Aniversare funebră: Republica Islamică Iran împlinește 40 de ani

2

Cu mulțimi strigând pe străzi Moarte Israelului și Moarte Americii, Republica Islamică Iran a împlinit marți, 12 februarie, 40 de ani.

Pe 11 februarie 1979, cădea guvernul regimului autocrat al șahului Mohammad Reza Pahlavi. Sub îndrumarea ayatolahului Khomeini, țara occidentalizată s-a transformat rapid într-o teocrație islamică care a pornit la drum cu numeroase cruzimi vindicative: flagelări și spânzurări în piețe publice, amputări, torturi și încarcerări. Mii de oameni au fost omorâți și sute de mii au părăsit țara.

S-a instituit controlul presei, opoziția politică, libertatea de expresie și libertatea religioasă au fost suprimate, vălul islamic a devenit obligatoriu pentru femei, cărora li s-a interzis printre altele mersul pe bicicletă, sexele au fost segregate în spațiul public, alcoolul a fost interzis, la fel și instrumentele muzicale la tv.

Deși New York Times, tribună a progresismului american, sugerează încă din titlul unui articol apărut ieri – „De la teocrație la normalitate” – că lucrurile s-au schimbat , Iranul este în continuare o cvasidictatură: opozanții, adepții altor religii, kurzii, gay-i, femeile care sfidează regula purtării vălului islamic, ziariștii sunt adesea aruncați în închisori, abuzați și de multe ori dați dispăruți. Periodic, sunt proteste masive înecate în sânge, cu persecuții la adresa manifestanților.

În mandatul „moderatului” președinte Rouhani, început în 2013, Iranul a devenit ţara cu cel mai mare număr de execuţii pe cap locuitor din lume; numărul real al acestora ar fi însă triplu faţă de cel anunțat de regimul de la Teheran.

În plan extern, tot ura este rațiunea existenței Republicii Islamice. De ani de zile, Iranul este considerat principalul stat-sponsor al terorismului mondial. În regiune, Teheranul este parte a războiului proxy care devastează Yemenul. Același regim islamic alimentează protestele din Bahrain, al căror scop este vasalizarea sau anexarea acestui regat, și este un susținător important al miliţiei şiite Hizbollah. Cea din urmă este o organizație teroristă, considerată vinovată de moartea a mii și mii de civili, acuzată de trafic de droguri, de arme, de falsificare de monedă, de atacuri banditești, extorcări de bani etc.
La aniversarea din aceste zile în care s-a strigat din nou Moarte Israelului, stat pe care același Rouhani îl numește „rană pe trupul lumii islamice”, lideri ai Gardienilor Revoluției au amenințat că vor rade de pe fața pământului Tel Aviv și Haifa.

Premierul Netanyahu a răspuns luni seara că dacă Iranul atacă Israelul, va fi și ultima sărbătoare a Republicii Islamice.
Ironia face ca această aniversare să pice în ziua în care a fost anunțată în Siria bătălia finală împotriva unei alte entități islamiste: ISIS.

Pentru a ne face o imagine despre Iranul teocratic, este de văzut filmul Persepolis.

Fotografiile sunt din Iranul de dinainte de 1979. Contul de twitter Before Sharia Spoiled Everything prezintă numeroase astfel de imagini. Cea în alb-negru este de la manifestația din 8 martie 1979, când o sută de mii de femei au protestat împotriva legii care impunea purtarea vălului islamic.

„Noul plan verde” al Ocasiei Cortez ar fi trebuit să se numească „Noul plan roșu”

6

Sunt ani buni de când Jay Leno prezenta interviuri cu tineri ce păreau instruiți dar erau incapabili să răspundă la întrebări simple legate de istoria recentă și geografie elementară, incapabili să facă legături logice simple ori calcule de școală primară. O fantastică paradă a prostiei umane care te făcea să îți pui întrebări serioase legate de viitorul Americii – dacă ăștia sunt cei care merg la școală, ceilalți cum or fi? Și, mai departe, cum or să strice oamenii ăștia viitorul lumii? Despre felul în care vor vota nu erau nici un fel de suspiciuni – tinerii care aveau zero înțelegere a istoriei, a civilizației, nu puteau fi atrași decât de promisiunile stângii, ale societății socialiste, da, multilateral dezvoltate, lumea aia bună pentru toți, cu plăcinte căzând din cer, cu frigidere pline la nesfârșit, slujbe bune pentru fiecare, totul gratuit și libertate absolută în lagăr. În condițiile astea apariția domnișoarei Alexandria Ocasio Cortez are logică – cineva trebuia să ii reprezinte si pe toți tinerii aia. Ea e una dintre ei, asemeni lor, purtând aspirațiile și visele lor, ale celor cu un nivel de inteligență comun pentru categoria mentionată aici. Apariția ei a fost benefică pentru socialismul american, prins între doamna Clinton, recomandată că sofisticată dar albă, bonomul unchi Bernie, tot alb, și Elizabeth Warren aka Pocahontas, cu voia dumneavoastră, de asemeni tot albă. Alexandria Ocasio Cortez e imaginea tip a revolutionarului comunist așteptat în America – complet neputiincioasă în a înțelege economia dar vorbind cu convingere despre ea, absolut incapabilă să facă calcule elementare dar pusă pe construit și explicat strategii la scară mare. Nealba absolventă de Științe Politice vorbește din toată inima ei tânăra despre visele socialiste în care crede și asta a convins alegătorii din circumscripția ei să o voteze. Democrații clamau până acum că le e rușine cu președintele țării lor, Trump, pe temeiul lipsei de înălțime intelectuală a acestuia, dar se vede că, în schimb, sunt mândri cu entuziasta și vizibil prea puțin inteligenta domnișoară Alexandria Ocasio Cortez, numită de marea centrală de propagandă a stângii, CNN, „nouă față a Partidului Democrat”.

Având studii de relații internaționale și economie (!!!), cu experiență de muncă dobândită ca barman/ospătar de unde a sărit direct la conducerea campaniei electorale a lui Bernie Sanders, apoi de acolo în Congresul American, tânăra Alexandria Ocasio Cortez a fost găsită ca fiind cea mai potrivită să prezinte programul ecologico-economic „The Green New Deal” în congres.

Noul Plan Verde

Șirul de stângisme înșirate acolo chiar par a fi producția domnișoarei care a absolvit cum laude, în 2011, Boston University, relații politice și economie. Dintre toate, una ne sună nouă, celor trăiți în Estul Europei, tare familiar – slujbe pentru toți americanii! Șomaj zero. Timp în care, se înșiră pe mai departe visul comunist în document, economia să rămână performantă.

Discuția asta despre slujbele pentru toți vine când șomajul în America este la un minim istoric datorită performanței economiei americane din vremea administrației Trump, și vine din partea democraților, care au avut economia în perioada Obama la o fantastică scadere. Documentul Green New Deal spune că democratii vor să creeze exact acum slujbe, adică să repare ceva ce nu e deloc stricat, ba din contră. E o sfidare masivă a bunului simt ca tocmai din partea stângii americane să vină pretenția că șomajul poate fi eradicat în condițiile unei economii cât de cât libere, conduse de ei. Și știm bine cum repară socialistii economia… Problema e că documentul nu vorbește de scăderea șomajului, ci de dispariția lui. Adică, da, exact, o teza absolut comunistă. E drept, comuniștii cunosc economie cam cât cunosc românii cricket, dar nebunia e că între cei care o susțin pe Alexandria sunt economiști apreciați de mass media, care predau în universități prestigioase americane.

Robert C. Hockett, consilier al Alexandriei, este unul dintre profesorii cunoscuți de la Cornell University. Specializat în drept, filozofie și finanțe, cu o mulțime de lucrări publicate despre macroeconomie, a fost preluat și publicat ca expert de Reuters, Bloomberg, The Wall Street Journal, The Economist, Financial Times, CNBC, MSNBC, National Public Radio și de multe alte publicații mari. În același timp este și consultant pentru Fondul Monetar Internațional și pentru cea mai activă și mai mare bancă dintre cele 12 care formează Rezervă Federală, Federal Reserve Bank of New York.

Omul a fost însă și consilier al lui Bernie Sanders, ceea ce lămurește până la urmă din ce e făcut. Cei doi ridicoli, Sanders și Ocasio Cortez au avut susținerea unui specialist recunoscut, a unui om care ar trebui să știe ce spune și ce face. Și nu a fost numai el.

În spatele celor mai proeminenți activiști ai stângii americane a momentului sunt specialiști din universități și alte instituții de stat ori private care asistă si participă la producerea oricărei noi prostii stângiste.

The Green New Deal nu e inventat de Sanders, Ocasio Cortez și oamenii lor. O mulțime de angajamente care ar fi trebuit să se numească astfel au fost propuse în ultimii ani. Al Gore, „omul care poartă pe umerii săi largi însăși greutatea supraviețuirii civilizației noastre” cum spunea despre el „The Guardian” în 2009, a fost printre primii care au vorbit serios despre un astfel de angajament. Susținut și el de o mulțime mare de specialiști. Diferența e că el predica despre o economie verde dar cu un capitalism „sustenabil”. https://www.theguardian.com/world/2009/măr/14/al-gore-climate-change Acum s-a trecut la următorul nivel – economie verde și socialism. Ceea ce nu îl împiedică deloc pe fostul vicepreședinte să susțină actul prezentat în congres de Alexandria Ocasio Cortez. În același timp, democrata Nancy Pelosi, președinte al Camerei Reprezentaților, al treilea om in stat, a luat cu mare precauție documentul lansat de tânăra socialistă, spunând despre document că „e doar una dintre sugestiile pe care le primim”. E foarte probabil ca vechii democrați nu se simtă foarte confortabil văzând avântul marxist de la tribuna congresului, pentru care sunt vinovați într-o oarecare măsură. Problema e că tinerii ăștia progresiști care vorbesc deschis despre visurile lor socialiste, au votanți, au susținerea unor specialiști, au presă favorabilă, au tot ce le trebuie să înșele cu sau fără voie mulțimi mari de oameni, fără să se bage de seamă că sunt agenții celui mai mare și întunecat rău din istorie. Ai unui alt iad comunist.

ACP

Jeremy Corbyn, un mare socialist european al zilelor noastre

1

Nimic nu face socialismul mai ușor de acceptat, decât eticheta de „european” adică matur, civilizat, sofisticat, îmblânzit, bun cu oamenii, de poți să îți lași copiii cu el. Iar dacă vorbim de socialismul propovăduit de politicienii din democrațiile vechi, e indiscutabil vorba de ceva benign. Ce să mai spunem dacă e vorba despre politica profesată și practicată de conducătorul Opoziției britanice? Parlamentarismul început de la Magna Carta (1215) are cu siguranță anticorpii necesari pentru a atenua extremele politice, pentru a civiliza ideile socialiste ce sunt promovate oficial alegătorilor britanici. Așadar domnul Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist, ales în funcție în 2015, și membru al parlamentului din 1983, ar trebui să fie un onorabil a cărui politică nu poate fi confundată cu cea a socialiștilor lagărului sovietic de până în 1990.

Povestea omului e plină de luări de poziție clare, ce arată fără echivoc cum gândește șeful laburiștilor din parlamentul britanic. Corbyn declara în 2015: Nu sunt un admirator ori un suporter al politicii externe a lui Putin, ori a Rusiei ori a altcuiva care vrea expansiune teritorială, dar trebuie să fie purtate niște discuții serioase despre de-escaladarea crizei militare din Europa Centrală. Expasiunea NATO și expansiunea Rusiei – una a dus la alta, una o reflectă pe cealaltă.” Întrebat, a spus și că admiterea țărilor care au fost membre ale Pactului de la Varșovia în NATO a fost o greșeală …

https://www.theguardian.com/politics/2015/aug/07/jeremy-corbyn-interview-we-are-not-doing-celebrity-personality-or-abusive-politics

Asta doar la un an după începerea războiului din Ucraina. Nu era prima oară când era public, deschis, de partea Kremlinului – în 2011, în perioada confruntărilor care au dus la schimbarea puterii în Libia și execuția lui Gadafi, îndemna la urmărirea postului de propagandă Russia Today pentru o prezentare mai obiectivă a știrilor.

https://www.independent.co.uk/news/uk/politics/labour-leadership-jeremy-corbyn-hints-at-warmer-relations-with-russia-10449856.html

Corbyn a continuat să aibă luări de poziție favorabile Rusiei chiar și în situațiile cele mai extreme. După atacul chimic asupra lui Serghei Skripal și a fiicei lui Iulia, Corbyn a îndemnat autoritățile britanice să nu acuze Rusia înaintea obținerii dovezilor clare ale implicării acesteia și a cerut Kremlinului să ofere mostre de novichok pentru a fi lămurit „misterul” otrăvirii. Apoi a declarat că ar continua să aibă relații cu Rusia lui Putin dacă laburiștii ar ajunge la putere, chiar dacă din partea Partidului Laburist fusese dată deja declarația care prezenta concluzia că atacul chimic era clar un atentat rusesc, după toate datele.

https://www.theguardian.com/uk-news/2018/mar/20/corbyn-i-would-still-do-business-with-putin-despite-skripal-attack

Pe lângă relația cu Rusia lui Putin, Corbyn are și o relație veche cu Hamas și Hezbollah, organizații despre care a declarat că „sunt dedicate binelui poporului palestinian și lucrează pentru pace pe termen lung, justiție socială și justiție politică în regiune.” Tot el l-a invitat pentru discuții in parlament pe Raed Salah, un predicator extremist pe care l-a numit „un cetățean onorabil, a cărui voce trebuie auzită”. Legăturile lui Corbyn cu islamiștii sunt cunoscute de multă vreme – între 2009 și 2012 liderul laburist a apărut de mai multe ori la canalul de televiziune de propagandă iranian Press Tv, de unde a primit suma de 20.000 de lire sterline, ultima plată primind-o la șase luni după ce licența de emisie a postului a fost revocată de Marea Britanie.

https://www.businessinsider.de/jeremy-corbyn-press-tv-iran-money-labour-leadership-2016-9?r=UK&IR=T

O anchetă făcută de publicația „The Telegraph” în 2017 a dezvăluit relația veche de zece ani dintre Jeremy Corbyn și o cunoscută asociație antisemită, Deir Yassin Remembered (DYR), condusă de negationistii Holocaustului Paul Eisen și Gil Kaffash, populată de mulți care împărtășesc această nebunie. Corbyn era cunoscut ca un suporter devotat al organizației, dar îndată ce a fost acuzat de acest lucru purtătorul lui de cuvânt a declarat că „Jeremy a vorbit mereu împotriva oricărei forme de antisemitism și a condamnat negarea Holocaustului ca fiind greșită și rea”.

https://www.telegraph.co.uk/news/2017/05/20/jeremy-corbyns-10-year-association-group-denies-holocaust/

În continuare, Corbyn nu a mai surprins când a refuzat să adopte definiția antisemitismului în forma cerută de Internațional Holocaust Remembrance Alliance și acceptată de guvern, de 131 consilii locale, de poliție, de procuratură, de alte instituții britanice. Apropiații lui l-au susținut în luarea acestei decizii, nefiind nici ei în afară problemei – Seumas Milne, directorul său de comunicații declarase cu mai multă vreme în urmă că înființarea statului Israel a fost o crimă!!!

https://www.thejc.com/comment/analysis/what-is-the-ihra-definition-of-antisemitism-and-why-has-labour-outraged-jews-by-rejecting-it-1.467511

În același timp, chiar membri ai partidului său l-au condamnat public, cum a fost în cazul Margaret Hodge, membră a parlamentului, care l-a numit „cel mai sinistru antisemit”. Reacția comunității evreiești a fost de asemeni dură – trei publicații cunoscute ale comunitatii din Marea Britanie, Jewish Chronicle, Jewish News și Jewish Telegraph au dat împreună un comunicat în care avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă conduita șefului partidului laburist – „Facem asta din cauza amenințării existențiale la adresa evreilor, în cazul în care țara asta ar fi condusă de guvernul Jeremy Corbyn”.

https://www.thejc.com/comment/leaders/three-jewish-papers-take-the-unprecedented-step-of-publishing-the-same-page-on-labour-antisemitism-1.467641

Referindu-se la conduita lui politică, fiind necesare explicații, Corbyn a declarat că pozițiile sale publice nu sunt ceva personal . El e pentru pace, e împotriva războiului, e de partea oprimaților, se opune imperialismului și pentru asta sute de mii de socialiști, ecologiști, activiști pentru pace, sindicaliști, îl susțin.

Adevărul e că pare să vadă lumea cu aceeași măsură, nu e doar antisemit. A fost văzut și fotografiat alături de teroriști IRA, ori de Dyou Abou Jahjah, omul care a declarat public că moartea oricărui soldat britanic e o victorie.

Și cum luptă în felul acesta pentru pace, liderul partidului laburist s-a văzut dator să ia partea lui Maduro și să condamne pe 1 februarie „amestecul în treburile interne” al Washingtonului și al multor altor țări care încearcă să facă ceva pentru salvarea Venezuelei din mizeria comunismului, sustinandu-l pe Guaido, cel care lupta să îl înlocuiască pe președintele comunist, pe care l-a declarat ilegitim. Imaginile în care apare Corbyn împreună cu Chavez au fost publicate încă dinainte de 2015. Chavez a fost numit de Corbyn „prieten al săracilor”, probabil și pentru că i-a iubit atât de mult încât a adus majoritatea populației din Venezuela la statutul asta.

Corbyn a fost mereu un susținător al totalitarismului genocidar din Venezuela ori din Cuba. A primit bani de la cele mai sinistre regimuri. A avut și are încă relații bune cu toți inamicii de moarte ai lumii libere, ai civilizației occidentale, ai Israelului, ale căror poziții le-a susținut public.

Jeremy Corbyn se recomandă după numele colaboratorilor celor mai mari criminali ai lumii – socialist. Și asta este, în definitiv – un alt mare socialist european.

ACP

De ce trebuie să vorbim despre Venezuela

3

Scriem aici, de ceva vreme, despre ce se întâmplă în Venezuela. Considerate de nișă, articolele despre evenimentele din țara latinoamericană i-au făcut pe câțiva cititori să întrebe de ce ne-ar interesa pe noi, în România, ce se întâmplă la mii de kilometri. Ce legătură are cu noi. Să ascultăm liniștea câmpiilor din Cambogia – răul cel mai mare al comunismului s-a dus.

E caz școală pentru felul în care comunismul nou, oricum, în orice variantă și oriunde ar fi aplicat, ajunge să fie identic celui clasic – să zombifice economia, să ia mai toate libertățile oamenilor, să se folosească de infractorii periculoși pentru a câștiga puterea și a o menține.

Economia Venezuelei, atent dirijată spre varianta ei comunistă cunoscută de noi cei din Estul Europei, cu naționalizari, cu eliminarea partenerilor externi, capitaliști, cu controlul centralizat al prețurilor, a sucombat spectaculos. Nimic nu se mai produce pe măsura nevoilor populației, absolut nimic, inclusiv benzina și motorina lipsind din țara cu cele mai rezerve de petrol confirmate! Mai mult, Venezuela a ajuns chiar în situația să cumpere combustibil. Țara care are rezerve subterane mai mari decât cele ale Arabiei Saudite a ajuns în situația să își cumpere petrol pentru piață internă dar și pentru a-și onora obligațiile față de baza de unde a importat comunismul, Cuba, și față de creditorii tradiționali ai Axei răului, China și Rusia.

https://www.independent.co.uk/news/world/americas/venezuela-oil-imports-economy-industry-heavy-refining-efficiency-a8307161.html

https://www.reuters.com/article/us-venezuela-oil-imports-exclusive/exclusive-as-venezuelans-suffer-maduro-buys-foreign-oil-to-subsidize-cuba-idUSKCN1IG1TO

În același timp, pentru asigurarea necesarului de hrană pentru populație ar fi nevoie de importuri masive de alimente, în țara cu climă ideală pentru agricultură unde se făceau producții mari de legume și fruncte. În față lipsurilor alimentare care se generalizau, în 2005, Hugo Chavez a anunțat „Marele salt înainte” după modelul lui Mao Zedong, iar rezultatele nu puteau fi altele decât cele dictate de logică istorică – o criză mai mare, o foamete care a acoperit întreagă țară. Încercând să minimalizeze situația, neputând ascunde ceea ce era evident, comuniștii venezueleni au numit foametea „dieta Maduro”, în condițiile în care, în 2017, peste 90% din populație nu mai putea avea acces la necesarul de alimente de bază…
https://www.americasquarterly.org/content/maduro-diet-photo-essay-venezuela
Așa cum spuneau comuniștii lui Ceaușescu despre lipsurile de la noi că reprezintă o alimentație rațională, la fel, în Venezuela, comuniștii au spus o vreme că „Dieta Maduro” e benefică pentru sănătate…

Economia Venezuelei comuniste este moartă acum, dar așa fiind angajează oameni în condițiile în care, cum știm din ce am trăit de noi, continuă să meargă inerțial, în pierdere.

Situația asta e posibilă deoarece oamenii nu mai sunt liberi să aleagă altă cale. Guvernarea comunistă presupune controlul absolut, cu un activ de partid agresiv care pune stăpânire pe toată viață publică, cu servicii secrete aflate numai la ordinul partidului comunist, împotriva populației, cu bande de foști infractori agresivi gata să ucidă în slujba comuniștilor. Seviciile secrete din Venezuela fac ce a făcut peste tot în țările comuniste poliția politică. Iar marile cartiere sărace, barrios, sunt controlate de „colectivos” – bande organizate de răufăcători, subvenționate de stat prin Ministerul Comunelor. Colectivos sunt formate din tineri pregătiți de multe ori în școli paramilitare și de propagandă din Cuba ori din Venezuela dar cu instructori cubanezi, gata să atace și să ucidă opozanții regimului și să împrăștie demonstrațiile antiguvernamentale. „Colectivos” au fost folosiți și în luptele interne dintre factiunile comuniste, numai în 2015 reușind să ucidă peste 350 de funcționari publici.
https://worldview.stratfor.com/article/venezuela-armed-groups-find-opportunity-calamity

Chiar în condițiile represiunii sângeroase practicate de guvernanții comuniști, în Venezuela au avut loc demonstrații masive, cu milioane de participanți, dar care nu au schimbat nimic – conducerea comunistă nu a fost și nu e interesată de ce vor cu adevărat oamenii pe care ii ține prizonieri, ci numai de ce spune doctrina partidului că i-ar trebui poporului.

http://inliniedreapta.net/exemplul-venezuelei/

Efectul a fost un exod nemaivăzut în emisfera vestică, peste trei milioane de venezueleni părăsindu-și țara pentru a scăpa de foamete și toate lipsurile știute din majoritatea țărilor conduse de comuniști.

În situația asta comunitatea internațională a intervenit prea puțin și prea târziu. Asta e altă lecție pentru toată lumea – dezastrul umanitar înfiorător produs de comuniști, cu o mulțime imensă de victime, adică o guvernare clasică comunistă, nu a putut fi oprit de nici o țară civilizată ori de vreo organizație a mai multor țări. În schimb, de partea comuniștilor s-au aflat permanent țările din Axa răului – Rusia, China, Iran, cărora li s-a alăturat și Turcia de îndată ce Erdogan a reușit să devină stăpân absolut peste țară. Vase comunicante subterane sunt create ori de câte ori comuniștii încearcă să pună mâna pe o țară și oamenii liberi de acolo ajung să aibă împotriva armate de consilieri politici străini, agenți infiltrați, sume imense de bani pentru agitație și propagandă pentru cumpărarea presei, și cantități mari de arme cu care sunt înarmate grupurile de activiști. Împotriva acestora e numai voința populară, care în cazul Braziliei a fost suficientă.

Oricum, până acum nici o țară nu a fost eliberată total, definitiv, de comunism, de vreo intervenție militară străină, câtă vreme țări în care comunismul a fost impus de armate străine au fost destule, țară noastră inclusă aici.

Tot dezastrul din Venezuela s-a petrecut în față lumii libere, civilizate. Totul a fost la vedere. Inclusiv susținerea din partea consilierilor politici și economici din Europa. Aceștia nu s-au ascuns când au prestat servicii de consiliere comuniștilor din Venezuela și presa a anunțat asta. E vorba de cei din conducerea partidului spaniol Podemos, care au încasat sume imense pentru serviciile prestate în slujba lui Chavez și a lui Maduro, pentru a scufunda și mai mult țara deja grav afectată în nebunia comunistă.

Aiuritor e faptul că începând din 2016 și Comisia Europeană a trimis bani în Venezuela, pentru ajutor, bani încasați practic de Partidul Socialist Unit și de Maduro!!!

https://www.forbes.com/sites/kenrapoza/2018/06/07/europe-tries-saving-venezuela-gives-dictator-maduro-47-million/#d5311146611c

Nu există explicații pentru nebunia asta.

Revenind la Podemos, partidul mare de stânga, modern, european, dorit de câțiva și la noi în țară, poate nu cu finanțări obscure și cu legături cu Venezuela si Iranul (totuși, cine poate știi cum îl vor oamenii ăștia), dar condus și populat de intelectuali tineri, specialiști în discipline politice, sociale, universitari, acesta are acum un început de corespondent și la noi – e vorba despre Demos. https://www.dw.com/en/podemos-and-the-iran-venezuela-connection/a-19004706

Claudiu Crăciun, activistul de stânga lăudat la Antena 3, legat și de diversiunea #unitisalvam, secretar general al Demos, declara cu ceva vreme în urmă „(Demos) este un acronim de la două valori importante pentru noi: democrație și solidaritate. Cu siguranță nu ne deranjează comparația. (…) Noi am încercat ca, în linii mari, să invățăm ceva de la ei. În afară de numele care sună la fel noi mai avem ceva în comun: avem un număr foarte mare de politologi în această organizație a noastră.”
http://inliniedreapta.net/demos-partidul-românesc-care-are-că-sursă-inspirație-un-partid-spaniol-conectat-la-bani-din-iran-și-venezuela/

Asta e orice numai naivitate nu. Se poate argumenta că partidulețul de aspiranți comuniști nu are deloc succes la noi, că vor rămâne izolați, numai că…

Mihaela Miroiu, profesoară la SNSPA cunoscută, militantă feministă, a recomandat public, în mai multe rânduri, partidulețul marxistoid Demos. Ar fi nepotrivit să o suspecteze cineva și pe doamna Miroiu de naivitate. Dânsa chiar știe ce spune, mai ales când vorbește despre politică. Numai că alege să fie alături unora care vor resurectia comunismului în România. Cei de la Demos nu i-au rămas datori și au solicitat în 2016 președintelui Iohanis să o includă în comisia care lucrează la proiectul de țară. E o legătură serioasă.

Vorbind despre noul val din politica românească, Mihaela Miroiu spunea că „pe stânga avem o ofertă de partid socialist de tip occidental: Demos”. Iar occidental se citește „dezirabil necondiționat”.

https://impreunapentruromania.ro/mihaela-miroiu-asistam-la-cea-mai-abjecta-actiune-de-amanare-a-inregistrarii-prin-contestari-la-tribunal-a-miscarii-romania-impreuna-ro/

Cu doi ani în urmă doamna Miroiu spunea – „Nu orice fel de filosof e benefic pentru societate, unii sunt cei care împing lucrurile către teocraţie, devin radicali. Macron şi-a făcut propria mişcare, En Marche, e asemănător cu ce se petrece acum cu platforma România 100 şi Demos, două mişcări care depăşesc ideea de partid-ghetou sau partid-buncăr, adică un loc în care nu intri decât dacă vor şefii şi, tot aşa, nu ajungi nimic dacă nu sunt aceştia de acord”

Doamna Miroiu este prezentă în politica momentului, într-o poziția destul de importantă – a făcut parte din comisia de selecție și evaluare a competenței candidaților la alegerile parlamentare ale partidului PLUS și a fost invitată să vorbească, să dea sfaturi de la tribună Convenției Naționale a aceluiași partid. Iar Dacian Cioloș a fost de asemeni clar în privința Demos – „Avem și pe stânga un partid nou, Demos, de la care aștept mult mai multe, pentru că e nevoie să existe și pe partea stângă o formațiune politică nouă, cu un mesaj bine articulat.” În cazul domnului Cioloș se poate spune, totuși, că vorbește în necunoștință de cauză.

E important ce se întâmplă acum în Venezuela. Atât din compasiune și solidaritate pentru oamenii de acolo, cât și pentru a avea o imagine mai corectă a politicii de la noi. Legăturile dintre unele partide de stânga europene și dictatura din Venezuela sunt demonstrate. Simpatiile pentru partidele în cauza și dorința de a le urma, ale unor grupări politice de la noi, sunt cunoscute. Știm că răul trecut poate reveni, dar ne e cumva imposibil să credem că asta se mai poate întâmpla la noi, în România, în Europa secolului XXI. Dar nu e nevoie să avem iar comunismul întreg, cum l-am avut în era ceaușistă, pentru a trăi iar suferințele lagărelor vremurilor trecute. Părți din acel rău vor fi suficiente pentru a ne otrăvi iar aerul, nouă și copiilor noștri.

ACP

Interviu Marius Bostan: 160 de ani de la Mica Unire | Detalii despre interesele rușesti la Mineriada eșuată din 1999

1

Fostul ministru al comunicaţiilor, domnul Marius Bostan, membru fondator al Fundației Ioan Bărbuș, vorbește într-un interviu pentru În Linie Dreptă despre nevoia de implicare a mediului antreprenorial românesc în viața cetății, la un secol de la Marea Unire și implinirea a 160 de ani de la Mica Unire. Interviul conține, de asemenea, relatări de la fața locului despre implicarea rusească în Mineriada eșuată din 1999.

Proclamarea Unirii, 24 ianuarie 1859. Pictura de Theodor Aman

ILD: În 24 Ianuarie se împlinesc 160 de ani de la Unirea Principatelor. RePatriot marchează din nou la Focșani această zi. De ce faceți asta în fiecare an? Ce legătură are cu repatrierea românilor?

În 24 Ianuarie sărbătorim ziua când oameni responsabili, inteligenți și pricepuți din Valahia și Moldova au pus bazele solide ale României Moderne și Mari, alegând un singur Domn, Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate. Această mișcare nu ar fi fost posibila fără cei care au studiat in străinătate și au militat pentru Unire, au promovat argumentele și au convins marile cancelarii de justețea demersului. Asta au făcut-o îndeosebi românii aflați în străinătate la Viena, Paris, Londra și în alte locuri unde au creat comitete de sprijin, au publicat articole și au făcut un lobby încununat de succes.

Conferința extraordinară RePatriot reunește la Focșani, pe 24 ianuarie 2019, români din Diaspora și din Basarabia, elevi, studenți, profesori și întreprinzători. Evenimentul onorează astfel înaintașii care, în doar șapte ani, sub Cuza, au șters granița de pe Milcov, au unificat administrațiile și parlamentele celor două Principate, au adoptat o Constituție modernă, au făcut reforme fundamentale și au pus România pe harta Europei în ciuda intereselor personale, reticențelor și chiar opoziției imperiilor de atunci.
Dacă ar fi fost, chiar. Să nu uităm că Focșani este la doar câțiva kilometrii de locurile unde s-au dat marile bătălii din Primul Război Mondial, când România a oprit ofesiva germană în Est. Fără aceste victorii obținute cu sacrificii mari, harta României ar fi fost poate alta.

ILD: Oamenii de afaceri de ce sunt implicați în această acțiune?

Au pus mai presus interesul național și au înțeles că averea proprie este strâns legată de acesta. Din câte știu I.C. Brătianu a vândut una dintre moșii pentru a face rost de bani pentru cauză. Așa s-a construit România Modernă, pornind de la idei și principii bune care au fost puse la lucru de averea unor oameni mari, români adevărați care au finanțat studiile la Paris, au finanțat biserici și școli și toată activitatea internațională. Emanicparea românilor a pornit de sus în jos, de la cei înstăriți și instruiți, iar inițiativa lor a primit un raspuns prompt, pentru că erau foarte mulți cei dornici de a fi instruiți și de a duce un trai mai bun. RePatriot se inspiră din trecut, nu se revendică drept o idee recentă, și la fel ca în urmă cu un secol, este o mișcare finanțată de români întreprinzători – nu de Stat sau Uniunea Europeană. Pentru că noi ne pricepem la afaceri, încurajăm în special antreprenorii să se implice în mersul țării, dar nici noi nu ne dăm în lături și considerăm că efortul nostru este mic pentru o cauză atât de mare.

ILD: Dar din punct de vedere personal ce te mână în luptă, să zicem așa?

Fac toate aceste în primul pentru că am venit pe lume român și-mi iubesc țara, provin dintr-o familie greu încercată de gospodari vrânceni care au fost în războaie, au luptat contra comunismului și au încercat după puterile lor să facă bine în această lume. M-am născut în Ruginești, am făcut Liceul Alexandru Ioan Cuza din Focșani și am locuit în Orașul Unirii, orașul care l-a întâmpinat pe Domnul Cuza așa cum nu a mai fost întâmpinat, Orașul Comisiei Centrale, din Vrancea – Inima României. Am trăit aici cu Unirea în suflet, cu moșii și strămoșii în gând, cu Moș Ion Roată, cu străbunii mei, eroii de la Mărășești, Mărăști, Oituz, cu moștenirea străbunicilor care au murit sau au suferit la năvălirile turcilor, tătarilor, nemților, sau ale rușilor, și cu toate astea nu și-au abandonat țara.
Ei ne-au lăsat o țară și acum e rândul nostru să arătam ce putem. Eu am avut șansa de a-mi fi creat cultura politică cu Europa Liberă, sub presiunea regimului criminal comunist și apoi am fost inspirat de adevărați eroi precum Ioan Bărbuș, Ion Diaconescu, Ion Rațiu, Șerban Ghica, Corneliu Coposu și mulți alții, pe care i-am cunoscut când eram student și cu care am interacționat. Asta m-a făcut să înțeleg, mă obligă și eu nu pot renunța. M-aș simți cumplit de vinovat și nu pot da înapoi, chiar când mai cad, mă rog și mă ridic, pentru că sunt dator acestor înaintași și celor care urmează după noi. Așa cum am fost educat de bunici, de mama, de tata, de învățătoarea mea, de preoții și de profesorii extraordinari pe care i-am avut.

ILD: În general oamenii sunt pesimiști și spun că lucrurile merg rău în țară. Care crezi că sunt cei mai importanți pași pentru viitor pentru români, avem vreo șansă să ne redresăm?

Pe Pământ nu trăim într-o lume perfectă, Raiul, sau Iadul, vine după această trecere a noastră pe aici, unde fiecare avem un rost. Eu l-am căutat și l-am găsit așa cum l-au găsit înaintașii noștri și mă plâng mai puțin. Nu mai am mari frustrări că lumea înconjurătoare nu e perfectă, ci caut să o fac mai bună după puterile mele. Am marele noroc că am mulți, foarte mulți prieteni pe care îi simt alături și care acționează fiecare la locul său făcându-și bine treaba. De exemplu Unirea Principatelor Române nu a fost o plantă exotică, a reprezentat încununarea aspirațiilor mai vechi ale românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic și acțiune decisivă de succes. Pentru asta au muncit și s-au sacrificat românii cu secole înainte și mai apoi au desăvârșit Marea Unire, după Primul Război unde au pierit peste 10% din români. În fiecare localitate din România găsim monumente care arată marele sacrificiu al românilor, prețul plătit pentru Unire, pentru interesul național, și sunt un răspuns atât de vizibil pentru cei care cârtesc când vine vorba de „sudiști” sau de „moldoveni”, sau spun că „Moldova plătește prețul Unirii de acum 160 de ani”. Români de peste Ocean s-au întors să lupte pentru dezrobirea Ardealului, Aron Pumnul a mers la Cernăuți, Mihai Eminescu a mers la Blaj, boieri basarabeni au finanțat Școala Ardeleană și nu avem voie să uităm de unirea cu Basarabia, care acum e smulsă din trupul Țării. Avem mari datorii care nu pot fi uitate, avem martiri precum Maniu, Mihalache și mii de patrioți români care, scăpați de al Doilea Război, au murit, au fost schingiuiți, mutilați sau deportați de ciuma roșie adusă de Uniunea Sovietică și cozile ei de topor.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

ILD: Cum ne revenim? Reușim?

Sigur, dar fără credință noastră strămoșească, fondatoare a Civilizației, fără patriotism și stat național nu vom avea suficientă libertate, nu vom putea spune tot adevărul. Laptele poate fi iar negru, caii devin măgari și proștii – doctori docenți ca în vremea lui Stalin. Agenții propagandei sovietice, sub noua mască, revin din tenebre și parazitează agendele statelor civilizate. Trebuie să avem curaj și tărie, să strângem legăturile cu NATO, să avem o Armată puternică, să ne rugăm ca să putem înfrunta Răul în toate formele lui.
Ordinea proprietății private, economia liberă de piață, inovația și antreprenoriatul dau un răspuns bun la provocările sărăciei. Educația dobândită pe principiile izvorâte din tradiția milenară, iudeo-creștină, așezate peste bazele clădite de civilizația greco-romană, ne-a adus unde suntem astăzi și dăm dovadă de mare iresponsabilitate dacă ignorăm asta. Să ne amintim că şi în timpul Primului Război Mondial a existat foarte multă descurajare şi diperare, chiar la marii patrioţi. Meritul lor e că nu s-au lăsat dirijaţi de aceste sentimente absolut normale şi omeneşti, ci le-au depăşit. Şi-au călcat pe suflet şi au făcut ce trebuia şi ce era bine pentru ţară, în ciuda eşecurilor şi nenorocilor care păreau că se tot agravează.

Românii, cu largă majoritate, vor urma liderii care cred în aceste lucruri, care țin aproape de popor, cum spunea Simion Bărnuțiu, și nu pe cei care rătăcesc în experimente sociale dovedit greșite, care nu au rezistat la judecata onestă a istoriei. Restul e „vânare de vânt”, sunt amăgiri din care luăm prea puțin și cu care rămânem neîmpliniți. Toți oamenii politici ar fi frumos să revină la lecția de istorie, să cunoască și istoria biblică, pentru că aceasta ne ajută să recunoaștem și să evităm rătăcirile, și să-și consolideze logica și acțiunea, să țină cont de realitate.

ILD: Asta pare să nu prea se întâmple. Ce urmează? Aveți vreo previziune?

Se întâmplă. România a aderat la NATO și UE deși în anii 1990 eram doar o minoritate cei care susțineam această direcție. O făceam pentru că aveam încredere în înțelepciunea poporului român, care își dorea acest lucru. Și am reușit.
Aș merge în istoria recentă ca să dau un exemplu și vă relatez o experiență personală de exact acum 20 de ani, de la a 5-a mineriadă, cea din 1999. Zilele acestea s-au împlinit 20 de ani, atunci eram niște tineri „mușchetari”, monarhiști, țărăniști, anticomuniști. Am avut primele contacte cu mineriadele de la începutul lui 1990 când manifestam pentru libertate, studenți fiind. Punctul culminant a fost atunci, în 14-15 iunie, când minerii au invadat și devastat Bucureștiul, instigați de agenții perfizi ai unei propagande care își avea izvorul în comunism și coordonarea prin agenții Moscovei.
După alegerile din 1996 am crezut că lucrurile vor merge doar spre bine și toți am fost cuprinși de entuziasm, dar supriza am constat-o rapid când am văzut că forțele Răului se organizau și scoteau orcii și trolii din tenebre.

ILD: Cum s-a întâmplat?

În ianuarie 1999 eram director în Guvernul României condus de regretatul Profesor Radu Vasile, având atribuții de coordonare și management a Direcției Autorități Publice Locale când minerii, manipulati în continuare de forțe obscure, au încercat iar să arunce țara în haos. Ca lider al tineretului și studenților PNȚ l-am susținut pe Radu Vasile la înlocuirea lui Victor Ciorbea, o catastrofă ca Prim Ministru. Totul s-a întâmplat pe un fond creat de maeștrii propagandei, pe vizita unor lideri ai minerilor la tovarășii lor din Urali, în timp ce dorința noastră era de asigurare a securității României printr-o alianță puternică cu Statele Unite și NATO. CSAT, condus de Președintele Constantinescu, hotărâse că vom da drept de survol avioanelor americane implicate în conflictul din Balcani, care izbucnise pe baza rănilor vechi lăsate de Stalin și Tito. Cu aproape un an înainte, Putin deja prelua puterea la Moscova și fusese numit șeful FSB, redând speranța agenților prăfuiți ai dezinformării și diversiunii. Brusc, minerii pornesc o grevă și apoi decid să vină la București ca să dea jos Guvernul și Președintele. Un grup de conspiratori, ajutați de Ion Iliescu și Vadim Tudor, cu brațul lui Dan Iosif și sprijinul unor „oameni de afaceri” și „patroni media” bine cunoscuți, se pregăteau să dea o nouă lovitură de stat. Totul cu suport de la Moscova.

Premierul, Ministrul de Interne și Președintele erau dezinformați, oameni din Jandarmerie și UM 0215 trădau, iar minerii se îndreptau spre București într-o organizare paramilitară, sfidând ordinea legală și trecând de barajele Ministerului de Interne.

ILD: Trădaseră generalii?

Pe 20 ianuarie 1999 am cerut permisiunea de a pleca independent, voluntar spre Râmnicu Vâlcea pentru a crea un canal suplimentar de informare care să fie de încredere pentru Primul Ministru. Am ajuns în dimineața de 21 ianuarie la Prefectura Vâlcea și am plecat spre Costești împreună cu Prefectul de atunci. Am asistat la atacul minerilor, cu răngi și topoare, cu pietre și arme de foc asupra trupelor DIAS și BAOLP, care în opinia mea au fost trădate de coordonatorii cu grade mari. Am văzut oameni plini de sânge, mâini și picioare rupte, mulți oameni întinși pe jos, care mi se păreau a fi morți. Tunurile cu apă nu funcționau din cauza temperaturii scăzute și gazele lacrimogene nu erau atât de eficiente ca astăzi. Peste 15.000 de mineri conduși după principii militare, având informații din interiorul sistemului de apărare condus de oameni slabi și trădători, au luat ostateci militari și chiar pe Prefectul Curcăneanu.

Fotografie : Dragos Cristescu / MEDIAFAX FOTO

Și cum ați procedat?

Nu aveam mască de gaze, m-am retras 100 de metri în lateralul dispozitivului și am intuit rapid ce avea să se întâmple. Foarte ciudat, am văzut mai mulți corespondenți ai unor agenții de presă din spațiul sovietic, unii aveau clar însemne scrise cu litere chirilice. Am descifrat TASS, RIA NOVOSTI, pe lângă alți jurnaliști.

Ce căutau la câteva sute de kilometri de București atâția corespondenți de presă care vorbeau rusește?

Mă pregăteam să interacționez cu ei ca să văd ce preocupări au, când am văzut că minerii soseau și din spate, realizând încercuirea. Am analizat rapid o cale de scăpare indicată de un localnic PNȚ pe care l-am rugat să mă ajute la orientare de dimineață. În plus am observat că deja localnicii erau instigați și pregătiți pentru a-i primi pe mineri cu aplauze. Exact ca în București în 1990. Aceeași rețetă, aceiași păpușari care au făcut astfel de experimente în urmă cu mulți ani. Sunt informații care spun că sovieticii au folosit „conserve” lăsate în Valea Jiului cu mulți ani înainte.

Am avut mare noroc cu o echipă de la Mediafax, cu Ovidiu Nahoi, care m-a recunoscut, a oprit mașina și mi-a făcut loc pe bancheta din spate. Mașina a fost lovită de câteva ori dar a fost lăsată să treacă pentru că era de la presă. Nu știu ca mașinile celor de la agențiile de presă rusești să fi fost atacate. Am revenit la București și am făcut ce trebuia făcut. Primul Ministru și Președintele au avut o prezentare directă asupra riscurilor, o confirmare suplimentară despre situație și o opinie privind soluțiile care ar putea fi luate pe măsura provocărilor.

A evaluat cineva aceste lucruri? S-au luat măsuri?

Nimeni nu a relatat despre prezența acestor indivizi în zona respectivă, ca să se evite o inflamare a situației. Astăzi atât fostul Președinte, Emil Constantinescu, cât și fostul șef al SRI Costin Georgescu, și chiar Miron Cozma, recunosc, după 20 de ani, că interesele rusești s-au manifestat direct în aceste evenimente. În februarie 1999 am călătorit la Washington și am avut o întâlnire cu un Director din Departamentul de Stat care avea informații despre ce se întâmplase și părea îngrijorat că oamenii lui Putin reveniseră la treburi murdare. Unii lideri mai puțin cunoscuți ai minerilor și oamenii lor de legătură au fost parcă uitați, sau lucrurile s-au rezolvat în tăcere.
Trebui să spun că au existat și patrioți din servicii și din leadershipul politic care au intuit nenorocirea și au acționat imediat. Au contracarat o acțiune care ar fi distrus România. O parte vor rămâne anonimi și noi ar trebui să le fim recunoscători chiar dacă nu-i cunoaștem pe eroii războiului nevăzut. Președintele și Guvernul au cooperat și au deconspirat lucrătura, au amenințat cu instaurarea stării de urgență și arestarea conspiratorilor. Ca treaba să fie serioasă, textul a fost pregătit și trimis la Monitorul Oficial fără publicare, pentru eventualitatea în care lucrurile se calmau.

Dorin Marian a organizat CSAT pentru luarea tuturor măsurilor excepționale. Dudu Ionescu a preluat Ministerul de Interne și controlul generalilor. Petrișor Peiu și George Scarlat îl consiliau pe Primul Ministru. Colegii din Departament și alți oameni de încredere erau pregătiți pentru acțiuni de urgență, pregătiți pentru a prelua controlul asupra punctelor cheie de comandă dacă ar fi apărtu trădări. Nu aveam de gând să lăsăm balanța să se încline în favoarea dușmanilor României. Ion Iliescu, pus în fața evidenței, deși cu câteva zile înainte instiga minerii, a revenit la „gânduri mai bune” și a făcut apel la calm. Numai Vadim a rămas în ofsaid până în ultima zi. Pe 22 ianuarie Radu Vasile început negocierea cu minerii și cu mare talent și tact a reușit o înțelegere necompromițătoare. A fost foarte folositoare intervenția pacificatoare și aranjarea întâlnirii de la Cozia de către Preasfințitul Ioan, Episcop al Harghitei și Covasnei.

ILD: Ce concluzii să tragem acum?

În situații dificile ai nevoie de oameni curajoși, principiali, inteligenți și hotărâți care înțeleg poporul și-l iubesc nu de elite auto-proclamate care bat apa în piuă, care relativizează orice, care mint și minimizează răul și nenorocirea adusă României de comunism sau de minerii manipulați. Mai mult, văd că minimizează stalinismul sovietic și povestesc de parcă ar fi o legendă, ignoră istoria, se pun cu ușurință în slujba unor interese contrare românilor și își atacă propria țară. Un război ascuns, hibrid, care priveste atât prezentul imediat, cât și trecutul recent și mai îndepărtat, a început. Un război pe care numai orbii nu îl văd, iar unii dintre cei care îl văd preferă să-l poarte nedeclarat. Ar trebui să punem repede mâna pe căţile de istorie (nu pe dizertaţiile de comentatori), să învățăm rapid istoria ca să înțelegem ce se petrece acum și cum trebuie să acționăm; să ne întărim anticorpii pentru că gripa roșie deja lovește.


Marius Bostan licențiat în informatică și management, este un antreprenor și investitor în serie în domeniul financiar, tehnologie și agricultură. A fost președinte al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc în anii 90, în timpul guvernarii Conventiei Democratice și a ocupat funcții de responsabilitate la Ministerul Reformei, Departamentul pentru Administrație Publică Locală, Ministerul Funcției Publice și în alte instituții. Marius este inițiatorul proiectului RePatriot care are ca scop facilitarea repatrierii prin antreprenoriat a românilor din Diaspora și e inițiatorul proiectului AlbaIuliaSmartCity.

Nick Sandmann (Covington Catholic School), mărturie despre linșajul mediatic: „Eu sunt elevul din înregistrarea video…”

5
Elevul Nick Sandmann, de la Covington Catholic School, numit de publicațiile stângiste rasist, oferă propria versiune a incidentului de vineri. Și e o versiune confirmată de inregistrarea completă a evenimentului – mai bine de o oră și jumătate – apărută între timp pe internet. Inițial, în baza câtorva zeci de secunde de înregistrări video, publicațiile stângiste americane au acuzat de rasism un grup de elevi care participase la Marșul pentru Viață, îndeosebi pe Nick Sandmann.

Înregistrările video complete ale evenimentului oferă o cu totul altă perspectivă.

Vedem cum grupul de elevi care așteaptă la Lincoln Memorial autocarele cu care veniseră este provocat constant de patru activiști Black Hebrew Israelits și jignit – „poponari”, „fanafaroni albi”, „pedofili”, „degenerați”.

După o oră, puștii, care stau tot timpul departe de activiști, reacționează strigând lozincile liceului – sloganele și cântecelele pe care le strigă la meciurile de fotbal.

Intervine un al treilea grup, de „native americans”, indienii americani, care participaseră la ”Indigenous Peoples March”, desfășurat în paralel cu ”Marșul pentru viață”.

Un activist radical „native american” de 65 ani, Nathan Phillips, se desprinde din acest al treilea grup. Spune că a simțit nevoia să se „interpună între prădător [elevii de la Convington Catholic School] și vânat [activiștii Black Hebrew Israelits care îi jigniseră pe elevi]”. Incantând și bătând din tamburină, Nathan Philips intră în mijlocul puștilor care-și scandau sloganele de liceu. Îl țintește cu privirea, de foarte aproape, pe elevul Nick Sandman. Acesta nu se lasă intimidat, zâmbește la un moment dat, nu schițează niciun gest. Confruntarea se termină fără incidente. În prezentarea media progresistă Sandmann devine imediat #babyHitler și aflăm cum o gașcă de elevi trumpiști de la o școală catolică americană a încercuit protestatari afro-americani și nativi indieni și și-au bătut joc de aceștia strigând slogane rasiste și cântând „build that wall”.

Citiți și
– The Media Wildly Mischaracterized That Video of Covington Catholic Students Confronting a Native American Veteran

Fuller video casts new light on Covington Catholic students’ encounter with Native American elder

Să vedem ce zice Nick Sandmann, elevul de 16 ani devenit fără să vrea actor principal în acestă înscenare. 

Vă prezint această relatare a celor petrecute vineri după-amiază la Lincoln Memorial pentru a corecta dezinformarea și minciunile sfruntate vehiculate despre mine și familia meaa.
Eu sunt elevul din inregistrarea video care a fost confruntat de către protestatarul nativ american. Am ajuns la Lincoln Memorial la 16.30. Mi s-a spus să fiu acolo înainte de 17.30, când autocarele noastre trebuiau să plece din Washington înapoi spre Kentucky. Am participat la Marșul pentru Viață și apoi ne-am împărțit în grupuri mici pentru a vizita obiectivele.
Când am sosit, am observat patru protestatari afro-americani care erau și ei pe treptele Lincoln Memorial. Nu sunt sigur despre ce era protestul lor și nu am interacționat cu ei. I-am auzit însă insultând direct grupul nostru de elevi.
Protestatarii au spus mizerii despre noi. Ne-au numit „rasiști”, „bigoți”, „fanfaroni albi”, „poponari” și „degenerați” [”incest kids”]. De asemenea, și-au bătut joc de un coleg afro-american din grupul nostru, spunându-i că îi vom „recolta organele”. Nu am nicio idee despre ce înseamnă asta, dar a fost uimit să aud așa ceva.
Pentru că am fost puternic atacați și batjocoriți public, un elev din grupul nostru a cerut unuia dintre profesorii însoțitori permisiunea de a cânta lozincile de încurajare ale școlii noastre și a contracara astfel mizeriile strigate către noi. Sunt cântecele și lozincile pe care le strigăm de obicei la evenimentele sportive. Ele sunt toate pozitive și sunt aceleași pe care ele auziți la orice liceu. Însoțitorul nostru ne-a dat permisiunea să cântăm sloganele sportive ale liceului. Nu am fi făcut-o fără a obține permisiunea adulților responsabili de grupul nostru.
Nu am auzit vreun elev cântând altceva decât cântecele noastre de încurajare, sloganele liceului. Nu am auzit vreun elev să cânte „build that wall”, ceva rasist ori vreo porcărie. Alegațiile contrare sunt pur și simplu false. Am cântat tare pentru că am vrut să acoperim mizeriile pe care ni le strigau protestatarii.
După câteva minute de scandări, un grup de protestatari nativi americani, pe care nu îl observasem anterior, s-a apropiat de grupul nostru. Protestatarii nativi americani aveau tobe și erau însoțiți de cel puțin o persoană cu o cameră video.
Protestatarul pe care toată lumea l-a văzut în înregistrare a început să bată din tobă intrând în grupul nostru care s-a despărțit pentru a-i face loc. Nu am văzut ca cineva să încerce să-i blocheze calea. El m-a țintit drept în ochi și s-a apropiat de mine, venind la câteva zeci de centimetri de fața mea. Bătea din tambur în tot acest timp.
Nu am interacționat deloc cu el. Nu i-am vorbit. Nu am făcut niciun gest cu mâna ori vreo mișcare agresivă. Ca să fiu sincer, eram surprins și confuz cu privire la motivul pentru care se apropiase de mine. Fuseserăm deja batjocoriți de un alt grup de protestatari, iar când al doilea grup s-a apropiat, eram îngrijorat că situația scapă de sub control, o situație în care adulții încercau să provoace niște adolescenți.
Am crezut că rămânând nemișcat și calm ajutam la detensionarea situației. Mi-am dat seama că toată lumea avea camere video și că, probabil, un grup de adulți încerca să provoace un grup de adolescenți într-un conflict mai mare. Mi-am spus o rugăciune în minte ca situația să nu denereze.
În timp ce protestarul bătea din tamburină, un tip din anturajul său a început să strige unui coleg că „ne-ați furat țara” și că noi ar trebui să plecăm „înapoi în Europa”. L-am auzit pe unul dintre colegi încercând să îi răspundă. I-am făcut semn colegului meu de clasă să nu se angajeze în dialog cu protestatarul, pentru că mă gândeam că trebuie să detensionez situația.
Nu am simțit în vreun moment că îl blochez protestatarul nativ american. El nu a făcut vreo încercare să treacă de mine. Îmi era limpede că m-a țintit pentru o confruntare, deși nu sunt sigur de ce a făcut-o.
Confruntarea s-a încheiat când unul dintre profesorii noștri mi-a spus că autobuzele au sosit și era timpul să plecăm. Mi-am ascultat profesorul și am mers la autobuze. În acel moment m-am gândit că detensionasem situația rămânând calm și am fost recunoscător că nu s-a întâmplat vreo confruntare fizică.
N-am înțeles deloc de ce cele două grupuri de protestatari s-au legat de noi, sau contra a ce protestau la Lincoln Memorial. Noi eram acolo pur și simplu pentru că așteptam autocarul, nicidecum pentru a devenit actorii principali ai unui spectacol mediatic. Este pentru prima dată în viața mea când am văzut un astfel de protest public, ce să mai zic de o astfel de confruntare sau demonstrație.
Nu mă strâmbam intenționat la protestatar. Am zâmbit la un moment dat pentru că am vrut ca el să înțeleagă că nu mă voi înfuria, nu mă voi lăsa intimidat, nici provocat. Sunt un credincios creștin, practicant catolic, și întotdeauna încerc să trăiesc ceea ce credința mă învață – să-i respect pe ceilalți și să nu fac ceva ce ar provoca un conflict sau violență.
Nu port vreo ranchiună acestei persoane. Îi respect dreptul de la protest și la liberă exprimare și susțin ca el să poată cânta pe treptele Lincoln Memorial în orice zi a săptămânii.
Cred că ar trebui să-și reconsidere tacticile de a invada spațiul personal al altora, dar aceasta este alegerea dânsului.
Sunt făcut în fel și chip, inclusiv rasist, și nu voi accepta această linșare mediatică a mea și a familiei mele. Părinții mei nu erau acolo și mă străduiesc să-mi reprezint respectuos familia în toate locurile publice.
Am primit amenințări fizice și amenințări cu moartea prin rețelele sociale, precum și insulte mizerabile. O persoană a amenințat că îmi va face rău în școală, o alta susține că trăiește în cartier cu mine. Părinții primesc amenințări cu moartea și amenințări la slujbă din pricina linșajului de pe rețelele sociale la care suntem supuși.
Îmi iubesc școala, profesorii și colegii. Trag din greu pentru note bune și a participa la activități extrașcolare. Sunt îngrozit că atâția oameni au ajuns să creadă ceva ce nu s-a întâmplat: că elevii de la școala mea scandau lozinci sau acționau rasist față de afro-americani sau față de americanii nativi. Nu am făcut asta, nu nutresc ură în inima inima mea și nu am văzut pe vreunul dintre colegii mei de clasă făcând așa ceva.
Nu pot vorbi în numele tuturor, doar pentru mine. Dar vă pot spune că la școala mea, Covington Catholic School, elevii respectă toate rasele și culturile. De asemenea, susținem dreptul fiecăruia la libertatea de exprimare.
Nu voi comenta cuvintele sau relatările domnului Phillips, pentru că nu-l cunosc și nu aș putea presupune că știu ce este în inima sau mintea lui. Nici nu voi comenta privindu-i pe ceilalți protestatari, pentru că nu știu ce e în inima sau mintea lor.
Am citit că domnul Phillips este veteran al US Marines. Îi mulțumesc pentru serviciul său și sunt recunoscător tuturor acelora care îmbracă uniforma ostășească pentru a ne apăra națiunea. Dacă cineva și-a câștigat dreptul de a vorbi liber, acela este un veteran al US Marines.
Pot vorbi doar pentru mine, pentru ceea ce am observat și am simțit în acel moment. Dar le-aș cere tuturor acelora care judecă în baza câtorva secunde de videoclip să vizioneze înregistrările mai lungi de pe internet și care înfățișează o poveste cu totul diferită de cea prezentată de persoane cu anumite agende.
Am oferit Diecezei de Covington această relatare a evenimentelor, pentru ca ei să știe exact ce s-a petrecut și sunt gata să colaborez cu orice investigație pe care vor să o întreprindă.

Înregistrarea video completă:

Medici cubanezi în Venezuela

0

Pe neașteptate, Venezuela a devenit o țară dorită în America latină. E drept, dorită doar de parte din cubanezi. Mai exact, de medicii retrași din Brazilia de președintele Diaz-Canel al Cubei, după ce noul președinte brazilian, conservatorul Bolsonaro, a cerut că aceștia să fie plătiți corect, deoarece medicii trimisi din Cuba primeau numai 25% din banii dați de statul brazilian, restul fiind luat de autoritățile comuniste de la Havana. De asemeni, Bolsonaro a mai cerut și ca medicii să își poată aduce în Brazilia familiile rămase ostatice în Cuba. Că Bolsonaro a mai spus și că medicii în discuție ar trebui să dea un examen pentru a putea profesa în continuare, examen pe care îl dau toți medicii brazilieni, deja nu mai conta – comuniștii din Havana nu aveau oricum de gând să își scape din mâna sursa primară de bani a Cubei din regiune, anume legiunile de zeci de mii de medici și asistente trimiși să muncească în afară țării pentru a produce valută forte și influență politică. Oficial, peste 50.000 de medici și asistente din Cuba lucrau în peste 60 de țări, in anul 2018.
https://www.reuters.com/article/us-brazil-cuba-doctors/cuban-doctors-head-home-leaving-brazilian-towns-with-no-care-idUSKCN1NR2C5

De asemeni, în felul asta Havana a putut face un spectacol de forță, în special pentru țările comuniste, arătând că poate pedepsi chiar și o țară ca Brazilia, de multe ori mai mare și mai bogată, pentru alegerea presedintelui anticomunist.

Așadar, urmând celor declarate de președintele Bolsonaro, chiar încă nepus în funcție la data disputei, comuniștii cubanezi și-au retras rapid cea mai mare parte a medicilor din Brazilia, adică în special pe cei care aveau familiile rămase captive în Cuba. Comuniștii au organizat totul în cel mai pur registru propagandistic, deși tocmai pierduseră o sursă de finațare absolut necesară țării lovite de o acută lipsa de venituri. Medicii au fost primiți pe aeroport de Raul Castro cu un moment propagandistic, deși atât autoritățile cât și medicii aveau toate motivele să jelească momentul – medicii tocmai pierduseră niște venituri gigantesti raportate la salariile din Cuba – acei 25% care le rămâneau în Brazilia erau totuși echivalentul a 1000$ , față de 30$ cât câștigă în Cuba un medic. https://www.nytimes.com/2017/09/29/world/americas/brazil-cuban-doctors-revolt.html

Iar cei 8-9000 de medici reveniți în Cuba nu puteau fi angajați de un sistem medical și așa sever subfinanțat și care nu putea oricum, pentru o populație nu tocmai numeroasă, să absoarbă un număr așa mare de angajați dintr-o dată. O soluție trebuia găsită. Și s-a găsit – 2000 de medici cubanezi vor fi trimiși anul acesta să muncească în Venezuela. https://uk.reuters.com/article/uk-venezuela-cuba/venezuela-to-receive-2000-cuban-doctors-pulled-from-brazil-maduro-idUKKCN1PC009

Asta sună rău tare – din Venezuela lipsesc toate cele de bază, iar salariul mediu lunar e în jur de doar 6$. Dar probabil medicii cubanezi vor primi dublul sau chiar triplul salariului mediu și rații mărite de alimente, iar statul cubanez, conform declarațiilor oficiale, va primi petrol în schimbul medicilor. Petrol pe care, după toate probabilitățile, va trebui să îl cumpere, lucru pe care l-a mai făcut Venezuela anii trecuti. Oricât de curios ar părea, Venezuela, unul dintre cele mai bogate țări în rezerve de petrol din lume, nu își poate organiza industria extractivă ca să producă și să rafineze cât pentru un petrolier trimis în Cuba. Așadar statul cubanez poate doar să spere că va fi plătit cumva de Venezuela. În schimb e sigur că a scăpat de parte importantă din medicii pe care acum vor trebui să îi plătească autoritățile de la Caracas și nu cele din Havana. Iar medicii trimiși în Venezuela au acum o a doua șansă să se întoarcă în Brazilia, unde știu că sunt bine primiți – granița e ușor de trecut din Venezuela și după ce au revăzut Cuba unde tocmai s-a anunțat o perioada de mare austeritate, e lucru sigur că au regretat revenirea în țara-lagăr comunist. Le fel de sigur e că mulți dintre ei abia așteaptă să ajungă înapoi în Brazilia, dacă au putut să își ia cu ei familiile sau să le pună la adăpost cumva de represiunea comuniștilor, care ar urma evadării lor din Venezuela.

ACP

Exemplul Venezuelei

1

Inflația nemaivăzută vreodată până acum pe timp de pace din Venezuela i-a făcut pe mulți să creadă că Maduro și comuniștii lui au scăpat în sfârșit lucrurile din mână. Că regimul marxist de acolo nu mai are mult, deci se poate sta și aștepta să se prăbușească singur. Economia e la pământ, oamenii au mâncare doar cât să nu moară de foame, toate sunt la limită și mulți pleacă de acolo. Cât mai poate dura situația asta?

Comunismul a eșuat din nou și acolo. Se va prăbuși și se va trece la altceva.

Nimic mai fals, mai departe de adevărul comunist. Inflația masivă nu e deloc nespecifică regimurilor comuniste, chiar fost folosită explicit de acestea – a fost arma cu care Lenin a nivelat societatea sovietică, cu care a făcut să dispară diferența dintre înstăriți și săraci atunci când a confiscat totul și banii au fost manipulați pentru a-și pierde definitiv valoarea. Toți ajung săraci în felul asta, dependenți de statul care deține tot. Iar ce primesc de la stat, pentru că în comunism doar statul are voie să angajeze și să plătească, ar trebui să le ajungă doar cât să aibă să își asigure traiul la limită. „Fiecăruia după nevoi” și nevoile le stabilește numai Comitetul Central. Timp în care dreptul la muncă e asigurat, dreptul la hrană de asemeni. Însă muncă e plătită cât să ajungă pentru nevoi, iar hrana, da, ajunge tot doar după nevoie, așa cum stabilesc șefii activului de partid.

Așadar ce se întâmplă în Venezuela e criză majoră doar pentru lumea liberă, acolo însă e doar comunism clasic, adică ceva mult mai rău, de vreme ce răul ăsta e premeditat și gândit să rămână stabil în timp. Mai mult, odată cu devalorizarea până la anulare a monedei, oamenii se vor vedea obligați să folosească banii virtuali ai guvernului, „Petro”, ceea ce înseamnă un control total, absolut al statului asupra veniturilor și economiilor fiecărui cetățean, asupra fiecărei centime din fiecare buzunar. Criptomoneda „Petro” a fost făcută cu sprijinul specialiștilor din Rusia. Orice mișcare a acestor bani virtuali se va face doar cu știința autorităților și ar trebui să dispară și piață neagră, deși această e un țap ispășitor foarte la îndemână comuniștilor când e să explice de ce nu se găsește de mâncare.

Deja au început să fie plătite pensiile numai în bani virtuali, în „petro”, din decembrie 2018, cu toată revolta pensionarilor.
https://www.caracaschronicles.com/2018/12/12/government-paying-old-age-pensions-in-petros-without-peoples-consent/

Dispariția banilor așa cum îi știm e alt obiectiv al comuniștilor și asta e pe cale să se întâmple acum în Venezuela. Nu ai nevoie de bani în societatea comunistă avansată – tu muncești după posibilități, statul îți asigura necesitățile, așa cum e stabilit de Partid. Lipsurile alimentare nu sunt lipsuri, doar că mâncarea se găsește în dozele specifice strict necesităților, așa cum au fost stabilite…

E o nebunie, dar comuniștii fac asta. Își distrug propriile țări și își infometeaza popoarele, pe care le țin captive, și cu voie (Holodomor – 6 milioane victime) dar și fără intenție explicită (colectivizarea din China – 40 milioane victime).

Cum a ajuns Venezuela aici??

E greu de crezut că oamenii de acolo își puteau dori comunismul. Când a început totul în Venezuela, Cuba era abia scăpată dintr-o perioada foarte complicată, „perioada specială” în care a trebuit să supraviețuiască fără susținerea URSS care se prăbușise în 1990, iar China părea că nu mai ține așa mult la comunismul pur, leninist-maoist. Rusia de asemeni părea că are și altele de făcut decât să susțină focarele de comunism cu bani și arme în cantități cvasi-nelimitate. Iar în Venezuela nivelul de trai era printre cele mai ridicate din America latină, oamenii suficient de educați și gata să răspundă oricărei încercări de instalare a unei dictaturi comuniste.

Primul protest de mari proporții împotriva lui Chavez, care a introdus regimul politic comunist, a avut loc în ianuarie 2001, la doi ani după ce a câștigat alegerile, după ce guvernul său a încercat o reformă educațională ce aducea propaganda comunistă în manualele școlare. Părinții au observat că noile manuale ale copiilor lor erau de fapt manualele din Cuba comunistă. Protestul părinților a fost suficient de puternic pentru a face conducerea de la Caracas să facă pasul înapoi și să oprească „reforma”, adică propaganda marxistă din manualele școlare. „Reforma” învățământului prin transformarea manualelor în suport pentru propagandă este de altfel un obiectiv primar comun comuniștilor zilelor noastre din toată lumea. Tot o reformă școlară marxistă , dar având ca obiectiv sexualizarea copiilor, a produs în Brazilia o reacție viguroasă a părinților și l-a ajutat pe actualul președinte conservator al Braziliei, Bolsonaro, să câștige susținerea largă a populației indată ce a luptat susținut împotriva acesteia, forțând guvernul să bată în retragere și să renunțe la modificarea programei școlare.

În 11 aprilie 2002, la presiunea unui număr imens de demonstranți și a opoziției, Chavez este arestat dar reușește să revină imediat, pe 14 aprilie, la conducerea țării. În timp au mai avut loc demonstrații masive și încercări ale opoziției de a îndepărta comuniștii de la conducerea țării, dar cu sprijinul total venit din Cuba cu agenți ai serviciilor secrete și cu consilieri politici în număr mare, comuniștii din Venezuela au reușit să păstreze țara captivă. Alături de sprijinul masiv venit din Cuba s-a activat toată Internaționala Răului, regimul din Caracas odată consolidat colaborând pentru a se susține cu China, Rusia, Coreea de Nord, Iran, dar și cu rețelele comuniste din Europa Occidentală…
http://inliniedreapta.net/demos-partidul-romanesc-care-are-ca-sursa-inspiratie-un-partid-spaniol-conectat-la-bani-din-iran-si-venezuela/

Orice încercare a opoziției democratice de a schimba ceva, demonstrațiile aproape zilnice, grevele, presiunea internațională, nimic nu a putut face regimul comunist să facă pasul înapoi ci a determinat măsuri și mai dure împotriva celor nesupuși regimului, măsuri specifice dictaturilor comuniste. Arestări, răpiri, crime, concedieri, confiscări, dar și infiltrarea opoziție și cumpărarea unora din rândurile ei – toate acestea la scară mare au rărit rândurile opoziției democratice și ale tuturor celor care au refuzat să trăiască într-o dictatură comunistă.

În 19 aprilie 2017 a avut loc o demonstrație la care au fost prezenți între 1,2 și 2,5 milioane de participanți numai în Caracas, în toată țara numărul lor ajungând la 6 milioane. În 20 mai 2017, după 50 de zile de proteste consecutive, alte milioane au protestat în Caracas. Efectul acestor demonstrații a fost o determinare mai mare a guvernului comunist de nu face nici un pas înapoi și de a folosi măsuri mai dure împotriva oamenilor, astfel că la marșul care a avut loc în 12 august au fost numai 1000 de participanți – oamenii obosiseră.

Venezuela e un exemplu clar pentru felul în care comunismul poate ajunge să infesteze țări care nu par prea ușor de anihilat, la momente când pare prea puțin probabilă o dictatură leninistă. Dacă a fost posibilă instaurarea dictaturii comuniste în zilele noastre în Venezuela, atunci lucrul acesta e posibil și in altă parte. Brazilia, care urma să fie următoarea țară capturată de comuniști, a avut șansa unor oameni extraordinari care au putut să lupte și să învingă tot răul venit din interior dar și din Venezuela și Cuba, pe lângă restul axei răului.

De partea comuniștilor nu au fost numai infractori sau interesați din tot spectrul, nu doar mahalaua, deși aceștia sunt cei mai reprezentativi. Se rătăcesc acolo și oameni de calitate, ispitiți de o lume imaginară diferită de lumea propusă de tradiția iudeo-creștină. Există, fără îndoială, o atracție, o ispită a traitului în afara lumii lui Dumnezeu, în afara legilor divine, care-i afectează pe mulți, numai că nu îi cedează acesteia decât un număr mult mai mic decât al celor ispitiți. În împărăția lui Dumnezeu energia care ține totul împreună, care produce acea atracție gravitațională transcendentă și nu numai, care face totul să funcționeze este iubirea, iar Legea divină ordonează acesta lume. În lumea imaginată de comuniști, lipsită de iubire ca element esențial dar și de legea divină, sunt propuse ca surogate ale acestora solidaritatea în locul iubirii și hotărârile partidului în locul legii divine. E evidentă diferența cosmică dintre bogăția lumii divine și lipsurile lumii comuniste și e clar că lumea comunistă nu poate fi decât una în care viața este rudimentară, susținută la limită in plan spiritual. Așa fiind, se găsesc destui care să fie atrași de lumea asta utopică.

Comunismului îi trebuie dedicată o demonologie specială pentru a fi explicat pe de-a întregul. Exemplul Venezuelei, țară în care comunismul a câștigat lupta împotriva majorității oamenilor de acolo, neurmând vreunui război ori vreunei crize (cum a fost în cazul URSS și Europei de Est ori al Chinei , Vietnamului, Cambdogiei și Coreei de Nord), într-o perioadă în care se părea, după toate datele, că acesta ar fi dispărut deja pe cale naturală, ar trebui să ne facă pe toți conștienți că pericolul revenirii acestuia în Europa ori al apariției lui acolo unde nu se așteaptă nimeni e permanent prezent.

ACP

Trei zile în Coreea de Nord

6

Mi se întâmplă câteodată, fiind singur pe drum în mașină, după ce se întunecă, să dau de meciurile de fotbal difuzate la radio. De fapt, cateodata chiar le caut. Singurul motiv pentru care fac asta, nefiind microbist, e că sunt instantaneu dus în copilărie și atmosfera meciului transmis la radio mi-l aduce pe tatăl meu – el era cu fotbalul. Curios e că nu m-am înțeles niciodată prea bine cu el cât a trăit. Meciurile de fotbal de la radio, cotele apelor Dunării, filmele românești vechi, sunt câteva lucruri care mă duc inapoi, acasă, la ai mei cei din anii aia. Toate lipsurile, presiunea politică, toate cele ale iadului ăla al lagărului comunist se pierd din memorie – rămâne în schimb casa copilăriei, familia de atunci. Pățim mulți asta. Unii însă, în special cei cu mai puțină resursă intelectuală, se rătăcesc, amestecă lucrurile și consideră că au fost vremuri bune atunci. Știm toți replica – era mai bine atunci, aveam de toate, servici, casă, frigiderul plin. Jalnici românii ăștia, spune fi-miu legat de slăbiciunea lor. Dar transferul asta, de la amintirile personale la amintirea unor vremuri bune, nu e deloc o chestie românească. E chiar posibil să fie universală. În altă situație, dar descriind același mecanism mental, evreii conduși de Moise aveau nostalgia Egiptului, a căldarilor cu carne și a serilor tihnite de acolo, care nu prea existaseră în realitate. Și din antichitatea iudaică povestea asta s-a tot repetat în timp în multe locuri din lume. Exista vreun maxim al neputinței ăsteia? Cum să nu?! La asta ar conduce detașat sud-coreenii care sunt suporteri ai dinastiei Kim și ai doctrinei Juche, ai comunismului nord-coreean. Ai comunismului de orice fel, de fapt, Oamenii aia trăiesc liberi, într-o țară-rai pământean și au nostalgia iadului. Nu pleacă de acolo in nordul comunist, ci vor să-și transforme țară aia strălucitoare într-unul din cele mai întunecate lagăre din lume. Chiar își riscă libertatea pentru asta – in Coreea de Sud legea interzice activitățile politice comuniste – Național Security Act cuprinde interdicțiile statului față de tipărirea, deținerea și distribuirea materialelor, ori înființarea sau aderarea la vreo organizație comunistă.

Numai că, făcând față și unor critici internaționale, justiția sud-coreeană a evitat să pună de prea multe ori legea în aplicare de la începutul anilor ’90, chiar dacă activitățile comuniste au continuat pe teritoriul țării. În condițiile astea, comuniștii au prins curaj să iasă public: cu puțină vreme în urmă, în decembrie 2018, membri ai organizației Paektu Protection Squad au protestat la sediul Unification Media Group din Seul împotriva publicării articolelor fostului diplomat nord-coreean Thae Yong Ho, fugit din Coreea de Nord. Organizația Paektu Protection Squad a fost creată, se pretinde, pentru a-l primi pe Kim Jong Un la Seul, dar este de fapt o organizație de promovare și susținere a activitaților comuniste. O organizație comunistă deghizată. Se mai știe despre organizația asta că trimite mailuri de amenințare, că încearcă să îi intimieze pe cei care, fugiți din Nord, ies public să își spună povestea in Coreea de Sud.

Far-left group protests against UMG-Thae Yong Ho collaboration

E greu de înțeles ce e în mintea celor care locuiesc în Coreea de Sud și sunt susținători ai comunismului – feriți de răul absolut, ei aleg să susțină răul. E de așteptat că unii dintre ei să fie agenți ai regimului criminal din Nord, alții idioți utili, așadar mai putin inteligenți, foarte probabil la limita sănătății psihice. Mai ciudat e cazul celor care nu sunt nici agenți, nici cu deficit de intelect, care sunt instruiți, informați, dar aleg cumva să susțină cauza comunismului.

Pe 17 decembrie 2018 a fost postat pe Youtube un film despre Coreea de Nord făcut de doi români, soț și soție, care a fost văzut până acum de peste 330.000 de ori, are peste 9000 de aprecieri și 2500 de comentarii. Filmul are jumătate de ora și apare cu titlul „Trei zile în Coreea de Nord! Mituri, legende, mass games, vlog. Ce se poate vedea că turist?!”. Realizatorul spune, printre altele, în film: eu nu știu ce să mai spun despre sărmana țară în care suntem (la „sărmana” face semnul ghilimelelor) dar zgârie-nori că aia, blocuri de locuințe, noi nu avem în România! (min 21,18). Soția lui plusează: dacă cineva spune că nu putem face ce vrem în țară asta, uitați-vă aicea! Urmează prezentarea „celui mai mare stadion din lume” unde cei doi admiră și descriu cu entuziasm un spectacol comunist de mase, cu 100.000 de participanți care „demonstrează și dansează și” doamna plusează „acum doi ani a fost prezent și Kim Jong Un”!!! „Cel mai mare spectacol al planetei” – „lăsând la o parte tenta politică e cu adevărat ceva ce îți taie răsuflarea”!!! Iar la urmă: „a fost atâta de frumos… mă uităm în stânga, în dreapta, oamenilor le dădeau lacrimile”!!!

În alt caz, într-un articol din Daily Mail de acum câțiva ani, sunt prezentate mai multe fotografii cu femei din Coreea de Nord ale unei românce, Mihaela Noroc, parte dintr-o colecție mai mare în care autoarea își propune să arate frumusețea femeilor din mai multe părți ale lumii. Iar din țară-lagăr a celui mai aspru comunism autoarea observă următorul lucru „în timp ce din Coreea de Sud vecină este raportată cea mai mare rată a chirurgiei plastice cosmetice, în Coreea de Nord femeilor le place să rămână naturale și autentice”!!! Femeia din țesătorie, în halat de lucru, ori cea îmbrăcată în uniformă militară sunt prezente, cum e normal pentru orice colecție de imagini dintr-o țară comunistă, așadar familiare celor care apucat ceva din perioada de dinainte de ’89.

Așadar, pentru românii ăștia tineri o fi rău comunismul, dar nu atât de rău cât să nu se poată trăi o viață cât de cât normală. Că în lagărul comunist viețile oamenilor nu valorează nimic, că lipsesc toate începând de la libertate la apă, căldură, medicamente și bucata de pâine zilnică, se poate trece cu vederea.

Românii care au memorie selectivă și false amintiri față de lumea trecută de aproape 30 de ani nu pot fi scuzați – nu-i poți uita pe toți cei uciși de comuniști, pe cei care și-au petrecut viața în închisori politice, toți cei care au suferit în anii aia, adică majoritatea populației țării. Iar cei tineri care trec cu vederea crimele celui mai dur regim comunist actual, până la a-i fi favorabili, sunt dovada vie că e vorba de fapt de o boală gravă a spiritului uman, mai mult decât o problemă de intelect – toate datele arată asta. Asta e comunismul – o boală fatală, cu grad mare de contagiune, împotriva căreia dacă nu se face nimic va fi acceptată și va ajunge din nou să se întindă, iar asta nu poate produce altceva decât efectele trăite deja de noi și părinții noștri. O boală care a ucis în secolul XX peste 100 de milioane de nevinovați și încă ucide și distruge viețile oamenilor în număr mare acum.

ACP

Basarabia e România

1

Am întâlnit în decembrie, în casa unor cunoscuți, niște basarabeni, soț și soție – oameni cu mult bun simț, vorbind plăcut, într-un fel care mie îmi pare că e limba românilor vechi. Nu știu dacă e o întâmplare, dacă mi s-a părut, dar toți basarabenii pe care i-am întâlnit vreodată, fie ei studenți, medici, negustori, muncitori, mi-au părut oameni de calitate. În schimb, nu am știut niciodată prea bine care sunt publicii din Basarabia, politicieni, oameni din presă, artiști. Știu prea puțin who’s who acolo, de vreme ce nu îi știu bine nici pe cei de aici, din țară. Și dacă de cei știuți din viață publică de aici nu sunt deloc încântat, am evitat să mă încarc prea mult și cu cei din Basarabia. E clar că și acolo unii dintre ei sunt oamenii rușilor pe față, că alții sunt acoperiții lor, că unii se vând celui care plătește mai mult, că alții fură masiv, parazitează și încurcă pe toată lumea. Chiar în mediul asta vâscos, în condițiile astea, cu viața atât de parazitată și bruiată de Kremlin, sunt la noi destui care se plâng că nu se vede de aici daca majoritatea basarabenilor ar dori unirea cu țara. Ca si cum s-ar vedea, in schimb, cat de multe face statul roman pentru ei, pentru unire. Nemaispunand cat de nerealist e când le pretindem basarabenilor să facă mișcări decisive pentru unire, vizibile de la distanță, în condițiile în care orice ar vrea să facă ei, sunt sabotati sistematic de masiva și foarte prezenta rețea a Kremlinului de acolo!

Apoi, poate că ar trebui mai degrabă ca statul român să îi caute pe basarabeni și să le ofere rapid pașapoartele românești, decât să fie puși oamenii pe drumuri, la cozi, cu dosare, cu tot timpul pierdut și cheltuiala presupuse de obținerea unui act de la funcționarii români. Statul român nu le oferă decât hârtii. Ei sunt deja români ca noi toți, români adevărați care nu ar trebui să stea pe drumuri cu cereri ca să fie primiți înapoi, după ce au fost lăsăți atâția ani în mâinile rușilor comunisti. Iar pentru cei care spun că basarabenii vor pașapoarte românești doar că să se așeze în apoi Occident, le putem spune că dacă unii dintre ei fac asta, e în ordine. Merită măcar atât de la țara mamă, indiferent ce vor să mai facă ei în continuare – România le datorează asta!

Poate că s-a uitat dar basarabenii au fost abandonați de țara lor în mâinile rușilor, în 1940, fără luptă. Se poate argumenta ca situația era disperată dar morala ocupării Regiunii Sudete în 1938 și apoi a Cehoslovaciei în 1939, fără un foc de armă tras, în condițiile în care armata cehoslovacă era foarte bine pusă la punct și echipată comparabil cu cea germană, trebuia să le dea mai mult de gândit românilor. Pe urmă, URSS apucase deja să se facă de râs în Războiul de iarnă împotriva Finlandei din 1939-1940 și era clar că se putea încerca respingerea ultimatumului de la Moscova chiar cu riscul începerii războiului. Și în Cehoslovacia și în Basarabia au fost uciși de către ocupanți o mulțime de nevinovați într-un număr care anulează orice gând că predarea ar fi salvat vieți. Dar se poate spune ca acum e simplu să judecăm ce ar fi trebuit făcut atunci. Mai potrivit e să ne gândim că după căderea URSS ar fi trebuit că Bucureștiul să facă tot ce era posibil să aducă Basarabia înapoi, în componența României. E drept, cu omul Moscovei la Cotroceni ar fi fost aproape imposibilă unirea, dar după Iliescu, după 1996, trebuia luptat până se putea rezolva problema asta imensă a țării. În schimb nu s-a făcut mare lucru, ori s-a făcut prea puțin și prea târziu, astfel că bună parte din țară a rămas sub influență rusă, cu milioane de oameni și cu un teritoriu semnificativ în afara țării. Nu cred că mai trebuie spus acum cât de folositori i-ar fi fost țării milioanele de basarabeni și cât de mult ar fi contat pentru economia țării și pământul Basarabiei. Nu mai vorbesc de faptul că pentru nimic în lume oamenii nu se abandonează. E mizerabil și dezonorant să îți abandonezi familia ori camarazii în mâinile dușmanului. E inuman. Numai că noi i-am pierdut pe marii români care trăiau onorabil de la care aveam de învățat despre ce nu se face… Pe ei i-au omorât întâi comuniștii, din cât se vede acum, cu mult folos pentru ei, pentru ai lor.

Știm bine acum ce și cât au suferit basarabenii de pe urma nenorocirii abătute asupra lor, ocupați de rușii care mai erau și comuniști, combinația fatală care a produs Imperiul Răului în care zeci de milioane de nevinovați au fost uciși în chinuri inimaginabile ori au fost trimiși în lagăre îndepărtate din locuri cu climă extremă. După căderea URSS dispozitivul de influență comandat de la Kremlin a rămas în funcțiune, iar România a bifat încetisor și mai mult simbolic puncte dintr-o agenda făcută parcă de timizi, a unei posibile uniri cu termenul sine die. Totul se mișcă încet, ca și cum ar fi vorba de atenție maximă la costuri și eventuale riscuri și nu de ineficientă, lipsa de chef ori de parazitare din partea agenturii ruse care activează în România. A trecut anul centenar în care am sărbătorit România unită, dar sărbătoarea ar fi fost deplină dacă aveam și Basarabia înapoi. Și tocmai în anul asta al României rușii și-au refăcut monumentele ostașului ocupant sovietic din țară noastră, arătând sfidător că nu le-au abandonat. Iar noi, românii, am trecut anul cu parte importantă din țară și cu oamenii din ea abandonați practic în mâna dușmanului. Acum anul ăsta s-a dus. Avem de privit înainte și de găsit soluții, de aflat voință și de presat politicienii țării să facă cât mai curând unirea Basarabiei înapoi cu țara. E datoria noastră, a fiecărui român, față de țară și față de basarabeni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

ACP

Crăciunul nu e pentru lași

1

În constituția americană nu există vreun „zid despărțitor” între religie și stat. Când Thomas Jefferson a creat această expresie, a fost pentru a proteja bisericile împotriva statului. Numai într-o lume post-orwelliană ea poate fi folosită ca pretext pentru a legitima reprimarea religiei de către stat.

Dar îngrădirea lui Dumnezeu în sfera „religioasă“, excluderea Lui din dezbaterile științifice și filozofice, pe care astăzi chiar și oamenii religioși o acceptă ca pe o clauză imuabilă a ordinii publice, nu este altceva decât o moștenire morbidă a prostiei iluministe. „Zidul despărțitor” dintre cunoaștere și credință este o farsă kantiană ridicată între două stereotipuri.

La urma urmei, de ce are un om încredere în Biblie? Are, pentru că crede că este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar de ce crede că este cuvântul lui Dumnezeu? Și de ce are încredere în el? Acest cerc vicios presupune un pariu în întuneric, ce depășește resursele omului obișnuit. Credința nu vine din nimic, cu atât mai puțin din ea însăși. Este nevoie de un indiciu, de un semn, un motiv acceptabil rațional, care să aprindă în suflet flacăra încrederii în Dumnezeu. Definiția însăși a „credinței” drept aderență la o doctrină este o pervertire a sensului cuvântului. Doctrina creștină s-a format de-a lungul secolelor. Primii credincioși au avut încredere în Isus înainte de a avea habar de ea. Ei nu credeau într-o doctrină, aveau încredere într-un om. Și de ce aveau încredere în El? Chiar El a explicat de ce.

Când Ioan Botezătorul, din închisoare, își pune ucenicii să întrebe dacă El este cel trimis de Dumnezeu, sau trebuia să aștepte pe altul, Isus nu răspunde cu vreo doctrină, ci cu fapte: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.”

Învățătura acestor versete este aceea că credința nu e altceva decât încrederea că El, care a redat viața unor morți, poate să le-o redea încă multora. Este un raționament simplu inductiv, un act de inteligență rațională bazat pe cunoașterea faptelor și nu un pariu în întuneric. Singura diferență dintre acesta și oricare alt raționament inductiv este faptul că el duce la o concluzie care poartă în sine o speranță atât de luminoasă încât toată tristețea și negativitatea acumulate în suflet refuză să-l accepte. Sufletul preferă să se agațe de tristețe și de negativitate, deoarece sunt cunoștințe de-ale sale vechi. Ele reprezintă siguranța din rutina depresiei împotriva apelului rațiunii la îndrăzneala încrederii. Ceea ce se opune credinței nu este rațiunea, este lașitatea. Pentru a legitima această lașitate, s-au construit temnițe de pseudo-argumente. În fundul acestora, leprosul își linge rănile, orbul își iubește orbirea, paraliticul își savurează incapacitatea de a merge. Săracii, imaginându-se regi și prinți, sărbătoresc respingerea veștii celei bune. Mândri de neputința lor, ei împodobesc cu numele de „știință” încăpățânarea de a nega faptele.

Dar exemplul lor nu aduce roade. Șaptezeci și cinci la sută dintre medicii americani cred în vindecări miraculoase. Ei cred nu numai pentru că le văd zi de zi, ci pentru că știu, sau cel puțin presimt că a le atribui auto-sugestiei sau coincidenței ar însemna a distruge, în act, însăși posibilitatea cercetării științifice în medicină, care se bazează în întregime pe presupunerea că auto-sugestia și coincidența nu au o putere mai mare decât intervenția terapeutică bazată pe cunoașterea rațională a cauzelor.

Cel mai mare scandal intelectual al tuturor timpurilor este frauda constitutivă a modernității, care, excluzând de la examinare toate acele fapte care nu au o explicație materialistă, trage concluzia că toate faptele au o explicație materialistă.

Doza de mizerie mintală în care un subiect trebuie să fie cufundat ca să-i placă un asemenea gunoi nu e puțină. Crăciunul ne amintește în fiecare an că acest destin nu este obligatoriu, că există o speranță rațională de ceva mai bun. De aceea, unii doresc să o elimine: pentru ca această chemare la speranță să nu rănească mândria lașilor.

Olavo de CarvalhoO Natal não é para os covardes,
Jornal do Brasil, 22 decembrie 2005

traducere: Anca Cernea

Catedrala Mântuirii Neamului Românesc –  despre dimensiuni 

17

Puține proiecte au stârnit mai multe controverse decât lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. De-a lungul timpului, legat de această lucrare, s-au exprimat cele mai diverse păreri, pornind de la o totală opoziție și mergând până la o susținere oarbă a acestui proiect.

Construcția a fost, și în multe cercuri continuă să fie blamată, cu multă perseverență și înverșunare de către o parte deloc neglijabilă de cetățeni. Idei cum că nu aveam nevoie de așa ceva, cum că este o construcție megalomanică oribilă, că mai bine dădeam banii pe spitale, cum că nu este corect ca statul să susțină financiar un astfel de edificiu, că oricum a trecut timpul pentru astfel de construcții… sunt toate opinii arhicunoscute.

Doresc ca în cele ce urmează să aduc în discuție doar o singură opinie pro catedrală, doresc însă să fac aceasta dintr-o perspectivă strict laică. Indiferent dacă avem sau nu credință, dacă mergem săptămânal sau o dată pe an la biserică, catedrala este (sau ca să fim mai exacți – va fi) un simbol, un simbol de care noi ca și popor avem absolută nevoie.

Edificiile religioase fac parte din patrimoniul cultural al unei națiuni, iar printre multe alte roluri au și un indiscutabil rol simbolic. De pildă, dacă ești turist și vizitezi un oraș din occident unul din principalele puncte de atracție va fi catedrala sau catedralele locale. Modul în care un popor își construiește edificile religioase spune foarte mult despre însușirile, valorile, credințele, realizările, imaginea și stima de sine a  acelor oameni.

Capitala noastră este împânzită cu bisericuțe mici, dosite după diverse clădiri, bisericuțe ce au farmecul lor și au o indiscutabilă valoare istorică, ce din punct de vedere simbolic însă sunt subdimensionate, majoritatea provenind dintr-o perioadă istorică în care țara nostră avea alte granițe și de asemenea avea un rol cu mult mai neînsemnat decât îl are în prezent.

În zilele noastre este inadmisibil ca o catedrală patriarhală să fie de dimensiunile unei biserici de cartier. Nu vreau să susțin că dimensiunea înseamnă calitate, nici vorbă de așa ceva, dar, privite strict ca și simboluri, dimensiunea este una dintre cele mai importante caracteristici ce ne face să reținem un anumit lucru ce ne impresionează. Evident că doar dimensiunea nu asigură calitatea, contează foarte mult și stilul, unde putea fi loc de mai bine, dar pe de altă parte, totdeauna mai este loc de mai bine.

Mulți dintre noi, legat de acest subiect, avem o atitudine lipsită de coerență. Pe de o parte, admirăm impozantele edificii religioase ale occidentalilor și totodată făcând o inevitabilă comparație cu ceea ce este la noi, ne simțim inferiori, dar, pe de altă parte, atunci când construim și noi un edificiu impozant (măcar în ceea ce privește dimensiunile sale) nu contenim să blamăm o astfel de inițiativă.

Bisericile mici din trecut au o valoare istorică și arhitectonica indubitabilă, dar dimensiunea lor ne spune ceva dureros despre istoria noastră, despre stima noastră de sine, ne spune că am fost un popor mic, cu un rol istoric mic, cu o  mică putere financiară și ceea ce este cel mai grav un popor cu o mică stimă de sine. Oamenii călătoresc din ce în ce mai mult, astfel că generațiile viitoare vor compara destul de des, ceea ce  avem noi cu ceea ce este dincolo. Cred că ar fi preferabil să nu se întoarcă în țară cu un sentiment de inferioritate.

Trăind în lumea laicizată de astăzi nu putem decât să admitem că a trecut vremea unor astfel de mega-edificii. Alții le-au făcut la timpul lor, le-au construit în urmă cu sute de ani, noi însă atunci nu am putut să construim astfel de catedrale. Faptul ca le ridicăm acum este bine, cu toate că este extrem de târziu. Noi putem astfel să  scăpăm de una dintre frustrările noastre istorice și să intrăm astfel în rând cu lumea.

Atunci când va fi gata va fi cea mai mare catedrală a lumii ortodoxe. Dimensiunile ei mari vin atât din neîmplinirea noastră istorică de a fi fost mici mai tot timpul, dar mai ales din dorința implicită de a ne schimba rolul din unul derizoriu în unul pe care nu mai ai cum să nu îl bagi în seamă… iar din acest punct de vedere asistăm la o restaurare a stimei noastre de sine, a modului cum ne vedem noi pe noi înșine. Dacă doar această resetare ar fi singurul beneficiu al ridicării catedralei, eu consider că este un motiv mai mult decât suficient pentru a susține ridicarea construcției.

P.S.: Această nu inseamnă că o catedrala este mai importantă sau mai puțin importantă decât un spital regional sau o autostradă și prin urmare banii ar trebui priorizati întâi înspre ridicarea ei și doar mai apoi spre alte proiecte mai ,,lumești”.  Catedrală, autostradă și spitalul se referă fiecare la un alt set de nevoi structurale, fundamental umane, în consecință noi avem nevoie de fiecare dintre ele. Orice individ este liber să le priorizeze și să le ierarhizeze valoric cum va credea, un consens în această privință ar fi ceva utopic. Personal nu cred că este corect să iei bani alocați spitalului și să îi dai catedralei cum de asemenea nu cred că ar fi corect că să iei bani de la catedrală să îi dai la spital. Într-o țară normală fiecare ar trebui să aibă propriul buget.
P.P.S.: Creșterea (sau rebalansarea) stimei de sine a unui popor se poate obține și prin cu totul altfel de proiecte, de landmarkuri iar construirea unei catedrale este doar o variantă  dintre mai multe posibilități.  Putem în această privință să dăm doar câteva exemple: clădirea operei din Sydney, Petronas Tower, Hoover Dam, Burj Al Arab,…
Exemple de la noi din țară în această privință ar putea fi proiectul lui Iulian Dascălu din Iași- Palace Iași sau Transfăgărășanul și Transalpina. Toate acestea sunt niște landmarkuri. Catedrala va deveni un landmark, o atracție turistică de care avem posibilitatea (doar dacă dorim, dacă ne decidem) să fim mândri.

P.P.P.S.: Nu în ultimul rând noi pornim de la premisa greșită că dacă nu am fi construit catedrala am fi avut spitale sau autostrăzi cu acei banii. Nimic mai fals! Haideți să fim realiști! Cu actuala clasă politică nu am fi avut nici catedrală și nici spitale și autostrăzi.
Nu avem spitale și autostrăzi nu pentru că am construit, inclusiv cu bani de la buget, o catedrală ci pentru că nu am dorit să accesăm fondurile europene ce le avem la dispoziție pentru astfel de proiecte. Banii europeni disponibili pentru spitale și autostrăzi nu pot fi furați așa de ușor ca și cei de la buget așa că politicienii noștri (cu unele excepții) au decis să nu le acceseze.
În mod normal ar fi trebuit să putem construim atât spitale, autostrăzi  cât și catedrala. Responsabilă cu catedrală, biserica, a reușit să facă ceva pe când cei responsabili pentru spitale și autostrăzi nu au făcut mai nimica. Nu mi se pare corect să învinovățim pe cei ce în domeniul lor au reușit să facă ceva și să îi omitem astfel implicit pe adevărații vinovați, pe cei ce ar fi trebuit să se ocupe de drumuri și de spitale.
Da, catedrala  a fost construită și cu  bani de la buget – putem să fim de acord cu aceasta sau putem să nu fim – dar dacă este să ne gîndim cât se sifonează de la buget, cât se fură și cât se dă pe pensii speciale și ajutoare sociale de tot felul, câți bani ajung la tot felul de firme clientelare căpușe ale bugetului,  atunci banii dați de la buget pentru catedrală nici nu mi se par o pierdere… măcar va rămâne ceva în urma cheltuirii lor.

Silviu Buzan

PUBLICATE RECENT