Maia Sandu: Unirea de la 1918 a fost „impusă”

    Print Friendly, PDF & Email

    Cînd credeam că scena politică moldovenească nu mă mai poate surprinde, am asistat alaltăieri la o tiradă de declarații ale nou înscăunatei președinte a PAS, Maia Sandu, în legătură cu subiectul unirii R. Moldova cu România.

    Aflăm, într-o stupoare generală, că aceasta nu mai poate fi „impusă ca altădată”, și că astăzi, spre deosebire de atunci, trebuie făcută pe cale democratică, întrebîndu-ne dacă o avem în față pe lidera unui partid pro-european, sau pe vreun reprezentant de tristă faimă a moldovenismului primitiv. Pe lîngă faptul că prezintă noțiunile șubrede de istorie și politică ale preopinentei, declarațiile mai dezvăluie, după mine, și un alt defect primordial al omului politic moldovean, fără excepție.

    Să începem cu teoria și practica politică. Democrația, în accepțiunea pe care o are astăzi, în care votul direct și universal, sondajul, mass media și alte instrumente constituie metode de expresie și exercițiu politic privilegiate, era impracticabilă la început de secol XX, mai ales în spații ca Basarabia și din motive istorice pe care le presupuneam evidente! Dintre multe altele, doar analfabetismul masiv ar putea constitui un argument în sine pentru impracticabilitatea „democratică” la care face referire distinsa lideră.

    Indivizii aceștia se comportă toți de parcă lumea a început la 1991: căderea URSS a antrenat apariția mai multor state independente, printre care și R.Moldova, care dispune – dacă ați observat – într-un format aproape utopic, doar de viitor!
    „R.Moldova are viitor în Uniunea Europeană!”, „Ba în Uniunea eurasiatică!”, „Avem Soluția”, „Eu cred în viitorul R.Moldova, mai avem o șansă, o speranță” etc. – așa sună narațiunea „națională” în Moldova.

    Democrația nu e doar o chestiune de cifre, ci poate mai întîi de toate una de spirit. Nu doar simpla majoritate legitimează, ci e nevoie adesea de antrenarea unui conținut, a unui fond valoric. De aceea, sună nu doar anacronic, ci și pur și simplu fals să spunem că unirea din 1918 ar fi fost „impusă” „nedemocratic” populației, de către niște elite, care s-au comportat, de altfel, responsabil și exemplar, reieșind din contextul fragil și periculos al acelor ani. Cine a „impus” unirea moldovenilor în anul 1918 ? Intelighenția națională ? Învățătorii lui Mateevici ? Cohortele moldovenești ale lui Anton Crihan, acele detașamente militare formate din soldați, care, ieșiți din rîndurile țărănimii, se mobilizează și organizează congrese, adunări, blocuri politice, pentru a da reprezentare mișcării naționale în Sfatul Țării? Cine și cum putea reprezenta mai bine poporul Basarabiei în acele condiții ? Dacă despre democrație e vorba, au fost acei oameni, acei lideri mai puțin reprezentativi, mai puțin legitimi decît actualii și triștii noștri epigoni ? Mai mult decît atît, avem siguranța retrospectiv că a fi votat unirea în 1918 înseamnă a fi amînat totalitarismul în Basarabia pentru 20 de ani! Cu toate scăderile României interbelice.

    Totuși, dincolo de aceste scăpări istorice, declarația nereușită a dnei Sandu nu e nici întîmplare, nici greșeală de comunicare, nici gafă regretabilă, ci relevă un caracter general, constant, substanțial al omului politic din R. Moldova: indivizii aceștia se comportă toți de parcă lumea a început la 1991: căderea URSS a antrenat apariția mai multor state independente pe harta Europei de Est, printre care și R.Moldova, care dispune – dacă ați observat – într-un format aproape utopic, doar de viitor ! „R.Moldova are viitor în Uniunea Europeană!”, „Ba în Uniunea eurasiatică!”, „Avem Soluția”, „Aveți încredere în noi, totul va fi bine”, „Eu cred în viitorul R.Moldova, mai avem o șansă, o speranță”, etc – așa sună majoritatea sloganelor care compun discursul public, narațiunea „națională” în Moldova.

    Cert, o societate are nevoie de proiecții, de planuri, de obiective. Dar nici acestea, nici pudibonderia identitară nu pot înlocui confortul psihologic și certitudinea identității, care nu pot veni decît prin raportare la trecut. E debilitant să te tot identifici cu un viitor care, tocmai în lipsa clarității identitare, a unei narațiuni coerente despre sinele colectiv, construite, cum altfel, decît făcînd apel la istorie, întîrzie să apară la orizont.

    Clasa politică se comportă ca și cum independența moldovenească din 1991 e un eveniment de tip Big Bang. Nu există istorie anterioară acestei independențe.

    De unde să știi că trebuie să te integrezi anume în Uniunea Europeană, și nu altundeva, dacă, de la nivelul elitei calitative și/sau politice, nu ai formulat despre tine și comunitatea ta națională un discurs identitar, nu ai stabilit niște repere istorice, culturale, care să depună mărturie despre apartenența acestei Moldove la spațiul de civilizație european? Deoarece, deși pare elementar, nu e deloc evident pentru o populație ieșită din 45 de ani de totalitarism, care a construit și impus false narațiuni istorice, perfide inginerii naționale.

    Or această clasă politică moldovenească nu e interesată să facă apel la trecut: cine știe ce grozăvii ar putea descoperi – că moldovenii sunt români, că orice firicel care ne leagă și ne legitimează prezența în Europa națiunilor trece prin memoria patrimonială, istorică, politică, culturală a unei Moldove primordiale și a unei Românii moderne care a asimilat, printre altele, această moștenire. Altă legitimare nu avem. Degeaba ne închinăm ritos statuii lui Ștefan cel Mare din Chișinau, dacă nu ne dăm seama de lucrul acesta.

    Liderii noștri politici – de la putere sau din opoziție – se comportă în schimb ca și cum evenimente fondatoare sau marcante ale istoriei acestui ținut nu pot sau nu trebuie să se regăsească, să intre în discursul public și politic. Ca și cum ele nu fac parte din istoria noastră națională, de vreme ce trebuie tratate ca fiind „impuse” – din „exterior”, se înțelege. Fie dintr-o exterioritate geografică, fizică, fie dintr-una politică, sugerîndu-se, ca în cazul de față, că unirea din 1918 nu ar fi fost (suficient de) „democratică”.

    O singură dată este sărbătorită an de an, cu un fast kitschios, în lipsă de alte realizări notabile, – ziua Independenței, ceea ce îmi susține ideea cu privire la proiecția aproape utopică, dezrădăcinată a realității moldovenești: clasa politică se comportă ca și cum independența moldovenească din 1991 e un eveniment de tip Big Bang. Nu există istorie anterioară acestei independențe: ca să ne referim doar la ultimul secol – Marea Unire din 1918, copilăria bunicilor noștri în România interbelică, ocupația sovietică, războiul, deportările, foametea organizată, represiunea comunistă, deznaționalizarea – aș, parcă nici n-au existat! E o absență asurzitoare a memoriei din discursul public și politic, un vid de gesturi de putere care să proiecteze în societate o anume idee a statului și națiunii (presupunînd că acestea se confundă în R.Moldova) despre ele însele. O gardă de onoare permanentă la monumentul deportaților din fața Gării feroviare ? O depunere de flori, anual, transpartinic și instituțional la piatra de comemorare a victimelor regimului comunist ? Respingerea categorică a narațiunii sovietice despre „eliberarea” Moldovei ? Nimic.

    Între extremele apoliticului și anistoricului, o națiune trebuie să-și croiască, prin elitele sale, o idee despre ea însăși. Tot așa cum, între a da cu bîta-n baltă aberînd despre „uniri impuse” de o elită națională autogenerată, și a tăcea din gură, mai bine te rezumi la ultima variantă.

    În Polonia, comemorarea insurecției din Varșovia e cu roșu în calendar. În Franța, cimitirele de pe Marna sunt destinații de pelerinaj politic. Plajele britanice la fel. Președinți, prim miniștri, oameni politici se perindă pentru a transmite ceva.

    Despre toate aceste evenimente, procese, fenomene istorice, omul politic trebuie să aibă un răspuns formulat decent și cu respect față de trecut și marii înaintași. Civilizația însăși e, printre altele, o funcție de memorie. Altfel, se instalează marasmul social, sentimentul acut al neapartenenței, al golului identitar și, în consecință, al lipsei de perspectivă, de viitor. Sună cunoscut ?

    S-ar putea contraargumenta că omul politic trebuie să se țină departe de istorie, sugestie valabilă mai ales pentru politruci. De istorie ca disciplină. Nu și ca memorie, ca material identitar. Între extremele apoliticului și anistoricului, o națiune trebuie să-și croiască, prin elitele sale, o idee despre ea însăși. Tot așa cum, între a da cu bîta-n baltă aberînd despre „uniri impuse” de o elită națională autogenerată, și a tăcea din gură, mai bine te rezumi la ultima variantă.

    Sau și mai simplu : după cum se vede treaba, nu suntem o națiune, și poate e timpul să închidem prăvălia.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.