceea a definirii căsătoriei, este confundată cu una ce se ocupă de interzicera libertăților individuale.

Minoritățile sexuale au tot dreptul să-și exprime dezacordul în legătură cu definiția tradițională a familiei, și să trăiască în dezacord cu ea, dar nu au voie să se exprime în locul majoritarilor asupra a ceea ce ar presupune o noua definire a ei. (Re)definirea din punct de vedere juridic a căsătoriei este o chestiune de ordin public și nu de ordin privat, așa cum ne sugerează în continuu intelectualii iluminați de logica „progresistă”, pentru că efectele ei se răsfrâng asupra întregii societăți. Dacă minoritarii ar fi singurele ființe din lume care se „căsătoresc”, atunci societatea nu ar avea nici o dilemă de rezolvat, după cum, până la momentul punerii în discutie a legalizarii căsătoriior dintre persoanele de acelasi sex, se știa foarte bine ce înseamnă căsătoria și nu era nevoie de nici o clarificare a termenului.

Deocamdată, comunității LGBT nu i se refuză nici un drept, și-l refuză ea singură. Cu dreptul la căsătorie e ca și cu dreptul la muncă: nu poți pretinde că ți-a fost refuzat, pe motiv că nu ai profitat de el. Sub pretenția că se ocupă de solicitarea unui drept universal, ea cere de fapt anularea actualei definiții a căsătoriei, care s-ar produce automat în momentul în care ar include termenii minoritarilor. De ce nu se pot căsători minoritățile sexuale? Simplu, pentru că nu acceptă definiția actuală a căsătoriei. Ca atare, problema trebuie cautată în modul în care este definit un drept și nu în acordarea/neacordarea lui.

Ce șansă au avut minoritarii în fața majorității? În principiu să devină convingatori, raționali, să nu mai confunde merele cu perele, și mai ales să n-o mai facă intenționat. Adică aceeași pe care au avut-o în celelalte democratii ale lumii. Ce-i drept, șansa de a-i convinge pe majoritari că se înșeală în problema legalizării căsătoriilor homosexuale este la fel de mare ca și aceea a majoritarilor de a le demonstra celor dintâi că au luat-o razna…

Cu cât ne apropiem mai mult de momentul referendumului, cu atât mă conving mai tare că trebuia organizat. Modul mizerabil în care organizarea acestuia este asociată cu satisfacerea intereselor actualului lider PSD, pentru a-i falsifica miza în ochii electoratului antipesedist, îmi dovedește încă o dată că nu trebuie să am nici o încredere în scrupulele formatorilor de opinie „progresiști”. De altfel,c red că românii au apelat la soluția referendumului tocmai pentru că și-au pierdut încrederea în buna credință a politicienilor și a „deontologilor” care le predau religia corectitudinii politice. Și, în mod real, pentru că nu se mai simt reprezentați aproape de nimeni.

Viitorul Europei

6
The Romans in their Decadence Painting by Thomas Couture

Văzând la știri  protestele violente anti-imigraţie din orașul german Chemnitz, care au avut loc după ce un german de 35 de ani a fost înjunghiat mortal de către doi azilanți, nu putem să nu ne facem griji legate de viitorul nostru.

Care ar putea fi oare viitorul Europei? Cum va arăta continentul peste o sută sau peste două sute de ani? Evident că ne pot trece foarte multe scenarii prin fața ochilor, unele sunt mai plauzibile altele mai puțin, de unele ne-am bucura pe când de altele ne-ar fi teamă. Dacă ar fi să lăsăm la o parte un dezastru natural, unul ecologic sau un război nuclear care oare ar ar fi scenariu de care ne-ar fi, poate, cel mai teamă? S-a mai întâmplat ceva asemănător în trecut? Ce am putea noi  învăța noi din trecut?

Să începem prin a ne aduce aminte de o anumită etapă istorică și anume de  Imperiul Roman aflat în perioada marilor migrații.

Atunci barbarii admirau dar totodată urau și invidiau lumea romană. Pe de altă aparte romanii se considerau a fi lumea civilizată, din perspectiva lor toți ceilalți erau înapoiați, bruți, necizelați și imaturi. Romanii aveau drumuri, băi, un sistem legislativ și juridic bine pus la punct, o economie performantă… dar treptat moravurile lor începură să decadă iar cultura lor să dea semne de slăbiciune. Reformarea armatei nu mai reușea să țină pasul cu nevoile imperiului, astfel că barbarii erau din ce în ce mai greu de ținut în afara lumii civilizate.  Cu timpul romanii au încercat din ce în ce mai mult să se folosească de barbari, dar această simbioză era de multe ori cu două tăișuri, imperiul nu îi dorea dar avea totuși nevoie de ei. Treptat, treptat ei au fost acceptați în interiorul imperiului cu obligația de a-l apăra de alți invadatori.

Până la urmă popoarele migratoare  au cucerit, au distrus lumea romană, au creat noi state, iar între emigranți și băștinași a avut loc o etnogeneză ce a dat naștere la o serie de noi popoare, cum ar fi de pildă francezi, spanioli, englezii, italienii. Din punct de vedere cultural acest proces apare inițial ca un mare pas înapoi. Acea perioadă întunecată a durat câteva sute de ani, până ce Europa medievală s-a organizat zidind o nouă civilizație sofisticată. Ulterior, în cadrul Renașterii valorile lumii greco-romane au fost redescoperite și treptat interiorizate de către statele Europene.

Cred că ceea ce s-a întâmplat atunci seamănă într-o oarecare măsură cu ceea ce se petrece acum dar această asemănare este doar parțială.

Marea diferență față de atunci constă în credințele și valorile celor ce vin acum. În cazul emigranților musulmani mentalitatea lor este profund divergentă față de cea autohtonă. O bună parte dintre ei nu vin pentru a se integra în cultura noastră ci pentru a ne  integra, a ne asimila ei pe noi. Majoritatea musulmanilor sunt convinși de superioritatea religiei lor de superioritatea  întregului lor Weltanschaung. O parte dintre ei, ne urăsc, ne disprețuiesc, doresc să ne islamizeze, dar doresc și să profite de ajutoarele noastre sociale, considerându-ne  totodată slabi și degenerați. Evident că printre ei sunt și foarte mulți oameni de treabă, dar, din păcate, nu ei sunt cei ce dau tonul și nu vorbim de oameni ci de ideologii.

Dacă privim ritmul  în care vin imigranții și dacă analizăm natalitatea lor și pe cea a băștinașilor, atunci este foarte probabil ca peste o sută sau două sute de ani să asistăm la un colaps al lumii occidentale. Este posibil să avem atunci o Europă preponderent islamică cu o populație puternic metisată cu imigranții din afara bătrânului continent. Situația ar putea semăna oarecum cu cea de după colapsul Imperiului Roman, dar cu o diferență majoră! Barbari germanici nu au vrut să anihileze cultura romană ci au vrut să se integreze în Imperiu. Dacă ar fi avut o atitudine asemănătoare cu a unei bune părți a imigranților de astăzi atunci, de pildă, vechii germanici ar fi  impus religia și cultura lor, negând, interzicând și distrugând vechile realizări ale romanilor întrucât ar fi fost de neintegrat în propria lor cultură barbară.

Într-un asemenea scenariu sumbru „băștinașii” se vor amesteca din ce în ce mai mult cu noii veniți și se vor converti la islam. Femeile luate de soții de către imigranți vor trece automat la islam, iar o parte dintre bărbați o vor face de nevoie sau din interes, aceasta  după ce se va atinge o anumită masă critică. Restul băștinașilor, fie vor emigra, poate spre America sau poate că vor fi doar tolerați în maniera în care sunt tolerați copții din  Egiptul musulman.  Atunci, oricât de teamă ne-ar fi de așa ceva,  este posibil ca valorile lumi occidentale să fie înlocuite cu alte valori, cu cele islamice, iar cele vechi vor fi blamate, interzise și demonizate. Este de asemenea  foarte probabil ca atunci să asistăm la un alt ev mediu cu noi etnogeneze, cu apariția de noi popoare și noi entități statale, cu un recul în ceea ce privește știința, arta, filosofia…

Probabil că bătrânul continent va trece atunci printr-o perioadă tulbure în care diverse state Europene dar de cultură musulmană vor da lupte grele  între ele. Cu toate că vor fi toate sunite, vor vorbi limbi diferite. Va exista o cruntă dușmănie între ele.  Probabil că în actuala Franță vor predomina cei de origine magrebiană iar în fosta Germanie cei de origine turcă, pe când în Anglia dominanți vor fi cei de origine pakistaneză. În actuala Rusie musulmanii vor fi de asemenea majoritari iar în actualele țări din sud-estul continentului romii se vor impune ca fiind puterea dominantă. Este posibil ca o insulă de veche civilizație europeană să supraviețuiască în zona Poloniei, Belarus, Ucraina și a Țărilor Baltice.

Dacă ar fi să derulăm în continuare un asemenea scenariu este posibil ca peste alte câteva sute de ani să asistăm la o nouă renaștere, renaștere în care vechile valori ale lumii occidentale să fie redescoperite și să servească drept inspirație pentru o altă Weltanschaung, astfel, se va crea o sinteză între vechea și noua lume. Dar la fel de posibil este ca o astfel de nouă renaștere să nu poată avea loc, imposibilitate datorată tocmai incapacității de a se reforma proprie islamului.

În trecut, istoria a funcționat ,, conform“ dialecticii lui Hegel: teză, antiteză și sinteză. Poate că atunci când vor ajunge în faza sintezei, vechile valori  Europene vor reînvia și vor fi puse în slujba unei noi culturi … doar că în cazul acesta am serioase dubii că va putea fi o sinteză și nu o simplă anihilare culturală, așa cum a reușit Islamul să facă în Iran sau în Egipt.

Ce a mai rămas astăzi în cultura Egipteană din gloria faraonilor? Egiptenii de astăzi, cu excepția copților, sunt islamizati, se consideră arabi și nu se mai identifică cultural cu vechii locuitori. Majoritatea populației sprijină Frăția Musulmană – o mișcare islamistă radicală – a cărui reprezentant  Mohamed Morsi a câștigat alegerile prezidențiale din 2012  doar pentru a fi data jos de la putere în 2013 de către armată. Minoritatea creștină coptă este terorizată constant de către majoritatea musulmană. Răpiri, bătăi, discriminări la angajare, căsătorii și implicit convertiri forțate sunt la ordinea zilei. Din când în când câte o bombă explodează în cartierele copte sau câte o biserică este incendiată.

Din perspectiva noastră ca europeni un asemenea scenariu ar fi dramatic dacă nu chiar deprimant și revoltător. Dacă rămânem pasivi și nu facem nimic sporim șansele ca un astfel de scenariu să poată deveni realitate.  Dacă, de pildă, nu încurajăm natalitatea, nu departajăm refugiații adevărați de imigranții motivați doar de un trăi mai bun, dacă nu ne revitalizăm anumite valori fundamentale ale culturi noastre, atunci este posibil ca nepoții noștri să trăiască într-o lume foarte diferită de cea în care trăim noi acum.

Este responsabilitatea noastră a  tuturor cum va arăta următoarea cultură europeană. În cele din urmă întrebările  fundamentale sunt: În ce fel de lume dorim să trăiască urmașii, urmașilor noștri? Ce responsabilitate avem noi față de realizările culturale ale înaintașilor noștri? Dorim să păstrăm realizările lor sau le abandonăm pur și simplu? Cum vom răspunde la aceste întrebări va schimba într-un fel sau altul Europa de mâine.

Silviu Buzan

Ortodoxia în America și propaganda rusă

1
Biserica ortodoxă Sf. Nicolae, distrusă în întregime în atacul din 11 Septembrie 2001
Biserica ortodoxă Sf. Nicolae, distrusă în întregime în atacul din 11 Septembrie 2001

foto: Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din New York, distrusă în întregime la atacul din 11 septembrie 2001

Înființarea apropiată a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei ca Biserica autocefală, așadar ieșirea Ucrainei din ascultarea canonică a Rusiei, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a produs la Moscova un val de ieșiri furioase ce îl au că țintă pe Patriarhul Bartolomeu I, imediat acuzat de propaganda rusă că astfel face jocurile Statelor Unite, după ce îl acuzase deja că este în legătură cu serviciile secrete americane.

În lupta dată pentru a nu pierde influența în lumea ortodoxă, propaganda Kremlinului folosește teme ce nu sunt doar departe de realitate, dar care văzute cu atenție pot fi ușor întoarse, odată cu cunoașterea realității, împotriva celor care le lansează și exploatează manipulator. Câtă vreme nu pot lupta pentru mințile oamenilor (pentru că orice demers rațional defavorizează Rusia lui Putin), cei care se ocupă de arma propagandistică încearcă să cucerească inimile lor, recursul la emoțional dându-le oarecare șanse în lumea ortodoxă, până la cunoașterea datelor reale.

Președintele american George W. Buch și Arhiepiscopul Demetrios al Bisericii Ortodoxe Grecești, la celebrarea independenței Greciei, 25 martie 2008, la Casa Albă. foto: AFP

Rusia lui Putin se prezintă ca o mare campioană a Ortodoxiei, care, pe temeiul numărului mare de credincioși și al unei tradiții interpretabile, pretinde primatul asupra întregii lumi creștine a Răsăritului. Obsesia recurentă a rușilor de a numi Moscova „A Treia Romă”, de a-și vedea subordonată întreaga Ortodoxie, este concepția cea mai nepotrivită într-o lume ecleziastică sinodală, în care rușii au apărut cu 900 de ani mai târziu decât mare parte din bisericile ortodoxe. Și dacă Rusia e prezentată de propagandă ca o țară sfântă a Ortodoxiei, opusă ei este desemnată America, țară a tuturor relelor spirituale unde ortodocșii nu se pot simți acasă.

Numai că țara asta „sfântă” a Ortodoxiei este țara în care a fost posibilă instaurarea unui regim absolut ateist, unde a fost posibilă uciderea a 100.000 de slujitori ai Bisericii, în care Biserica a fost închisă pentru 70 de ani, unde slujitorii au fost înlocuiți de kagebiști travestiți în odăjdii și unde chiar și acum, după căderea comunismului, puterea politică are total subordonată Biserica împotriva oricărui interes creștin. Lucru specific în Rusia dintotdeauna, de altfel. Mai mult, Biserica Rusiei e atât de
„dreptcredincioasă” că permite cinstirea lui Stalin, mai marele criminalilor celor mai răi, în icoane, în biserici.

Iar aventura totalitară a lui Putin este ideal acompaniată de declarații ale unor înalți prelați rusi care susțin că uciderea opozanților e un lucru plăcut lui Dumnezeu, așadar recomandabil… Cât privește numărul mare de creștini cu care se recomandă Biserica rusă, aceștia sunt doar pe hârtie câți spun ei că ar fi, mulți ruși fiind nebotezați sau atei, pe lângă faptul că în Rusia numărul creștinilor practicanți este foarte mic raportat la numărul creștinilor declarați.

În statistici rușii apar în partea cea mai de jos a clasamentului celor care frecvetează biserica, într-o situație comparabilă ce cea a poparelor celor mai lipsite de religiozitate din Europa. Iar raportat la Ucraina, lucrurile nu arată deloc favorabil Rusiei: 16% din ucrainieni declară că merg la biserică săptămânal, iar rușii, între 2 și 7%, în funcție de sondaj. În Republica Moldova, 15% dintre cetățeni merg săptămânal la serviciul religios, iar în România, 24%.

În ceea ce îi privește pe americani, 36% dintre ei merg la biserică săptămânal

Din evidente motive strategice propagandiștii ruși țintesc invariabil SUA, pe care o prezintă ca loc unde creștinii ortodocși ar trăi într-un fel de discriminare generică, ce ar face ca cel care este botezat în Biserica Ortodoxă și mărturisește Crezul Niceo-Constatinopolitan să se simtă străin de societatea americană, să trăiască la marginea ei, să nu aibă acces la tot ce oferă acesta restului cetățenilor.

De aici concluzia că dacă suntem aliați ai americanilor Biserica va avea probleme, câtă vreme aceștia nu prea văd cu ochi buni Ortodoxia. Asta în timp ce Biserica Ortodoxă și-ar trăi o perioadă de aur în Rusia lui Putin.

Propaganda rusă vine și cu întrebarea malițioasă „de ce nu au trecut mai mulți americani la Ortodoxie?”, ignorându-se faptul că la venirea majorității creștinilor ortodocși în Statele Unite, în secolul XX, era prezent un efort general de catehizare intensivă din partea protestanților, început încă dinainte de coborârea pe pământ american a pasagerilor vasului Mayflower, cu câteva sute de ani înainte…

Dar și în condițiile în care țara are o majoritate de protestanți și un număr mare de catolici, Biserica Ortodoxă și-a găsit locul ei, de nimic îngrădită. Din perspectiva ecleziastică, viața Ortodoxiei din Statele Unite este una împlinită, cu sfinți mari, cunoscuți, cu biserici frumoase, cu mănăstiri, cu comunități unite, prospere. Și liberă.

În același timp, având un număr de creștini aproximat între 3 și 6 milioane împărțiți în comunități etnice ale europenilor din est ori arabe sau etnici americani membri ai Bisericii Ortodoxe în America, Ortodoxia americană este destul de complicată canonic/administrativ.

Astfel, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol are în ascultare Arhidioceza Grec-Ortodoxă, Biserica Ortodoxă Ucraineană din Statele Unite, Dioceza Carpato-Rusă din America, Dioceza Ortodoxă Albaneză din America și Vicariatul comunităților iordaniene și palestiniene.

Biserica Ortodoxă Rusă are jurisdicție asupra unității canonice numită Parohiile Patriarhiei Ruse în America, o organizație administrativă mică înființată în 1970 în ascultarea Moscovei, dar și asupra Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR), din 2007. ROCOR este biserica exilului rus înființată în anii ’20 de cei care fugiseră din URSS de bolșevici și are o lungă istorie de luptă cu Moscova dar, infiltrată în timp cu agenții KGB, în urma unei operațiuni mamut întinse pe mai multe zeci de ani, a cedat și a fost adusă în ascultarea Patriarhiei Moscovei, a Kremlinului, la ordinul lui Putin, care s-a ocupat personal de finalizarea acestui proces.

Biserica Ortodoxă Sârbă are Eparhiile din Statele Unite, Biserica Ortodoxă Bulgară are o dioceza americană, Biserica Georgiei are câteva parohii și, evident, trebuie menționată aici și Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, a Patriarhiei Române.

Chiar și situația în care a fost atât de împărțită, Ortodoxia a crescut în Statele Unite și în numărul creștinilor, dar și în calitatea duhovnicească pe care a reflectat-o asupra lumii întregi prin viețile sfinților, cuvioșilor și teologilor de acolo.

Sfântul Ioan Maximovici, unul dintre cei mai mari sfinți ai secolului XX a trăit ultimii ani vieții sale în Statele Unite, unde a fost chemat din Franța, de creștinii americani, în 1962. Așezat la San Francisco, unde a ajutat la terminarea marii catedrale ridicate în cinstea Icoanei Maicii Domnului, arhiepiscopul sfânt a impus respectarea cu rigoare înnoită în cele ce priveau învățătura și practica Bisericii. În 1963, cu binecuvântarea sa, a fost întemeiată Frăția Preacuviosului Gherman al Alaskăi, devenită apoi cel mai important centru misionar ortodox din California.

Alt mare trăitor ortodox din Statele Unite cunoscut în toată lumea este Părintele Serafim Rose, ucenic cu har al Sfântului Ioan Maximovici și inspirat autor al mai multor cărți de teologie ortodoxă.

Părintele Alexandru Schmemann, unul dintre cei mai cunscuti și influenți teologi ortodocși ai secolului XX, a trăit de asemeni în Statele Unite. A predat la Columbia University, New York University, Union Theological Seminary, General Theological Seminary în New York, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale. A fost trimis ca observator al Bisericii Ortodoxe la Conciliul II Vatican, care s-a desfășurat între 1962 și 1965. Predicile sale în limba rusă au fost difuzate de Radio Europa Liberă în URSS, vreme de 30 de ani.

Între autorii laici de teologie ortodoxă, creștini cunoscuți societății americane, cel mai ilustru exemplu este cel al lui Igor Sikorsky, care spunea despre originile sale „familia mea este de origine rusă. Bunicul și alți strămoși de ai mei, începând din vremea lui Petru cel Mare, au fost preoți ortodocși”. Inventator genial, manager de excepție, a conceput Sikorsky R4, primul elicopter fabricat în producție de masă, în 1942. Practic cel mai important om din Statele Unite în conceperea și producerea elicopterelor și unul dintre cei mai importanți din industria aeronautică mondială, Sikorsky a fost unul dintre creștinii americani cunoscuți care au trăit și murit în credință ortodoxă.

Așadar Ortodoxia are în Statele Unite o existența netulburată, care îi permite să dea sfinți, teologi însemnați, să își țină școli teologice mari, să ridice catedrale…

Iar în timp ce în Statele Unite se ridicau catedrale și biserici ortodoxe în care se reflectă dragostea de Dumnezeu a creștinilor de acolo și bunăstarea cu care au fost binecuvântați, în URSS se daramau bisericile, ori erau batjocorite de bolșevici. E de observat, legat de ruși, că și aceștia au putut și pot trăi cum se cuvine creștinilor ortodocși, în dreapta credință, dar asta în mediul Americii, nu în URSS ori în Rusia lui Putin, unde Biserica a fost și este subordonată intereselor și pornirilor criminale ale Kremlinului.

În perspectivă laică, situația generală a creștinilor ortodocși în societatea americană este de asemeni ușor de văzut, urmărind doi indicatori care sunt definitorii – educația și veniturile. Și propaganda pretins conservatoare a rușilor, și cea a stângii, îi prezintă pe creștinii ortodocși americani că fiind o subspecie de oameni puțin educați, captivi în comunități lipsite de mari posibilități materiale. Numai că, în privința educației, studiile arată un lucru oarecum surprinzător: ortodocșii din Statele Unite sunt foarte bine așezați, având un nivel general vizibil mai ridicat decât cel al mediei populației tipic americane. În măsurătorile din 2017 făcute de Statista (portalul german cu una din cele mai căutate baze de date din lume) populația ortodoxă apare în clasamentul educației pe grupuri religioase imediat după evrei, hinduși și unitarieni, fiind deasupra mormonilor, budistilor, catolicilor, celor non afiliați și imensei majorități a protestanților.

Urmând situației educației, veniturile se prezină similar, corelația fiind relativ ușor de făcut. Creștinii ortodocși americani au, în medie, o situație financiară care îi situează vizibil peste majoritatea populației din Statele Unite. Familiile creștinilor ortodocși au venituri mai mari decât cele ale celor mai mulți dintre protestanți, care formează majoritatea populației, decât cele ale catolicilor, musulmanilor și budistilor americani.

Toate acestea arată că America nu este nici pe departe o putere potrivnică creștinilor Ortodoxiei, cum a fost URSS vreme de 70 de ani, și nici nu încearcă să își subordoneze Biserica intereselor strategice, cum o face Kremlinul lui Putin. America nu spionează ierarhii ortodocși cum o fac rușii, la scară extinsă, nu infiltrează cu agenții săi Biserica, cum e de notorietate că se face în Rusia din vremea lui Ivan cel Groaznic până în zilele noastre. Așa că, in disputa asta, e ușor de știut care e partea celor care nu trebuie crezuti si susținuți.

ACP

Familia „tradițională” a stîngii: de la Igor Dodon la Europa Liberă

    1

    În ajunul „Conferinței Mondiale a Familiilor”, găzduită de Igor Dodon între 14 și 16 septembrie, Radio Europa Liberă a abordat cîteva poziții critice vizavi de acest eveniment, exprimate în cadrul unei mese rotunde, convocată de o serie de organizații non-guvernamentale.

    Interogînd aceste voci critice, postul de radio s-a făcut că adună la masa dezbaterii păreri „echidistante”, „profesioniste”, pe care le-a prezentat neutru ca venind din zona „organizațiilor pentru apărarea drepturilor civile”, descrise ca „preocupate de extinderea protecției drepturilor fundamentale”.

    Cine sunt acestea?

    Conferința „critică” a fost organizată de activiștii din jurul platzforma.md, un site de stînga, finanțat de fundația socialiștilor europeni „Friedrich Ebert Stiftung”, Centrul EuroRegional pentru Inițiative Civice, cu sprijinul Ambasadei Olandei.

    Deși nu au afiliere europeană, socialiștii lui Dodon fac parte, ca observatori, din Internaționala socialistă, împreună cu PSD-ul românesc de altfel, care la Bruxelles votează în plen, prin deputații săi, agende „progresiste” despre programe de educație – a se citi adesea – îndoctrinare  sexuală și de gen (Raportul Estrela), pe cînd în țară afișează o ipocrită pioșenie și un fals tradiționalism opincar. Ca și ciracii președintelui moldovean.

    Conferința a adunat și invitați de la Fundația „Soros” și Centrul de Politici și Reforme.

    Cel mai adesea, luată la bani mărunți, unicul argument al acestui tip de socializare civică rămîne cel al autorității. Sub acoperirea prestigiului asigurat de sursa occidentală a finanțărilor, punctul de vedere al acestor organizații este prezentat, fără prea multe nuanțe, ca unicul și cel mai „obiectiv” în materie, cu autoritate absolută în fața unui public pe care, măcar teoretic, ar fi trebui să-l cultive în privința unui abc al valorilor fondatoare ale civilizației.

    În schimb, pozițiile lor sunt considerate a priori ca reflectînd centrul moral și ideologic al dezbaterii în R. Moldova, avînd o acoperire mediatică importantă, deși aceste ONG-uri și fundații nu sunt nicidecum neutre vizavi de subiect, promovîndu-și o agendă proprie, o definiție, înțelegere și concepție specifică asupra drepturilor omului, propria viziune despre modernitate, rolul și dimensiunea statului sau democrație pur și simplu.

    Cel mai grav pare faptul că publicul a fost învățat că această viziune ar fi – probabil – unica perspectivă occidentală asupra unor astfel de fenomene morale, politice, sociale, deși nu este adevărat.

    Ce este adevărat e că aceste organizații au fost cele mai prezente, active și prozelite în Europa de Est după căderea comunismului, în state precum R. Moldova, Polonia, Ucraina, țările din Caucaz șamd. Pentru că de regulă – politic, ideologic, – de ce nu psihologic – stînga e prozelită, iar dreapta își cam caută de treabă, adesea în propriul detriment.

    Or aceste ONG-uri trec drept de stînga în Occident, cu o agendă morală, ideologică, politică zis „progresistă”, ce include – printre altele – promovarea și extinderea drepturilor minorităților sexuale, cu tot efectul de destructurare și banalizare a unei instituții cum este căsătoria. Drepturi despre care încă nu există unanimitate, așa cum poate consideră activiștii autohtoni, că ar fi „fundamentale”.

    În acest context, postul de radio amintit ar trebui să dea dovadă de o minimă onestitate și profesionalism în a-și anunța publicul că i se prezintă punctul de vedere – dacă nu o întreagă agendă! – a unei pleiade de organizații de stînga, și nu edulcorat de „protecție a drepturilor civile” și „fundamentale”.

    Pentru că, așa cum ziceam, în privința a ceea ce înseamnă „drept fundamental” suntem departe de unanimitate. Dacă suntem atenți, cele mai prospere societăți occidentale, la care ne uităm astăzi cu jind, s-au construit pe o înțelegere – pe cît de restrînsă cantitativ, pe atît de concentrată calitativ a ideii de libertate negativă. Inflația contemporană de „drepturi” – de la închipuitul „drept” al căsătoriei homosexuale, pînă la „drepturi” la sănătate, loc de muncă, loc de trai șamd  – nu doar că nu se verifică adesea din punct de vedere definitoriu (nu există un „drept” la căsătorie, căsătoria nu e „drept” al omului, e o instituție recunoscută, formalizată prin care societatea în primul rînd, apoi statul ca expresie a acesteia, înțelege să recompenseze și protejeze cadrul responsabil în care se naște familia și noii membrii ai societății), dar intră în contradicție chiar cu ideea restrînsă, descrisă de caracterul zis „fundamental” al acestora – nu putem extinde o listă nesfîrșită de „drepturi fundamentale”. Acestea nu vor mai fi „fundamentale”, ci o proiecție ideologică, inclusiv asupra societății și indivizilor ca pretinși beneficiari. Fundamental înseamnă fundamental, în termeni tari morali și filosofici, nu „dreptul” la aer și apă curată.

    E necesară așadar definiția termenilor și a pozițiilor organizațiilor cu pricina, și nu prezentarea lor – prin omisiune – ca niște structuri „dezinteresate” ideologic față de aceste definiții și termeni.

    Apoi, într-o cheie subordonată, mai trebuie să înțelegem că orice cerere de extindere a unor închipuite drepturi făcută către stat nu ne garantează atît protecția acestor drepturi, cît creșterea în volum, putere, influență și control a statului asupra noastră. Orice pretenție de acest fel se cere a fi acoperită, respectată. Cine să pună în practică respectarea? Instituțiile statului. Cu alte cuvinte, în loc să revendicăm mai multă libertate de a ne gestiona independent viețile și destinele, cultivîndu-ne și întărindu-ne virtuțile individuale în exercițiul responsabil al libertății, ce facem? Cerem mai multă „protecție” de la un stat, pe care îl însărcinăm cu și mai multe puteri, cu și mai multe competențe, cu și mai multe resurse (financiare! – să nu ne facem iluzii) de a „asigura implementarea” și exercițiul (în practică cel mai adesea ineficient) al acestora. Ministere, departamente, instituții, agenții, gărzi de control, zeci, sute de mii de trăpăduși, angajați pe banii noștri să „vegheze” la aplicarea unei legislații (din ce în ce mai) stufoase, neclare, contradictorii.

    Aceasta este capcana – pe lîngă dezbaterea (strict) morală legată, în speță, de definiția căsătoriei  – a inflației drepturilor pozitive. Adică a acelor decretate, nu naturale – reieșite din datele morale și biologice fundamentale ale ființei umane.

    Neconcordanțele – dacă nu dezinformările – din material continuă prin amalgamul voit creat între definiția familiei și a căsătoriei. Dezbaterea e în toi în România, cu ocazia desfășurării Referendumului pentru clarificarea definiției constituționale a soților ca fiind bărbat și femeie, cu scopul de a anticipa interpretări echivoce, ce ar putea duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale sau avansarea agendei culturale de stînga referitoare inclusiv la adopții. E vorba despre o libertate de a care au uzat 3 milioane de români care au semnat pentru inițiativa referendară, și care nu se referă la restricționarea niciunor „drepturi” – inexistente, de altfel, ci doar la clarificarea definiției căsătoriei în conformitate cu datele morale, culturale și antropologice general acceptate în fața ofensive politicilor identitare ale stîngii.

    Inițiativa Coaliției pentru Familie din România a apărut, așadar, în urma ofensive venite din această zonă și care insista – inclusiv prin propuneri parlamentare – în favoarea legalizării – în primă instanță a parteneriatelor civile, apoi a căsătoriilor gay. Nu este o inițiativă a PSD-ului, așa cum se speculează, ci a unei coaliții de organizații laice și religioase, inclusiv neo-protestante. Or impostura PSD-ului la această temă, ca și a socialiștilor „creștini” cu secera și ciocanul ai lui Dodon, poate fi rapid demonstrată , asocierile politice oportuniste pe această temă nesubminînd în niciun fel argumentele și motivația morală a acestei inițiative de modificare a Constituției.

    Este așadar un fals cum că ar fi vorba fie de încălcarea unor „drepturi fundamentale” prin definiția inechivocă a căsătoriei între femeie și bărbat, ori de încercarea de a defini restrictiv „familia”. Iar modul selectiv în care s-a realizat alegerea și intervievarea experților „obiectivi” în domeniu nu contribuie la avansarea unei dezbateri oneste.

    Nu familia este obiectul definiției în cadrul referendumului din România care se va desfășura pe data de 7 octombrie, ci căsătoria! Bineînțeles, familia rămîne în continuare o realitate sociologică largă și complexă, putînd însemna mama, tata și copilul, mame singure, tați văduvi, dar și unchi, mătuși, verișori, bunici, nași, cumetri, și – de ce nu – un trib întreg. Căsătoria e, însă, un act, o instituție fondată de o femeie și un bărbat cu scopul creării unui spațiu protector nașterii, creșterii și educării urmașilor.

    Este, deci, neprofesionist pentru o instituție mediatică de asemenea calibru să prezinte fără nuanță punctele de vedere exprimate, sau să omită să informeze publicul cu privire la agenda ideologică reală a organizațiilor cu pricina.

    Bineînțeles, rămîne chestiunea spinoasă a combaterii propagandei ruse. E miza – dacă doriți – tactică a acestei dezbateri.

    Într-una din celebrele sale investigații cu privire la natura regimului putinist, regretata Anna Politkovskaia descria spectacolul ridicol al inaugurării noii catedrale – reconstruite – cu hramul Isus Mîntuitorul din Moscova, dinamitată în trecut de bolșevici. Putin, secundat de Medvedev, își făcuse intrarea triumfală în catedrală, luînd-o chiar înaintea Patriarhului. Lîngă strana rezervată înaltelor oficialități, fostul (?) agent KGB Putin se lansa în largi și stîngace semne ale crucii, care urcau din vîrful capului și coborau caraghios pînă în zona șlițului, dovadă că insul era total străin de pietatea creștină, nu era obișnuit cu gimnastica gestuală a crucii. Un vechi și fidel colaborator al regimului sovietic comunist care a încălecat oportunist tema creștină, „cruciada” salvării civilizației din mrejele Occidentului „decadent”, ale cărui ipostaze și reprezentanți comunismul și URSS-ul le-a finanțat generos pe tot parcursul Războiului Rece. Așa se face că Rusia lui Putin nu face astăzi decît să culeagă roadele putrede ale acestor politici încurajate altădată în lumea intelectuală, universitară occidentală în propriul său folos. Rusia pretinde, în ciuda practicii și a realității, că e puterea creștină ultimă a Europei, la sînul căreia trebuie să se adăpostească toate popoarele mari și mici amenințate de demoralizarea și decreștinarea impusă timp de decenii de elitele europene. În acest context, organizațiile de stînga, de la noi și de aiurea, se fac că Dodon și Rusia putinistă sunt cu „tradiția” și „conservatorismul”, ca să mănînce și ele o pîine.

    Dar efectul e cel de încurajare reciprocă și de idiotism util: ambele tabere acționează în regim de complementaritate absolută. Plat(z)formele noastre îl descriu pe Dodon drept un „conservator” și bat alarma în privința nevoii de propagare și mai zgomotoasă a agendei „progresiste”, a „drepturilor fundamentale”, ca să aibă Dodon de ce convoca „Congrese ale familiei”, fals-conservatoare, marcate de ideile crețe, pestrițe și încîlcite ale unor Dughin sau Roșca.

    Vi se pare o metodă eficientă de combatere a propagandei ruse? Nu. Ei se potențează reciproc de la un capăt la altul al bățului.

    Ce facem atunci cu propaganda rusă și cum acționăm împotriva ei la modul cel mai eficient?

    Luîndu-le pîinea de la gură. Atît lui Dodon, cît și activiștilor de duzină. Descriindu-i pe Putin și Dodon ca niște impostori, nu conservatori, prin a ne defini în mod onest față cu tradiția clasică, morală și doctrinară, ceea ce este spiritul conservator, a ne apropria – pentru cine împărtășește aceste valori – conținutul, inclusiv nominal, și a nu le permite confiscarea publică frauduloasă a acestuia.

    Este, așadar, total contraproductivă, în efortul de combatere a propagandei ruse, etichetarea unor moravuri, înțelegeri decente și definiții uzuale ale instituțiilor și fenomenelor morale și sociale, cum e căsătoria, drept „retrograde”, „extremiste”, „înapoiate” sau „atentatoare de drepturi și libertăți”, dacă nu cumva ne dorim, prin presiunea ideologică pe care o exercităm, să aruncăm majoritatea tăcută a populației fix în brațele narativelor rusești.

    Pentru că în fond, asigurarea drepturilor fundamentale, a democrației, a statului de drept spre care aspirăm nu se poate produce decît în contextul unui ethos specific, marcat de valorile morale pe care civilizația occidentală s-a clădit. Parte indisolubilă a acestui ethos e definiția discriminantă a căsătoriei ca fiind între o femeie și un bărbat.

    Cum combatem propaganda rusă? Legitimînd prezența rusă în R. Moldova

    0

    Dezlipirea sau cererea de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ucrainene față de patriarhia rusă oferă prilejul revenirii asupra unor chestiuni de actualitate și pentru R. Moldova legate de problema canonică nerezolvată și de modul în care este abordată și atacată propagandă rusă.

    Astă primăvară am dat de un „studiu” al unor esperți pă spațiul estic, numit „Propaganda made-to-mesure: how our vulnerabilities facilitate russian propaganda” – „Propagandă pe măsură: cum facilitează vulnerabilitățile noastre propaganda rusă”(trad.m).

    Și ce găsesc acolo: o contribuție pe R. Moldova a vice-președintelui PAS, Mihai Popșoi, partidul Maiei Sandu, care descrie niște vulnerabilități – reale și închipuite – ale societății moldovenești, de care ar profita propaganda rusă. Și zice refrenul tradițional (sic!): vulnerabilitate reprezintă faptul că R. Moldova e o societate… tradițională, cu mentalități înapoiate, conservatoare, oameni care se declară creștini pe capete, lucru exploatat la greu de propaganda rusă prin intermediul bisericii.

    Am încercat să explic și altă dată – nu mi se pare deloc că suntem o societate conservatoare într-un sens clasic, ci mai degrabă una debusolată moral și identitar, unde sentimentul și practica religioasă, fără a fi negate sau lipsite de conținut, sunt viciate fie de o disciplină și cateheză precare, fie de interferența dintre politic și religios la care biserica rusă se pretează. Așa se face că expedierea facilă, în locul unor analize mai profunde, mai pertinente și mai nuanțate, a fenomenului religios în R. Moldova ca „tradiționalism”, „conservatorism” e puerilă și diletantă.

    Autorul nici nu se obosește să ne definească termenii: ce are el în vedere prin spirit conservator. Prin tradiție. La ce tradiție se referă? De care tradiție sunt atașati moldovenii? În care măsură? Ce anume „conservă” ei? De ce nu face un efort să delimiteze niște lucruri, să le lămurească. Sigur, o majoritate de moldoveni ar fi de acord cu definiția căsătoriei între femeie și bărbat, fundamentală pentru civilizația noastră, dar în același timp prea mulți din fix aceiași moldoveni sunt nostalgici după perioada sovietică. Cum explicăm? șamd.

    Întrebări grele pentru un observator cît de cît onest. Răspuns facil pentru esperții din această tagmă: mai jos, Popșoi sugerează și „soluția” pentru combaterea propagandei ruse, reieșind din aceste descrieri puține ale societății moldovenești – mai multă propagandă LGBT, promovarea toleranței și a „societății deschise”, care ar trebui finanțate generos de „partenerii de dezvoltare” ai R. Moldova, de la UE la Ambasada Suediei.

    Bodaproste.

    Or miezul problemei – așa cum nu-l discern alde Popșoi – fiind: aruncăm și copilul cu tot cu apa din lighean? Ce tradiție păstrăm (sau revigorăm moral) și de ce „tradiții” ne debarasăm? Sau ne modernizăm „la xerox”, cum zice Bronislaw Wildstein?

    Pe lîngă toate aceste descrieri și soluții simple și frauduloase: „societate cu mentalitate înapoiată, ergo mai mult LGBT”, Popșoi -reiau – vice președinte PAS!- mai comite vreo două gogonate. Făcînd o tentativă de a lămuri clienții unor asemenea „studii” în legătură cu situația canonică din R. Moldova, zice „Mitropolia Basarabiei a fost creată după Unirea din 1918 (…), pe cînd cea a Moldovei coboară în timp pînă în epoca Principatului medieval al Moldovei.”

    Stupefacție.

    Lăsăm că Mitropolia Basarabiei e descrisă ca o „creație” recentă, exterioară, ținînd de Patriarhia Română. Și că în R. Moldova The Romanian Orthodox Church e „the Romanian Orthodox Church”, pe cînd the Russian Orthodox Church e „the Moldovan Orthodox Church”, așa cum apar titulaturile în textul în engleză. De ce nu the Russian orthodox Church să fie „Russian Orthodox Church”? Lăsăm că, în plin scandal al ocupării bisericii din Dereneu a Mitropoliei Basarabiei de către episcopi ai „Mitropoliei Moldovei” în primăvara acestui an, Popșoi scrie că conflictul dintre cele două biserici „is fading” – adică ar scădea în intensitate.

    Dar să trăiești cu impresia că actuala „Mitropolie a Moldovei”, structură a Patriarhiei Ruse, creată la începutul anilor 90, și care s-a suprapus peste vechile episcopii ocupate între 1812 și 1917/18 din contul istoricei Mitropolii a Moldovei de la Iași, și 1940-41/1944-pînă în prezent, din contul Mitropoliei canonice a Basarabiei, desființată în urma violentei ocupații sovietice, – e cea care „coboară în timp pînă în epoca medievală a Principatului Moldovei” este culmea incompetenței!

    Înseamnă a nu pricepe în ce constă natura și conținutul conflictului canonic dintre Patriarhiile Română și Rusă, înseamnă a nu înțelege o iotă din istoria acestui conflict, dar și a acestui spațiu istoric, înseamnă a aproba tacit ocuparea canonică a acestui teritoriu de către structurile bisericești ruse, înseamnă a nu discerne chestiunea morală a acestei spețe!

    Înseamnă a nu avea habar de chestiuni de legitimitate istorică, canonică și morală, făcînd dovada că nu înțelegi cum funcționează, care sunt mecanismele legitimității și cum este ea reclamată. Mitropolia Basarabiei e mitropolia de drept asupra teritoriului R. Moldova, fiind creată printr-un act al Patriarhiei Române după o Unire contestată doar de bolșevici!

    Patriarhia Română și-a exercitat deplinătatea drepturilor sale canonice pe teritoriul său, creînd o Mitropolie în Basarabia după Unire. Putea la fel de bine, după 1918, (re)extinde legitimitatea Mitropoliei Moldovei de la Iași asupra unui teritoriu pe care aceasta din urmă l-a păstorit o bună jumătate de mileniu – pînă în fatidicul 1812. Putea face ce voia Patriarhia Română pe teritoriul său canonic, pentru că se afla în deplinătatea legitimității. Acestei Mitropolii a Basarabiei i s-au furat iarăși drepturi și proprietăți după ocupațiile succesive din 1940 și 1944, iar în 90 a fost reînființată.

    „Mitropolia Moldovei” de la Chișinău, structură a Patriarhiei Ruse, este o mitropolie uzurpatoare.

    Dar pentru Popșoi, vice-președinte PAS, aceasta „goes back to the medieval times of the Moldovan Principality”! Să înțelegem că Popșoi crede că „Mitropolia Moldovei” de la Chișinău e Mitropolia aia a Moldovei de la Iași?! Îi conferă aceeași legitimitate istorică și canonică? Sau cum Dumnezeu?

    Acestea nu sunt greșeli „tehnice”. Sunt greșeli grave de înțelegere a unor fenomene – istorice, religioase, morale, și în ultimă instanță politice. Aceste (ne)înțelegeri se vor transla în politică, în modul în care ne vor guverna. Prin astfel de exemple, deloc banale, foarte revelatoare, ți se dezvăluie cum pun problema cei care ni se propun ca opoziție. Și observi că o pun foarte prost. Că nu înțeleg despre ce e vorba. Iar prostia asta a lor o să ne coste scump și o să ne nenorocească în continuare, dacă nu le vom atrage atenția că greșesc.

    Într-o altă ordine de idei, cei care descriu genealogii istorice ale Mitropoliei rusești din Moldova pînă, hăt, în negura vremurilor, în timpul Principatului medieval, întărînd prin asta și mai mult pretențiile frauduloase ale rușilor în R. Moldova, – sunt cei care cică se bat cu propaganda rusă!

    Agenturilii străine lucrează: Exodul venezuelenilor, o manipulare americană

    1

    Îmi stau în minte imaginile celor fotografiați la Berlin când se luptau să treacă granița din RDG în RFG, înainte de ridicarea Zidului. Secvențele alb-negru arătau disperarea celor care își riscau viața să scape din lagărul comunist, care lăsau totul în urmă numai să scape din ceea ce se promova ca o societate a justiției sociale, a lipsei claselor, a egalității, multilateral dezvoltată – un rai. Dar un rai comunist.

    Nu apar în filmări, dar îi știm mulți dintre noi, cei care am apucat acele timpuri, pe cei care au murit încercând să scape din țara noastră, împușcați la graniță de nefericiții militari în termen.
    Era o realitate resimțită în tot lagărul comunist – dacă poți pleca, pleacă! Dar în majoritatea cazurilor nu se putea pleca, cei mai mulți visam doar la asta…

    Comunismul avea un efect invariabil: făcea cele mai bogate și frumoase țări să ajungă de nelocuit. Și tradiția a rămas. Venezuela, țară făcută comunistă de puțină vreme, își sperie atât de zdravăn cetățenii, încât mulți dintre ei își iau lumea în cap și mare parte din America Latină încearcă să se organizeze, într-un efort fără precedent, pentru a-i ajuta pe cei fugiți din țara ruinată de comuniști. Se vorbește de cea mai mare catastrofă umanitară din emisfera vestică. Peste două milioane de oameni au trecut deja granița sau se îndreaptă către punctele de trecere, cifrele oficiale fiind mereu depășite de realitatea la zi.

    La ultima întâlnire a Organizației Statelor Americane (OAS), pe 6 septembrie 2018, delegați din Mexic, Brazilia, Columbia, Peru și Statele Unite i-au solicitat președintelui Maduro să accepte ajutorul în alimente și medicamente pentru marea masă a celor nevoiași care au rămas în țară și să permită accesul fundațiilor internaționale care pot interveni pentru ajutorarea populației. Secretarul general al OAS, Luis Almagro, a chemat țările din America Latină să împartă povara adusă de imigrația din Venezuela, să ofere un statut legal celor care și-au lăsat țara și nu au actele în ordine, să lucreze la integrarea lor socială și economică și să prevină atacurile îndreptate împotriva lor. Foarte mulți dintre cei care au plecat din Venezuela nu au reușit să își facă pașapoarte sau să și le reînnoiască, autoritățile comuniste venezuelene neavând nicio intenție să răspundă solicitărilor populației în acest demers.
    Ca răspuns la situație, 11 țări din regiune, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Ecuador, Mexic, Panama, Paraguay, Peru și Uruguay au fost de acord să primească refugiați din Venezuela chiar dacă au pașapoartele expirate.

    Diplomatul trimis de la Caracas, prezent la întâlnirea de lucru a OAS, a ignorat cererile venite din partea țărilor care s-au oferit să ajute, motivând că discuțiile despre criză sunt doar parte din strategia Statelor Unite de a justifica invazia Venezuelei despre care se spune doar cu scop manipulator că ar fi afectată de vreo criză umanitară. Maduro declarase deja că încercarea de a ajuta populația din Venezuela e parte din strategia de destabilizare a guvernului socialist pe care-l conduce…

    Stăpânirea comunistă continuă să nu facă nimic pentru nefericiții pe care i-a izgonit din țara lor, cum nu face nimic folositor nici pentru cei rămăși în țară, pe care continuă să îi mintă, în schimb, ca să-i împiedice să plece, prin intermediul mașinii de propagandă. O tema folosită acum este cea a marelui regret al celor care au plecat, care ar vrea să se întoarcă înapoi în țara condusă de comuniști. „Câteodată ma doare sufletul pentru cei care au plecat” a spus Maduro de curând, urmând cu minciuna grosolană că 600.000 au plecat în ultimii doi ani din țară și 90% dintre ei își regretă deja decizia… Apoi a lansat chemarea: „Veniți înapoi în Venezuela, în țara-mamă. Vă vom îmbrățișa din nou…”

    Țin minte că pe vremea lui Ceaușescu era o emisiune de propagandă despre cei care regretau că au plecat și plângeau, reîntorși in țară. Regie ieftină – nu credea nimeni prostiile lor. Nici cei care au plecat sau vor să plece din Venezuela nu mai pot fi mințiți. Diferența dintre noi și ei e că cei care pleacă acum din Venezuela nu sunt opriți cu gloanțe la frontieră. Încă.

    ACP

    Rusia pierde India, fosta țară prietenă și cea mare piață a industriei rusești de armament

    1

    Rusia ultimilor ani a reușit să se scoată din rândul țărilor cu vreo perspectiva internațională cât de cât serioasă, chiar dacă propaganda rusă funcționează încă și încearcă să spună altceva, vorbind despre Putin ca mare jucător pe plan militar, politic, economic, la scară mondială, cum ar fi normal când vorbim de președintele celei mai mari țări, cu resurse aproape nelimitate, pe care o așteaptă un previzibil viitor strălucit.

    Numai că, începând de la momentul alegerii lui Trump, cu o America din ce în ce mai puternică, Rusia a început să își facă vizibile limitele și lipsurile care o fac să arate ca o țară care, deși agresivă, nu reușește mare lucru când i se opune o forță comparabilă sau chiar mai slabă și care este într-o mare, rapidă scădere de formă.

    Pierderea Balcanilor, spațiu considerat cap de pod al Rusiei în Europa, iritarea produsă Greciei, fostă țară prietenă, reprezintă parte din spirala orientată în jos pe politică externă pe care o parcurge fostul Imperiu al Răului.

    Marea lovitură pe care și-a administrat-o Moscova a venit însă pe partea asiatică, acolo unde perspectivele arată tot mai întunecate pentru ea din cauza unei Chine din ce în ce mai agresive și aflată într-o creștere economică, care, chiar redusă după începerea războiului economic cu America, face ridicolă orice comparație cu Rusia. Așa stând lucrurile, îndată ce Statele Unite au denunțat înțelegerile cu Islamabadul, tăind ajutorul financiar pentru Pakistan, Rusia s-a apropiat rapid de țara islamică, fără să țină cont de riscurile care au decurs din acesta acțiune și având nădejde la niște avantaje care nu pot însemna mare lucru, raportate la pierderile ce rezultă din urma acestei aventuri diplomatice. Lovitura a venit anul acesta, în vară, când Rusia a semnat un acord cu Pakistanul pentru asistență militară navală și securitate comună, pentru pregătirea militarilor pakistanezi prin exerciții militare pe uscat și maritime comune în zona IOR (Indian Ocean Region), lucru cât se poate de rău primit de India.

    Mișcarea surprinzătoare nu părea pregătită de vreo construcție diplomatică, economică ori de orice fel, chiar dacă, în 2014, Rusia a ridicat embargoul vânzării de arme către Pakistan, în căutarea unui nou client pentru industria rusă de armament care avea o piață externă din ce în ce mai mică. În urmă ridicării embargoului și a semnării unui acord comun între Rusia și Pakistan, pe parcursul vizitei din 2015 a șefului armatei pakistaneze de atunci, generalul Raheel Sharif, au fost vândute către pakistanezi 4 (patru) elicoptere militare de atac MI-35M. Patru! Care au venit in Pakistan abia în 2017! Așadar, mult zgomot pentru nimic.

    În septembrie 2016 însă, armata rusă a ținut primele exerciții militare comune cu armata pakistaneză, în condițiile în care aceeași armată condusă de la Moscova avea, în aceeași perioadă, și exerciții militare comune cu India. Asta exact când India făcea eforturi mari să izoleze diplomatic Pakistanul, în urma atacului terorist islamist de la Uri, cel mai grav atac terorist săvârșit asupra Indiei în ultimii zeci de ani pornind din Pakistan. Rusia a încercat atunci să menajeze ce mai putea din relația cu India, mutând exercițiile militare comune din Kashmirul pakistanez, unde fuseseră inițial planificate, în regiunea Khyber-Pakhtunkhwa, spre granița cu Afganistanul.

    Anul acesta, pe lângă exercițiile militare comune ruso-pakistaneze din Oceanul Indian, a avut loc la Islamabad o conferință comună a serviciilor secrete din Pakistan, Iran, și China, la care a participat și Rusia, cu scopul de a-și coordona împreună activitatea de „combatere a terorismului”.

    Între timp Pakistanul a anunțat că dorește să mai achizioneze echipamente militare rusești (pe lângă cele patru elicoptere) constând în tancuri T90 și avioane Su 35, probabil mai puțin de patru bucăți din fiecare, pentru că nici tancurile și nici avioanele nu sunt deloc ieftine, iar Islamabadul nu mai are banii americani ce trebuiau să acopere cheltuielile pentru înzestrare…

    Timp în care China, marea concurentă a Rusiei în Asia, care are multe de decontat Moscovei, este de asemeni partenera Pakistanului de după ruperea America.

    Situației ridicolă a Rusiei este simetrică furiei produse în India de nouă poltica a Kremlinului, deoarece între cele două țări au existat relații diplomatice, militare și economice foarte strânse timp de zeci de ani, până la noua linie strategică trasată de Putin în anii din urmă. Armata indiana a avut și are o mulțime de echipamente militare ruse și o suma imensă de cheltuit pentru înzestrare în continuare, din nevoia de a nu pierde cursa înarmării cu China. În anii trecuți India cumpăra echipamente militare din Rusia de peste 2 miliarde de dolari pe an, bani pe care Pakistanul nu i-a avut și nu îi va avea niciodată de cheltuit pentru furnizorii de armament dintr-o singură țară.

    În 2017 bugetul pentru armată al Indiei a fost de 63,9 miliarde dolari, ceea ce așează India între primele cinci țări din lume la chetuieli militare. Mare putere economică, curând cu cea mai mare populație din lume, India va rămâne pentru multă vreme unul dintre cei mai mari clienți ai industriilor de armament.
    Chiar dacă India a ales să cumpere avioane de luptă franceze, în ultimii ani, în locul celor rusești, armata indiană ar fi avut de cumpărat în continuare alte echipamente militare din Rusia, dar nu în condițiile în care Putin pactizează cu marii inamici ai Indiei, Pakistanul și China.

    ACP

    Hainele cele noi ale statului de drept

    4

    Guvernul german a decis că la rubrica „sex” se va putea înscrie o nouă versiune a acestuia, a treia: „inter”. Până acum te puteai declara femeie sau bărbat, sau puteai să lași rubrica nebifată. Exista așadar o posibilitate de alegere pentru persoanele care nu se identificau cu norma. Și totuși, la Curtea Constituțională germană a ajuns o plângere din partea unei femei care solicita posibilitatea unei auto-identificări „pozitive”.

    Instanța i-a dat dreptate și a ordonat autorităților federale să modifice legislația, să recunoască oficial și să numească al treilea sex. Coaliția actuală a primit hotărârea cu entuziasm. Ministrul Federal al Familiei, Franziska Giffey, a declarat că legea actuală „nu corespunde spiritului vremurilor noastre“ și „noua lege va pregăti o reglementare modernă privind persoanele intersex și transsexuale“, care va servi la „recunoașterea și consolidarea diversității și de gen“. Ministrul Justiției, Katarina Barley, a declarat că noul termen „va da un sentiment de demnitate și o identitate pozitivă” celor care nu simt că aparțin vreunuia dintre sexe.

    Iată expresia unei noi ideologii care respinge natura și chiar nutrește -așa cum spunea Chantal Delsol- „ură față de lume”. Se manifestă prin subminarea fundamentelor acesteia. Opoziția sexelor a fost dintotdeauna unul dintre principiile realității noastre. Pe el se construia ordinea lumii noastre, adică o cultură care, deși este o lucrare a omului, provine din condiționările sale naturale.

    Mișcările feministe contemporane au încercat să conteste această diviziune, așa cum anunța precursoarea lor, Simone de Beauvoir: „Nimeni nu se naște femeie, ci devine femeie”. Rezultă de aici că feminitatea este doar un rol social condiționat civilizațional. Recunoașterea sexului drept creație culturală a fondat feminismul contemporan și a pătruns ideologia dominantă de astăzi. Ignorarea, de către persoane și mișcări care se declară materialiste, a importanței elementare a diferențierii biologice formate încă din viața prenatală precoce, poate uimi, dar acesta nu este singurul astfel de paradox din ideologia dominantă în prezent.

    Hermafroditismul, adică apariția la anumite persoane a caracteristicilor ambelor sexe este, de asemenea, cunoscută dintotdeauna ca o deosebit de rară abatere de la normă. Celor educați în paradigma individualistă care predomină astăzi le pare nelalocul ei împotrivirea față de recunoașterea drept un alt sex a celor afectați. De ce să nu le dăm această satisfacție, care nu costa pe nimeni nimic?

    Ei bine, costă, și încă foarte mult.

    Contestarea legilor fundamentale ale naturii îi dă omului un sentiment de putere, dar în același timp îl lasă fără niciun fel de puncte de orientare. Iar stăpânirea noastră obținută în acest fel are un caracter de scurtă durată și exclusiv distructiv. Putem dărâma structurile civilizaționale construite de multe generații și rezultate din recunoașterea naturii, dar nu putem construi nimic în acest loc. Putem emancipa omul din toate comunitățile tradiționale: începând cu familia și sfârșind cu națiunea, dar nu numai că nu îl facem fericit în acest fel, ci va fi exact invers. Un sentiment tot mai mare de anomie, prăbușirea legăturilor sociale care îi permiteau omului să se sălășluiască în lumea sa, creșterea conștientizării crizei civilizației noastre sunt exemple frapante ale acestui fenmen. În locul principiilor fundamentale apare arbitrariul, adică, regula celui mai tare. Și cu aceasta ne confruntăm în fiecare zi.

    Drepturile omului în forma lor originală, rezultată din legile naturii, s-au transformat în contrariul acestora, un cult al moftului pe care pot să-l impună cei mai puternici, justificare pentru orice manifestări de inginerie socială din partea cercurilor dominante.

    Deoarece cazul german ne arată încă două lucruri:
    – Capitularea absolută a cercurilor nominal conservatoare, cum trebuia să fie CDU, în fața ideologiei dominante și, astfel, dispariția completă a pluralismului, fără de care nu funcționează democrația.
    – Și rolul instanțelor judecătorești, care au devenit astăzi principalul instrument pentru introducerea noii ideologii, ce manifestă aspirații tot mai ambițoase, totalitare.

    Dezrădăcinați din cultura tradițională, care odinioară le-a făurit etosul, necontrolați de nimeni, judecătorii se consideră stăpâni ai creației realității sociale în conformitate cu noua ideologie. Ei se vor referi la principiile acesteia, precum combaterea discriminării sau toleranța, însă interpretarea acestora va depinde doar de ei. Aceasta se numește stat de drept.

    Articolul a fost publicat în numărul 35/2018 al săptămânalului „Sieci”
    Nowe szaty państwa prawa, traducere: Anca Cernea

    Încercările nereușite ale Kremlinului de a-și subordona Ortodoxia

    0
    FILE - In this May 4, 2004 file photo, a full moon rises above the golden domes of the Orthodox Monastery of the Caves in Kiev, Ukraine. Ukraine is lobbying hard for a religious divorce from Russia and some observers say the issue could be decided as soon as September 2018. (AP Photo/Efrem Lukatsky, File)

    Pe 31 august, patriarhul Kiril al Bisericii Ruse a avut programată o vizită la patriarhul ecumenic Bartolomeu I, vizită despre care se crede, cu bun temei, că a făcut-o pentru a încerca, într-o misiune cumva imposibilă, să îl convingă pe patriarhul ecumenic să nu permită ca Biserica Ucrainei să devină o biserică autocefală, separată de Patriarhia Moscovei.

    Cei doi patriarhi s-au mai văzut și cu alte ocazii, ultima fiind în Elveția, în 2016, înainte de Sinodul de la Creta, fără ca asta să îl determine pe Kiril să participe la sinodul ce urmă să se țină mai târziu în acel an, sau cel puțin să nu îl saboteze, așadar fără ca întâlnirea lor să producă efecte. Mai mult, Patriarhia Rusiei a atras de partea sa atunci și Biserica Bulgariei, Biserica Georgiei și cea a Antiohiei, care au susținut poziția Moscovei și nu au participat de asemeni la Sinod, făcând astfel ca în acel an la Creta să fie orice numai un Sinod al întregii Ortodoxii nu.

    Disputele dintre Patriarhia Rusiei și cea Ecumenică de la Constatinopol sunt prezente de mai multă vreme în Biserică, în special din cauza Moscovei care ține captivă aproape jumătate din toată populația ortodoxă a lumii și pretinde primatul asupra întregii Ortodoxii pe temeiul unei total neortodoxe concepții că ar fi A Treia Roma, lucru absolut neacceptabil pentru oricine oricine cunoaște ceva din istoria și canoanele Bisericii. Iar faptul că Rusia ține cu mână de fier Biserici din fostele republici sovietice, de cele mai multe ori împotriva voinței creștinilor din acele țări, este o problemă ce nu poate fi trecută cu vederea de restul Ortodoxiei, chiar în condițiile în care orice potențială intervenție e contracarată de complicitatea dintre Kremlin și capii Bisericii Ruse.

    Susținerea politică, financiară și prin intermediul serviciilor secrete oferită de Kremlin pentru Biserica Rusă e naturală, câtă vreme Patriarhia Moscovei funcționează mai mult că un departament de susținere și propagandă al regimului Putin, în neagra tradiție inaugurată de Stalin personal.

    Inființarea unei patriarhii a Ucrainei despărțită de cea a Rusiei, ar reduce pretențiile Moscovei la primat asupra întregii Ortodoxii, din vreme ce ar pierde dintr-o dată aproape o treime din credincioși, adică aproximativ 40 de milioane de oameni. O Biserică ucraineană autocefală ar anula de asemenea influența politică și culturală rusă obținută prin canale ecleziale din regiune, iar contribuția financiară a ucrainenilor pentru Biserica Rusă ar înceta.

    Așadar pentru Kremlin e cât se poate de important să împiedice cu orice mijloace înființarea unei Patriarhii a Ucrainei și lucrează intens la asta. Associated Press a făcut publică, pe 27 august, activitatea de spionare a corespondenței, din ultimii ani, a 4700 de adrese de email a ierarhilor ortodocși de către un grup de hackeri ruși implicați și în alte activități de spionaj cunoscute, cum ar fi cele care privesc politica, industria de apărare și armata Statelor Unite. Mai mult, anul acesta, pe 13 mai, însuși sumbrul Serghei Narishkin, șef al SVR (serviciul de informații externe al Rusiei) și coordonator al partidelor de extremă dreapta și de stânga din Europa, subordonate Moscovei, l-a vizitat pe Patriarhul Bartolomeu la Istanbul pentru discuții care priveau, evident, Ucraina, cu propuneri rusești greu de refuzat …

    Numai că toate eforturile rușilor nu par să fi dat rezultatele așteptate, câtă vreme, pe 24 august, Patriarhul Bartolomeu a avut o convorbire telefonică cu președintele Ucrainei, Petru Poroșenko, pe care l-a felicitat și prin care a transmis poporului ucrainean binecuvântările patriarhale, cu ocazia aniversării a 27 de ani de la declararea independenței Ucrainei. Patriarhul i-a îndemnat pe ucraineni, cu ocazia asta, să rămâne perseverenți în credință și în continuarea reînoirii spirituale a Ucrainei.

    E drept că Patriarhul Bartolomeu îl felicitase pe Putin cu ocazia realegerii sale ca președinte, dar la câteva zile, pe 9 aprilie, l-a primit personal pe Poroșenko la reședința patriarhală pentru discuții, dând un semnal foarte puternic în ceea ce privește partea pe care o susține în disputa dintre ruși și ucraineni.

    Lucrul acesta nu e deloc surprinzător având în vedere biografia Patriarhului ecumenic, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în Occident. Având studii în Italia, Elveția și Germania, după care a ajuns să slujească ca mitropolit al Philadelphiei din 1972 până în 1990, cu doctorate de onoare primite de la mai multe universități, între care și unele din Statele Unite (Georgetown și Yale), fiind distins cu Medalia de Aur a Congresului Statelor Unite, având declarații publice favorabile NATO și Statelor Unite, e ușor de intuit cum privește acesta propunerile Kremlinului și Rusia la modul general.

    Mai mult, Patriarhul ecumenic a avut și are o presă favorabilă în Statele Unite, unde este prezentat ca întâistătătorul întregii ortodoxii, un papa ortodox care are în ascultare 300 milioane credincioși, așadar rușii incluși. A doua Biserica Ortodoxă, după numărul de credincioși în momentul de față, Biserica nostră, cea română, are de asemeni în frunte un patriarh cu studii în Occident, la Strasbourg (Franța), la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau(Germania), fost lector la Institutul Ecumenic din Bossey (Elveția) unde a fost o vreme și director adjunct al instituției, apoi profesor asociat la Geneva și Freiburg (Elveția). De asemeni, ierarhul nostru, care conduce Biserica Ortodoxă Română știe foarte bine cine sunt rușii – avem o istorie densă în confruntări cu Partriarhia Moscovei, după 1990, generate de violența cu care rușii vor să își mențină administrația eclezială din perioada sovietică în Republica Moldova, până în momentul de față.

    Și chiar dacă Patriarhul Daniel a încercat să găsească o cale de dialog cu patriarhul Moscovei, pe care l-a invitat anul trecut în România, alături de alți ierarhi ortodocși, Patriarhul Kiril a răspuns insultand poporul român și iritandu-i pe bulgari la câteva luni după vizită, când a declarat că Bulgaria a fost eliberată sub comanda armatei ruse, în 1877-1878, de către ruși în special. De asemeni, sunt cunoscute și relațiile bune pe care Patriarhul Daniel le are cu reprezentanții Statelor Unite în România. În condițiile astea e clar că și aici, la noi, rușii încearcă să intervină în viața Bisericii cu toate mijloacele subterane pe care le au la dispoziție, pentru a încurca buna funcționare a marii aliațe a Patriarhiei Ecumenice și a o împiedica să ia hotărârile cele mai corecte măcar în ceea ce privește diplomația ecleziastică.

    În acest timp, în ceea ce ar fi tabăra pro-rusă din Ortodoxia europeană, încep să apară problemele mari pe care rușii nu par să le poată rezolva. Astfel, Biserica Ortodoxă Sârbă a trimis o delegație la Sinodul din Creta din 2016, ceea ce a venit direct împotriva intereselor ruse, iar Biserica Ortodoxă Bulgară a lovit interesele celei sârbești susținând Biserica Ortodoxă a Macedoniei, care dorește obținerea autocefaliei și separarea de jure de autoritatea Bisericii Serbiei. De asemeni, nici Biserica Rusă nu dorește ca Biserica Macedoniei să fie recunoscută, pentru a nu există un precedent folositor pentru declararea autocefaliei Bisericii Ucrainei.

    Dacă prin diplomație nu reușește nimic, Kremlinului i-a mai rămas doar să își folosească la limită rețelele subterane și mijloacele murdare pentru a găsi o breșă prin care să saboteze pe mai departe viața Ortodoxiei, ce este din ce în ce mai departe de interesele statului condus de Putin. Însă, în același timp, Ortodoxia nu respinge slujitorul ori credinciosul rus, dovadă fiind întâlnirile irenice pe care patriarhii ortodocși le-au avut cu ierarhii ruși, dar acestă Ortodoxie nu dorește să se subordoneze intereselor întunecate ale Kremlinului și să se pună împotriva învățăturii de credință și popoarelor cărora le slujește.

    ACP

    „Goodbye, Good Men”, carte mărturie despre contraselecția din seminarele catolice americane. Și o explicație privind abuzuri sexuale

    1

    „Aducând „revoluția sexuală” în sânul Bisericii, în numele „toleranței” liberalii au primit cu brațele deschise homosexuali activi radicali și chiar i-au preferat pe aceștia seminariștilor ortodocși. Acum, această „toleranță” a fost devoalată drept tolerare a unor infacțiuni.”
    Michael S. Rose, autorul Goodbye, Good Men

    În 2002 exploda primul scandal major, cu rezonanță internațională, privind abuzurile sexuale săvârșite de preoți catolici americani asupra unor minori (anchetă realizată de The Boston Globe). Scandaluri asemănătoare au izbucnit constant de atunci încoace mai ales în lumea anglo-saxonă – SUA, Canada, Irlanda, Australia.

    În premieră însă, un astfel de scandal ajunge acum până în Vatican prin dezvăluirile arhiepiscopului Vigano, fost nunțiu la Washington, privindu-l pe fostul cardinal Theodore McCarrick, investigat de procuratura din Pennsylvania.

    Fostul nunțiu susține că în urma unei investigații bisericești privind abuzuri homosexuale asupra unor seminariști adulți și preoți McCarrick fusese sancționat de Papa Benedict XVI: obligat să părăsească seminarul, trimis în izolare și penitență. Sancțiunile contra lui McCarrick au fost ridicate de Papa Francisc, acuză Vigano, cardinalul american devenind un om de încredere al papei. Acum McCarrick este investigat de procurori și pentru presupuse abuzuri asupra unor minori, nu doar asupra tinerilor seminariști și preoți.

    Papa Francisc a răspuns că nu va rosti „niciun cuvânt” ca reacție la Vigano. O reacție cu totul nepotrivită având în vedere gravitatea celor afirmate de fostul său nunțiu în SUA și tulburarea produsă în Biserică. Apropiații Papei Francisc acuză în schimb fie un complot al forțelor conservatoare împotriva Papei Francisc, fie frustrările arhiepiscopului Vigano, anterior îndepărtat din Vatican după ce acuzase public corupția legată de lucrări publice și firme prietene.

    Scandalul legat de fostul cardinal McCarrick readuce în prim-plan discuția privind subcultura gay care și-a făcut loc cu precădere în multe seminare catolice anglo-saxone, felul în care aceasta subminează moravurile preoțimii și duce la o contraselecție a vocațiilor preoțești.

    În 2002, chiar în anul în care izbucnea primul scandal de amploare de pedofilie ce avea drept victime, ca și acum, în marea majoritate băieți (în aceste scandaluri victimele sunt în proporție de 80-90% băieți adolescenți), un jurnalist de investigații american, catolic, Michael S. Rose publica o carte tulburătoare – „Goodbye, Good Men” – rodul unei investigații aprofundate în seminare americane. Michael S. Rose trăgea concluzia că în majoritatea seminarelor americane se propagase o cultură gay, se realizase o contraselecție a vocațiilor preoțești, iar acei tineri candidați „ortodocși” – adică cei care respectau învățătura morală a Bisericii și prețuiau devoțiunile tradiționale (Rozariu, Adorație Euharistică) – erau sistematic discriminați din motive ideologice și blocați în drumul lor către preoție.

    Rezultatele contraselecției din seminarele americane, așa cum era descrisă de Michael S. Rose în „Goodbye, Good Men”, se vedeau atunci în premieră. Lucrurile nu par să stea mai bine nici acum, după 16 ani, iar interviul pe care vi-l prezentăm mai jos, realizat în 2002 de The Latin Mass Magazine (TLM) cu autorul investigației, Michael S. Rose, își păstrează actualitatea.

    TLM: Dați-ne un background despre noua carte, „Goodbye, Good Men” [este vorba de o carte publicată în 2002]. E un titlu tare. Ce înseamnă?

    • Rose: Teza cărții se rezumă astfel: de mai bine de trei decenii candidați calificați la preoție au fost înlăturați din motive eminamente politice. Ei nu au fost blocați pentru că erau nepotriviți pentru seminar ori hirotonire, ci pentru că erau văzuți drept o amenințare la adresa status quo-ului liberal. În carte vorbesc despre o discriminare sistematică, ideologică împotriva candidaților ortodocși la preoție.

    TLM: Ce se înțelege exact prin candidatul „ortodox”?

    • Rose: Folosesc termenul în toată cartea. „Ortodox” înseamnă aderarea la Magisteriul Bisericii și acceptarea deplină a învățăturii autentice a Bisericii. Termenul se referă la omul care îmbrățișează tradițiile autentice, devoțiunile și evlavia Bisericii. Ortodox este acela care nu susține hirotonirea femeilor, care apără învățătura Bisericii despre sexualitatea umană și controlul artificial al nașterilor, care are pietate pentru devoțiuni precum Rozariului, Adorația Euharistică, care acceptă doctrina Bisericii despre preoție și nu are o agendă care să o redefinească sau să „o re-inventeze”.

    TLM: Dar e de presupus că în Biserica Catolică, cel puțin în majoritatea cazurilor, candidatul ortodox ar fi un candidat ideal la preoție.

    • Rose: Da, cu siguranță, așa ar fi firesc, de bun-simț. Din păcate însă, de-a lungul ultimelor trei decenii alte forțe au acționat împotriva bunului-simț, contra firescului, forțe care au sfidat chiar și normele general acceptate ale decenței. Înlăturarea candidaților care aceptă explicit, cu mândrie, învățătura Bisericii e ca și cum, la recrutare, Marina ar respinge candidați pentru că își mărturisesc dragostea pentru America sau, mai mult, pentru că nu sunt dispuși să îmbrățișeze o agendă comunistă, o agendă care subminează în mod intrinsec națiunea.

    TLM: Ați vorbit de „alte forțe” în acțiune. Ce vreți să spuneți prin asta? Este „fumul Satanei” care a pătruns în Biserică ? [expresie folosită în 1972 de către Papa Paul VI despre turbulențele din Biserică după Conciliul Vatican II]

    • Rose: Este un fel de a o spune – și e cel mai precis. Cred că trebuie să ne amintim că diavolul se folosește de bărbați (și de femei, desigur) pentru a-și desfășura lucrarea, acțiunea. Și suntem martori la acțiunea unor catolici disidenți care au deturnat preoția pentru a schimba din interior, ilegitim, Biserica: structura Bisericii, disciplina Bisericii și învățătura Bisericii. Adesea ei sunt mânați să-și justifice propriul stil de viață, păcatele lor, mai ales în ceea ce privește păcatele legate de sexualitate.

    TLM: Detaliați, într-un capitol al cărții, modul în care concepțiile heterodoxe alungă „oamenii buni” din seminare. Care este modul de operare în acest mediu?

    • Rose: Mai întâi, să explic puțin cum de-am ajuns să scriu această carte despre vocații preoțești și seminare. Ca redactor la St. Catherine Review, am dat peste un subiect la seminarul din Cincinnati. Am descoperit că un profesor (Aaron Milavec), angajat acolo să predea generațiilor de viitori preoți, nega două doctrine esențiale ale credinței catolice: preoția sacramentală (hirotonirea) și prezența reală a lui Isus în Euharistie. Și că un alt profesor de teologie, sora Barbara Fiand, care predase acolo timp de șaptesprezece ani, era un adversar ferm al preoției și celibatului bărbaților. Seminariștii spuneau că ea lăsa impresia că nu dorea ca nici un bărbat să fie hirotonit preot, nici măcar unul liberal care i-ar fi susținut agenda.

    TLM: Este greu de crezut că profesorii de la seminar nu ar crede în preoția sacramentală catolică.

    • Rose: Este scandalos. Și ipocrit, aș adăuga. După alte investigații am descoperit însă că profesori precum Milavec și Fiand nu erau chiar singulari, nu erau anomalii.

    TLM: Știu că aceasta poate părea a fi o întrebare naivă – este totuși una pertinentă – dar, de ce nu devin teologi protestanți și profesori la seminare protestante?

    • Rose: Pentru a răspunde la aceasta trebuie să înțelegem că esența carierei lor academice nu ține neapărat de predarea teologiei lor originale, idiosincratice, deși este și aceasta o parte, cu siguranță, o precondiție. Esența carierei lor este de a schimba structura, doctrinele și misiunea Bisericii Catolice. Ei par să predea în seminare catolice în primul rând pentru a-i pregăti pe seminariști să nu fie preoți.

    TLM: Revenind la discriminarea seminariștilor ortodocși, cum funcționează aceasta?

    • Rose: Discriminarea funcționează în mai multe moduri. Unii candidați sunt evaluați chiar de la început, fiindu-le refuzată chiar admiterea în seminar. Desigur, Biserica are o obligație serioasă de a evalua și de a respinge candidații nepotriviți pentru seminar și există numeroase motive legitime de a nu admite un bărbat la seminar. Dar eu nu vorbesc aici despre un proces menit să elimine falsele vocații, ci despre faptul că un candidat ortodox trebuie să treacă de multe ori „testul decisiv”, ca să-i spun așa.

    TLM: Și este acesta un test pentru a determina dacă un candidat este sau nu „corect politic”?

    • Rose: Exact așa ceva și este. Deci, ceea ce am văzut în ultimii treizeci și ceva de ani este că acei candidați care, de exemplu, susțineau învățătura Bisericii cu privire la sexualitate, erau etichetați drept „tulburați sexual” sau „rigizi”.

    TLM: Și cine sunt acești gardieni care-i măsoară pe candidați la corectitudine politică?

    • Rose: La acest stadiu – momentul evaluării candidaturii – vorbim despre direcția de vocații și de psihologii angajați pentru a evalua adecvarea unui candidat la viața de seminar. La direcția de vocații, una dintre întrebările frecvente la examinare este „Ce credeți despre preoții femei?” Prea adesea este respins candidatul onest, care afirmă în mod corect că Biserica nu este abilitată să rânduiască femei la preoție. Răspunsul corect politic este: „Da, sunt deschis, desigur.”În cazul psihologilor, se întâmplă adesea ca un candidat ortodox să fie evaluat de un bărbat sau o femeie care nu acceptă învățăturile Bisericii și nici nu înțelege aceste învățături. Întrebările psihologilor despre celibitat și homosexualitate sunt parte a „testului decisiv”. Dezvăluind că îmbrățișează celibatul preoției sau explicând că nu acceptă stilul de viață homosexual, candidatul ortodox riscă o evaluare psihologică negativă, folosită pentru a-i bloca accesul în seminar.

    TLM: Evident însă, sunt bărbați ortodocși reușesc să intre la seminar. Ce urmează?

    • Rose: Este important să înțelegeți că există eparhii care nu își supun candidații la teste psihologice care nu sunt etice sau care nu le dau candidaților „testul decisiv” de corectitudine politică. Acestea sunt, în general, aceleași eparhii care nu se confruntă cu o criză de vocații sau cu un deficit de preoți, și nu este o coincidență. Dar da, chiar și celelalte eparhii și ordine religioase lasă să pătrundă niște tipi ortodocși. Speră, probabil, că ei pot fi formați conform normelor corectitudinii politice pentru a accepta dogmele feminismului, agendei gay, secularismului și practicile liturgice moderniste.Bărbatul ortodox care ajunge la seminar sperând să găsească o facultate pe măsură și colegi care gândesc asemenea poate fi rău dezamăgit. Aș putea adăuga însă că acum, sau cel puțin de pe la jumătatea anilor ’90 încoace, problemele sunt mai degrabă cu facultatea teologică decât cu studenții. Seminariștii secolului 21 sunt, în ansamblu, mult mai conservatori și tradiționaliști în gândire decât seminariștii de acum 20 sau 30 de ani.

    TLM: Și nu apare o tensiune între tânărul seminarist ortodox și modernistul de vârstă medie?

    • Rose: Ba da. Facultățile și formatorii, preoți ori călugărițe din cadrul multor seminare, încă mai au dificultăți în a-și masca animozitatea față de Biserică și de preoție. Iar efectele lor asupra seminariștilor sunt dăunătoare. Sunt băieți seminariști care strâng din dinți, fac pe proștii și spun ceea ce facultatea liberală vrea să audă și asta e. Unii dintre aceștia reușesc să avanseze astfel spre hirotonire. Alții sunt alungați – vădit scârbiți de afrontul la învățătura și disciplina Bisericii la care asistă. Aceștia pleacă din proprie inițiativă, chiar dacă ei cred că încă mai au o vocație autentică pentru preoție. Alți seminariști ortodocși sunt trimiși la consiliere psihologică pentru „reșapare” sau sunt, pur și simplu, intimidați. Alții – ridiculizați, persecutați și dați afară pentru că sunt „rigizi” sau „îndoctrinați”. „Infracțiunile” de care se fac vinovați sunt evlavia, devoțiunea, iubirea față de Biserică și de învățătura ei.

    TLM: Unul dintre cele mai importante puncte forte ale „Goodbye, Good Men” este, evident, acela că ajută la înțelegerea valului de scandaluri de abuzuri sexuale care au bântuit Biserica în acest an [este vorba de 2002, atunci a fost primul mare scandal privind abuzurile sexuale în SUA cu impact internațional]. Care este relația dintre scandalurile actuale și ceea ce s-a petrecut în seminare în ultimii treizeci de ani?

    • Rose: Aducând „revoluția sexuală” în sânul Bisericii, în numele „toleranței” liberalii au primit cu brațele deschise homosexuali activi radicali și chiar i-au preferat pe aceștia seminariștilor ortodocși. Acum, această „toleranță” a fost devoalată drept tolerare a unor infacțiuni. Amploarea scandalului privind abuzurile sexuale acompaniate de înțelegeri financiare pentru asigurarea tăcerii și mușamalizări i-a intrigat pe mulți dintre credincioși care pur și simplu nu pot înțelege cum s-a putut întâmpla așa ceva și de ce a fost totul ascuns sub preș atâta vreme.„Goodbye, Good Men” aduce dovezi că rădăcina acestei probleme – atât mușamalizarea, cât și abuzul sexual în sine – merge până chiar în locul în care se formează vocațiile preoțești: în seminar. Rețeaua coruptă, rețeaua de protecție își are origini în multe dintre aceste seminare, în care seminariști gay au fost încurajați „să se manifesteze” sau „să-și exploreze sexualitatea” în moduri foarte nepotrivite.Liberalii moral și religios au adus, prin seminare, o criză morală în preoția catolică. Dacă vrem ca să se termine scandalurile sexuale care au zdruncinat Biserica Catolică, indivizii responsabili de această criză morală trebuie dați în vileag și îndepărtați. Numai atunci „umbra întunecată a bănuielii”, așa cum o numește Papa [expresie folosită în 2002 de Papa Ioan Paul II ca răspuns la prima criză privind abuzurile sexuale ale preoților din SUA], va fi îndepărtată de „toți ceilalți preoți buni care își îndeplinesc slujirea onest și integru, adesea prin eroice sacrificii de sine”.

    TLM: Am citit câteva recenzii ale „Goodbye, Good Men”. Unele au fost foarte pozitive – în ziare seculare precum Philadelphia Inquirer și în unele periodice catolice, cum ar fi Crisis și Homiletic & Pastoral Review. New York Post chiar a publicat fragmente din carte. Am observat și că altele au fost foarte critice, nu atât cu privire la teza dumneavoastră, cât mai ales privind metodologia folosită. Sunt unele periodice conservatoare catolice care au publicat recenzii foarte critice. De ce au fost atât de deranjate?

    • Rose: Cele mai multe dintre recenziile negative au contestat faptul că o mare parte din dovezile pe care le prezint sunt anecdotice. În cursul cercetării mele am efectuat 150 de interviuri, majoritatea cu foști și actuali seminariști, aproximativ jumătate dintre cei intervievați fiind acum preoți catolici. Eu mai ales din aceste interviuri am reușit să identific un pattern. Cu mici variații, acești bărbați mi-au vorbit despre aceleași piedici nefirești puse în calea vocațiilor autentice către preoție: un proces părtinitor de evaluare a cadidaturii, abuzul de consiliere psihologică, o subcultură gay în seminare, promovarea ideilor și învățăturilor care subminează credința catolică, un dispreț deschis pentru devoțiunile tradiționale și Liturghie ș.a.m.d.Luate împreună, aceste 150 mărturii demonstrează cât de răspândite au fost aceste probleme în ultimele trei decenii. Cum altfel ar putea fi scrisă o carte precum „Goodbye, Good Men” dacă nu incluzând mărturii personale reale care să ilustreze aceste obstacole?

    TLM: Dar cartea pare să se bazeze pe mai mult decât pe poveștile personale, nu-i așa?

    • Rose: Absolut. Sunt analizate manualele folosite la cursuri în seminare. Sunt prezentate statistici comparative, iar o mare cantitate de informații publicate anterior în alte surse este adunată sub aceeași copertă. Aceasta înseamnă mult mai mult decât dovezi anecdotice. Unii mă acuză că nu am scris un „raport despre starea actuală a seminarelor”. Ei bine, nu aceasta este cartea pe care am scris-o. „Goodbye, Good Men” nu este gândită să fie o analiză sociologică, statistică. Ceea ce face cartea mea este să spună poveștile oamenilor care, până acum, nu au avut acces la justiție, care au fost umiliți, reduși la tăcere de către conducătorii Bisericii pe care o iubesc. (…)

    Traducere: Gelu Trandafir

    Un dumnezeu confortabil

    1

    foto: Quentin Chabrot U-derzho Photographe

    Un rău imens care ni se întâmplă de ceva vreme este acceptarea lui Dumnezeu, de către cei mai mulți dintre noi, doar în interiorul spațiului nostru sigur, al spațiului nostru de confort. Creatorul universului, Salvatorul firii omenești și Cel Care Dă Viață tuturor celor vii are de corespuns așteptărilor noastre ca să fie acceptat, ascultat, primit. Logic, acest dumnezeu, care ar corespunde așteptărilor noastre, nu are cum să fie Dumnezeu Cel descris de Bibile – e doar un zeu cumva asemănător larilor și penaților, zei romani ai casei. Urmărind relatarea biblică, vedem că într-adevăr nu ar fi nimic nou sub soare în privința asta – de aceea spune Mântuitorul în Cartea Apocalipsei „iată stau la ușă și bat”. Hristos Domnul ne știe firea și așteaptă la ușă, nu intră neinvitat, nu sparge ușa, nu se furișează pe geam. Vrea să fie întâmpinat cu voie deplină, pe de-a întregul, așa cum e El. Și ne așteaptă răbdător. Așa fiind, nu sunt mulți cei care Îl primesc – se face astfel o selecție destul de riguroasă a celor care sunt creștini adevărați, așa cum a fost de altfel dintotdeauna.

    În același timp, anii din urmă ne fac și martori ai unui fenomen nou, de natură spirituală, care nu știu să aibă precedent în istorie: tinerii se iubesc moderat, aseptic, iar când, mai rar, se iubesc cu adevărat, nu se înghesuie să se căsătorească. Iar dacă se căsătoresc, nu prea mai vor să aibă copii. Apoi, la vârste mai mari, își iubesc părinții bătrâni, dar evită să îi vadă, să le facă loc în viețile lor. Altfel spus, nu vor să trăiască împlinirea iubirii. Nu primesc forma desăvârșită a liniștii sufletești. Nu îl iubesc pe Dumnezeu, nu mai acceptă, nu mai înțeleg deplin și nu mai iubesc aproapele – apoi se pierd de ei înșiși. Trăiesc doar o inerție în care confortul spiritual e mimat și din care, odată ce este eliminat Începătorul Vieții, își găsește loc boala spirituală, apoi moartea.

    Minusul ontologic fatal: omul nu mai simte îndemnul să dea viață, să creeze lumea împreună cu Dumnezeu făcând și ridicând prunci. Și ajungem să avem o societate modernă care a primit cultura morții ca alternativă la cultura creștină a vieții, cultură a morții care face avortul legitim și sinuciderea dezirabilă și care, printre altele, cere adoptarea valurilor de jihadiști aici (că asta sunt musulmanii radicali) tot ca alternativă la „suprematismul” creștinilor, care ar face bine să se conformeze noilor concepții, pentru a fi acceptați.

    Iar un creștinism acceptabil social acum e numai unul apocatastazic, în care Judecata divină este absentă (nimeni nu îi poate judeca pe cei mândri de păcatele lor, nici măcar Dumnezeu), e unul lipsit de Cruce, dar și lipsit de tradițiile care ar putea încurca noua viziune socială. Nașterea Domnului, Crăciunul, este despre natalitate și Familie. Da, exact familia despre care stânga spune că e opresivă. Și tradițională, prea tradițională. Sfintele Paști – adică Patimile, Crucea și Învierea – sunt despre biruința vieții asupra morții, a puterii dătătoare de viață a lui Dumnezeu asupra judecății oamenilor, a statului, până la urmă. Ori, de la primii comuniști până azi se învață că Partidul, apoi Statul, greșesc puțin spre deloc. Iar salvarea (mântuirea) omului, e propusă tot pe filiera asta – Partidul, și apoi Statul. Adică numai din voia omului. A omului autonom, separat de Legea unui dumnezeu pe care l-a declarat mort, cel puțin pentru el, apoi „doar” incorect, așadar prea puțin dezirabil, și asta abia după ce împlinește anumite condiții.

    Numai că, peste toate, Hristos Domnul nu ne întoarce spatele – ne așteaptă răbdător – Biserica, cu toate ispitele ei, ne rămâne deschisă și la îndemână și, deasupra mișcării aparent universale de desprindere de Creator, cerul încă se umple de sfinți, martirii nu sunt puțini și mărturisitorii nu lipsesc.

    Statul Islamic și China comunistă, cel puțin, au fost locuri unde acestea s-au întâmplat si se întâmpla la scară vizibilă. Singuri nu suntem, așadar, nici abandonați. Avem doar a respinge cele ce ne sunt propuse de lumea celor ce s-au lipsit de Dumnezeu, de a-L primi cum se cuvine și de a ne întoarce să-i chemăm și pe aceia care sunt rătăciți să ne stea alături. Și lumea asta, ce pare gândită în cluburile iacobine, se poate schimba, măcar în jurul nostru.

    ACP

    PUBLICATE RECENT