Eveniment editorial: Povestiri din Kolîma

    Print Friendly, PDF & Email

    „Când sunt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există niciun fel de amintiri înPovestiri din Kolîma. Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată literatură. Nu o proză a documentului, ci o proză încărcată de suferinţă ca un document.“ (Varlam Șalamov)

    Nicolas Werth este un nume greu în li­te­ratura care spune adevărul despre co­mu­nism – şi, logic, pentru relativiştii şi ne­gaţioniştii comunismului, el reprezintă un nume cel puţin incomod. Re­lativ recent – ceea ce în­seamnă, totuşi, în urmă cu câţiva ani –, a avut ideea de a reface un drum către un loc-reper (întunecat!) pe harta represiunii co­mu­niste, în forme dintre cele mai brutale: către regiunea Kolîma (Magadan plus, par­ţial, Iacuţia plus, parţial, Kamceatka). A rezultat, în ur­ma călătoriei sale tematice, şi o carte: Drumul din Kolîma. O avem de ceva vre­me în ediţie românească (a apărut la Edi­tura Corint), iar faptul că încep trimiţând la ea un text despre o altă carte (o carte-monument pentru literatura concen­tra­ţio­nară) nu este deloc întâmplător. Între mul­tele adevăruri şi parabole (post)moderne pe care le spune şi propune jurnalul de că­lătorie semnat de Nicolas Werth, unul anu­me iese tuşant în evidenţă: memoria cu pri­vire la monstruozităţile care s-au în­tâm­plat acolo nu doar că e în sine precară (una dintre explicaţii, nu singura de luat în calcul: comuniştii aveau, față de biro­craţia răului, o atitudine mai puţin rigu­roasă decât naziştii), nu doar că e ins­tru­mentalizată jalnic politic şi religios; me­moria autentică despre răul absolut con­sumat acolo este dramatic ajutată să moară – programatic, insistent, cu gir sta­tal.

    Statuia lui  Eduard Berzin, arhitecul lagărului,  din Kolîma

    Statuia lui Eduard Berzin, arhitecul lagărului din Kolîma

    Imaginaţi-vă că în centrul localităţii – spune o relatare din prima parte a cărţii lui Werth – marele reper statuar este al unuia dintre monştrii care au construit şi consolidat răul din acest imens lagăr care a fost Kolîma. Şi, după ce procesaţi aceas­tă informaţie, imaginaţi-vă cum ar fi da­că, la Auschwitz, statuia care ar domina mi­cuţa localitate poloneză ar fi a vreunuia dintre comandanţii odiosului lagăr în care au murit – au fost exterminaţi, de fapt – atâţia oameni. Ei bine, la Kolîma călăii sunt omagiaţi în diverse feluri, iar me­moria lor – aproape curăţată de mici „de­talii“, precum crimele reale comise – este atent întreţinută. Acum, în secolul XXI, la câteva decenii după ce nicio scuză nu mai stă în picioare cu privire la adevărul mons­truos despre crimele în masă comise de comuniştii din URSS.

    Povestiri din Kolîma este (nu aș vrea să mă feresc de cuvintele mari) un eveniment editorial. Avem în limba română, practic, una dintre marile mărturii de­taliate cu privire la ceea ce a fost, absolut monstruos, comunismul. Cu privire la ce­ea ce, de fapt, a fost cu adevărat co­munismul – nu cel din anumite cărți care ratează, în mod voluntar, tocmai faptele comunismului şi nici cel din minţile obo­site, intoxicate deja şi, de aceea, pe­ri­cu­loase, ale tinerilor de 30-40 de ani şi ale maeştrilor acestora din Vest, care con­si­de­ră că zecile de milioane de morţi ai co­munismului au fost doar nişte accidente ale unui proiect extrem de generos în umanismul său şi că, prin urmare, erori fi­ind, ele nu trebuie luate prea mult în se­rios atunci când se pune problema unei noi încercări globale de a da contur prac­tic comunismului.

    Prima ediţie în limba rusă a Povestirilor din Kolîma a apărut la Londra, în 1978. În Rusia, ediţia integrală a Povestirilor avea să fie pu­blicată abia 11 ani mai târ­ziu. În românește, aceste povestiri au apărut anul acesta, în două volume, pu­blicate, la diferență de câ­teva săptămâni unul de al­tul, într-o splendidă ediție la Editura Po­lirom. Cartea lui Varlam Şalamov, ediţia românească, reproduce „varianta com­pletă a seriei de povestiri şi eseuri cu te­mă concentraţionară, alcătuită de Iri­na Sirotinskaia în 1989“; de asemenea, acea­s­ta „respectă structura şi pe­ri­odi­za­rea volumului apărut în limba rusă“. Cele două volume în limba română ies pe piață și, în mod decisiv, grație eforturilor ce­lor trei traducătoare: Magda Achim, Ana–Ma­ria Brezulescu și Alexandra Fe­no­ghen.

    http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1326/carte_patrasconiu_1.jpg
    VARLAM ȘALAMOV – Povestiri din Kolîma (Editura Polirom, București, 2015)

    Strict descriptiv, volumul întâi cu­prinde ciclurile Povestiri din Ko­lîma, Malul stâng și Un maestru al lopeţii. La fel, descriptiv, al doilea volum include ciclurile de povestiri Schiţe din lumea cri­mei, Re­naşterea zadei şi Mănuşa sau PK-2. Des­pre firul roșu care leagă toate aceste te­ri­bile (prin ceea ce spun) și admirabile (prin felul în care sunt spuse) povestiri, în The New York Review of Books apare o foarte adecvată apreciere în acest sens: Su­biec­tul povestirilor lui Şalamov este irevo­cabilul: milioane de oameni au pierit, al­te milioane au fost secătuite de sănătate şi tinereţe, iar în faţa acestei realităţi nu există justificare, nici iertare. Ne­drep­tatea nu poate fi nicicum reparată“.

    „Când sunt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există niciun fel de amintiri înPovestiri din Kolîma. Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată literatură. Nu o proză a documentului, ci o proză în­căr­cată de suferinţă ca un document“, men­ționează chiar Varlam Șalamov, cel care adaugă, în direcţia sublinierii apăsate a au­tenticității literaturii concentraționare pe care o propune, că„autorul i-a întrebat de o mie, de un milion de ori pe foştii de­ţinuţi dacă în viaţa lor a existat măcar o zi în care să nu-şi amintească de lagăr. Răspunsul a fost unul singur: nu, n-a exis­tat o asemenea zi“.

     

    Este important de menţionat şi de rezumat felul în care Şalamov îşi descrie tipul său de scriitură şi, în felul acesta, în care îşi indică tipul de lectură adecvat. Fiind o proză-document, ea este preocupată, în chip logic şi în mod fundamental, de exac­titate. Mai precis – exactitate cu privire la ceea ce autorul rus numeşte „noile legităţi psihologice, elementul nou din com­por­tamentul omului coborât la nivelul unui animal“. Omul-decăzut ca un animal, îm­pins la decădere abruptă: adică, omul co­mu­nismului şi al lagărelor comuniste! Cum povesteşti „exact“ lucruri de această natură? Iată: prin concizie, claritate, sim­plitate şi prin ocolirea a ceea ce Şalamov denumeşte „literatură“ (artificiu, exces de estetism, căutare, „proză turistică“). Şi, supraordonate tuturor acestora, prin ale­gerea temei de relatat: prin opţiunea pentru „seriozitatea temei esenţiale de via­ţă“. Povestiri din Kolîma pune în dis­cuţie, aşadar, probleme fundamentale, pro­bleme grave. Detaliat: „problema în­tâlnirii dintre om şi realitate, lupta lui cu maşinăria statului, adevărul acestei lupte, lupta pentru sine înlăuntrul său, nu în afara sa. E posibilă oare o in­flu­en­ţă activă asupra propriului destin fă­râ­mat de dinţii maşinăriei de stat, de dinţii răului? Iluzoriul şi greutatea speranţei. Posibilitatea de a te sprijini şi pe alte forţe, în afara speranţei“. Sau, într-o re­for­mulare care ar trebui să devină ca­no­nică (şi aşa ar sta lucrurile, dacă, la fel ca pentru nazism, pentru comunism ar func­ţiona„claritatea morală“), şi pentru ceea ce înseamnă duhul rău, demonic, al co­mu­nismului: „oare exterminarea omului cu ajutorul statului nu este problema cen­trală a vremii noastre, a moralei noas­tre, care a pătruns în psihologia fiecărei familii“ (Şalamov, 1965).

    Revenind, dar puţin de la dis­tan­ţă, la Nicolas Werth şi la drumul său pe parcursul căruia des­co­peră ce ruină e memoria fap­telor teribile care s-au petrecut la Kolîma: pe coperta ultimă a primului volum al ediţiei publicate de Polirom este menţionat un citat din The Guardian. Acesta: „Varlam Şalamov este un cro­ni­car al lucrurilor despre a căror existenţă oamenii nu ar trebui să ştie“. Este şi nu este aşa. Într-adevăr, e atât de teribil ceea ce poveşte Varlam Şalamov, încât ar fi fost, desigur, mult mai bine dacă aceste fapte – fapte, nu poveşti, nu invenţii, nu proiecţii! – nu ar fi existat. Dar, pentru că ele au existat, despre ele trebuie să se vor­bească – altfel, vezi sensul invocării cărţii lui Nicolas Werth, memoria lor moare. Încă ceva: The Guardian este o publicaţie, fără îndoială, importantă şi extrem de influentă pentru presa vestică. Este un ziar de stânga – ultracitat în România, când e vorba despre „presa inter­na­ţio­na­lă“ şi, adesea, aceasta din urmă – „presa internaţională“ – redusă, din păcate, din neştiinţă şi din comoditate, la această publicaţie. The Guardian este chiar mai mult decât atât: e un ziar de stânga în ca­re au publicat şi publică multe nume care relativizează sau care chiar desconsideră dimensiunile crimelor comuniste. Cred că formula citată mai sus din The Guardian trebuie, în lumina bunului simţ şi a unui adevăr strigător la cer despre infernul co­munist, să fie alta: Şalamov este cro­ni­carul lucrurilor despre a căror existenţă oameniitrebuie să ştie şi să nu uite niciodată! Șalamov, cel care spune așa: „În Povestirile din Kolîmaapar oameni fără biografie, fără trecut şi fără viitor. Prezentul lor seamănă oare cu cel al unei fiare sau este prezentul unui om?… Autorul Povestirilor din Kolîma gândeşte că lagărul este o experienţă negativă pentru om, din primul până în ultimul ceas. Nici un om nu devine mai bun sau mai puternic după lagăr. Lagărul este o experienţă negativă, o şcoală negativă, înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică“. Var­lam Șalamov a stat în arest politic, la Ko­lîma, 34 de ani. O viață de om!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.