Bogdan Călinescu: Orbirea ideologică și bolile Occidentului

    Print Friendly, PDF & Email

    Dialog Cristian Pătrășconiu – Bogdan CĂLINESCU.

    Cristian Pătrășconiu: De ce (să) nu îl iubim pe Piketty? De ce (să) nu îl iubim pe Karl Marx?

    Bogdan Călinescu: Thomas Piketty e un Karl Marx al secolului al XXI-lea. De altfel, Piketty a recurs la Marx încă din titlul cărții, utilizând expresia ”capital”. Pentru el, lumea se împarte în cei (foarte) bogați și în cei (foarte) săraci. Involuntar, mă duce gîndul la un serial pe care-l vedeam cînd eram mic și care se intitula « Om bogat, om sărac »; însă în acel film american, obiectivul era, tocmai, să te imbogățești în viață, săracii nefiind subiecte de compătimit. La Piketty, săracul e musai victima a bogatului. Ca la Marx, cauza ar fi acumularea de capital în mîinile unui grup restrîns. Așa cum Marx s-a înșelat în ceea ce privește evoluția capitalismului, Piketty nu recunoaște că oamenii din societatea de azi dispun de bunuri pe care nu le dispuneau cei din trecut și au o putere de cumpărare fără echivalent. Marx nu a intrat niciodată într-o uzină, iar Piketty trăiește din banii publici. Sub pretextul cercetărilor științifice, amândoi truchiază realitatea economică și vor să impună o ideologie. Evoluția societății l-a contrazis pe Marx. Așa se va întîmpla și cu Piketty.

    Și hai să o luăm și altfel: oare nu sunt eu, omul simplu din ziua de astăzi, mai bogat acum decît familia de miliardari Rotschild în secolul XIX ? Am laptop, smartphone, televizor, mașină și pot ajunge în cîteva ore la capătul lumii cu un avion low-cost…  Aveau ei toate astea ?

    Cînd judecăm o situație (fie ea politică, fie ea economică; fie deja consumat, fie cu probabilitate mare să devină fapt), ce anume crezi că e mai eficient, mai decent, mai cum-se-cade: să privilegiem faptele sau dorințele/proiecțiile noastre?

    Deși recunosc că « les idées mènent le monde », mi-e greu să judec o situație fără să mă bazez pe fapte. Prefer să găsesc un exemplu concret, o asemănare, să fac o comparație elocventă, să pun în discuție niște evenimente ce au avut loc… Vorba lui Lenin, praxisul contează… Asta fac de obicei în articolele pe care le scriu și asta cer și celor care lucrează la Institutul pe care-l conduc. Nu vreau opinie gratuită. E plin internetul cu bloguri de opinii. Ce ma interesează e analiza care se bazează pe fapte, cifre și statistici. Așa îți convingi cititorii și chiar pe cei din tabăra cealaltă. Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc mesaje de la cei de stânga, recunoscând că argumentele pe care le invocam i-au convins. E o mare satisfacție pentru un autor…

    În privința infrastructurii crizei de profunzime prin care trece Occidetul, unde apreciezi că e orbirea mai mare: în mediul academic, în cel economic, în mainstremul mass –media?

    În toate cele trei (cel puțin în cazul Franței pe care o cunosc cel mai bine). Mediul academic francez e de stânga cam în proporție de 90%. Suferă de o suficiență intelectuală care nu cred că există în alte țări (oricum nu în Anglia, Statele Unite sau Germania). Eu nu sunt universitar însă am cursuri la universități ca profesor invitat. Sunt văzut ca un intrus, un accident de parcurs. Nu mai spun că sunt plătit ca un muncitor necalificat. Mediul economic, dacă te referi la patronat și angajați, e prins în capcana statului. Speră ca lucrurile să se schimbe în bine sau alege calea exilului, mult mai ușor de luat, de cînd cu globalizarea. Ziariștii francezi sunt și ei de stânga în proporție de 95 %. Și mai au un defect: sunt, în mare parte, foarte leneși. Preferă să le dai totul mură-n gură, să evite orice efort intelectual de prisos. Cei de la radio și televiziune sunt cei mai conformiști. Sunt parcă atinși de virusul corectitudinii politice și economice. Bineînțeles, pentru ei, liberalismul e nociv, Statul e util, religia trebuie musai combătută, încălzirea globală e un subiect tabu pe care nimeni nu are dreptul să-l conteste, etc.. La începutul anilor 2 000, apăream în mass-media ca un personaj de circ invitat să spună ceva diferit ce trebuie neapărat criticat și combătut. Poziția mea era un « faire-valoir » al ideologiei conformismului. Toate au contribuit deci la această criză teribilă pe care o pomenești.  

    Ce nu vor să vadă cei care sînt orbi la criza Occidentului?

    În primul rînd, toți acești pretențioși care dau lecții de conformism intelectual și nu au la gura decît cuvintele ”Stat” și ”Europa”, nici nu pomenesc de civilizația europeană, de creștinism, de cultura greacă și latină… Sunt obsedați de guvern, euro și de Bruxelles. Uită de societatea civilă și de individ. Nu vor să vadă sau sunt complet orbi la ce se întâmplă în jurul lor. Nu văd fenomenul globalizării economice și continuă să creadă în intervenționism. În loc să înțeleagă că ar fi mult mai eficient să aibă încredere în forțele economice private, ei (politicienii, intelectualii, mass-media) se sprijină tot pe mîna statului care e văzut precum un regulator indispensabil care stie cel mai bine tot ce e bun pentru societate. Libertatea, în cel mai bun caz, e acordată părtinitor de către Stat. Asta face acum noul președinte al Franței, Emmanuel Macron, care vorbeste despre libertate și libertăți însă dă impresia că ne face o favoare atunci cînd ar trebui să ne dea mai mult aer… Printre primele anunțuri ale lui figurează organizarea unei mari întruniri despre alimentație (Les Etats Généraux de l’Alimentattion). Adica se va discuta despre felul cum trebuie să ne hănim. Deja, ni se spune că e musai să mîncăm cel puțin cinci legume și fructe pe zi, ni se vor da indicații prețioase și despre ce vom putea mânca în general !

    În al doilea rînd, nu văd criza civilizației prin care trecem. Poporul vede – votul protestatar face dovada – și devine din ce în ce mai populist și extremist. Cei de la putere sunt rupți de realități. Nu au înțeles că laicizarea forțată a societății occidentale a facilitat pierderea reperelor morale și islamizarea ei. Bisericile din Franța sunt goale și credincioșii sunt musulmanii. La școală (învățămîntul e, bineînțeles, de stânga) nu se pomenește de religie decît cu mici excepții, în unele școli catolice private. Practic, nici un om politic francez nu face aluzie la Dumnezeu, așa cum e cazul în Statele Unite de exemplu. Această decreștinizare a lăsat loc liber religiei islamice în orașele și suburbiile care altădată erau catolice. Franța laică a pregătit culcușul islamului.

    Și de ce nu vor să vadă? În condițiile în care, cum se spune în științele sociale, sînt deja atît de multe recurențe?

    Orbirea e, în primul rînd, ideologică. Jean-François Revel spunea că ideologia ține loc de gîndire. Ea nu are nevoie de argumente sau de fapte. Așa funcționează socialismul care promite o societate mai bună bazîndu-se pe ideologie, nu pe realități. Așa reacționează și cei care nu văd: pentru ei, ideologia înlocuiește ochelarii de vedere. Sunt rupți de realitate pentru că nu vor să vadă, dar și pentru că nu știu să vadă. Situația lor le permite să trăiască fără să vadă și chiar să dea sfaturi celor care văd ! E o situație paradoxală și periculoasă.

    Sau acestea două – care se leagă, de fapt – despre ”bolile Occidentului” și despre ”orbirea” celor care nu vor să ia act de prezența bolilor sînt premise false, teme false, artificiale, formule de evadare din luciditate&prudență?

    Să nu uităm un lucru elementar. Cei care nu vor să vadă bolile, știu totuși că, dacă văd realitățile și le înțeleg, riscă să-și piardă rostul. A vedea o boală înseamnă a o înțelege și, pînă la urmă, a o vindeca. Cei care nu văd, nu au nici un interes să vindece aceste boli. Situația asta mă face să-mi aduc aminte de o nuvela a lui Italo Calvino intitulată La fourmi argentine (Furnica argentiniană). Acțiunea se petrece într-un sat pierdut din sudul Italiei invadat de colonii de furnici ce distrug culturile, rezervele de alimente, etc.. După mai multe încercări, țăranii își dau seama că nu reușesc să extermine furnicile și decid să ceară ajutorul minsterului Agriculturii. Vine deci un funcționar de la Minister care se apucă să dea prin sat cu un fel de melasă incoloră ca să stârpească furnicile. Zilele trec și țăranii observă că furnicile nu numai că nu dispar, ci par să se înmulțească și să devină din ce în ce mai grăsute! Un țăran mai isteț decide să-l urmărească pe funcționar să vadă ce face. Îl prinde… hrănind furnicile cu miere : « Pai ce faci ? îl întreabă țăranul. Ce să fac, răspunde sigur pe el funcționarul. Dau de mîncare furnicilor. Dacă le-aș extermina, administrația noastră nu și-ar avea rostul și ne-ar tăia bugetul ! » Așa și cu cei care nu vor să vadă…

    În materie de viziune sau chiar de politici sectoriale, cum crezi: narațiunile cele mai șarmante, cele cu priza cea mai mare la publicul larg, basmele așa-zicînd, vin mai mult de la stînga decît de la dreapta?

    Poveștile vin în general de la stînga. Socialismul are nevoie de imaginație, trebuie să-i facă pe oameni să viseze și să creadă în vise! Aici e marea diferența față de liberalism – cel care se bazeză pe fapte. El nu promite precum socialismul paradisul pe pămînt. Ci spune că s-ar putea ameliora situația dacă am avea încredere în libertate și în inițiativa personală. Socialismul povestește oamenilor așa cum povestesc eu fetiței mele seara la culcare. Îi spun povestea pe care vrea ea să o audă și se termină așa cum dorește ea. Așa și socialismul cu balivernele lui: spune poporului toate minciunile posibile și îi face toate promisiunile (o situație agravată de moda sondajelor care conduc din ce în ce mai mult politica). Dreapta e totuși puțin mai atentă la basme. Încearcă să le facă mai realiste. Dar e obligată de discursul ambiant corect politic și economic să nu fie foarte lucidă. Oamenii politici francezi cred că poporului îi e frică de reforme. Am avut ocazia să-mi dau seama din nou cu ocazia recentelor alegeri din Franța. Institutul meu a fost solicitat să participe la mai multe dezbateri și unele dintre propunerile noastre de reformă au fost luate de candidați. Alte propuneri însă, total respinse: « Nu vă dați seama, francezii nu vor accepta niciodată așa ceva »! Dacă explici situația pedagogic și argumentezi nevoia reformelor, bineînțeles că francezii vor înțelege. Așa au făcut alții în Germania, Anglia, Suedia, Olanda, etc.. De ce nu ar merge și în Franța ?

    A propos de orbirea aceasta a vestului  – căreia îi tot dăm târcoale în dialogul nostru: cum a fost posibilă ea? Întreb mai ales în această direcție: a fost un accident sau ceva construit cu atenție, ceva care vine în straturi, de decenii?

    Discursul corect politic (și economic) s-a impus treptat. În primul rând, el e prezent deja la școala elementară, unde li se spune copiilor că nu există nicio diferență între oameni și că toți copiii sunt egali din toate punctele de vedere. Adică nu pot fi unii mai inteligenți sau mai talentați…

    Profesorii preferă să simuleze că nu îi văd și să niveleze clasa în numele doctrinei egalitariste. Atenție, nu trebuie confundat egalitarismul cu egalitatea sau echitatea, care presupun aceleași repturi pentru toți. Ideologia egalitaristă orbește Occidentul de pe băncile școlii. Nu mai există corigenți sau repeteni. Sunt doar elevi cărora nu li s-a explicat cum trebuie la matematică sau la geografie. Nu sunt ei mai slabi sau mai leneși la învățat. E vina profesorilor sau a familiei. Pierre Bourdieu, echivalentul lui Piketty în sociologie, susținea că elevii cu oridini simple sunt “defavorizați” și obțin la școală rezultate mai slabe decât ceilalți copii care provin din familii “burgheze”. Drept argument pentru teoria lui, Bourdieu s-a bazat pe o anchetă făcută într-o singurp (!) școală pariziană. Bineînțeles, escrocheria ideologică a fost contestată solid de sociologi competenți precum Raymond Boudon sau Philippe Bénéton. Acesta din urmă tocmai a publicat o excelentă carte al cărei titlul rezumă perfect situația din Vest: Le dérèglement moral de l’Occident…

    Din păcate, teoria lui Bourdieu a fost adoptată și de școală, și de media, și de politicieni și când tocmai cei din familii modeste reușeau la examene și în viață, s-a decretat egalitarismul: gata cu examenele, cu meritul, cu munca… Nivelul a scăzut este tot, obiectivul fiind acela de a-l trage în jos…. Cum nu se mai făcea școalp, cei din familii “bune” (inclusiv politicieni ipocriți de stînga sau de dreapta) și-au înscris, cu pile, copiii la școli de “elită”. De altfel, Bourdieu a făcut același lucru cu proprii lui copii!


    Notă: Acestea este un fragment, aproximativ o treime, dintr-un interviu mai amplu publicat în revista Orizont cu titlul ”Cîteva adevăruri depre post-adevăr”. Integral, aici, la paginile 4-5: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2017.pdf  

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.