Dublul standard al stângii, între scandalul separării familiilor în SUA și Barnevernet

4
Republican presidential candidate Donald Trump holds a pair of babies as he works the rope line during a campaign rally, Friday, July 29, 2016, in Colorado Springs, Colo. (AP Photo/Evan Vucci)

Scandalul actual al separării copiilor de părinți, de către autoritățile americane, la granița cu Mexicul, a dat prilejul înființării unui alt cor imens de jeluitori pe ton ridicat, care cheamă la luptă împotriva inumanului regim Trump, dovedit, în sfârșit, ca fascist pentru presa de stânga. Sunt difuzate imagini cu copii mici plângând, așa cum erau văzute și la momentul de vârf al valului migrator venit peste Europa din Magreb și Orientul Mijlociu nu cu multă vreme în urmă.

Copiii migranților ilegali în SUA, într-un centru din McAllen, Texas, 17 iunie, 2018. (foto: U.S. Customs and Border Protection’s Rio Grande Valley Sector via AP)

E adevărat că, dacă trecerea graniței s-a făcut fraudulos, copiii sunt despărțiți de părinți pe durata anchetei care stabilește dacă familiile de imigranți pot fi sau nu primite în Statele Unite, dacă părinți vor fi sau nu pedepsiți pentru trecerea ilegală a frontierei. Situația e, fără discuție, neplăcută și copiii sunt supuși unor presiuni psihice deloc ușoare, dar dacă părinții aleg să fie deportați după încercarea de trecere ilegală a graniței, ei nu sunt despărțiți de copii. Doar dacă aleg să ceară azil, după ce au trecut ilegal granița, vor fi separați pentru o vreme. Autoritățile americane nu au de gând, în niciun caz, să dezbine familiile pentru o perioadă lungă, din contră, se dorește ca situația fiecărui imigrant să fie cât mai repede posibil rezolvată. De altfel, copiii celor care sunt la graniță pentru a solicita, fără nicio încălcare a legii americane, azil în Statele Unite, nu sunt luați de lângă părinți. Chiar așa fiind, o lume întreagă are acum un motiv în plus să urască mai tare administrația Trump. De altfel, această lege a fost în vigoare și în timpul Administrației Obama.

Copii migranților ilegali în SUA separați de părinți în timpul Administrației Obama, la centrul Nogales din Arizona, 18 iunie 2014. fofo: AP Photo/Ross D. Franklin. sursa

La polul celălalt în preferințele „progresiste” e statul norvegian, cu instituția de protecție a copiilor „Barnevernet”, care pune în practică modelul de gândire al noii stângi europene. Care stânga nouă funcționează exact după reperele celei vechi. În cazul discutat aici, statul poate dispune de viața copiilor, peste voia părinților măcar în ceea ce privește siguranța, educația și, din cât se pare, în curând, alimentația…

Instituția Barnevernet e cunoscută mai bine la noi în țară începând de la cazul Bodnariu, când cei cinci copii ai familiei au fost luați pentru acuzația inițială că părinții le-ar fi aplicat pedepse corporale, apoi s-a lămurit că funcționarii statului norvegian erau, de fapt, îngrijorați de educația creștină pe care copiii o primeau în familie. Firește, pentru a fi protejat de această educație nepotrivită, Barnevernet a luat familiei Bodnariu și copilul în vârstă de trei luni…  În efectul unei decizii a statului norvegian, părinții Bodnariu au primit, până la urmă, dreptul de a-și vedea copilul de trei luni de două ori pe săptămâna, pentru două ore, la fel, băieții, dar nu au primit permisiunea să își viziteze cele două fete. La intervenția statului român și sub presiunea internațională, într-un târziu, cei cinci copii au fost eliberați și dați înapoi familiei Bodnariu.

Alt caz Barnevernet, care a ajuns în atenția presei, a fost al familiei Løland, care și-a pierdut copilul pentru că mama, Aimee Løland, a fost diagnosticată cu tulburări psihice minore, iar tatăl, Arne Løland, în vârstă de 69 de ani, a fost considerat prea bătrân pentru a putea crește un copil… Deși diagnosticul mamei a fost ulterior infirmat, Barnevernet a refuzat să reevalueze cazul.

Un băiat de 12 ani, care a lipsit de la școală după ce a fost amenințat de colegi, iar părinții au vrut să îl pregătească acasă, opțiune legal acceptabilă, a fost arestat cu brutalitate și luat de lângă familie de trei angajați Barnevernet și șase agenți de poliție, veniți în trei mașini de intervenție…

Au fost și alte situații, când copiii au fost luați de Barnevernet imediat după naștere.
În ultimii ani, statul norvegian, cunoscut ca lider mondial în ceea ce privește protecția drepturilor omului și protecția socială, a luat/răpit câteva mii de copii din familiile lor, care au fost duși în centre speciale, unde au rămas ani de zile, timp în care părinții s-au judecat sau se judecă încă pentru dreptul de a-și vedea copiii și, dacă au noroc, să îi ia înapoi.

Așa fiind, marile trusturi de presă nu au rulat zi și noapte știri despre soarta îngrozitoare a copiilor din Norvegia, luați de stat cu forța, iar liderii de opinie ai stângii nu au vărsat lacrimi publice sensibilizați de soarta familiilor destrămate abuziv. Din contră… Oamenii aceștia ar vrea că imigranții să poată intra în orice țară din lumea civilizată, unde, până la urmă, copiii tot ar trebui luați de lângă familiile lor care sigur nu corespund criteriilor imaginate de stânga.

Închipuiți-vă, acum, că familiile de imigranți mexicani ar pica pe mâna statului norvegian, după ce și-au pus copiii în pericol trecând periculos granița și comițând și o faptă ilegală.

ACP

Un articol hitlerist despre Iuliu Maniu. Și Ana Pauker ar fi fost de acord

2

Adevărul publica acum câteva zile un articol în care se susţine că Iuliu Maniu ar fi primit bani şi diamante de la englezi ca să îl aresteze pe Mareşalul Ion Antonescu. Punctul de vedere adoptat de Mariana Iancu, autoarea textului, şi de cel care îi furnizează informaţiile, Marian Zidaru, este profund imoral și anti-istoric. Cei doi tratează lucrurile din perspectiva lui Hitler şi Stalin, care îl voiau pe Iuliu Maniu compromis şi anihilat, împreună cu toţi cei care susţineau interesele României de a recupera provinciile pierdute şi de a-şi relua locul în Europa civilizată. Pentru ei, inamicii României sunt englezii, nu rușii și nemții.

Să punem lucrurile la punct

În primul rând, Iuliu Maniu este cel mai important om politic român din secolul XX.

Iuliu Maniu este unul dintre realizatorii principali ai României Mari. Încă din studenţie, ţinea conferinţe la sate pentru ridicarea conştiinţei naţionale a ţăranilor transilvăneni. A susţinut interesele românilor în Parlamentul de la Budapesta. El este şi cel care i-a spus ministrului maghiar al naţionalităţilor, Oszykar Iaszyi, că românii vor să se rupă definitiv de Ungaria. A avut un rol esenţial în pregătirea şi realizarea Adunării de la Alba Iulia. Politica sa a fost totdeauna clară, bazată de cele patru principii deja cunoscute – morală creştină, patriotism luminat, democraţie reală şi dreptate socială. Când a adoptat poziţii critice, a făcut-o în favoarea acestor principii, nu împotriva unor persoane sau structuri politice. A prezentat limpede principiile sale şi le-a pus în aplicare, fără să ezite să lupte împotriva duşmanilor ţării şi împotriva imoralităţii în viaţa publică. Adversari îndârjiţi ai lui, precum Barbu Ştirbey şi Brătienii, i-au recunoscut calităţile, i-au devenit aliaţi şi i-au încredinţat lui rolul de lider al acţiunilor care urmăreau ieşirea ţării noastre din Axă. Democraţii români, Aliaţii, până și sovieticii şi pudelii lor criminali şi proşti de la Bucureşti, au recunoscut statura sa morală uriaşă. Românii de rând au văzut în el simbolul luptei antifasciste şi anticomuniste, iar nemţii şi ruşii l-au considerat cel mai de temut adversar. Terfelirea, în anul Centenarului Unirii, a memoriei acestui mare erou naţional este o ticăloşie profund antiromânescă.

În al doilea rând, la fel de important, România a intrat în al Doilea Război Mondial de partea nemţilor după ce aceştia, în cârdăşie cu ruşii şi ungurii, contribuiseră la rupera din teritoriul nostru naţional a Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Decizia intrării în război a fost luată în timpul unei dictaturi, de către Ion Antonescu, care şi-asumat-o. Această stare de fapte nu scuteşte România de responsabilităţi, însă arată clar că românii nu doreau şi nu ar fi început un război din proprie iniţiativă.

În al treilea rând, e de notat că cel care oferă „dezvăluirile” din articol, istoricul Marian Zidaru, a rămas în istorie pentru o prestație de nota 6.50 la proba interviu http://www.cjc.ro/dyn_doc/concursuri/alte_institutii/2018/01-pm_MINAC/10_Anunt_final.pdf.

pentru ocuparea postului de director al Muzeului de Istorie Națională și Arhelologie Constanța (adică a locului pe care acum mai bine de 100 de ani ședea Vasile Pârvan). În ce o priveşte pe doamna autoare a articolului, dânsa pare să fie undeva înainte de începutul studiului izvoarelor istorice, de vreme ce afirmă că informaţiile prezentate de ea se bazează pe cercetarea unor „manuscrise” din arhivele engleze şi ca dovadă ne arată nişte pagini scrise la maşină! Evident, pentru bomba articolului, adică banii şi diamantele ajunse chipurile în buzunarul lui Iuliu Maniu, nu ni se arată nici un document care să ne convingă care a fost exact sursa, destinatarul şi scopul lor. Nu ni se spune nici cum au fost utilizate resursele respective. Prin urmare, afirmaţiile nu au valoare de informaţie istorică.

O abureală alcătuită din informaţii deja cunoscute, o perspectivă strâmbă şi minciuni vechi de peste 70 de ani

Deşi sunt lucruri știute, ne sunt prezentate ca o mare supriză sentimentele antifasciste pe care le aveau românii. Se vede că unii află abia în 2018 de Rică Georgescu, Nicolae Ţurcanu, George Beza sau Dr. Augustin Vişa, nume binescuoscute de luptători antifascişti. Spre deosebire însă de mancurţii de azi, românii din anii 40 ştiau că nu au motive să fie filogermani. Nu le erau deloc indiferente ororile prin care treceau fraţii lor, de la ocuparea provinciilor româneşti de către tovarăşii nemţilor, ungurii şi ruşii. Și aveau încă vie în memorie barbaria ocupaţiei germane din Primul Război Mondial şi jafurile la care s-a dedat armata lui Mackensen când s-a retras de la noi.

Ca să înţelegem ce a însemnat acţiune antifascistă în România, să ne oprim foarte pe scurt asupra vieţii Dr. Augustin Vişa (1904-1989), care a participat şi el la transmiterea de informaţii către Aliaţi.

Dr. Vişa, la cererea lui Iuliu Maniu, a contribuit la operarea unei staţii de emisie-recepţie, motiv pentru care fost arestat de regimul Antonescu în 1941. Gestapoul a cerut judecarea lui în Germania. Îl aştepta o condamnare la moarte, dar procesul a fost amânat şi dosarul lui Vișa şi al colaboratorilor săi a fost găsit între documentele lui Ion Antonescu, după arestarea acestuia. Dr. Vişa a rămas în închisoare până la 24 august 1944 (în condiţii civilzate, în cea mai mare parte a timpului). A primit diploma de luptator antifascist de la generalul Harold Alexander şi a condus refacerea organizaţiei de tineret a PNŢ, organizaţie care a contribuit ulterior foarte mult la rezistenţa anticomunistă. În 1948, a fost răpit de pe stradă de doi agenţi, unul român şi unul cu înfățișate mongoloidă, care nu vorbea româneşte. A fost dus la un sediu al NKVD de la Constanţa, anchetat cu barbarie şi condamnat de către ruşi (foştii aliaţi ai britanicilor) pentru colaborare cu serviciile britanice! A fost trimis în Gulag şi, după moartea lui Stalin, i s-a permis să îşi termine de ispăşit pedeapsa în România, mai întâi la închisoarea din Gherla şi apoi la Râmnicu Sărat, pe timpul lui Vişinescu. Autorităţile sovietice au recunoscut într-un târziu că Augustin Vişa a fost victima unei erori, însă securitatea l-a urmărit până la sfârşitul vieţii sale, în 1989. În memoriile sale, lectură obligatorie pentru orice intelectual român, cu atât mai mult pentru istorici, Augustin Vişa relatează cu spirit de observaţie şi sobrietate încercările prin care a trecut, fără să îşi piardă vreodată credinţa şi speranţa în Dumnezeu şi dragostea de România. La procesul lui Vişinescu, fiul lui Augustin Vişa, Dl. Florin Vişa, a relatat viaţa eroică a tatălui său impresionând puternic instanţa. Iată că, în 2018, după judecarea procesului Vişinescu, un comentator de pe Litoralul lui Mazăre şi o jurnalistă de la Adevărul care nu deosebește un manuscris de un act dactilografiat, terfelesc lupta atifascistă din România adoptând în presa română de mare tiraj punctul de vedere al Gestapoului şi al tribunalelor populare de tip sovietic!

În toate ţările aflate sub cizma nemţilor au existat acţiuni de rezistenţă împotriva regimului naţional-socialist german şi susţinătorilor săi. Evident, astfel de acţiuni au fost finanţate de Aliaţi, americani şi englezi, dar şi de amicii celor care pângăresc astăzi memoria lui Maniu, adică de ruşi. Resursele erau bineînţeles trimise liderilor rezistenţei, nu unor Neica Nimeni. Dacă banii de care se vorbeşte în articol au existat şi erau pentru rezistenţă, înseamnă că nu erau pentru Iuliu Maniu personal. Chiar dacă englezii aveau încredere în Maniu şi au lăsat la latitudinea lui cheltuirea lor, nu avem de ce să credem că Maniu i-a vârât în buzunarul personal, sau și-a făcut din ei vilă în Madagascar, până când nu avem dovezi clare în acest sens. O valoare atât de mare trebuia să fi ajuns undeva, iar un cercetător sârguincios ar fi trebuit să indice unde anume. Toată lumea ştie că liderul PNŢ nu s-a îmbogăţit, că nu a deţinut decât casa de la Bădăcin şi că avea un stil de viaţă foarte sobru. A susţine că el ar fi pus mâna pe o sumă uriaşă de bani şi pe diamante de mare valoare, fără a indica şi cum le-a folosit, e și mai penibil decât a spune că banii şi diamantele au dispărut pentru că au fost ascunse în pământ, în puterea nopţii, de un spiriduş irlandez răutăcios! Nici măcar nemţii şi ruşii nu au susţinut o astfel de aberaţie!

Este, de asemenea, evident că acţiunile de rezistenţă sunt pentru rezistenţă, adică sunt menite să se opună şi să dăuneze serios unui opresor foarte puternic. În timp de război, contează mişcările de trupe ale opresorului, accesul său la resurse de combustibl, alimente, etc. O foarte mare parte dintre rezistenţii de pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial au operat cu acest tip de date. Nici un belgian normal nu îi i-a reproşat vreodată eroului rezistenţei antifasciste belgiene, Walthère Dewé, fondatorul reţelei La Dame Blanche (1916), devenită (1940) Clarence, faptul că furniza britanicilor informaţii despre mişcările trenurilor nemţeşti. Este de neconceput, cel puţin deocamdată, ca în Germania cineva să îl acuze Claus von Stauffenberg de trădare. Rezistenţa împotriva unui regim criminal presupune riscuri enorme şi jertfă de sânge. Asumarea acestei rezistenţe este un act de mare patriotism şi eroism, a o califica drept „trădare” înseamnă a te situa pe poziția opresorului.

Presiunile referitoare la arestarea lui Antonescu trebuie privite tot în contextul nenorocirilor războiului. O dicatură militară e întotdeauna un lucru foate rău. O dictatură militară fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial e o mare tragedie, greu de rezolvat cu eleganţa balerinilor din Lacul Lebedelor. Din nefericire, de obicei, inclusiv la noi, a fost necesară arestarea dictatorului. Este normal că britanicii doreau să părăsim Axa cât mai devreme şi, pentru aceasta, recomandau arestarea lui Ion Antonescu. Se ştie însă că cei care au realizat Actul de la 23 august 1944 au avut altă opţiune, care s-a dovedit înţeleaptă şi a avut succes. Regele Mihai, Iuliu Maniu, Brătienii, diplomaţii şi liderii militari implicaţi în acţiune, au voit ca ieşirea din Axă să aibă loc atunci când naţional-socialiştii ar fi fost suficient de slabi ca să nu mai poată anihila o conducere negermanofilă la Bucureşti, iar ruşii nu ar fi fost încă suficent de puternici pentru a-și impune (imediat) oamenii lor. Schimbarea politicii României a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, „în singura clipă posibilă”, prin hotărârea românilor, nu a britanicilor, nici a sovieticilor. Acestea sunt faptele.

Se ştie şi că planul din dimineaţa zilei de 23 august 1944 (pentru descurajarea unor eventuale rebeliuni în Armată) nu prevedea neapărat arestarea Antoneştilor, ci o răsturnare de situaţie împreună cu cei doi, nu fără ei. Chiar în seara aceleiaşi zile, adică după ce ei fuseseră arestaţi, Camil Demetrescu şi Gheorghe Barbul discutaseră să le ceară şefilor lor, respectiv Mihai şi Ion Antonescu, să renunţe la poziţia lor rigidă şi să se alăture Regelui şi lui Grigore Niculescu-Buzeşti.

De asemenea, Ion Antonescu îl respecta pe Iuliu Maniu şi, deşi punea condiţii nerealiste, admitea că România trebuie să facă pace cu Aliaţii. Mareşalul cunoștea poziția liderului PNŢ faţă de nemţi şi, cel puţin în linii generale, știa că acesta face eforturi în vederea unui armistiţiu. Amândoi Antoneştii înţelegeau că acesta era necesar pentru ţară. Să fi fost şi ei trepăduşii englezilor!? Dacă Mareşalul ar fi crezut că liderul ţărănist e un trădător, indiferent părerea nemţilor, nu ar fi ezitat să îl aresteze şi, în 1946, la procesul său, ar fi refuzat cu certitudine să strângă mâna întinsă de Iuliu Maniu. Nu a făcut-o. A rămas celebră replica lui Maniu adresată celor care i-au criticat gestul: „Am fost adversari politici, dar nu canibali!”. Iuliu Maniu nu cunoştea ura proletară care a hrănit formarea morală şi intelectuală a celor din categoria autoarei articolului şi a cercetătorului constănţean, dar oricum nu crede nimeni ca ei pot să înţeleagă gestul preşedintelui ţărănist.

Ca să nu ne îndoim că articolul este o mizerie fetidă, ni se spune şi că nu s-au găsit rapoarte semnate de Iuliu Maniu. Nici nu era posibil, pentru că Iuliu Maniu era tratat de britanici ca un lider politic naţional; el nu scria rapoarte. În treacăt, la final, ni se mai repetă că Regele Mihai era prea tânăr şi lipsit de experienţă şi că, bineînţeles, era înconjurat de spioni. (Acelaşi clişeu! Câtă lipsă de imaginaţie, după 70 de ani!) Şi aici se adoptă tot perspectiva lui Hitler şi Stalin, de  ostilitate faţă de anglo-americani şi faţă de interesele României, afirmându-se că principalii colaboratori ai lui Iuliu Maniu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, erau „un grup de sorgine filo-britanică”, care îl manipulau pe rege, ceea ce e o minciună grosolană. Diplomaţii amintiţi erau oameni de o rarănoblețe, de o capacitate intelectuală excepţională şi însuflețiți de o profundă dragoste de ţară. Grigore Niculescu-Buzeşti a luptat efectiv până la ultima suflare pentru informarea Vestului asupra abuzurilor sovietice în România, iar mâna lui dreaptă, Victor Rădulescu-Pogoneanu, deşi suferea de o paralizie progresivă, a avut o atitudine cum nu se poate mai demnă la procesul PNŢ şi a refuzat orice compromis în toate închisorile prin care a trecut în cei cinsprezece ani de detenţie (Galaţi, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat). Torturat de Vişinescu la Râmnicu Sărat, cu câteva săptămâni înainte de moarte, Victor Rădulescu-Pogoneanu a redactat o foarte clară prezentare a pregătirii şi desfăşurării actului de la 23 august 1944 (publicată de ILD aici). Când în sfârşit Vişinescu a permis să fie transportat la spitalul închisorii Văcăreşti, diplomatul l-a avertizat pe torţionar că va „răspunde pentru ororile” săvârşite. Dumnezeu l-a ascultat, şi chiar Vişinescu a relatat episodul de mai sus la procesul său. Aşadar, aviz celor care îi umilesc şi denigrează pe cei care s-au jertfit pentru ţară: Dumnezeu nu doarme!

Totuşi, gura păcătosului adevăr grăieşte. Lipsa de onestitate a articolului e confirmată de faptul că, până la urmă, se recunoaşte indirect că nu se putea fără actul de la 23 august şi că momentul ales a fost cel oportun. E interesantă în acest sens menţionarea unui raport al lui Grigore Gafencu, acuzat şi el în mod josnic de turnătorie la englezi, în care fostul nostru ministru relata o întâlnire din 1943 cu “reprezentantul neoficial al NKVD-ului in Elvetia, Vladimir Sokolin”. Activitatea unui şef NKVD clandestin în Elveţia e acceptată fără comentarii în articol, dar tocmai din spusele rusului reiese cât de important şi benefic a fost 23 august pentru noi. În 1943, NKVD-istul susţinea foarte clar că : ,,Basarabia o pierdeţi. Dacă nu faceţi un pas concret sa fiţi primii, pierdeţi întreaga Moldovă. Şi dacă ungurii fac pasul înaintea voastră pierdeţi şi Transilvania”. Într-adevăr, ungurii au încercat să facă pasul înaintea noastră, în martie 1944, dar nemţii au jugulat rapid iniţiativa şi au impus la Budapesta un guvern mult mai fanatic, care a aplicat mult mai agresiv politica germană. Fără 23 august, realizat „în singura clipă posibilă”,  numărul de victime ar fi fost mult mai mare, prigoana împotriva evreilor ar fi fost foarte mult intensificată, şi pierdeam toată Moldova şi Transilvania, ca să nu mai vorbim de prăpădul pe care l-ar fi produs luptele germano-sovietice pe teritoriul nostru. Rămân valabile cuvintele lui Camil Demetrescu: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.

Acuzațiile de spionaj şi trădare împotriva lui Iuliu Maniu au fost lansate acum mai bine de 100 de ani de regimul de la Budapesta dinainte de 1918 şi de bolşevicii lui Bela Kun, iar mai apoi au fost repetate de regimul Dej, de alde Silviu Brucan, de gaşca şi de urmaşii lui. De peste 100 de ani, duşmanii lui Iuliu Maniu nu sunt în stare să închege dovezi coerente împotriva marelui om de stat, ci doar să producă, după cum îi duce capul, bârfe şi calomnii ticăloase, cu aere de „dezvăluiri”.

Din păcate pentru ei, rezultatele eforturilor lor sunt penibile. Iuliu Maniu rămâne un mare erou român. Duşmani, spioni, trădători sau răspândaci sunt cei care l-au denigrat de-a lungul timpului şi care pângăresc şi acum memoria lui, la 100 de ani de la Marea Unire şi la 65 de ani de la moartea sa eroică la închisoarea din Sighet. Gestul lor e cu atât mai grav cu cât vine într-un moment în care ţara este condusă din ce în ce mai arbitrar de o rețea de putere coruptă, incompententă şi antioccidentală, moştenitoare a structurilor de putere comuniste, iar opoziţia şi mediul intelectual se pierd în clişeele ieftine de la Bruxelles şi nu înţeleg cât este de urgent şi de important ca România să afirme acum o politică istorică viguroasă, conformă cu interesele noastre naţionale, care sunt şi cele ale aliaţilor noştri. O Românie care care ţine cu tărie la tradiţia sa democratică şi care onorează sângele vărsat pentru libertate de părinţii, bunicii şi străbunicii noştri este un partener mai puternic şi un furnizor mai credibil de stabilitate în regiune.

Contracepția și revoluția sexuală. Humanae Vitae după 50 de ani

0

Fulton Sheen, celebrul episcop și apostol al televiziunii, relatează în memoriile sale o mărturisire făcută lui de către Fericitul Papă Paul al VI-lea. Povestea Sfântul Părinte: „În fiecare noapte, aproape de miezul nopții, îmi verific corespondența. Aproape fiecare scrisoare are un spin în ea. Când îmi pun capul pe pernă, cu adevărat simt că port o coroană de spini.” Nu e dificil să ne imaginăm că mulți spini din această coroană au provenit și din reacțiile laicatului și clerului catolic față de enciclica Humanae Vitae, în care Papa, contrar recomandărilor unei comisii pontificale și contrar așteptărilor populare ale revoluționarilor ani 1960, dar potrivit învățăturii perene a Bisericii, reafirma respingerea de către Biserică a mijloacelor artificiale de control al nașterii. Disidența masivă a unor zone largi din Biserică, inclusiv a întregi conferințe episcopale, și criticile din presa de largă circulație l-au șocat pe Papa în mod iremediabil, spun unii, el refuzând mai apoi să mai publice vreo enciclică și schimbându-și simțitor stilul prezenței sale publice. Nimic nu a mai fost la fel de atunci în Biserica Catolică: niciodată în istorie nu se mai înregistrase o asemenea opoziție față de o învățătură de credință sau morală; peste 90% din cuplurile catolice aveau să o ignore, iar clerul, după cum recunoștea recent Cardinalul Timothy Dolan, avea să evite acest subiect în predici și cateheză pentru următoarele decenii.

Enciclica conținea însă câteva avertismente sau „profeții” – o estimare privind efectele individuale și sociale ale acceptării pe scară largă a contracepției, legalizată în Occident abia în anii de după al doilea război mondial. Papa scria astfel despre creșterea ratei infidelității conjugale și o scădere generală a moralității; bărbatul, având acces la contracepție și eliberat de responsabilitatea față de nașterea unui copil, avea să își piardă respectul față de femeie, transformând-o într-un simplu instrument de plăcere egoistă. Pe alt plan, textul avertizează cu privire la tentația statelor de a impune controlul nașterilor odată ce acesta din urmă avea să fie legalizat și acceptat ca normal. Profețiile acestea se încheiau cu un apel curajos, contra-cultural, adresat conducătorilor politici: nu permiteți legalizarea contracepției!

Aproape nimeni nu a luat în serios aceste avertismente. Revoluția sexuală avea să explodeze pe scena civilizației occidentale, un fenomen nemaiîntâlnit care, în teorie, trebuia să elibereze oamenii de constrângerile „moralei burgheze”, dar care, cincizeci de ani după, își arată deja din plin roadele otrăvite. Într-o ironie întunecată a istoriei, profețiile papei Paul al VI-lea aveau să se împlinească punct cu punct, ba chiar cu implicații mai adânci și mai sinistre chiar decât anticipase Sfântul Părinte. Numeroși specialiști din științele socio-umane, și nu doar cei care afirmă un crez creștin, au oferit o amplă documentație pentru a demonstra consecințele civilizaționale catastrofale ale revoluției sexuale, cea care a fost făcută posibilă în mod indiscutabil de contracepție. Economistul George Akerlof, de pildă, a arătat că contracepția a dus la creșterea dramatică a numărului de copii ilegitimi și a avortului. În paralel, a scăzut numărul de căsătorii – și aici nu e greu să deducem că, având la dispoziție aceste mijloace artificiale, căsătoria și-a pierdut sensul ca singura cale legitimă și responsabilă de folosire a sexualității – iar acest fapt a dus la creșterea sărăciei și a patologiilor sociale. Numeroase studii fac legătura între scăderea bunăstării publice și disfuncționalitatea familiei. Francis Fukuyama afirma că pilula contraceptivă, alături de economia bazată pe informație, este trăsătura definitorie a vremurilor noastre. Iar sociologul ateu Lionel Tiger crede despre contracepție că a dus la ruperea familiilor, rate mai mari de sărăcie în special la femei, alterarea relațiilor dintre sexe, mame singure, dar și că a cauzat avortul.

Acest ultim punct merită dezvoltat și afirmat ca cea mai gravă dintre consecințele contracepției, o consecință măsurată în sute de milioane de copii uciși. În chiar motivarea deciziei Curții Supreme a Statelor Unite în cazul Roe vs Wade din 1973, prin care avortul la cerere avea să fie legalizat în prima putere a lumii, se invoca chiar dreptul la contracepție, stabilit cu doar câțiva ani înainte. Așadar, era însăși gândirea legală a vremii cea care deja reflecta o presiune populară care, odată ce primise pe tavă contracepția, cerea deja mai mult: avortul. De fapt, contracepția, făcând posibile relațiile sexuale în contexte diferite, deci și în afara sau în absența căsătoriei, făcea posibile și sarcinile la femei care nu se simțeau pregătite pentru o asemenea responsabilitate.

Cuvintele despre tentația statelor de a impune controlul nașterilor s-au împlinit și ele. Cazul chinez este cel mai frapant, cu zeci de milioane de avorturi și sterilizări forțate; dar și în Statele Unite administrația Obama a impus companiilor să ofere contraceptive în baza asigurării, fără o plată suplimentară. Starea femeilor moderne este o altă tragedie tăcută, desfășurată în mod ineluctabil, în ciuda unor tot mai timide voci feministe care cântă victoria anilor 60. Atât în statistici și sondaje, cât și în comentariile feminine din cultura populară se constată o nefericire crescândă, neîncredere în căsătorie sau chiar frică față de instinctele dezlănțuite ale unor bărbați abrutizați, infantili, intoxicați de pornografie. Hărțuirea sexuală la scară largă, cultura hook-up, a „agățatului” și a unei nopți impersonale și mizerabile, înecate în alcool, devin fapte obișnuite din viața cotidiană a tineretului urban. Însă 19% dintre studentele americane au fost violate sau au fost supuse unei tentative de viol, semn că granița a ceea ce este permis se deplasează tot mai mult în abis. Însă cu cât nefericirea femeilor e mai mare, cu atât se deschide calea către opțiuni aparent contradictorii, schizoide. Sado-masochismul a pătruns decisiv în cultura populară, o realitate demonstrată de faptul că 50 shades of grey a depășit pe Amazon UK seria Harry Potter, devenind cea mai bine vândută carte din istoria acestei platforme. Romanul nu prezintă nimic altceva decât o femeie care se lasă maltratată și batjocorită sexual de către un bărbat. Oare acest succes, se întreabă Mary Eberstadt (The Prophetic Power of Humanae Vitae)  reflectă faptul că bărbații, având la dispoziție contracepția și numeroase „opțiuni”, sunt tot mai greu de cucerit, iar femeile, deși pretind că nu au mai fost niciodată atât de libere, sunt dispuse la degradări cumplite?

Continuă Eberstadt: contrar „științei suprapopulării”, astăzi subiect de glume între oameni de știință, fenomenul opus are loc în țările dezvoltate: criza demografică, îmbătrânirea populației, depopularea. Consecința este o „epidemie a singurătății”, suferința nebăgată în seamă a sute de mii de oameni. În Japonia, se relatează într-un reportaj din New York Times, 4000 de oameni pe săptămână mor singuri. Mor și nu află nimeni. Pur și simplu nu mai există oameni care să aibă grijă de ei. De pildă, un om a murit în apartamentul său și a rămas pe podea timp de trei ani. Utilitățile i-au fost plătite automat de pe card, iar când banii s-au terminat, autoritățile au trimis în sfârșit pe cineva la el acasă. A fost găsit scheletul său, după ce fusese mâncat de viermi și de insecte. La câțiva metri se afla ușa apartamentului vecin. Fenomenul e atât de larg răspândit încât au apărut firme care se ocupă de curățarea unui apartament în care sunt găsite rămășițe pământești ale unor persoane.

În Franța e același lucru, iar cauza principală a singurătății este divorțul. În Suedia, o persoană din două trăiește singură. Un om a fost găsit în casa sa după trei săptămâni de la moarte. Nu avea rude sau prieteni. Nu făcuse altceva decât să își petreacă ultima parte a vieții la televizor și la calculator. În final se descoperă că avea o fiică, care era însă imposibil de găsit. În schimb, strânsese mulți bani.

Și ar mai fi o ultimă consecință: toate bisericile care au cedat revoluției sexuale, acceptând contracepția, divorțul, homosexualitatea, coabitarea premaritală, au făcut implozie. Cazul emblematic este cel al Bisericii Anglicane, care a fost primă biserică care a acceptat contracepția în 1930, la celebra Conferință de la Lambeth. Cutia Pandorei a fost deschisă și treptat au venit și alte cedări, până la punctul în care din comuniunea anglicană globală, aflată pe toate continentele, nu a mai rămas nimic. The Guardian proclama într-un articol sfârșitul acestei biserici. Cedarea discernământului conștiinței individuale, declinul credinței într-o ordine obiectivă de origine supranaturală au făcut imposibilă mărturia coerentă, demnă a acestei biserici. Iar oamenii au simțit că de acum ea este doar o voce a lumii, nu a lui Dumnezeu; dar ei caută ceea ce este diferit, puternic, provocator. Exemplul acestei biserici, alături de cele „tradiționale” ale protestantismului – luterană și reformată – arată că nu este nimic de așteptat din partea lumii, că nu există o înțelepciune a acesteia, că Biserica nu are nimic de învățat din dialogul cu universul secular, iar pactul cu acesta te distruge. Cei care astăzi cochetează cu schimbarea poziției Bisericii Catolice în numele „milostivirii”, al „discernământului de la caz la caz”, al „însoțirii” au astfel în față consecințele ultime ale poziției lor.

Dar, după toate aceste date istorice, care să fie totuși explicația pentru acest eșec masiv, extins de la indivizi până la națiuni întregi, al revoluției sexuale făcute posibile de către contracepție? Ce se întâmplă, mai exact, într-un cuplu de la care începe totul, un prim cuplu ipotetic care începe să apeleze la aceste mijloace? Și ce se întâmplă, urmând firul argumentației și putând deja să facem conexiunile logice, cu un cuplu care trăiește împreună fără a fi căsătorit sau cu unul de persoane de același sex?

Explicația nu poate fi alta decât o misterioasă ordine obiectivă, imuabilă, indestructibilă, a cărei respectare duce la fericire și, în final, la viziunea beatifică, și a cărei ignorare sapă încet-încet la baza unei relații, până la punctul în care se rupe. Este vorba de ordinea naturală, rațională, ce reflectă mintea și iubirea lui Dumnezeu, care poate fi decriptată de către om folosindu-se de legea naturală. Aceasta din urmă este definită de Sf. Augustin ca amprenta lui Dumnezeu în sufletul omului sau de către Sf. Toma de Aquino ca participarea creaturii raționale la legea eternă a lui Dumnezeu. Ea este lumina inteligenței pusă de Dumnezeu în om, mulțumită căreia el cunoaște ce trebuie făcut și ce trebuie evitat. Ea vine de la Dumnezeu, dar se află în om, face parte din structura sa, este proprie omului.

Pe baza a două concepte – 1. legea naturală ca abilitatea omului de a raționa și ca ansamblu al înclinațiilor sale naturale și 2. ius naturale, ordinea creației sau legile naturii care pot fi descoperite de către rațiunea umană – ar fi posibil în principiu să găsim explicația acestor eșecuri personale, familiale și sociale și să oferim argumente de înțeles și de către cei necredincioși. În acest sens, fraza cheie din enciclica Humanae Vitae spune că orice act sexual trebuie să rămână per se destinatus transmiterii vieții, adică să își păstreze relația sa intrinsecă cu procrearea vieții umane.

Esența problemei stă așadar în valoarea actului sexual, a fiecărui act sexual, nu a dispoziției subiective, a sentimentelor sau a unei generale deschideri a cuplului față de viață. Chiar dacă sentimentele sunt o parte importantă a unei căsnicii și chiar dacă un act sexual este bine să fie însoțit de o înțelegere cât mai profundă a semnificației sale, un cuplu care folosește planificarea naturală și care are ocazional act sexuale aflate sub semnul rutinei sau al unui „omenesc, prea omenesc” se află într-o situație substanțial diferită față de un cuplu cu relații pline de sentimente și de emoție, dar care folosește contracepția. Diferența stă în respectarea calității obiective a actului, aceea de a fi în sine, în esența sa orientat către uniune și procreare.

Dacă Papa Pius al XI-lea, în Castii Conubii, numea contracepția un păcat nu doar împotriva vieții, ci și împotriva fidelității conjugale, Sfântul Ioan Paul al II-lea îl numea „o minciună”. Motivul stă în faptul că limbajul corpului, semnificația totală – de a-i uni pe soți și de a dărui viață – este contrazis, călcat în picioare de un limbaj alternativ, al reținerii, al egoismului. Ar fi o falsificare a adevărului intrinsec al iubirii conjugale. Ce trebuie să înțelegem este că, așa cum organele au niște scopuri precise – ochii sunt pentru vedere, aparatul digestiv pentru digestie – anumite acte ale corpului au un înțeles intrinsec ce nu poate fi viciat. Astfel că orice act sexual, indiferent de contextul său, indiferent de sentimente sau absența lor, spune prin însăși natura sa următoarele: 1. „Îți mulțumesc pentru că mi te dăruiești. Vreau și eu să mă dăruiesc ție definitiv.”; 2. „Vreau să devin una cu tine și să accept posibilitatea de a avea copii cu tine”. Măreția inefabilă, de neînțeles pentru cultura dominantă, a acestei semnificații este că pentru cei care folosesc contracepția, chiar dacă se iubesc și inimile lor au spus „Da” copiilor, acel act sexual singular spune de fapt „Nu”.

Tocmai de aceea Pius al XI-lea afirma că aici e vorba de un păcat și împotriva fidelității. Ce este în sine destinat uniunii și procreării este rupt de cea din urmă și de fapt nu reușește să atingă nici primul deziderat. În acel unic act sexual blocat de contracepție tu alegi să te dăruiești parțial, folosind pentru plăcere tot un dar parțial de sine. Un act este pervertit și înlocuit de ceva contrafăcut – oare așa ceva poate rămâne fără consecințe într-o familie și într-o societate? Dacă, conform statisticilor, un milion de români trăiesc în concubinaj și cel mai probabil folosind masiv contracepția, oare nu ne îndreptăm spre un dezastru la scară largă?

Întrebarea din final este însă: putem folosi aceste argumente ce pleacă de la legea naturală, așadar din rațiunea filosofică, pentru a face apologia vieții conjugale normale? E mai degrabă greu de crezut că un asemenea demers ar avea succes. Dacă în cultura populară legea naturală este asociată cu „ceea ce găsim la animale” (a se vedea argumentele prostești pentru homosexualitate plecând de la comportamentul deviant în anumite specii), în filosofia politică legea naturală a fost confiscată de gândirea liberală ce pleacă de la mutații radicale ale conceptului la Grotius, Hobbes, Locke sau Rousseau. De la „legea naturală” ca realitate cosmică obiectivă din gândirea lui Toma de Aquino s-a trecut astfel la „dreptul natural” al lui Grotius, întemeiat doar pe principii „evidente” rațiunii. Adică un construct minimal al rațiunii carteziene ce poate garanta doar libertatea individului, anumite drepturi înnăscute și inalienabile, fără niciun fel de obligație și fără o referință într-o ordine obiectivă. Iar pentru „Părinții liberalismului”, legea naturală este un concept total schimbat, referindu-se doar la o ipotetică „stare naturală” a omului, liber de orice autoritate, a cărui moralitate e dedusă strict din principii prime ale rațiunii, din propoziții clare, independente logic și ontologic.

Iar într-un sens mai larg, filosofia și apelul la bunul-simț pur și simplu nu funcționează într-o lume căzută. Însuși Toma de Aquino încercase într-un text din tinerețe să argumenteze împotriva poligamiei plecând de la rațiune și legea naturală, dar a fost forțat să admită că nu se poate, trecând rapid la argumente din teologia sacramentală. Exemplul lui Ioan Paul al II-lea este elocvent: în marile sale opere de teologie morală și a familiei – Teologia corpului, Veritatis Splendor și Evangelium Vitae, el pleacă mereu de la Scriptură. Argumentația sa, deși masiv filosofică, este întotdeauna în interiorul Revelației, al exegezei biblice.

De aceea, argumentul meu este că pentru orice dezbatere publică, în acest caz, cea legată de contracepție, trebuie să facem apel la Revelație, repovestind mereu, complet, până la capăt o narațiune creștină, în spiritul cristocentric al Conciliului Vatican II și al Magisteriului recent. Creștinismul, de fapt, nu are nicio miză în mitul rațiunii dezinteresate, spunea David Bentley Hart. Noi nu suntem interesați de stabilirea unor „punți”, prin intermediul filosofiei, cu lumea seculară, ci de dislocarea acesteia și supunerea ei domniei lui Hristos, iar dialogul nu are sens decât ca pretext pentru a-l converti, prin persuasiune, pe interlocutor. În final, cel mai puternic argument împotriva contracepției este că ea este simbolul unei culturi a morții care nici măcar nu permite ca anumite persoane să fie aduse în ființă pentru a se bucura pe veșnicie de iubirea Sfintei Treimi. Gloria lui Dumnezeu, scria Dante, „per l’universo penetra e risplende, in una parte più o meno altrove”, iar cardinalul Carlo Caffara comenta pe marginea acestui text că în actul conjugal fecund, gloria lui Dumnezeu strălucește în mod particular, iar „în acesta și prin acesta este deschis un spațiu în univers pentru un act creativ al lui Dumnezeu, un loc sfânt în care Dumnezeu își arată iubirea creativă”.

Iar o astfel de viziune trinitară nu poate fi posibilă fără rugăciune, sfințenie personală și jertfe oferite Domnului. Doar imitând chipul însângerat al lui Hristos, reflectat pe chipurile a nenumărați sfinți, vom putea pregăti victoria finală de la sfârșitul veacurilor, chiar dacă, ocazional, cuvintele și argumentele ne vor lipsi. Doar astfel, în interiorul acestei logici nebune, nebune de iubire, vom înțelege de ce Papa Paul al VI-lea încheia spusele către Fulton Sheen astfel: „Când îmi pun capul pe pernă, cu adevărat simt că port o coroană de spini. Cu toate acestea nu pot să-ți descriu ce bucurie inefabilă îmi aduce suferința pentru Biserică. 

  1. Este o înțelegere mai bogată decât un pur biologism – da, parte din argument stă în faptul că organele de reproducere au ca scop, evident, reproducerea. Un ochi e făcut pentru văz; chiar dacă din cauze obiective ar putea să nu funcționeze, el tot este în mod intrinsec orientat spre văz; dar dacă cineva își distruge văzul în mod deliberat, atunci putem vorbi de un lucru imoral. La fel, digestia este făcută pentru nutriție. Însă cineva își poate folosi sistemul digestiv pentru a nu se hrăni (bulimia) sau pentru a ingera alimente dăunătoare. În cazul nostru, analogia e legată de posibilitatea de a folosi aparatul genital într-un scop care nu îi este specific. Dar argumentul depășește planul biologic, intrând în semnificația personală și supranaturală a actului sexual.  

Lucrare prezentată la Simpozionul Humanae Vitae organizat de Asociația Medicilor Catolici București, 9 mai 2018.

28 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990

0

foto: Dinu Lazăr

Azi am aplaudat și am rememorat eroii împreună cu Asociația „ 21 Decembrie 1989 ”, la 28 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Gloanțe, bastoane, bâte și topoare au acționat contra tinerilor care apărau libertatea și democrația. Au fost oameni omorâți, răniți, închiși, bătuți, sedii de partid, de ziare și case particulare au fost vandalizate. Totul sub coordonarea lui Ion Iliescu și a acoliților săi.

Pe 13 iunie am ieși de la examen direct în strigătele oamenilor instigați de politrucii comuniști – IMGB FACE ORDINE! Gaze lacrimogene, milițieni, bastoane, muncitori instigați contra studenților. Muncitorii de la IMGB făceau ordine la Arhitectură, Matematică și Litere. Au fost încleștări și sforarii provocărilor și-au incendiat autobuzele. Au lăsat sediul Poliției Capitalei să fie ocupat pentru a avea motive să deschidă focul. Ne-am retras după primele rafale de gloanțe. Pe 13 seara am auzit că vin minerii și ne-am baricadat în Grozăvești. Colegi și prieteni care au rămas în Universitate au fost arestați, bătuți și schingiuți.

Făptașii sunt nepedepsiți!

Pe 14-15 iunie Capitala a fost sub ocupație minerească. Printre mineri mișunau agenți deghizați, cozile de topor ale regimului pro-moscovit a lui Ion Iliescu. Portarul Ilie de la PNȚ a fost asasinat cu o lovitură de topor în frunte. Dumnezeu să-l ierte! Multe victime nu au fost identificate și cei uciși au fost considerați dispăruți. Mulți dintre cei ajunși la spital nu au avut fișe.

După aceste evenimente zeci de mii de tineri au părăsit România, dorind să scape de comunism, au cerut azil politic în țări civilizate. Atunci s-a instalat puternic neîncrederea în viitorul democratic al României și în libertatea câștigată în 1989.

Discursul lui Ion Iliescu de mulțumire confirmă ceea ce știam cu toții. El era autorul. În discurs dădea vina pe un complot internațional de dreapta. Dușmanul era extern și neclar identificat. Minciunile sfruntate ale lui Ion Iiescu:

Cu ajutorul dumneavoastra au fost descoperite in subsolul cladirii PNT-ului: un depozit de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stateau in Piata Universitatii si armament.(…) In subsolul cladirii Universitatii s-au descoperit arme: 22 de pusti Jeco, dar care sunt arme periculoase in asemenea conditii, si saci cu prafuri euforizante pe care probabil ca le-au tot folosit in aceasta perioada.

Sper ca procesul lui Ion Iliescu și a celor vinovați să nu mai fie tergiversat și să se judece rapid. După 28 de ani Poporul Român merită dreptatea. Ion Iliescu nu și-a cerut scuze niciodată pentru nenorocirea produsă.

Erdoganomics

0

Perioada ultimilor ani a fost una complicată pentru turci – prețurile au crescut mult mai repede decât salariile, inflația e la cote nemaiatinse din 2004, ajungând la 12,15% pe an, șomajul trece binișor de 10% și discursurile patriotice ale președintelui sunt din ce în ce mai belicoase… Pentru o vreme părea că totul ar putea merge bine, dacă nu erai tu cel arestat. Numai că intervenția statului în economie, pentru a păstra o rată mare de creștere economică, a dus la scăderea masivă a lirei turcești. În fața acestor probleme, președintele Erdogan s-a văzut dator să intervină personal, așa că s-a întâlnit la Londra cu mai multi manageri importanți de fonduri si societăți mari de investiții și efectele intervenției sale nu au întârziat să se facă auzite – „Șoc și neîncredere” a răspuns Reuters acestei acțiuni, în luna mai.

Pe Bloomberg, în 22 mai 2018, a apărut titlul „Erdogan Imperils Turkey’s Rating With Bonds Sinking Below Senegal’s„. În articol e vorba de faptul că Turcia se împrumută cu dobânzi mai mari decât Senegalul, deși are o economie de 60 de ori mai mare. Cum e posibil? Analiștii spun că e vorba de ceea ce poartă deja numele de „Erdoganomics”.  Într-un interviu dat pentru Bloomberg Televisions, Erdogan a declarat explicit că intenționează să influențeze pe mai departe politica monetară a țării sale, în ciuda presupusei independențe a Băncii Centrale a Turciei

„Remarcile președintelui reprezintă ultimul cui bătut în sicriu”, a declarat apoi Okan Akin, de la AllianceBernstein în Londra. Asta, deși se știe că, în general, dictatorii se pricep la toate – macroeconomie, piețe de capital, industrie, agricultură, sănătate, arte, sport – iar Erdogan nu face excepție. Surprinzător, cu toate intervențiile prezidențiale, prețurile au continuat să crească și lira turcească să se deprecieze, dar chiar așa fiind, Erdogan i-a sfătuit pe turci, pe 31 mai, să dea o lecție celor ce uneltesc împotriva Turciei și să își schimbe economiile din valute străine solide în lire turcești.

Și de data asta, surpriză – turcii nu s-au repezit să își schimbe banii în moneda care se devalorizează rapid, de la o zi la alta. La acuzațiile că situația economiei îi afectează pe turcii care fac față din ce în ce mai greu prețurilor ce cresc de la zi la alta, marele președinte a contrazis cu date – „la începutul anilor 2000 se vindeau în jur de 1.000.000 de frigidere, câtă vreme, anul acesta doar, turcii au cumpărat peste 3.000.000 de frigidere și, dacă e un frigider în fiecare casă, atunci avem un nivel clar de prosperitate„. Muharrem Ince, din partea partidului de opoziție CHP, nu a fost tocmai de acord cu declarația președintelui, opinând că nici până la venirea lui Erdogan turcii nu-și țineau mâncarea în scorburi de copaci.

Marele președinte a recurs atunci la o mișcare, cel puțin pentru noi, românii, clasică – a arătat că sub înțeleapta lui conducere, țara a ajuns să aibă zero datorii la FMI! În consecință, țara o duce bine, iar turcii ar trebui să înțeleagă acestă performanță economico-politică, managerială, in fine… Pe urmă, dacă mai sunt probleme economice, sursa lor trebuie căutată în afara țării. Poftim, ratingul financiar al Turciei, care o duce atât de bine, a fost scăzut, în timp ce Grecia a beneficiat, in utima vreme, de o îmbunătățire a ratingului. Și Grecia e la pământ – priviți ce drumuri distruse au – a spus președintele spre a lămuri mai bine situația. E drept, grecii ar face orice să nu-i dea dreptate și nu numai că își întrețin drumurile, dar tocmai au inaugurat o capodoperă de infrastructură, autostrada Olympia Odos, una dintre cele mai complexe din Europa, cu 80 de poduri și 29 de tunele, acestea din urmă având în total o lungime de 29 de kilometri.

Duminică, pe 24 iunie, au loc alegerile generale în Turcia. Chiar dacă prezidențialele se pot desfășura în două tururi, e de așteptat ca marele om să câștige din primul tur, cu majoritate confortabilă -Turcia îi datorează asta! Cel puțin așa pare că gândește domnul Erdogan.

P.S. În zilele ce vor urma e posibil să vedem în Istanbul ori în Ankara un foarte mare miting de susținere a președintelui, cu susţinători aduși de prin toată Turcia…

ACP

Cum se transformă un adevăr într-o iluzie

0

„Religia e opiumul poporului” iar opiumul e religia atâtor și atâtor spirite „libere”. Și e în toate sensurile cuvântului: pornind de la intelesul propriu al acestuia și continuând cu cele mai evidente/sofisticate forme de idolatrizare ale unor tipare ideologice actuale. Poate că ar fi util să o spunem mai răspicat: nu „fanatismul” politic sau religios aduc rigiditatea în gândire, ci pur și simplu comoditatea. Or comozii sunt pretutindeni, dintotdeauna și de toate culorile. Și sunt surâzători nevoie mare, pentru că nu renunță la rigiditatea lor decât atunci când se acomodează, sau atunci când, somnambulic, se întorc de pe o parte a așternutului pe alta. Mă indoiesc deci ca „fanaticul” zilelor noastre este mai comod în gândire decât cei ce mimează conștiincios că își pun probleme. Sau poate că unii dintre ei chiar și le pun, dar e clar că întrebarea, prin tot prestigiul ei filosofic, prost înțeles trebuie spus, îi stimulează mai mult decât orice răspuns.

Dacă vrem într-adevăr ca problemele pe care le discutăm să-și recapete importanța, ar trebui măcar să lăsăm impresia că ne interesează rezolvarea lor. Că liniștea noastră interioară depinde nu de lărgirea indefinită -implicit comodă- a orizontului nostru interogativ, care ne-ar legitima eventual în ochii acestor spirite, ci chiar de găsirea unui răspuns. Întrebarea, de orice natură ar fi ea, nu poate convinge nici un potențial interlocutor de importanța ei, dacă cel ce și-o pune se mulțumeste dinainte cu suspansul pe care îl procură propria interogație. Happy end-urile ieftine, „americane” nu pot fi combătute la nesfârșit de suspansul critic, „european”. Interogația își pierde orice sens dacă pornești de la premiza că raspunsul tău și al interlocutorilor tăi trebuie să fie în permanență „relativ”, pentru că acceptarea acestei premize anulează în cele din urmă miza oricărei discuții. Între altele fie spus, nu este deloc o întamplare că actuala ideologie a relativismului ne încurajează să intrăm într-un dialog al surzilor, deoarece ea atacă posibilitățile de principiu ale dialogului însuși. Ea obliga „dialogul” să se producă în limi tele comerțului cu fantasme,neverificate și „neverificabile” și ca atare, inutil de supus dezbaterii publice.

Ceea ce este însă la fel de grav în această presupusă lărgire relativistă a orizontului nostru, pe care o forțeaza retorica „progresistă”, este folosirea inexactă a cuvântului „relativ”. Sigur că avem nevoie de o gândire elastică, nimic de zis, însă trebuie să înțelegem -dacă n-am înteles-o până acum- că termenul de „relativ” include în logia sa constitutivă expresia „relativ la ceva”, ce implică la rândul ei existența unui  punct de referință precis sau a unui context concret la care observația mea urmează să se refere, facilitându-mi atât mie cât și interlocutorului meu o descriere mai fidelă a realului. Relativul, cu alte cuvinte, aduce mai multă exactitate la nivelul perceperii realității, pentru că ne obligă să ținem cont de aspectele măsurabile ale acesteia.

Aspectul relativ al unei probleme este cel care poate fi lămurit de fapt cu cea mai mare precizie, doar printr-un accident nefericit al istoriei s-a ajuns ca acesta să „justifice” or să „inspire” blocajul mental al spiritelor presupus dubitative. De ce spunem noi astăzi despre un lucru că este „relativ”, pentru că ne oferă posibilitatea de a-l cunoaște mai bine de la o zi la alta? Iar dacă admitem cu toții că adevărul poate fi abordat din unghiuri diferite de vedere, cine sau ce anume ne da dreptul să conchidem că acestea sunt toate valabile? În pofida însă a acestor întrebări pe care și le poate pune fiecare dintre noi, vulgata relativistă a decis între timp și în locul tuturor că dacă nu cunoaștem totul despre un anume lucru, înseamnă că nu știm nimic despre el. Or că faptul de a nu ști totul depre ceva anume, ne-ar da dreptul să sustinem orice despre acel ceva. Iar ceea ce este cel mai grav, că din aceeași cauză, „puținul” pe care îl știm despre orice lucru ar fi lipsit de importanță.

Într-o lume în care sensul cuvintelor ar fi mai puțin bruiat ideologic, relativismul ar indica  către o gândire ce aspiră să devină din ce în ce mai precisă și nimic alceva. El ar stimula în mod emblematic orice efort onest de cunoastere și nu ne-ar oferi veșnica scuză a blocajului „iconoclast”, pe care scepticismul comozilor l-a adoptat din principiu. În loc de asta, mesajul „relativist” al zilelor noastre ne intoxică de dimineața până seara cu aceeași contradicție: nu putem cunoaște nimic cu precizie, dar e sigur că trebuie să ne lăsăm modelați de o ideologie „progresistă”! Brusc, când vine vorba despre educarea moral-politică a mapamondului, ceturile bergmaniene se risipesc, iar din molusca „relativistă” răsare activistul cu dinți de fier. Ființa care în realitate, pentru a acționa, n-a avut niciodată nevoie să se îndoiasca de nimic și deci, cu atât mai puțin să-și construiască un crez propriu.

Celor ce consideră ca e normal să ne blocăm în fața întrebării „ce este adevărul?” o să le răspund că Pilat și-a pus această întrebare în mod ipocrit. Adevărul care îi stătea la îndemană și cu care n-a făcut nimic este acela că urma să condamne la moarte o Persoană nevinovată, fapt pentru care a preferat să-și pună această problema în termeni abstracți. Era evident mai convenabil să invoce problema Marelui Adevăr, mereu „inaccesibil”, decăt să admită că adevărul îi era deja accesibil și că urma să-i intoarcă spatele. De aceea, le-aș răspunde că relativizarea gratuită a adevărului este o problemă chiar mai mare decât cea a „inaccesibilității” lui, fie și doar pentru faptul că atunci când pretindem despre acesta că este „inaccesibil”, noi n-avem nici o rezervă în a admite că suntem experți în detectarea minciunii. Adică în a admite că mistificarea poate deveni certă iar „corpul” ei volatil disecat în detaliu, chiar dacă adevarul care se presupune că se ascundea în spatele ei va rămâne în continuare unul aproximativ.

Ajutorul din partea americanilor ferește Iordania de scenariul sirian

1

Demonstrațiile din zilele trecute, din Iordania, provocate de creșterea repetată a taxelor și a prețurilor, pe lângă scăderea unor subvenții la produse de bază, în încercarea de a echilibra bugetului slăbit al țării, au dus la demiterea premierului Hani al Mulki și la numirea rapidă a unui înlocuitor care are misiunea să liniștească lucrurile în țara care și așa avea o mulțime de probleme.

Iordania reprezintă, în ultimii ani, o bombă uriașă a cărei explozie a fost permanent întârziata numai de susținerea Statelor Unite. Prinsă între teritorii largi, răvășite de războaie civile ce durează de mult prea mult timp, între Irak și Siria, Iordania a trebuit să își crească masiv cheltuielile militare într-o perioadă în care economia nu o ducea absolut deloc bine, câtă vreme țara și-a pierdut semnificativ din rutele comerciale și din partenerii de afaceri, din cauza dezastrelor din țările vecine. Turismul, care este sursa cea mai mare de valută și de locuri de muncă pentru economia Iordaniei, a suferit și suferă, de asemeni, din cauza tensiunilor mari din regiune. Printre multe alte greutăți și lipsuri, Iordania este cotată pe locul secund în clasamentul țărilor cu cele mai sărace rezerve de apă per capita. Petrolul și gazele sunt importate. Doar 2% din suprafața țării este teren arabil. Datoria externă este enormă, 95% din produsul intern brut, iar statul merge pe deficit.
În ultimii cincizeci de ani, populația Iordaniei a crescut de aproape zece ori, numai din 2005 până acum dublându-se – capitala Aman avea, în 2004, 1,94 milioane de locuitori, iar în 2015 număra peste 4 milioane…

Mare parte din populație este formată din refugiații veniți din Palestina, începând încă din 1948, alungați de războiului dintre țările arabe și Israel, care au primit, în timp, cetățenie iordaniană. Refugiații au venit și din Irak ori din Siria, ultimii în număr foarte mare, apoi sunt mulți refugiați și din Yemen, Libia și Egipt. Taberele întinse, populate cu mai bine de un milion de refugiați, consumă, la rândul lor, resurse importante de apă și energie, punând o presiune imensă pe economia deja slăbită a Iordaniei. La sprijinul financiar oferit permanent de Statele Unite de-a lungul timpului, care a ajutat țara să se mențină pe linia de plutire, s-a adăugat cel militar, Iordania fiind un aliat important în regiune pentru americani. Agenția de informații iordaniană GID (General Intelligence Directorate) a primit sume substanțiale din partea statului american, dar beneficiază și de sprijinul CIA, cu care are un parteneriat ce produce beneficii ambelor părți. Ajutorul american a salvat țara nu numai de la dezastrul economic, dar și de la gravele probleme de securitate puse de numărul însemnat de militanți islamiști veniți din zonele de conflict ca refugiați, cât și de extremiștii iordanieni, deloc puțini și aceștia. Mii de tineri radicalizați din suprapopulatele cartiere iordaniene s-au alturat trupelor Statului Islamic și au mers să lupte în Siria. Apoi, bună parte din ei s-au întors înapoi în țară, unde mulți au fost arestați și condamnați să execute ani grei în închisori de maximă securitate.

Predicatorii salafiști și cei ai Frăției Musulmane sunt răspândiți prin toată țara, reușind încă să atragă o grămadă de adepți, chiar în condițiile în care mișcarea salafistă a fost oficial interzisă. Frăția Musulmană, în schimb, este o mișcare politică legală în Iordania, divizată într-o parte reformistă, fidelă statului iordanian, Muslim Brotherhood Society, și o parte radicală, Muslim Brotherhood Group, care reușește, cu toate piedicile puse de statul iordanian, să aibă succes – la alegerile parlamentare din 2016, Islamic Action Front, aripa politică a Muslim Brotherhood Group, obținând 10 locuri în parlamentul iordanian, în timp ce Muslim Brotherhood Society nu a reușit să obțină nici măcar unul. Coaliția afiliată la Islamic Action Front, Alliance for Reform, a câștigat trei posturi de primar și zeci de posturi de consilieri municipali în țară.

E clar că lupta statului iordanian cu extremismul islamic este foarte complicată. Anul trecut, însă, au fost executați 10 teroriști musulmani.

În același timp, cu un șomaj în rândul tinerilor de peste 40%, cartierele rămân pline de tineri radicalizați și, pe străzi, Kalashnikovul, arma teroristului prin excelentă, s-a ieftinit din cauza ofertei abundente.

În aceste condiții, Omar Razzaz, noul premier, inițial ministru al educației în guvernul lui Hani al Mulki, cu studii la Harvard, fost profesor la Massachusetts Institute of Technology și, apoi, înalt oficial al Băncii Mondiale, are o misiune foarte grea. Oamenii sunt încă iritați și protestatarii încă ies să demonstreze, mediul fiind prielnic pentru o încercare de lovitură de stat, ori pentru o revoltă armată din partea rețelelor de musulmani radicali.

Singurul ajutor decisiv poate veni, așa cum a venit de fiecare dată până acum în Iordania, numai din partea Statelor Unite. Iordania este un exemplu bun de țară care continuă să reziste haosului, deși este așezată geografic în cel mai rău loc posibil și are un număr mare de cetățeni și rezidenți înrolați de multă vreme în armata extremismului islamic. Este esențial faptul că țara nu a fost și nu este condusă de vreun dictator nebun, însetat de sânge, ci este o monarhie constituțională favorabilă Occidentului, lucru care a făcut posibil și, mai mult, a ușurat practic foarte mult acordarea ajutorului constant din partea americanilor.

ACP

Cauza Coman și alții : dacă noțiunea de « soț » e redefinită, se redefinește și « căsătoria », căci diferența de sex a soților este de esența căsătoriei

0

Ȋn 5 iunie 2018, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se va pronunța în cauza Coman şi alții împotriva Inspectoratului general pentru imigrări și alții.

Reclamanții sunt un cuplu format din doi bărbați căsătoriți în Belgia în 2010, de naționalitate română şi respectiv americană. Aceştia au solicitat instanței de la Luxembourg, prin intermediul Curții Constituționale a României, să indice dacă noțiunea de « soț » din Directiva referitoare la dreptul la libera circulație şi sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii şi membrii familiilor acestora (Directiva 2004/38) se referaăşi la soțul de acelaşi sex, şi dacă România este obligată să îi acorde acestuia din urmă un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de 3 luni, pe motiv de reîntregire familială.

Inspectoratul general pentru imigrări le refuzase acestora cererea de ședere, Codul civil român interzicând căsătoriile între persoane de același sex și nerecunoscând căsătoriile între persoane de același sex încheiate în străinătate de către cetațenii români sau străini.

Soluţia pe care o va adopta Curtea în această cauză este foarte importantă, căci dacă noţiunea de « soț » este redefinită, se redefineşte implicit și « căsătoria », hotărârea devenind obligatorie pentru toate cele 28 de state membre.

Dincolo de bătălia juridică, confruntarea este una spirituală pentru că această redefinire afectează căsătoria şi familia, locul în care persoana umană, creată bărbat şi femeie, este chemată să îşi realizeze vocaţia de creştin. Sora Lucia de la Fatima spunea că « bătălia decisivă dintre împaraţia lui Cristos şi Satana va fi legată de căsătorie şi familie ». Ioan Paul al II-lea, cu doi ani înainte de a deveni Papă, spunea episcopilor americani că « avem astăzi de-a face cu confruntarea finală dintre Biserică şi anti-Biserică, dintre Evanghelie şi anti-Evanghelie ».

Ȋn 11 ianuarie 2018, Avocatul General Melchior Wathelet sfătuia Curtea ca în hotărârea pe care aceasta o va adopta să redefinească noţiunea de « soț » în domeniul libertăţii de circulaţie și de şedere a cetăţenilor Uniunii europene și a membrilor familiilor acestora, astfel încat aceasta să cuprindă și soțul de același sex (§ 77) și în consecinţă să îi permită acestuia să solicite acordarea unui drept de şedere în aceleași condiţii ca în cazul oricărui membru de familie al cetăţeanului Uniunii europene (§ 88) :

« Interpretările textuală, contextuală și teleologică ale noțiunii „soț” utilizate la articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38 conduc la o definiție a termenului menționat autonomă, independentă de orientarea sexuală » (§ 77).

« (…) în cadrul unei aplicări prin analogie a Directivei 2004/38, condițiile de acordare a unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni resortisantului unui stat terț, soț de același sex al unui cetățean al Uniunii, nu ar trebui, în principiu, să fie mai stricte decât cele prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă » (§ 88).

Cu alte cuvinte, acesta propune redefinirea căsătoriei la nivelul Uniunii Europene, căci dacă noţiunea de « soț » este redefinită, se redefineşte și « căsătoria », diferenţa de sex a soților fiind de esenţa căsătoriei.

Este adevărat că această redefinire îşi produce efectele doar în domeniul imigrării.

Ȋnsă, după cum bine ştim din experienţa recentă (este suficient să observăm cum a evoluat legislaţia statelor care au legalizat parteneriatele civile, precum şi jurisprudenţa CEDO în domeniu), revendicările de acest gen nu se vor opri aici, ci ele vor continua cu contestarea celorlalte caracteristici ale căsătoriei. Astfel, statele membre care nu permit şi care nu doresc să permită căsătoria între persoane de același sex vor fi obligate, împotriva voinţei lor, să redefinească căsătoria în domeniul imigraţiei și să accepte efectele unei căsătorii între persoane de același sex încheiate în strainatate, și aceast lucru chiar dacă, aşa cum spune Avocatul General, căsătoria între un barbat și o femeie este consacrată în Constituţie (§ 39).

  1. Opinia Avocatului General este expresia unei viziuni ideologice a căsătoriei și familiei

Această opinie, care încalcă competenţa exclusivă a statelor membre de a defini căsătoria și familia, este întemeiată pe premize false și interpretari abuzive ale Directivei, fiind expresia unei viziuni ideologice a căsătoriei și familiei, contrare naturii umane (asă cum aceasta a fost creată de Dumnezeu) și finalităţii omului (asa cum aceasta a fost voită de Dumnezeu și stabilită în planul Său privind vocaţia persoanei umane).

Această viziune a căsătoriei încheiată între două persoane de același sex este ruptă de natura umană, astfel cum aceasta a fost creată de Dumnezeu, precum și de planul lui Dumnezeu privind vocaţia persoanei umane. Sfânta Scriptură ne spune : « Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a facut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa. Și vor fi amândoi un trup, aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă » (Marcu 10, 6-9) ; « Dumnezeu i-a binecuvântat zicând : « Creşteţi și vă înmulţiţi » (Facerea 1, 28).

Această realitate este în prezent recunoscută și consacrată ca atare în ordinea juridică a majorităţii statelor membre ale Uniunii Europene (doar 11 state din 28 au legalizat căsătoaria între persoane de același sex), precum și în drepturile omului, acestea garantând « dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia o familie ».

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu trebuie să contribue la subvertirea culturală a Europei, reinventând omul şi instituţiile existente, prin redefinirea noţiunii de « soț », și implicit pe cea de « căsătorie », ci să continue să o potejeze reafirmând ceea ce aceasta este, asa cum aceasta a fost definita in lumea civilizata. Acesta este rolul dreptului şi al justiţiei.

Istoria ne-a arătat de nenumărate ori că ori de câte ori statul, instituţiile sau jurisdicţiile au luat decizii contrare naturii umane și finalităţii acesteia, consecinţele au fost de fiecare dată dezastruoase pentru om. Asta pentru că natura umană nu poate fi schimbată prin voinţa statului sau a instituţiilor. Aceasta este un dat pe care trebuie să îl primim și să îl respectăm ca atare.

Nesocotirea orânduirii lăsate de Dumnezeu a sfârșit întotdeauna în totalitarism. Și noi ştim foarte bine ce înseamnă acest lucru, căci am trăit pe pielea noastră, timp de aproape 50 de ani, experimentul creării omului nou după modelul ideologiei marxiste, astfel că nu mai dorim să fim supuși, încă o dată, unei inginerii sociale de creare a omului nou, de data aceasta prin intermediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cum a ajuns Avocatul General la această propunere de redefinire a noţiunii de « soț»?

Ȋn două etape. Ȋn primul rând, prin disocierea noţiunii de « soț » de definiţia « căsătoriei » din dreptul intern al statelor membre, deși majoritatea definesc căsătoria ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. Ȋn al doilea rând, optând pentru o interpretare evolutivă a acestei noţiuni, tinând cont de termenii, de contextul și de obiectivul Directivei.

  1. Disocierea intrerpretării noţiunii de « soț » de definiţia căsătoriei din dreptul intern al statelor membre

Avocatul General a considerat că interpretarea noţiunii de « soț » trebuie să fie una « autonomă și uniformă », « ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză » (§ 34), dat fiind faptul că directiva, atunci când se referă la această noţiune, nu face trimitere la dreptul intern (§ 33).

Acestă apreciere este cu totul inexactă. Lipsa trimiterii la dreptul intern nu înseamnă excluderea acestuia din procesul de interpretare a noţiunii de « soț » de către directivă, ci existenţa unui consens, a unei uniformităţi în definirea acesteia în Uniunea europeana. Cu excepţia Belgiei și Olandei, în 2004, toate statele membre întelegeau prin « soți » un bărbat și o femeie.

Tot pentru a plasa interpretarea noţiunii de « soț » pe tărâmul exclusiv al dreptului european, Avocatul General precizează, în continuare, că problema juridică în speţă « nu este cea a legalizării căsătoriei între persoane de același sex, ci cea a liberei circulații a unui cetățean al Uniunii » (§ 38) și ca interpretarea notiunii de « soț » « nu va repune în discuție actuala libertate a statelor membre în ceea ce privește legalizarea căsătoriei între persoane de același sex » (§ 41).

Această afirmaţie este și ea falsă, căci odată redefinită noţiunea de « soț » în domeniul libertăţii de circulaţie, astfel încât aceasta să cuprinda și soțul de același sex, se redefineşte și « căsătoria », căci cele două noţiuni sunt legate una de alta. Astfel, statele membre care au optat pentru a nu legaliza căsătoria între persoane de același sex, vor fi obligate, împotriva voinţei lor, să le recunoască efectele în ordinea lor juridică. Avocatul General indică clar în opinia sa că « înscrierea căsătoriei – înțeleasă doar ca uniunea între un bărbat și o femeie – în anumite constituții naționale nu este de natură să modifice această abordare » (§ 39).

  1. Interpretarea noţiunii de « soț » trebuie să se facă în funcţie de termenii, de contextul și de obiectivul directivei

Odată exclus dreptul intern al statelor membre din interpretarea noţiunii de « soț », nu mai rămâne altceva decât interpretarea acesteia în funcţie de dreptul european : de termenii, de contextul, precum și de obiectivul directivei.

a) Ȋn funcţie de termenii directivei – notiunea de « soț» e neutră din punct de vedere al sexului persoanei

Avocatul General exclude ca sensul noțiunii « soț » să fie « definitiv încremenit și insensibil la evoluțiile societății » (§ 52). Astfel, acesta consideră că noţiunea de « soț » este neutră din punct de vedere al sexului persoanei, chiar dacă aceasta este legată de cea de « căsătorie » (§§ 44 și 45) : « Dacă este, așadar, cert că termenul „soț” utilizat la articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38 face trimitere la căsătorie, aceasta este neutră din punctul de vedere al genului și nu depinde de locul unde a fost contractată » (§ 49).

Ȋn sprijinul acestei interpretări evolutive (§ 52), acesta indică absenţa unei definiţii a noţiunii de « soț » în directivă, precum și lucrările pregătitoare ale directivei, în special preferinţa Comisiei europene de a-și « limita propunerea la o noțiune de soț înțeleasă, în principiu, ca soț de sex diferit, cu excepția unei evoluții viitoare » (§ 51). Totuși, trebuie remarcat faptul că din lipsa definirii noţiunii de « soț » în directivă nu se poate trage concluzia unei intenţii a redactorilor în favoarea unei interpretări în sensul neutralităţii sexului soțului. Dimpotrivă, lipsa acestei definiţii exprimă mai degrabă caracterul controversat și absenţa unui consens în acest sens la nivelul Uniunii : « Astfel, în timp ce termenul „soț” era deja utilizat, fără alte indicații, de Comisie în propunerea sa inițială, Parlamentul a urmărit ca indiferența sexului persoanei să fie menționată prin adăugarea termenilor „indiferent de sexul acesteia, în conformitate cu legislația națională de aplicare în materie”. Consiliul Uniunii Europene a ezitat să opteze însă pentru o definiție a termenului „soț” care să includă în mod explicit soții de același sex în condițiile în care doar două state membre adoptaseră la acea dată o legislație de autorizare a căsătoriei între persoane de același sex, iar Curtea avusese de asemenea posibilitatea să constate că definiția căsătoriei acceptată în general la acea dată de statele membre avea în vedere uniunea între două persoane de sex opus. Întemeindu‑se pe preocupările Consiliului, Comisia a preferat „să [își] limiteze propunerea la o noțiune de soț înțeleasă, în principiu, ca soț de sex diferit, cu excepția unei evoluții viitoare » (§ 51).

b) Ȋn funcţie de context – noţiunea de « căsătorie» ca uniune dintre două persoane de sex diferit este depașită, iar noţiunea de « soț » este independentă de sexul persoanelor în cauză atunci când se limitează la domeniul de aplicare al directivei  

Avocatul General consideră că interpretarea contextuală a noţiunii de « soț » nu poate fi una « impermeabilă », ci « evolutivă », tinând cont de evoluţia societăţii preconizată de Comisie, precum și de evoluţia dreptului la respectul pentru viaţa familială garantat de drepturile omului (§ 55).

Ţinând cont de evoluţia societăţii, Avocatul General susţine că noţiunea de  « căsătorie », reținută până în prezent de Curte și de către statele membre ca desemnând o uniune între două persoane de sex diferit, este astăzi « depășită » (§ 57), datorită « evoluţiei generale a societăţii în privinţa acestei chestiuni » (§ 58). Melchior Wathelet deduce această evoluţie a societăţii din trei elemente : numărul de 11 state membre care au legalizat căsătoria între persoane de același sex din 2004 și până în prezent (faţă de cele 2 din 2004) ; statisticile privind opinia populaţiei UE pe această temă ; precum și existenţa acestui tip de căsătorie pe toate continentele, concluzionând că « nu este vorba despre un fapt legat de o cultură sau de o istorie specifică, ci corespunde, dimpotrivă, unei recunoașteri universale a pluralității familiilor » (§ 58).

Totuși, trebuie remarcat, în primul rând faptul că majoritatea statelor membre interzic căsătoria între persoane de același sex și că doar o minoritate de state au legalizat-o, guvernele acestora nesocotind și ignorând voinţa populară și manifestaţiile de opozitie faţă de această inginerie socială.

Ȋn al doilea rând, definiţia căsătoriei nu este o chestiune arbitrară, care ţine de opinia unora sau altora sau de un trend existent la un moment dat în istorie. Ea este ancorată în natura umană creată bărbat și femeie și în finalitatea persoanei umane chemată să își realizeze vocaţia printr-o iubire capabilă să genereze o nouă viaţă.

Ȋn al treilea rând, a susţine că există o « recunoaștere universală a pluralității familiilor » este o negare a realităţii. Despre ce « recunoaştere universală » este vorba, în condiţiile în care doar un număr infim de state de pe mapamond a legalizat această căsătorie ? Despre ce « pluralitate de familii » este vorba din moment ce familia este doar uniunea stabilă a părinţilor în vederea educării copiilor lor, orice copil venind pe lume datorită uniunii dintre un bărbat și o femeie?

A numi « familie » și uniunea dintre două persoane de același sex este un abuz de limbaj, aceste persoane împreună neputând fi la originea unei noi vieţi și asta pentru că structura lor relatională nu le permite să întemeieze împreună o familie.  

Remarcăm, asadar, că această « interpretarea evolutivă a dreptului » nu este altceva decât un instrument de redefinire ideologică a căsătoriei și familiei : « dreptul Uniunii trebuie interpretat „din perspectiva circumstanțelor actuale”, cu alte cuvinte, ținând seama de „realitatea contemporană” a Uniunii. Astfel, dreptul nu poate fi „izolat de realitatea socială și nu poate fi exceptat de la adaptarea la această realitate cât mai rapid posibil. S‑ar risca, în caz contrar, să se impună puncte de vedere depășite și să se asume astfel un rol static”. Acesta este, fără nicio îndoială, cazul în special în materii care afectează societatea. » (§ 56).

Este adevărat că dreptul trebuie să ţină cont de evoluţia societăţii, însă nu pentru a o valida ca atare, ci pentru a aprecia dacă aceasta reprezintă o ameninţare sau un progres pentru persoana umană. Această apreciere se face întotdeauna în funcţie de natura umană și de finalitatea persoanei umane.

Aşadar, poate fi considerat drept o amenintare pentru persoana umana tot ceea ce este contrar naturii umane și finalitatii acesteia. Dimpotrivă, poate fi considerat un progres, nu tot ceea ce este nou pentru că este nou, ci tot ceea ce este nou pentru că este adevărat și reprezintă un bine mai mare pentru persoana umană. Altfel, cădem într-un pur evoluţionism.

Prin urmare, trebuie să ne punem întrebarea : este redefinirea noţiunii de « soț », și implicit a « căsătoriei », un bine mai mare pentru persoana umană decât definiţia actuală ? Este acest lucru conform cu natura umană și cu finalitatea acesteia, ştiind că legea nu poate schimba ceea ce e natural în om (faptul ca acesta are două mâini și două picioare, că acesta este creat bărbat și femeie etc), ci doar ceea ce este nenatural ?

Orice schimbare în drept trebuie să fie determinată de circumstanţele vieţii și inspirată de căutarea unei justiţii mai mari decât cea existentă. Cine doreşte să schimbe o normă juridică trebuie mai întâi să demonstreze că propunerea sa este mai justă decât soluţia reţinută în prezent.

Ţinând cont de evoluţia dreptului la respectul pentru « viaţa familială » din drepturile omului, Avocatul General apreciază că noţiunea de « soț » este independentă de sexul persoanelor în cauză atunci când se limitează la domeniul de aplicare al directivei (§ 66).

Ȋn susţinerea acestei afirmaţii, acesta indică jurisprudenţa CEDO, conform căreia în noţiunea de « viaţă familială » sunt incluse și cuplurile de același sex, statele membre fiind obligate să ofere acestora posibilitatea de a obține o recunoaștere legală și o protecție juridică a cuplului lor (§ 62). Mai departe, Melchior Wathelet precizează că instanţa de la Strasbourg a considerat într-o speţă recentă că, în materie de imigrație, deși protecţia familiei « traditionale » poate constitui în principiu un scop legitim care ar putea justifica ingerinţa statului în exercitarea dreptului la respectarea vieții familiale (§ 63), acesta nu poate constitui un motiv « deosebit de solid și de convingător », de natură să justifice, în circumstanțele speței, o discriminare pe motive de orientare sexuală (§ 64).

Jurisrudenţa CEDO, astfel cum aceasta e prezentată de Avocatul General, este inexactă. Dincolo de faptul ca CEDO a stabilit în mod arbitrariu şi eronat că în noţiunea de « viaţă familială » intră și cuplurile de același sex – căci două persoane de același sex nu pot întemeia împreună o familie, dreptul la respectul pentru viaţa de familie protejând doar o familie deja existentă -, această instanţă nu a stabilit vreo obligaţie generală a statelor membre de a oferi cuplurilor de același sex o protecţie juridică. Aceasta a obligat statele membre să ofere statutul de parteneriat civil și cuplurilor de același sex, doar în măsura în care acestea recunosc deja acest statut cuplurilor de sex diferit (Vallianatos și altii c. Grecia) sau în măsura în care înaltele lor curţi recunosc un astfel de drept acestor cupluri (Oliari și altii c. Italia).

Este curios faptul că Avocatul General, deși se referă la jurisprudenta CEDO privind « viaţa familială » pentru a interpreta noţiunea de « soț », acesta trece sub tăcere jurisprudenţa aceleiași curţi privind « căsătoria », precum și articolul 9 din Carta europeană a drepturilor fundamentale referitor la dreptul la căsătorie și la la întemeierea unei familii.  

Motivele acestuia sunt evidente : redefinirea noţiunii de « soț » independent de dreptul intern al statelor membre și de textul Convenţiei europene a drepturilor omului, astfel încât aceasta să includă și soțul de același sex, căci atât Convenţia europeană, cât și Carta garantează și protejează dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii astfel cum acesta este definit de legea naţională, « soții » fiind prin urmare un bărbat și o femeie :

« Începând cu vârsta legală [nubilă], bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept » (articolul 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului);

« Dreptul la căsătorie şi dreptul la întemeierea unei familii sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi » (articolul 9 din Carta).

c) Ȋn funcţie de obiectivul urmărit de directivă – interpretarea termenului de « soț» este independentă de orientarea sexuală

Avocatul General consideră că, ţinând cont de obiectivul Directivei, noţiunea de « soț » trebuie interpretată independent de orientarea sexuală (§ 68), dat find faptul că această interpretare « favorizează libera circulație a unui număr mai mare de cetățeni » (§ 74), asigură aplicarea nediscriminatorie a directivei pe motive de orientare sexuală (§ 75) și garantează « un nivel ridicat de securitate juridică și de transparență, întrucât cetățeanul Uniunii care este căsătorit legal știe că soțul său, indiferent de sexul acestuia, va fi considerat soțul său (…) în celelalte 27 de state membre ale Uniunii » (§ 76).

Această opţiune este intemeiată pe faptul că Directiva are drept scop facilitarea libertăţii de circulație și de ședere a cetăţenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre, acest drept trebuind să fie acordat și membrilor familiilor acestora, în caz contrar aceştia nu ar putea să ducă o viață de familie normală în statul membru gazdă (§ 71). Altfel, « cetățenii Uniunii ar putea fi descurajați să părăsească statul membru ai cărui cetățeni sunt pentru a se stabili pe teritoriul altui stat membru dacă nu au certitudinea de a putea continua după întoarcerea în statul membru de origine o viață de familie eventual începută, ca efect al unei căsătorii sau al unei reîntregiri a familiei, în statul membru gazdă » (§ 72).

Logica Avocatului General și aplicarea principiul libertăţii de circulaţie a cetăţenilor Uniunii europene ar putea duce la situaţii absurde : dacă unul dintre statele membre va permite poligamia sau căsătoria cu un minor, celelalte state membre vor trebui să recunoască și ele acest gen de căsătorie, deși aceasta este contrara voinţei acestora și ordinii lor juridice.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu ar trebui să urmeze Opinia Avocatului General în cauza Coman şi alţii, dat fiind faptul că aceasta forţează adevărul şi realitatea despre căsătorie și familie, propunând o viziune ideologică a acestora, cu  încălcarea competenţei exclusive a statelor membre in domeniul definirii acestor instituţii.

Columbia: Candidatul stângii, depășit de la distanță de candidatul dreptei conservatoare

0

Primul tur al alegerilor din Columbia s-a încheiat cu un rezultat previzibil – candidatul stângii a fost depășit de la distanță de candidatul dreptei conservatoare. Țara cunoscută pentru violența extremă întreținută de gherilele marxiste FARC (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia) și ELN (Ejército de Liberación Nacional), dar și de renumitele carteluri ale drogurilor Cali și Medelin, vine după o perioadă fastă, în care statul de drept și domnia legii au fost treptat impuse, începând din anul 2002, odată cu mandatele președintelui Alvaro Uribe.

Gherilele marxiste au pierdut războiul „revoluționar” pornit în 1964 și, în mare parte, s-au dizolvat, în urma acordului de pace din 2016, iar fostele mari carteluri ale drogurilor au fost drastic reduse.

Din anul 2000 până în 2015, sărăcia extremă a scăzut de la 16,2% din populație la 5,5%, iar Produsul Intern Brut s-a triplat în aceeași perioadă, de la 97,7 miliarde de dolari ajungând la 286 de miliarde. În momentul de față, Columbia a fost admisă în OECD (anunțul a fost făcut pe 25 mai, iar pe 30 mai are loc, la Paris, primirea formală în organizație) tocmai datorită performanței economice și a stabilității politice de care a dat dovadă în ultimii ani. Organisation for Economic Co-operation and Development este organizația țărilor dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și pe cele ale economiei de piață liberă. Este, așadar, un club select. În plan militar și politic, de asemeni, Columbia se conturează ca un actor important pe plan internațional, după ce a devenit primul partener NATO din America Latină.

Pe lângă toate acestea, columbienii au fost și martorii aventurii politice din țara vecină, Venezuela, de unde au înțeles pe deplin cum funcționează socialismul, urmărind la jurnalele de știri mulțimile de flămânzi care se înghesuie la graniță să scape din ceea ce a fost cea mai prosperă țară din America Latină până la venirea la conducere a „bolivarienilor” Chavez, și, apoi, Maduro – adică până la preluarea puterii de către comuniști.

Au putut să își reamintească de conduita și de practicile teroriste comune comuniștilor, ale membrilor gherilelor marxiste din junglă, care acționau la fel cum o fac acei „colectivos” ce țin sub control cartierele supraaglomerate din orașele Venezuelei. Au putut compara ajutorul Statelor Unite, care a făcut posibil progresul extraordinar al Columbiei, acordat tocmai pentru că țara a funcționat democratic, cu cel al Rusiei și Cubei, care au fost alături de Venezuela în drumul său spre marginea prăpastiei și, mai departe, la prăbușirea în hău.

Gustavo Petro, candidatul stângii la președinție, fost membru în grupările paramilitare marxiste, care se recomandă acum „progresist”, a obținut numai 24% din voturi, în primul tur al alegerilor. „El Diario”, publicație online a stângii spaniole, îl numește „speranța progresistă a Columbiei„.

Discursul lui depre redistribuirea bogăției (temă știută bine de la vecinii din Venezuela) ori despre renunțarea la folosirea combustibilor fosili e absolut aiuritor în țara scăpată de prea puțină vreme din haosul războiului civil și e de mirare că reușește să convingă încă destui alegători columbieni.

Candidatul dreptei conservatoare, Ivan Duque, este susținut de fostul președinte Alvaro Uribe (2002-2010), care a învins practic grupările armate marxiste și a reușit în primii doi ani în funcție, între 2002 și 2004, să reducă cu 50% numărul crimelor și al atacurilor teroriste. Alvaro Uribe este, de asemeni, un adversar al acordului de pace încheiat între statul columbian și FARC din 2016, forțat de Juan Manuel Santos, președintele de la acel moment al Columbiei, acord care nu a avut deloc suportul popular.

Candidatul dreptei, Ivan Duque, a declarat în mai multe rânduri că intenționează să amendeze acordul și să îi pedepsească pe comandanții FARC care au comis crime, mulți dintre ei fiind acum în Congres, în loc să fie în închisoare.

Mai mult, Ivan Duque intenționează să recupereze integral și zonele rămase sub controlul ELN. Problema care apare din această poziție este că face să pară justificat unora discursul electoral al stângii, care susține că Duque ar putea reporni războiul civil. Discursul asta e adresat în special acelora care nu rețin sau nu inteleg faptul că țara a fost curățată tocmai de fostul președinte Alvaro Uribe, acum susținătorul candidatului dreptei conservatoare. Ivan Duque a obținut 40% din voturi duminică, în primul tur. Următorul tur al alegerilor are loc pe 17 iunie.

ACP

Discursul de la Varșovia al Ancăi Cernea, la decernarea Medaliei Curaj și Credibilitate

0

Vineri 18 mai, Anca Cernea, medic și publicist la În Linie Dreaptă, președinte al Fundației Ioan Bărbuș, a primit la Varșovia, înmânată de mareșalul seimului polonez (echivalentul președintelui parlamentului), Marek Kuchciński, Medalia Curaj și Credibilitate pentru „promovarea curajoasă și credibilă a culturii poloneze în străinătate și pentru contribuția la crearea unei imagini pozitive a țării noastre”, conform unui comentariu publicat de acesta pe rețelele de socializare. „Laureata a subliniat că proiectul celor Trei Mări, care promovează alianța țărilor din regiunea noastră, cu respectul deplin al suveranității naționale, al identității religioase și culturale, trebuie să rămână o prioritate. Este în interesul nostru, dar și în interesul întregii Europe și al civilizației occidentale”, a adăugat Marek Kuchciński. 

Mareșalul Seimului Poloniei, Marek Kuchciński, înmânează Ancăi Cernea Medalia Curaj și Credibilitate – 18 mai 2018, Varșovia

Medalia este acordată de Fundația „Polonia, un Mare Proiect”, pentru promovarea apropierii între popoare și a cunoașterii despre Polonia, în concordanță cu ideile Congresului „Polonia, un Mare proiect”.

Congresul „Polonia un Mare Proiect” este o manifestare culturală de foarte mari proporții. Întrunește intelectuali de orientare conservatoare, creștină, patriotică și pro-occidentală, din toate domeniile. Are loc în fiecare an, în lunile mai-iunie și se desfășoară pe durata mai multor week-end-uri, succesiv, în diferite orașe mari, pe diferite teme – cultură, educație, artă, justiție, economie, apărare, relații externe, afaceri europene etc, etc.

Julia Przyłębska, Președintă a Curții Constituționale poloneze (TK), înmânează Ancăi Cernea o copie a Constituției Poloniei și un buchet de flori, după discursul de acceptare a decorației – 18 mai 2018, Varșovia

Capitulul Medaliei Curaj și Credibilitate este alcătuit din:

  • Jan Olszewski, jurist, membru KOR, activist al Solidarității (avocat al fam Pr. Jerzy Popiełuszko și al liderului Solidarității Luptătoare, Kornel Morawiecki) fost Prim Ministru al Poloniei 1991-1992
  • Andrzej Gwiazda, inginer, cadru universitar, fondator și lider al Solidarității Gdańsk
    Bogusław Nizieński judecător
  • Zuzanna Kurtyka, medic, văduva lui Janusz Kurtyka, președinte IPN (mort la Smolensk)
  • Joanna Wnuk-Nazarowa, dirijor, fost Ministru al Culturii
  • Lech Majewski, regizor
  • Jerzy Kalina, artist plastic, scenograf
  • Michał Lorenc, compozitor
  • Jarosław Marek Rymkiewicz, poet
  • Andrzej Krauze, regizor
  • Maryna Miklaszewska, scriitor, Secretar al Capitulului
  • Prof. Zdzisław Krasnodębski, sociolog, membru al Parlamentului European,
    Președintele Capitulului

Laureați din trecut ai Medaliei Curaj și Credibilitate: 

  • Prof Ewa Thompson, Universitatea Rice SUA
  • Roger Scruton, filozof și publicist conservator din Marea Britanie
  • Irena Lasota, filozof și publicist polonez, președinte al Institutului pentru Democrație în Europa de Est

În continuare, discursul integral al Ancăi Cernea de la decernarea premiului.


Foto: polskieradio.pl

Stimate Domnule Mareșal (al Seimului, Marek Kuchciński), Stimată Doamnă Președinte (a Curții Constituționale, Julia Przyłębska), Stimată Doamnă Ministru (adjunct al Culturii, Wanda Zwinogrodzka), Stimate Domnule Profesor (Univ. MEP, Zdzisław Krasnodębski, Președintele Capitulului Medaliei „Curaj și Credibilitate”),

Doamnelor și domnilor,

Doresc să adresez sincere mulțumiri capitulului Medaliei „Curaj și credibilitate“ pentru că mi-a dăruit această distincție care mă onorează în mod deosebit. Îi mulțumesc din toată inima lui Bronislaw Wildstein pentru cuvintele sale frumoase.

Nu cred că am meritat această medalie.

Gestul Dumneavoastră deosebit de binevoitor față de modesta mea persoană îl consider mai mult ca pe o încurajare pentru activitatea viitoare pentru cauza prieteniei dintre Polonia și România, decât ca pe un premiu pentru vreun merit al meu.

De asemenea, doresc să vă spun că sunt foarte impresionată de Congresul „Polonia, un Mare proiect”.

O astfel de manifestare de forță intelectuală și culturală, la un asemenea nivel, nu este de conceput în nicio altă țară europeană.

Știu că sloganul electoral al Președintelui Lech Kaczyński a fost „Curaj și credibilitate“. Aceasta este o bună descriere a atitudinii sale.

În România l-am apreciat foarte mult pe Președintele Lech Kaczynski pentru viziunea sa politică, curajul și calitățile sale de conducător.

Nu putem uita că întotdeauna a stat în apărarea libertății și dreptății, că a reușit să salveze Georgia de invazia rusească în anul 2008, mobilizând o delegație a șefilor de stat din regiune să meargă la Tbilisi.

El a arătat în acest fel că solidaritatea și acțiunea comună a țărilor din Europa de Est pot înfrunta în mod eficient imperiul rusesc al răului.

Am fost profund șocați de ceea ce s-a întâmplat la Smolensk, doi ani mai târziu.

În afară de o mână de intelectuali, aproape nimeni în România nu a crezut că a fost un accident.

Cu toții, din primul moment, am vorbit imediat de „al doilea Katyn”.

Ziua de 10 aprilie 2010 a fost pentru Europa de Est ca 11 septembrie 2001 pentru Statele Unite.

Atunci am înțeles că nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Dacă așa ceva s-a putut întâmpla celei mai mari țări NATO din regiunea noastră, atunci înseamnă că toate lucrurile pe care le consideram drept sigure pot fi răsturnate în mod tragic în câteva minute.

Și recent redobândita libertate a Europei de Est este încă serios amenințată.

Puțin mai devreme, alături de mai mulți colegi, am creat un mic blog conservator. După dezastrul de la Smolensk, am început să scriem mult despre acesta.

Articolele noastre s-au bucurat de un interes deosebit, deoarece numai la noi se puteau găsi în limba română informații importante, ignorate în versiunea oficială a mass-media, despre circumstanțele dezastrului.

Datorită acestui lucru, micul nostru blog a devenit vizibil, a fuzionat cu un alt blog conservator mai mare, și astfel a fost creat portalul nostru de astăzi, ceva mai influent, „În linie dreaptă”.

Într-un anumit sens, istoria lui este legată de Polonia.

Și așa este până astăzi, cititorii noștri știu că, dacă nu vor minciunile din media mainstream, numai la noi pot găsi informații oneste despre ceea ce se întâmplă în Polonia.

Și acest lucru este important, mai ales că acum, Polonia este victima unei campanii de calomniere pe scară largă.

Cititorii noștri pot găsi, de asemenea, multe texte ale autorilor polonezi, traduse în limba română, în special articole și interviuri ale lui Bronislaw Wildstein.

Succesul lui Bronislaw Wildstein în România este semnificativ. Cuvintele sale înțelepte sunt citate cu apreciere în cercurile intelectuale conservatoare.

Lupta sa împotriva comunismului și post-comunismului este cunoscută și apreciată în mod deosebit.

Am învățat mult de la el. Îi datorăm mult.

Aș adăuga că, pentru noi, cei care avem privilegiul de a fi considerați de el ca prieteni, nu este numai un mentor de idei, ci, de asemenea, un model de comportament demn și nobil pe care încercăm să îl urmăm în alegerile noastre de viață.

Trebuie remarcat că, în general, interesul românilor în Polonia este mult mai mare decât cel al polonezilor pentru România.

Noi, cu colegii din redacția portalului nostru, privim spre Polonia cu o dragoste și o admirație deosebită.

Dar trebuie să recunosc sincer că nu numai din acest motiv scriem atât de mult despre țara Dumneavoastră și suntem atât de interesați de ideile Dumneavoastră.

Suntem patrioți români și scriem pentru a sluji mai întâi patriei noastre.

Credem că este în interesul României să urmeze exemplul Poloniei și să consolideze alianța cu Polonia.

Românii sunt un popor latin, în majoritate de confesiune ortodoxă.

Într-un anumit sens, suntem complementari polonezilor, care sunt un popor slav romano-catolic.

Potrivit sondajelor de opinie, marea majoritate a românilor împărtășesc opțiuni conservatoare, creștine, patriotice, favorizând o aplicare mai riguroasă a legii, sprijinind predarea religiei în școală și opunându-se „căsătoriei“ homosexuale.

În același timp, românii au o atitudine puternic negativă în privința Rusiei și sunt în mod hotărât pro-occidentali, în special pro-americani.

Din nefericire, practic nu există la noi o reprezentare politică adecvată a acestei majorități conservatoare. Alegerea este limitată la liberali și postcomuniști.

Ca și în Polonia, regimul comunist impus de sovietici a provocat masacrul elitelor noastre, distrugerea culturii, instituțiilor și economiei noastre.

În primii ani ai ocupației, societatea românească s-a opus masiv comunismului.

Rezistența armată a durat în munții noștri până în anii ’60.

Potrivit raportului comisiei convocate de președintele Traian Băsescu pentru studierea crimelor comunismului, două milioane de persoane, unu din opt cetățeni români, au fost arestate, deportate sau ucise în perioada comunistă.

Din păcate, spre deosebire de Polonia, care a fost victima unor crime chiar și mai mari, comise de germani și ruși, România, după această distrugere, nu și-a renăscut elitele sale autentice.

Poloniei i-a reușit acest lucru, mai ales datorită Bisericii Catolice Poloneze.

În cele mai întunecate zile ale comunismului, polonezii, cu credința lor statornică și curajul lor eroic, au luptat și au vărsat sânge și pentru noi, și pentru toate popoarele înrobite de sovietici, care sufereau în fiecare zi teroare și umilințe.

Nu vom uita niciodată cuvintele care au spart blestemul fricii și disperării, marcând începutul sfârșitului comunismului în Europa:

„Nu vă temeți!“ a spus, la începutul pontificatului său, un mare polonez, Sfântul Ioan Paul al II-lea, a cărui aniversare a nașterii o sărbătorim astăzi.

Îmi amintesc cum am plâns toți de bucurie când am aflat că noul Papă este polonez. Pentru noi era ca și cum ar fi fost român.

Douăzeci de ani mai târziu, sute de mii de români, în majoritate ortodocși, dar și mulți catolici, l-au primit la București, strigând: „Unitate!“: El a înțeles imediat și a strigat cu ei, „Unitate!“, „Unitate!“

Îmi amintesc cum în anii ’80 ascultam cu părinții mei la Radio Europa Liberă despre Polonia și Solidaritatea.

Atunci mama mea mi-a cumpărat primul manual de limba polonă și a spus că trebuie să învățăm limba și să mergem în Polonia, să vedem cum fac ei acolo și să ne pregătim pentru lupta împotriva comunismului și în România.

Așa am început să învăț polona – din păcate, după atâția ani, cu un efect destul de limitat, după cum puteți vedea.

Și astăzi avem încă multe de învățat de la modelul polonez, cum să luptăm  războiul spiritual, cultural și politic – în așa fel încât să le câștigăm.

Avem cu polonezii experiențe istorice asemănătoare. Cunoaștem riscurile asociate cu aflarea pe hartă între Rusia și Germania.

Avem o abordare realistă în ceea ce privește Rusia. Societățile noastre resping ambițiile imperiale ale Rusiei lui Putin. Acordă o mare importanță participării noastre la NATO, în special alianței noastre cu Statele Unite.

După atâția ani de la prăbușirea oficială a comunismului, polonezii, ca și românii, încă mai trebuie să facă față amenințărilor interne grave moștenite de la acesta.

Este vorba de rețeaua fostei caste conducătoare și a poliției secrete din timpul comunismului, care sunt astăzi principalele surse ale corupției și crimei organizate din țările noastre. Ele distorsionează viața publică, răspândind ură prin minciuni și manipularea mass-media, amenințând statul de drept și chiar securitatea națională, din cauza legăturilor lor cu Rusia.

Dovada acestui fapt este opoziția intensă actuală împotriva reformei sistemului de justiție din Polonia. În România, s-a reușit introducerea acestei reforme acum câțiva ani, și s-a întâmplat la fel. Iar acum, când postcomuniștii s-au întors la putere, ei încearcă să răstoarne această reformă.

Românii și polonezii au și experiențe asemănătoare de a fi trădați de aliații occidentali și putem vedea cum mentalitatea Yaltei continuă în prezent.

Se pare că Uniunea Europeană preferă să coopereze cu sistemul postcomunist în țările Europei de Est și nu cu cercurile creștine conservatoare.

Mulți lideri occidentali actuali reprezintă mai degrabă produsul subversiunii ideologice sovietice a Occidentului decât Civilizația Occidentală, care este de neconceput fără rădăcinile sale creștine.

Și indiferent de problemele europene reale, cum ar fi criza economică și imigrația, cauzate de propriile greșeli și de abordarea ideologică, liderii Uniunii Europene găsesc timp pentru a condamna ritual guvernul polonez. Aceste procedee magice nu aduc efectul dorit, fiindcă Polonia nu se predă, ci doar slăbesc Uniunea Europeană și îi amenință supraviețuirea pe termen lung.

Între timp, Rusia a atacat Ucraina, se mândrește cu faptul că se înarmează și amenință răspicat țările noastre cu ocupația militară. Și continuă să submineze și să divizeze Occidentul.

În această situație, avem un interes ferm în consolidarea solidarității reciproce.

Așa cum a spus Benjamin Franklin, „we must all hang together or most assuredly we will all hang separately”.

Proiectul celor Trei Mări, promovând alianța țărilor din regiunea noastră, cu respectarea deplină a suveranității naționale, identității culturale și religioase, trebuie să fie o prioritate.

Este în interesul nostru, dar și în interesul Europei și al întregii Civilizații Occidentale.

Discursul președintelui Trump de anul trecut de la Varșovia a fost foarte important, ne-a asigurat că putem conta pe sprijinul american.

Dar, în discursul său, el s-a referit și la lucruri mai înalte și mai importante decât alianța politică, economică sau militară.

A vorbit despre credința în Dumnezeu, despre Civilizația Occidentală și despre valorile pe care este construită.

Aceasta are o mare importanță, pentru că în prezent, la o sută de ani de la aparițiile de la Fatima, rătăcirile Rusiei s-au răspândit în întreaga lume, provocând războaie și persecuții împotriva Bisericii, așa cum a spus Maica Domnului.

În Europa de Vest, episcopii și-au pierdut credința, intelectualii și-au pierdut rațiunea.

Așa cum vechiul marxism era bazat pe ura de clasă, în prezent ingineria socială neo-marxistă vrea să transforme natura umană, familia și societatea, și  face acest lucru bazându-se pe resentimentele unor grupuri sociale, chipurile asuprite de altele și, prin aceasta, îndreptățite la privilegii.

Porțile Europei sunt larg deschise pentru Islam.

Doar pentru creștinism nu este loc.

Multe comunități occidentale care încă rămân creștine își pun speranțele în Putin, îl consideră noul Constantin, care va salva creștinătatea.

Ca și în vremea comunismului de tip vechi, împotriva actualei nebunii sinucigașe, speranța Europei este în Polonia.

Modelul polonez arată Europei că, dacă vrem să avem o politică sănătoasă, trebuie să avem o rațiune sănătoasă și o cultură sănătoasă. Pentru a avea o rațiune sănătoasă și o cultură sănătoasă, trebuie să avem o credință sănătoasă.

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt 6, 31-33)

Dumnezeu să binecuvânteze țările noastre și proiectele noastre comune.

Mulțumesc foarte mult.


Înregistrarea video:

Mențiuni ale discursului în presa din Polonia: Polskie Radio, wpolityce.pl, Radio Zagranica, niezalezna.pl, fronda.pl, Gazeta Polskawiadomosci.com, wsensie.pl, tysol.pl etc.

O selecție a articolelor despre Polonia, publicate în ultimii ani pe ILD:

Inadecvarea la realitate a funcționărimii de la Bruxelles în problema Iranului

2
Politicienii iranieni au dat foc steagului american în parlament și l-au acuzat pe Donald Trump că "îi lipsește capacitatea mentală pentru a rezolva probleme" după ce președintele american a anunțat că se retrage din Acord.

foto: Politicienii iranieni au dat foc steagului american în parlament și l-au acuzat pe Donald Trump că „îi lipsește capacitatea mentală pentru a rezolva probleme” după ce președintele american a anunțat că se retrage din Acord.

Comisia Europeană a anunțat pe 18 mai că va activa procesul de blocare a sancțiunilor care vor fi impuse iar de Statele Unite Iranului, după denunțarea acordului nuclear de la Viena din 2015 de către administrația americană. Astfel, companiile europene ar putea opera în continuare în Iran, fara probleme din partea autorităților europene, iar banii pentru investițiile făcute de aceste firme vor putea fi în continuare împrumutați de la Banca Europeană de Investiții.

Jean Claude Juncker a declarat că este dator să protejeze companiile europene, probabil indiferent de conjunctura geopolitică actuală. Iar conjunctură e clar cunoscută – Iranul continuă să pună în pericol întreagă regiune a Orientului Mijlociu, incluzând și zonele care mai erau cât de cât stabile, cu trupe paramilitare în Liban, Siria, Yemen, amenințând deschis cu distrugerea Israelul și Arabia Saudită.

Ca și cum nu era de ajuns pericolul pe care îl reprezenta Iranul în condițiile militare actuale, regimul de la Teheran dorește în continuare să obțină arma nucleară, de care are nevoie pentru a distruge țintele declarate.

Ridicarea sancțiunilor în urma acordului JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), obținut de Teheran cu Statele Unite, Uniunea Europeană, Rusia și China în aprilie 2015, la Viena, a permis Iranului să încaseze sume imense, direct ori în investiții, să înceapă să se modernizeze accelerat și să permită astfel regimului islamist să se consolideze economic. Peste asta e clar că organizațiile paramilitare iraniene care operează în afară țării au putut fi întărite cu ajutorul sumelor considerabile încasate de Teheran în urmă încetării sancțiunilor.

E drept că nici înainte de acordul JCPOA de la Viena, principala grupare paramilitară iraniană care operează în Liban și Siria, Hezbollah, nu statea rău cu finanțarea, câtă vreme a beneficiat de bunăvoința administrației Obama, care, printre altele, a blocat Proiectul Cassandra lansat de DEA ce trebuia să oprească operațiunile de crimă organizată, extinse la scară mondială, ale organizației iraniene. Aceste operațiuni, de la trafic de droguri și arme, la traficul de mașini furate, în cursul cărora erau uciși americani și europeni, aduceau peste un miliard de dolari pe an pentru Hezbollah.

Așadar, Iranului i se oferise o libertate de miscare mult prea mare pentru finanțarea organizațiilor sale ce operează în tot Orientul Mijlociu, numai că odată cu ridicarea sancțiunilor, acestea pot avea acum bugete imense, care să le acopere necesitățile pentru echipare cu armament, pentru a-și putea aduce la îndeplinire obiectivele pentru care au fost înființate, anume de a ataca și produce pagube mari Israelului, dar și Arabiei Saudite.

Explicația oferită de Juncker pentru declarația din 18 mai e simplă: interesele companiilor europene trebuie protejate, așadar Europa nu se va alătura Statelor Unite în renunțarea la acordul JCPOA. Iar dintre cele mai mari companii europene despre care vorbește oficialul european, multe dintre ele franceze, cea mai mare este Total. Numai că Total a anunțat că își va sista operațiunile în valoare de mai multe miliarde dacă nu va avea acordul Statelor Unite să continue lucrul în Iran! Mai mult, există firme mari europene care deja își încetează activitățile în Iran, urmând îndemnului administrației de la Washington și ignorând declarațiile de la Bruxelles: gigantul danez Maersk Shipping a anunțat că își va înceta activitatea în Iran, la fel compania germană Allianz, ca și compania italiană producătoare de oțel Danieli.

Oricum, firmele care începuseră să lucreze în Iran după încheierea acordului din 2015 se loviseră de corupția generalizată care parazitează economia, administrația, justiția, de nepotism, de implicarea brutală a politicului în economie, de lucruri care adaugă o doză masivă de imprevizibil și nesiguranță mediului în care firmele europene și-au desfășurat sau ar fi trebuit să-și desfășoare activitatea. În Corruption Perceptions Index al Transparency Internațional, din anul 2017, Iranul ocupă locul 130 din 175 de țări.

Pe 21 mai, într-un discurs ținut la Heritage Foundation, așadar urmând declarației de la Bruxelles a lui Juncker, Mike Pompeo a anunțat că Iranul va avea parte de cele mai dure sancțiuni din istorie dacă nu își va schimba comportamentul și nu va răspunde unei liste de 12 cereri venite din partea Americii.

În condițiile astea e clar că declarația de la Bruxelles, din 18 mai, de susținere a firmelor europene care ar trebui să opereze în continuare în Iran, nu face decât să arate cât de inadecvată realității e înalta funcționărime de la Bruxelles și cât aiuritoare sunt deciziile pe care le ia.

ACP

„Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (II): Perioada închisorilor, o mare paranteză

3

citiți și „Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (I): o carte ce putea fi utilă

Teza de bază a cărţii Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt, publicată recent de Humanitas, este că influenţa liderului Mişcării Legionare (ML) se face simiţită şi astăzi. Cu toate aceastea, dinamica transmiterii mesajului său nu este explicată aproape deloc. Referirile la perioada închisorilor sunt inacceptabil de superficiale. Puşcăriile şi Canalul au fost pline de legionari, dar nu aflăm mai nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cicerone Ioniţoiu sau Ion Ioanid, memorialişti inteligenţi şi prolifici ai represiunii comuniste, ale căror scrieri au fost confirmate de cercetări, nu apar în bibliografie, deşi puteau oferi indicii legate de modul în care au trecut legionarii prin închisori.

Nu aflăm, nici măcar cu aproximaţie, cum anume au fost transmis mesajul ML sau mitul Căpitanului în întreaga perioada comunistă, deşi sutem informaţi că încă din timpul vieţii Căpitanului existau probleme de comunicare şi că ML era heterogenă. După moartea lui, legionarii nu au mai avut „un câmp magnetic” care să îi coaguleze, iar familia Codreanu, care apare drept păstrătoarea moştenirii sale, a fost izolată şi nu a mai jucat un rol proeminent. Dacă astfel stăteau lucrurile în 1938, cum fost transmis mesajul până la noi, prin cine, unde, în ce perioade? Cine erau liderii recunoscuţi care au perpetuat ideile Căpitanului după moartea acestuia, în 1938? Ce s-a intâmplat cu simpatizanţii Căpitanului şi cu mişcarea după circulara lui Nicolae Pătraşcu, în care legionarii sunt îndemnaţi să respecte autoritatea statului şi să colaboreze la reconstrucţia ţării (1944)? Ce impact a avut înţelegerea dintre Ana Pauker şi Pătraşcu (1945)? Ce s-a întâmplat în timpul rezistenţei armate, în închisori, după eliberarea deţinuţilor politici (1964) şi după căderea comunismului (1989)?

Perioada închisorilor a existat si este documentată. Se poate reconstitui un fir roşu al continuităţii liderilor şi ideilor în cazul altor structuri politice sau religioase interzise de comunişti. De exemplu, există documentaţie suficientă legată de activitatea şi menţinerea ierarhiei în Biserica Greco-catolică în timpul clandestinităţii. Se cunoaşte modul în care ţărăniştii şi liberalii au păstrat legăturile între ei şi cine erau liderii în închisori şi după 1964. Care e situaţia în cazul adepţilor Capitanului şi al ML în general? Ar trebui să existe date, nume şi alte argumente care să explice continuitatea. În text nu apar şi nici bibliografia nu oferă indicii. Este limpede că un mesaj cu conţinut neuniform a circulat mai degrabă dezorganizat, dar lucrarea nu tratează satisfacător dinamica acestuia.

Pentru clarificarea unor detalii din viaţa personală a Căpitanului, ni se atrage atenţia că istoricii au un acces redus la cercul restrâns din jurul acestuia, având în vedere că oamenii apropiaţi lui nu au lăsat memorii, iar „memorialistica apărută în România înainte de 1989 ține adesea de contextul aşa-numitei „reeducari” din lagărele comuniste”. Aici iar se foloseşte în mod neglijent un termen foarte important. Cu toate că a existat peste tot, reeducarea nu a fost aplicată la fel, cu aceleaşi metode. La Piteşti, Reeducarea la care au fost supuşi mulţi studenţi legionari nu are termen de comparaţie cu nicio altă reeducare, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. De asemnea, din formularea de mai sus nu se înţelege ce implică faptul că „memorialistica dinainte de 1989 ţine adesea de contextul reeducării…” ? Orice meorialistică ţine de contextul unor epoci şi de experienţe personale, iar istoricul trebuie să accepte acest lucru, să faca diferenţe, să compare şi să afle ce s-a întâmplat. În cazul României, memorialistica ofera destule surse: ce s-a scris în ţară, ce s-a scris în exil, de către legionari sau de către cei care au avut posibilitatea să îi observe. Problema nu e contextul în care a fost elaborată memorialistica, ci faptul că nu e consultată.

Autorului nu i s-au părut importante informaţiile despre infiltrările sovietice în ML, pe care le recunosc chiar legionari asumaţi, dar le pomenesc şi surse ale autorităţilor din acel timp. Indiciile există şi în general ştim că sovieticii – ca şi naziştii, de altfel – recurgeau fără sfială la astfel de infiltrări. (Ca să nu mai amintim că, încă de pe timpul Ohranei, Rusia era specialistă în a aţâţa discordia în toate taberele şi că acest obicei s-a pastrat intact până astăzi.) Aşadar, influenţele influenţele pe care ML le-a suferit din afară nu sunt lămurite.

Nu e clar nici cât de informaţi erau şi cât de mult aderau la Căpitan şi la ideologia mişcării admiratorii lor, mai ales că, după cum am amintit, exista o mare diversitate de grupuleţe şi, pe deasupra, dificultăţi de comunicare. Aflăm, de exemplu, că după moartea lui Moţa, poziţia lui Codreanu a fost slăbită la nord şi vest de Carpaţi, că adepţii lui Sima nu prea îl cunoşteau pe Căpitan, că serviciile secrete se infiltraseră şi mijloacele de comunicare erau supravegheate, astfel încât „mulţi adepţi din Bucureşti, ca să nu mai vorbim de provincie, nu aveau acces la informaţii şi indicaţii”. Prin urmare, adepţii au avut acces la informaţii selectate şi incomplete şi au înţeles lucruri diferite, în funcţie de ce voiau să audă, de ce ajungea la ei, de impresia pe care le-o făceau legionarii din preajma lor, de perioada în care au venit în contact cu ideile legionare etc.

Heterogenitatea nu a făcut decât să se adâncească după moartea lui Codreanu şi mai ales în timpul comunismului, de la perioadă la perioadă şi de la caz la caz. Un tânăr care a căscat o dată gura la o reuniune legionară nu poate fi pus alături de altul care era activ într-un cuib şi a participat la violenţe împotriva evreilor. De asemenea, este o deosebire între, de pildă, Nichifor Crainic, om de cultură, activ în ML, care a fost arestat pentru activitate legionară, şi-a ispăşit pedeapsa şi a fost ulterior reabilitat, şi un student arestat degeaba în 1956, ca Dl. Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care afirmă că nu e legionar, dar admiră „moralitatea legionară” pe care a văzut-o la unii deţinuţi politici. În sfârşit, nu pot fi puşi în aceeiaşi categorie trolii care se declară legionari pe internet şi cer „revenirea la independenţa României” de pe timpul lui Ceauşescu, adică ieşirea din UE şi NATO şi, de fapt, revenirea în sfera de influenţă rusă, şi, să spunem, Ion Gavrilă Ogoranu sau Prof. Iulian Constantin, care nu s-au delimitat de ML, însă nu au săvârşit fapte reprobabile şi au sprijinit clar aderarea României la structurile euro-atlantice. Lucrurile devin foarte complicate, ceea ce confirmă atât caracterul confuz şi contradictoriu al legionarismului, cât şi nevoia unei analize morale, nu doar istorice, a faptelor, sine ira et studio, fără metafore generalizante, amalgamări sau ignorarea unor informaţii cunoscute.

În ce mă priveşte, sunt de acord cu Livia Dandara care, după ce a studiat rezistenţa legionară anticomunistă, mărturiseşte: „am mari dificultăţi în surprinderea adevărului privind rezistenţa anticomunistă legionară. De la om la om, de la document la document, de la memorii la amintiri, lucrurile se învălmăşesc, datele diferă, cazurile sunt prezentate total (sau cu nuanţe) diferite. Apărând în ipostaze când de luptători, când de victime, când de rezistenţi, când de spioni, când de torţionari, când de martiri, fiecare cu variantă şi destin singular. Mânaţi de curajul specific tinereţii; dominaţi de setea de răzbunare şi revanşă pentru persecuţiile din trecut; cu înclinaţii educate pentru acte politice extreme (spionaj, conspiraţie, terorism, asasinat); prinşi în angrenaje politice anterioare; îndatoraţi faţă de naziştii germani care-i manipulaseră şi-i ocrotiseră; dornici de a salva ţara de sub dominaţia şi ocupaţia sovieto-comunistă; dezorganizaţi ca mişcare unitară (program, şefie, orientare), au intrat în malaxorul represiunii comuniste şi s-au comportat, fiecare, cum a crezut şi cum a putut. Nu detaliile şi cantitatea de informaţii sunt cea mai grea piatră de poticnire în studierea fenomenului legionar, ci dificultatea de a formula un mesaj unitar din nişte idei contradictorii şi fluctuante. Transmiterea mitului Căpitanului nu se explică prin enunţul clar al principiilor şi prin aplicarea lor cât de cât uniformă, ci prin fascinaţia pentru persoana liderului şi pentru câteva formule generale, înţelese şi aplicate foarte diferit. E foarte lăudabil că în puşcăriile comuniste s-au găsit suflete curate care să preia din acest mesaj doar îndemnurile la curaj şi generozitate. Totuşi, foştii deţinuţi politici legionari au ramas dezbinaţi, între altele, şi pentru că nu au căzut de acord asupra formulării principiilor şi politicii.

Doctrina şi practica legionară: „trup şi suflet din trupul ortodoxiei”?

Lucrarea abordează subiectul şi din punct de vedere al istoriei religiei, fără însă ca termenii creştini să fie stâpâniţi îndeajuns. E ca şi cum s-ar trata un subiect de medicină doar cu noţiuni şi termeni din istoria biologiei. Modestia instrumentelor face dificilă deosebirea dintre ce este normal în învăţătura şi practica creştină de ce este exagerat, neimportant sau inadmisibil. Aceasta duce la afirmaţii nedemonstrate şi inexacte, ca de exemplu: „unele cercetări mai noi arată că doctrina şi practica legionară erau trup şi suflet din trupul ortodoxiei, fie că era vorba de modul organic de a înţelege comunitatea sau de pomenirea morţilor, de pildă, sub formă de parastase”. Metaforele gen „trup şi suflet din trupul ortodoxiei” sunt neştiinţifice şi nu arată cât era legionarismul de fidel ortodoxiei sau măcar creştinismului, ceea ce este esenţial. Dacă cele mai normale lucruri din credinţa creştină, precum comunitatea, rugăciunile, parastasele sau pelerinajele sunt privite ca un cancer latent, în pericol să declanşeze oricând o ML, atunci nu doar că batem pasul pe loc ca până acum, ci ne întoarcem cu paşi mari către anii 50. (Păcat că nu aflăm mai multe despre acele „cercetări mai noi”, ca să nu le confundăm cu unele mai vechi, făcute prin beciurile Securităţii, care au ajuns la concluzii similare.)

Citiţi şi:
Legionarismul, cel mult o erezie şi Dragos Paul Aligica: Studiul Bancii Mondiale despre ortodoxie, posibil argument de decuplare a est europenilor de vest

După cum arată Tatiana Niculescu, termenul „ortodoxie” era rareori folosit de Căpitan, care promova mai degrabă “un amestec de concepţii, un amestec de repere religioase, în care se găseau influenţe protestante şi catolice. Căpitanul avea în vedere un fel de predestinare cu tentă protestantă atunci când justifica violenţa prin robia păcatului strămoşesc. Fosta Doamnă Codreanu afirma că mişcarea avea un caracter „pur ortodox”, însă dezvăluia totodată că fostul său soţ „nu era un practicant fervent, că prefera să se roage în singurătate sau să „treaca pe la” mormintele lui Moţa şi Marin. Acest tip de practică nu prea poate fi asimilat ortodoxiei propuse de catehismele aprobate de Biserică.

Căpitanul s-a păcălit pe el şi pe alţii imitând şi interpretând în mod propriu speranţe şi dorinţe de bine ce vin din credinţa creştină. Orice manipulare apelează la o speranţă, o dorinţă de bine, fiind o copie nereuşită a unui adevăr. Diavolul este simius Dei (maimuţoiul lui Dumnezeu) şi trucurile sale sunt vechi de când lumea. Antidotul lor este adevărul. După cum manipularile financiare nu se evită prin interzicerea afacerilor, ci prin dovedirea şi sancţionarea înşelăciunilor, mutatis mutandis, ca să îndepărtăm sursele şi ispitele de fanatism şi violenţă izvorâte din interpretări ale religiei creştine, nu e normal să denunţăm parastasele (e chiar hilar), ci e mai eficient să ne îndreptăm eforturile pentru a educa moral şi pentru a da în vileag manipulările, indiferent cât timp şi energie ar fi necesare.

Sunt utile citatele din care se vede cum Căpitanul sprijinea violenţa, răzbunarea şi antisemitismul sau interpreta personal teme şi practici religioase, dar şi aici se încurcă lucrurile, rugăciunile la Sfântul Anton de Padova şi pelerinajele fiind puse pe acelaşi plan cu cultul morţii şi al sângelui sau cu naivităţile (şi prostioarele) inofensive. Acesta este cazul dizertaţiei inconcludente despre Maglavit, care e asemănată cam la întâmplare cu pelerinajul în cinstea Maicii Domnului de la Lourdes (Franţa), sau referinţele mult prea generale la Oastea Domnului şi Arsenie Boca, introduse în text probabil doar pentru că sunt legate de manifestări creştine publice, ce par a fi considerate suspecte din oficiu.

Interpretarea chestiunilor legate de credinţă în cheie strict seculară duce la punerea în discuţie a separării dintre Biserică şi Stat. Astfel, ni se spune că „miscarile religioase de masa din sânul populaţiei româneşti (multă vreme ignorate de cercetare), fie că e vorba de apariţia de la Maglavit sau de cei circa un milion de ortodocşi de rit vechi din estul ţării, indică o dezorientare spirituală profunda a populaţiei, care nu ajungea în atenţia parlamentarisului de faţadă de la Bucureşti şi pentru care puterea de stat nu avea pregătite nici un fel de oferte politice”. Nu e posibil să se accepte principiul separării Bisericii de Stat şi în acelaşi timp să se sugereze că „dezorientarea spirituală” se poate soluţiona în Parlament prin „oferte politice”. Mişcările religioase de masă nu sunt o problemă a „puterii de stat” decât în măsura în care se produce haos sau cei certaţi cu legea nu sunt sancţionaţi prompt. Partea religioasă nu este de resortul politicului. În orice caz, Maglavitul şi ortodocşii de rit vechi nu se pot pune în aceeiaşi oală. (Ar fi o culme a ipocriziei să ne plângem azi de Maglavit, dar să nu avem nimic de spus de concertele de muzica gotică, de riturile macabre şi de haosul pe care le ocazionează, de mesajul pe care îl transmit spectatorilor şi de veniturile uriaşe care rezultă din cele de mai sus.)

Cunoaşterea superficiala a religiei creştine şi dificultăţile pe care le are autorul în a păstra proporţiile se regăsesc în toată cartea şi sunt foarte contraproductive, între altele, pentru că neglijează apropierea legionarismului de gonze. Tribunalele particulare, listele negre, planurile măreţe de schimbare, măsurile radicale de curăţire a societăţii, ambiţia de a pune bazele unei religii noi, care să nu aibă slăbiciunile celor existente, accentul pe sacrificii arată orgoliu şi dorinţă de putere, nu smerenie şi echilibru, adică exact opusul „dreptei socotinţe” la care aspiră creştinii răsăriteni. Pretenţia de a face curăţenie o dată pentru totdeauna şi de a rezolva greşelile lumii acum, pe loc, e o caracteristică a gnozelor imanentiste. Revolta împotriva evreilor, a poporului ales, e o forma de marcionism. Dorinţa de a fundamenta salvarea românilor pe principii etnice, cu nesocotirea catolicităţii mesajului evanghelic, este o ispită de filetism.

Legiunea – Ceauşescu – Romania?

Din lipsa de claritate a dinamicii transmiterii ideilor legionare şi a mitului Căpitanului în ultimii 80 de ani (1938-2018), decurge a altă problema a cărţii: conexiunea Codreanu-Ceauşescu, care este afirmată, dar nu şi demonstrată.

Autorul spune că liderul ML a „polarizat” sau „mobilizat” oameni şi/sau epoci. Din aceste formulări aproximative nu reiese anvergura şi durata impactului pe care le-au avut în timp mesajul lui Codreanu şi fascinaţia pentru persoana sa. Evoluţia care ni se propune nu e convingătoare. Ni se spune că mişcarea a fost foarte puternică prin anii 30, dar că totul s-a destrămat ca prin farmec la moartea Căpitanului (1938) şi a rămas aproape blocat în timpul războiului, după care nu ştim ce s-a întâmplat în anii următori şi în timpul lui Dej, însa suntem informaţi că discursul lui Ceauşescu a fost puternic influenţat de un mesaj legionar de stânga, pentru ca, după 1989, în opoziţie şi/sau în continuarea discursului ceauşist (nu ştim), ideile legionare să fie vehiculate din nou, astfel încât noi să le vedem azi pe reţelele de socializare.

Nu e prea serios să se afirme că Ceauşescu a introdus în politica PCR idei legionare de stânga, fără să ni se arate care sunt acestea şi cum s-a identificat paternitatea lor. E adevărat că între ML şi comunism au existat asemănări, după cum bine a remarcat şi Decebal Codreanu, fratele Căpitanului, ca şi alţi legionari mai puţin cunoscuţi, însă aceste asemănări sunt comune religiilor politice, comunismul şi legionarismul având amândouă o viziune colectivistă, paternalistă, de tătuc salvator, care apelează la un patriotism primitiv.

Nu ni se spune cum anume a ajuns Ceauşescu să aibă contact cu ideile legionare. I-au trecut pe lângă ureche la cizmarie, a dat ulterior în patima lecturilor legionare sau era pătruns de aceste idei pentru că în orice român doarme un mic legionar? O fi existat cumva un intelectual adevărat în preajma Geniului Carpaţilor care simpatiza ML şi l-a influenţat şi pe şeful sau? Cine era acesta? Dacă regimul Ceauşescu era pătruns de idei legionare, cum se face că acestea nu s-au manifestat şi în timpul lui Dej? O fi fost Dej vreun democrat şi doar Nea Nicu a „întinat nobilele idealuri”, cum a spus tov. Iliescu în decembrie 1989…

Termenul de „naţional comunism românesc” este impropriu pentru regimul Ceauşescu.

Acest regim era clar o dicatură comunistă de tip sovietic, care continua firesc mult mai sângeroasa dictatură a lui Dej, sistemul permiţând fără probleme ascensiunea unui lider ca Ceauşescu, cu manifestările particulare ale paranoiei sale, care veneau „la pachet”. Este o eroare să se neglijeze faptul că Ceauşescu a rămas până la sfarşit internaţionalist. El datora totul URSS. Nu ar fi fost niciodată om de stat, dacă nu exista armata rusă şi teroarea instaurată de aceasta. Mentalitatea, metodele de lucru şi aparatul de represiune au purtat până cel puţin la mineriade amprenta puternică a Moscovei. Spre deosebire de mulţi intelectuali contemporani, Ceauşescu ştia foarte bine că regimul lui nu se menţinea datorită ideilor (marxiste, legionare sau de alt fel), ci datorită apartenenţei României la blocul sovietic, impusă mai intâi militar şi menţinută apoi prin forţă de către Securitate, sora mai mică şi părtaşa planurilor KGB-ului.

Ceauşescu auzise de mii de ori lozici precum „Stalin si poporul rus /Libertate ne-au adus”, care preamăreau poporul rus, nu cel sovietic, pentru ca internaţionalismul sovietic nu exludea promovarea naţionalismului rus. Ceremoniile megalomane, instruirea paramilitară a tinerilor sau şantierele de muncă au existat de la începutul URSS şi au fost prezente în toate regimurile totalitare din secolul XX. Nu trebuie să se caute prea multă coerenţă în propaganda comunistă, care (ca cea putinistă sau pesedistă) e doar un instrument al puterii, nu baza sa. Ceauşescu a inlocuit pur şi simplu personajele: s-a facut pe el Conducător şi şi-a anexat poporul, ca orice dictator. Aceasta nu l-a împiedicat să continue „lupta neabătută împotriva fascismului, imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului”. Cârmaciul ţinea să fie privit ca un internaţionalist, făcea mari eforturi să fie acceptat în afară şi, de altfel, a şi reuşit să fie primit în cancelariile simandicoase până la sfârşitul vieţii sale. El a murit cântând Internaţionala, nu imnul României.

Legionarii printre noi

Pentru că nu elucidează ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul nu clarifică nici cum a ajuns la noi mesajul legionar şi ce mai conţine el astăzi. Subiectul este de mare interes în conextul războiului infromaţional actual, în care acuzatţile de fascism sunt foarte frecvente, mai ales din partea Rusiei.

În prezent, cei mai tineri membri activi ai Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret a ML, trebuie să aibă în jur de 90 de ani. Ei sunt foarte puţini şi e greu de crezut că sunt internauţi atât de înrăiţi încât să facă pe trolii şi chiar să influenţeze spaţiul cibernetic. Majoritatea şi-au petrecut tinereţile în închisori şi au rămas oameni de omenie. După ce au ispăşit pedepse mai lungi şi mai grele decât chiar ale naziştilor din Germania, au muncit din greu purtând stigmatul de foşti deţinuţi politici şi sunt acum bolnavi şi săraci. Nici unul nu s-a răzbunat. Nu făcut politică incompatibilă cu legile ţării şi cei mai mulţi au fost de acord cu intrarea României în structurile euro-atlantice, grupul lor rămânand însă foarte heterongen. Nu orice mucos are autoritatea morală să îi arate cu degetul. Nu a existat un dialog respectuos şi semnificativ cu ei. Campionii autoproclamaţi ai dialogului au preferat să se admire reciproc şi să se plângă că poporul e neinstruit şi naţionalist, dar nu au fost capabili să vorbească cu deţinuţii politici, indiferent de optiunile politice ale acestora . (După cum s-a văzut şi în timpul procesului Vişinescu, intelectualii noştri au forfecat totul, dar nu s-au înghesuit să asiste la proces şi nu au fost în stare să reţină numele liderilor democraţi închişi la Râmnicu Sărat.) Nu e de mirare că lucrurile nu sunt încă lămurite în privinţa ML, nici măcar la nivel de idei.

Există şi simpatizanţi legionari mai noi, care au avut contacte cu legionarii care supravieţuiseră închisorilor. Aceştia trebuie studiaţi, aş sugera eu, în zona organizaţiilor studenţeşti din anii 90, mai degrabă la facultăţile umaniste (între foştii şefi ai Asociaţiei Studenţilor Comunişti), dar şi pe alte filiere, mai ales printre securiştii dezabuzaţi. Autorul indică şi revista România Mare ca un continuator al ideilor ML şi crede că orientarea sa este sincer apropiată de un corp relativ unitar de idei legionare de stânga. Pare însă să nu ştie că C. V. Tudor şi majoritatea susţinătorilor lui au fost beneficiari ai regimului comunist, gata oricând să îşi tranzacţioneze opiniile pentru bani şi privilegii şi că, nu în ultimul rând, propaganda publicaţiei serveşte perfect propaganda putinistă.  

În sfârşit, există şi alte categorii de potenţiali simpatizanţi legionari, precum nostalgicii aiuriţi, mai mult sau mai puţin periculoşi. Există cazul lui Matthew Heimbach, atentatorul de la Charlottesville, ce purta nu demult un tricou cu figura Căpitanului şi declara că Vladimir Putin „liderul lumii libere”, care a fost dezavuat de Dl. Florin Dobrescu, fostul lider al partidului Totul pentru Ţară, dar şi, în mod curios, de părinţii de la Mănăstirea Petru Voda. (Deşi e critic faţă de Biserica Ortodoxă, autorul nu se întreabă de ce aceasta mănăstire a luat o poziţie oficială în chestiunea respectivă.) În sfârşit, există pur şi simplu troli plătiţi. Discursul şi riscurile pe care le prezintă toate aceste categorii trebuie să fie studiate, pentru a se separa ideile legionare de propaganda rusă, de ţăcăneli şi de informaţii anodine.

Într-adevăr, pe reţelele de socializare se pot observa mesaje cu conţinut legionaroid, antisemit, incitatoare la ură şi violenţă. Culmea e că ţinta acestor mesaje nu sunt Carol II, Ion Antonescu şi comuniştii, adică cei care chiar au luat măsuri dure împotriva legionarilor, ci tot democraţii, mai ales realizatorii actului de la 23 August 1944, Regele Mihai, Iuliu Maniu şi colaboratorii lor, adică cei care i-au deranjat pe ruşi şi pe comunişti, după cum se poate vedea şi într-un comentariu la prima parte a acestui articol.

Analiza acestor mesaje e laborioasă, dar trolii pot fi totuşi identificaţi. Există numeroase studii referitoare la modul lor de acţiune. Temele frecvente, perioadele de intensificare a activităţii (alegeri, tulburări sociale, conflicte internaţionale), formulările, repetitivitatea lor, IP-urile de la care pleacă mesajele constituie indicii importante. Rezultatele analizelor trebuie să fie aduse la cunoştinţa publicului, care are dreptul să ştie cum decurge manipularea pe internet, care sunt metodele şi scopurile trolilor.

În treacăt fie spus, autorul apreciază adoptarea legii 217/2014, însă deplânge faptul că nu a fost urmată de dezbateri despre Căpitan. În primul rând, textele legislative suscită dezbateri interesante înainte de vot, nu după acesta. În al doilea rând, au existat dezbateri pe marginea legii, dar au lăsat foarte mult de dorit, pentru că toată vânzoleala  mediatizată cu această ocazie a stimulat ceea ce legea afirma că doreşte să combată.

Citiţi şi:
Legea-lui-Crin I şi II.

În al treilea rând, dacă e să judecăm după rezultate, aşa cum a prevăzut ILD, legea nu a fost eficientă: mesajele legionaroide şi antisemite nu s-au redus, ba chiar sunt numeroase. Cel puţin aşa afirma nu demult Naftali Bennett, ministrul israelian pentru diaspora, care a plasat Bucureştiul, alături Santiago de Chile şi de Dnipro (Ucraina), între primele trei „cele mai antisemite oraşe” din lume!!! Măsurătoarea a fost făcuta cu Anti-Semitism Cyber Monitoring System, care este cel mai avansat sistem pe plan mondial pentru monitorizarea antisemitismului on-line in timp real. Nu ştiu ce tip de date oferă acest sistem şi nu înţeleg deloc cum s-a ajuns aici. Cei care şi-au luat responsabilitatea monitorizarii antisemitismului la noi nu au dat semnale de avertisment, nu au propus măsuri de remediere şi au fost tot timpul areactivi, în afară de momentele în care au criticat câte ceva la plăcuţele străzilor.

Comisia Europeană a publicat miercuri, 2 august 2017, un nou sondaj Eurobarometru privind opinia publică în Uniunea Europeană. La peste 10 ani de la aderarea României la UE, încrederea în Uniunea Europeană este în creștere, atingând cele mai înalte cote din 2010 până în prezent. Românii se situează pe locul patru în ce privește încrederea în UE, cu 57% (față de 42% media europeană), în creștere cu 5% față de toamna anului 2016. De asemenea, 67% dintre români declară că sunt optimiști cu privire la viitorul.

Cum se face că antisemitismul măsurat pe net nu se vede la fel şi în alte părţi? În România nu au avut succes formaţiunile explicit antisemite, ca Jobbik, şi nici lideri de opinie cu vederiile lui Jeremy Corbyn, Jean-Marie Le Pen, Alain Soral, Dieudonné, Luis Laurent, etc. Deşi aceasta e absolut normal, am ajuns să apreciem că la noi nici nu poate fi vorba de violenţele antisemite din Franţa, Germania, Suedia, Regatul Unit sau Venezuela. E halucinant că diplomaţii, jurnaliştii şi elitele noastre intelectuale nu au nimic de spus. Faptul că nici nu au băgat în seamă SUPERŞTIREA lui Bennett, arată că antisemitismul îi interesează numai în măsura în care le afectează carierele (lucru care s-a vazut şi din totala lor incapacitate de a se dumiri în faţa surprizei lui Dragnea cu mutarea ambasadei României în Israel, când au repetat dogmatic texte de la UE şi ONU, în loc să formuleze o reacţie adaptată situaţiei concrete). Menţionez că în afară de ILD, aproape nimeni nu a vorbit de antisemitismul şi legionarismul de pe internet.

Citiţi şi:
Minerii internetului

Interpretări interpretabile politic

La sfârşitul cărţii, autorul ne oferă câteva interpretări mai mult sau mai puţin personale. Am o rezervă generală asupra raţionamentelor ce stau la baza lor pentru că formulările nu sunt suficient de clare pentru o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, aspectele religioase sunt abordate reducţionist şi se trec cu vederea informaţii accesibile în legătură cu  perioada comunistă.

Autorul susţine că „aparenta contradicţie dintre nostalgia premodernă şi modernitatea revoluţionară” vizibilă la Codreanu au existat şi în alte părţi în Europa interbelică. Adaugă însă că ridicarea promisă de Capitan a fost „singura lansare spre modernitate care nu a fost impusă României din afară în cursul secolelor XIX şi XX, fie de marile puteri occidentale sau central-europene, fie de Rusia şi, mai târziu, de Uniunea Sovietică”. „Lansarea spre modernitate” este o altă formulă metaforică cu înţeles incert. Indiferent ce înseamnă, cele câteva şantiere şi manifestări pentru tineret „lansate” de ML vor fi totdeauna evaluate alături de violenţa, vrajba şi confuzia intelectuală „lansate” tot de ML. Oricum, este o enormitate şi o lipsa totală de simţ al proporţiilor să se numească „lansare spre modernitate” măsurile URSS de terorizare a întregii populaţii şi de reprimare sălbatică a elitelor, de la profesori universitari şi generali, până la studenţi, lideri politici şi religiosi, militari şi ţărani vrednici şi înlocuirea lor cu penali, semidocţi şi analfabeţi, ca să nu mai amintim de rescrierea istoriei, interzicerea sociologiei, a geneticii si a psihologiei, aruncarea in derizoriu a noțiunii de proprietate intelectuală, generalizarea corupţiei etc. Ocupaţiile militare ruseşti nu pot fi comparate cu progresul paşnic, dorit şi asimilat (cu dificultăți inerente), determinat, de pildă, de influența Şcolilor de la Blaj, a fanarioţilor sau a venirii Regelui Carol I.

Imediat după ce vorbeşte de „lansarea spre modernitate”, autorul adaugă, într-o formulare alambicată, că „lupta lor împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional, a drepturilor cetăţeneşti individuale şi a economiei de piaţă, reprezintă în mod arhetipal ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească de atunci ca reacţie la provocarea unor vremuri noi, în ceea ce priveşte reaşezarea unei societăţi în interior, dar şi slăbirea locului României într-o nouă Europă”. Aşadar, „singura lansare spre modernitate” getbeget românească duce la slăbirea poziţiei ţării în Europa, pune bazele a trei dictaturi şi mai acţionează şi astăzi la nivelul ideilor! Aceasta spune foarte mult, dacă nu totul, despre ce preţ crede autorul că se poate impune pentru o „lansare spre modernitate”, însă nu oferă dovada că lupta Căpitanului şi a ML „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…” reprezintă „în mod arhetipal” ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească. Când au fost alegeri libere în care românii să voteze majoritar „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…”?

Sutem informaţi în continuare că astfel s-au „pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană şi cea comunistă – , iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite şi în contexte politice diferite, ceea ce propagase el.” Şi în fraza de mai sus se insinueaza că nu regimul de tip sovietic impus de tancurile ruseşti, ci naţionalismul românesc consubstanţial ML ar fi fost baza ideologică a dicaturii comuniste de la noi, ceea ce e pur şi simplu neadevarat.

În sfârşit, autorul precizează că „toate cele trei dictaturi au proscris memoria conducătorului Legiunii, dar nu şi ideile lui, care prin intermediul multor oameni marcaţi de fenomenul legionar au continuat după 1938, timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea româneasc şi să hrănească până în prezent modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste. De aceea, un studiu dedicat lui Codreanu şi legiunii rămâne şi astăzi un demers incomod”. Din nou, afirmaţiile nu sunt susţinute de demonstraţii şi exemple concrete. Dacă oamenii care au continuat „timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea românească” au fost atât de influenţi, de ce nu îi menţioneaza pe nume? Dacă în România se manifestă vizibil idei provenite de la Codreanu care hrănesc „modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste”, de ce acestea nu se regăsesc proporţional în sondaje sau în viaţa publică? Cum se face că România se prezintă astăzi ca ţara cu cea mai multă încredere în UE? Cum deosebim „nostalgiile colectiviste” lansate de ML acum peste 80 de ani de cele mult mai recente, care provin de la societăţile organizate după principiile lui Marx, pe care chiar mărimile UE încă îl mai admiră? De asemenea, deşi tema Căpitanului şi ale ML este dificilă, nu e adevărat că studiile legate de acestea sunt demersuri mai incomode decât altele. Dimpotrivă, sunt foarte încurajate de mediul politic, academic şi de presă. Cu totul alta e situaţia în ce priveşte studiile legate de moderaţi, care sunt într-adevar incomode, rarissime şi inaccesibile publicului larg. Cartea profită din plin de această situaţie.

Că tot veni vorba de interpretari, cartea nu pare să propună democraţia ca alternativă la mesianismul politic. Imaginea lui Codreanu e foarte mult ameliorată prin piticirea democraţilor contemporani lui – care au fost, totodată, şi realizatorii României Mari -, prin prezentarea lor ciuntită şi prin judecarea întregii epoci după fanteziile stângii academice actuale, în care pregatirea Unirii trebuia să se facă detaliat şi etapizat, pe baza unor analize SWOT şi a unor predicţii exacte, cu alt popor, care să fi avut, de preferinţă, altă religie. Cu un Maniu nu mult mai bun decât Codreanu şi cu o Românie Mare definită după elucubraţiile lui Vadim, ce ne rămâne de facut? Să ne mulţumim cu un loc în sfera de influenţă a tătucului de la Est? Sau să mai cedăm din suveranitate şi să nu ne mişcăm fără unda verde de la despoţii inţelepţi experţi în toate cele de la Bruxelles/Berlin?

Perioada interbelică nu a fost castelul prinţeselor de la Disney, dar nici vremea în care totul a mers de-a-îndoaselea, aşa cum afirmă atât legionarii, cât şi  comuniştii şi stângiştii de azi, care împărtăşesc cu toţii aceeiaşi ranchiună revoluţionară faţă de societatea aşezată pe principii europene tradiţionale. Aşa pestriţă şi imperfectă cum a fost, acest tip de societate a permis multe schimbări în bine la nivel social şi economic şi a asigurat menţinerea orientării prooccidentale a ţării. Cu toate păcatele noastre, nu i-am ales liber nici pe ruşi, nici pe nemţi şi fără nebunia lor violentă nu am fi intrat în război nici noi, nici alte ţări din Est. Încercarile de a diseca la infinit şi exacerba astăzi fascismul est-european servesc numai politicii istorice germano-ruse, fiind menite să distragă atenţia asupra răului imens adus în ţările estice de către nemţi şi să justifice istoriceşte pretenţiile ruseşti de a readuce aceste ţări în sfera sa de influenţă sub pretextul combaterii fascismului. Fundaţiile germane şi propaganda putinistă ştiu că cine controleaza trecutul controlează viitorul, cine controleaza prezentul, controlează trecultul (George Orwell).  

Istoria nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor

Pe lângă informaţiile despre Căpitan şi ML, cartea oferă indicii despre tendinţele la modă în cercetarea istorică şi despre comunicarea istoricilor cu publicul. Din alegerea surselor de informaţie se vede preferinţa pentru părerile istoricilor şi comentatorilor cu orientări asemănătoare şi o rezervă netă faţă de relatările martorilor, indiferent de mesajul lor. Această practică este extrem de îngrijorătoare. Este foarte grav ca, sub pretextul reducerii subiectivismului, toţi martorii să fie trataţi la fel, nivelaţi şi decredibilizaţi. Este pervers din punct devedere moral să fie consideraţi la fel de credibili călăii ca şi cei care au trecut cu capul sus prin încercările la care i-au supus călăii. E evident că neglijarea martorilor îngustează orizontul de studiu, pentru că se trec cu vederea o seamă de informaţii, dar şi pentru că istoria, sărăcită de aportul mărturiei vii a oamenilor care au trăit evenimentele, rămâne un teren arid de luptă profesională şi mai ales politică, în care experţii comunică numai între ei şi cu finanţatorii izolându-se de public, după cum avem ocazia să vedem din ce în ce mai mult.

Nu s-a ajuns încă acolo, dar nu mai este mult până când aceleaşi noţiuni şi evenimente să fie inţelese de noi şi de experti în moduri diferite. Vocabularul, temele de interes şi perspectivele lor nu ne spun mare lucru, iar elementele comune cu înaintaşii noştri sunt greu de identificat, dacă nu sunt contestate cu totul. E dezolant că istoriei ţoapelor pesediste nu i se opune decât strâmb şi parţial politica istorică germano-rusă sau clişeele gândirii de lemn europeniste “despre beneficiile solidarităţii şi păcii sociale, despre unitate în diversitate”.

Istoria are scopul de a ne face pe noi să-i înţelegem pe cei dinaintea noastră aşa cum erau ei pe vremea lor pentru ca, folosindu-ne de experienţa lor, să evităm greşlile din trecut. Cum se poate înţelege trecutul, dacă nu păstrăm repere comune cu cei dinaintea noastră? Ce mai e comun cu ei dacă ţara, credinţa, limba şi tradiţiile nu mai sunt privite ca punţi de legatură, ci mai degrabă ca celulele latente ale cancerului extremist? Dacă adevărul moral nu există sau e stabilit de opinia majoritară de moment din rândul experţilor, cum se poate înţelege ce a fost rău în trecut şi cum se poate evita repetarea acelui rău în viitor? O lectură a trecutului din care oamenii nu pot înţelege ce e bine şi ce e rău şi în care nu pot vedea punţile de legatură cu generaţiile anterioare dă viaţă unei alte predicţii a lui Orwell, care spunea că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le împiedici sau să le distrugi propria înţelegere a istoriei.

Din fericire, trecutul nu poate fi schimbat şi cunoaşterea lui nu depinde doar de politica istorică a celor puternici şi de toanele experţilor, ci şi de oamenii obişnuiţi. Istoria nu poate şi nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor, pentru că face parte din personalitatea fiecărui om. Trădări ale cărturarilor şi încercări de a impune o anumită lectură a istoriei au mai existat în trecut. Toţi cei care s-au crezut stăpânii lumii au vrut să schimbe şi trecutul şi toţi au eşuat, pentru că întotdeaună au rămas câţiva oameni care au refuzat să uite şi au transmis mai departe ceea ce ştiau.

Odată slobozit, adevărul acţionează de la sine, fără să mai aibă nevoie sa fie apărat, pentru că se apară singur, aşa cum spune Augustin din Hippo.

Jurnal Rapid