Cum să vorbeşti despre comunism unui tînăr

Cristian PĂTRĂŞCONIU: Întorcându-ne la acea lume despre care tu spuneai că avea straturi-straturi (adesea de ticăloşie), cu cercuri concentrice ca în infernul lui Dante… Să proiectăm puţin şi către viitor – poate chiar către unul mai îndepărtat: cum ai explica unui tânăr de ce era lumea aceea aşa cum era ea? Sau, mai întâi: cum îţi explici ţie felul în care era acea lume şi, apoi, cum ai povesti-o, explica-o unui tânăr de 20 de ani? Nu e simplu deloc…

TIA ŞERBĂNESCU: Nu, nu. E greu de explicat. Ca să-i explici, spre pildă, unui tânăr de 20 de ani, trebuie, în primul rând, ca el să te întrebe şi să fie interesat. Nu bag mâna-n foc că-l interesează. Ba mai mult – uneori sunt surprinsă să văd la tinerii de 20 de ani, sau la cei de 30 de ani, uneori cu o bună instrucţie, că sunt fascinaţi de ideile stângii.

C.P.: Şi, de fapt, fascinaţi de neadevărul istoric – pentru că proiecţiile lor despre trecut ori despre viitor se bazează pe crase falsuri…

T.Ş.: Unii ştiu. Unii nu au această scuză. Sunt instruiţi şi cunosc, măcar în mare, faptele. Şi, în ciuda acestor crime ştiute, tot defilează cu Stalin, cu Mao Tze Dung, cu Che Guevara. Toţi ăştia au fost nişte criminali siniştri! De ce să-i glorifici? De ce să prelungeşti un demonic cult al morţii? Lor li se pare „cool”, „trendy”. În orice caz, nu ceva condamnabil. E greu să explici cuiva care are asemenea credinţe. E un dialog imposibil.

C.P.: Din nou: de ce era aşa urât, aşa mizerabil, aşa întunecat atunci?

T.Ş.: De ce a apărut? De aici trebuie să pornim. Comuniştii ăştia, socialiştii, cum li s-a mai spus, iar acum – ca să sune frumos – marxişti, sau neomarxişti, au mizat pe ceva cu care au mers la sigur. După ce au distrus tot ce trebuia distrus conform grilei lor, după ce au pus la pământ tot ce li se opunea şi au reuşit să-şi instaleze regulile, au mizat pe comoditatea omului. Pe conformismul oamenilor. Au cultivat comoditatea, deci mediocritatea, s-a mizat pe minima rezistenţă, pe minima pregătire. Au pariat  – şi au câştigat de multe ori – pe o egalitate de jos, la limită, o egalitate în cea mai cruntă sărăcie. Dacă omul e „la locul lui” şi „respectă regulile noastre”, nu ne atingem de el. Îi oferim un traseu previzibil, mediocru, lejer cumva. Au cultivat, de fapt, defectele oamenilor; astea care nu sar în ochi neapărat, care nu sunt imediat deranjante. Comoditatea, obedienţa… Dacă punem o oglindă: când nu e dictatură, nu comoditatea e solicitată, ci competiţia. Or, asta îi cam sperie pe mulţi. Inclusiv pe mulţi dintre oamenii „la locul lor”. Boala asta subtilă, de a fi comod, se vede şi astăzi; toată corupţia de la noi vine, desigur, din lăcomie, dar şi din fuga de competiţie corectă. Din impulsul de a trişa. Vezi licitaţiile trucate, tezele copiate, doctoratele plagiate.

Comunismul, comunismele au apelat partea joasă a omului, ele au stimulat cu mult mai bine instinctele decât raţiunea. De asta intelectualii au fost mereu suspecţi, un fel de suspiciune de serviciu. Ei gândeau, puteau gândi şi ieşeau din rând; rupeau matriţa şi asta era periculos, inclusiv ca putere a exemplului. Vorbeau, gândeau, puneau probleme. Or, sistemul îţi spunea: „Poţi gândi, dar numai dacă vei gândi ca noi!” Iată o referinţă solidă, un izvor de inspiraţie şi de explicaţie pentru formula de după 1989 – „noi muncim, nu gândim”. E un reflex al celor 45 de ani de dictatură …

C.P.: De altfel, sloganurile din primii ani sunt extrem de importante. Ele spun multe lucruri adânci despre ce suntem, despre istoria noastră recentă. Sunt de făcut doctorate pe ele…

T.Ş.: Da, fără îndoială că aşa este. Explică foarte multe. În primul rând, epoca de dinainte. Să ne amintim: „Noi muncim, nu gândim!” Sau „Moarte intelectualilor!” E „bagajul” de dinainte şi ceea ce a sădit „sistemul”: instincte, nu raţiune! Comoditate, supuşenie, nu acţiune! Nu reacţiune, nu competiţie! Şezi blând şi pune capul în pământ! Puteai scrie cât doreai, dar ierarhia o stabilea Partidul. Dacă nu erai „pe linie”, te pedepsea crunt. Urma un proces oribil, ca o execuţie publică, cu articole denunţătoare în presă, îţi scoteau cărţile din librării. Erai micşorat, aproape anulat. Arestau cartea – cred că putem lua la propriu această formulare. Până când oamenii au învăţat să se autocenzureze – mai mult, tot mai mult. Din aproape în aproape.

S-a ajuns, de altfel, la autocenzura supremă: până şi textele lui Ceauşescu au fost cenzurate. Iată cum: câteva dintre textele de când a venit el la putere aveau o oarecare deschidere. Vorbea despre inspiraţie, despre diversitate de stiluri. Spunea, tot acolo, că nici un om nu deţine singur adevărul. Texte, cum ziceam, un pic mai altfel. În redacţie, ne agăţam de asemenea citate ca să mai salvăm câte un text. Foloseam, cum ar veni, argumentul autorităţii. Cum apeşi acum pe o tastă ca să salvezi un text, atunci aşa „apăsam” pe anumite pasaje ca să salvăm texte care n-ar fi trecut altfel de cenzură. Ei bine, în ultimii 10 ani, nu mai erau valabile citatele lui Ceauşescu din ’65. Istoria era rescrisă. Pasajele alea dispăruseră şi din seriile alea ale lui de scrieri, opere complete. Nu mai erau valabile. Au fost cenzurate de partid. Asta era cenzura supremă: dictatorul şi-a cenzurat singur propriile gânduri scrise, propriile impulsuri, slăbiciuni de început, sau capcane pentru viitor. Şi a recreat un univers unipersonal din ce în ce mai absurd.

Fragment din cartea “Trântind uşa”
lansarea – duminică, 20 noiembrie 2016, la târgul de carte Gaudeamus.

Lansarea cărții, 20 noiembrie 2016

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.