„Polonia fascistă” – un potop de fake news și dezinformare

3

Presa poloneză a scris pe 11 noiembrie că ABW, SRI-ul polonez, a oprit la graniță 100 de „neo-fasciști” din alte țări (mai ales Rusia), care veneau în Polonia să creeze agitație și să ajute astfel la etichetarea marșului de Ziua Independenței Poloniei, la care au participat 250.000 de persoane, drept unul „fascist”.

„ABW a arestat aproape 100 de persoane care, prin comportamentul lor, puteau reprezenta o amenințare la adresa securității interne a statului și a ordinii constituționale în Republica Polonă”, adaugă niezelalezna.pl.

În ciuda relatărilor care au abundat în presa din aceste zile (vedeți mai jos), una dintre pancartele cele mai proeminente de la Marșul Independenței suprinde spiritul manifestație: anti-fascism, anti-nazism și anti-comunism – ideologiile totalitare în numele cărora Polonia a fost ocupată, între 1939 și 1945, de Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 23 august 1939, rămânând apoi sub ocupație sovietică până în 1989.

Ce festival trist de prostie țanțoșă ne-a oferit presa românească, în frunte cu Digi24, care pare să își ia informațiile despre Polonia de la stânga radicală, din Bundestag și/sau de la Kremlin. Oricum, nu-mi imaginez ce ar întelege din imaginea de mai sus încruntatul de serviciu, fost FSN-ist, CTP, bulversatul Prelipceanu sau apologetul marxismului, Cristian Pîrvulescu, veșnic invitat în platourile Digi24, pentru a ne împărtăși din expertiza dumnealui în privința „regimurilor fasciste” de la Washington și Varșovia.

Tot pe 11 noiembrie, ziua marșului, care marchează aniversarea a 100 de ani de la proclamarea Independenței Poloniei, din presa românească am aflat că guvernul polonez ar fi susținut „tacit” fasciștii care au participat la marș; că președintele Andrzej Duda „nu a fost deloc deranjat de participarea grupurilor naționaliste și de extremă dreapta la manifestația pe care a condus-o” (ProTV), că „Centenarul independenței poloneze a fost sărbătorit în stradă, la Varșovia, de o mulțime uriașă, din care au făcut parte, în mod controversat, atât președintele Andrzej Duda, cât și manifestanți ai extremei drepte și grupări neo-fasciste. Alături de liderii polonezi, în stradă s-au aflat grupări naționaliste și extremiste, cu rădăcini fasciste și anti-semite, criticii acuzând Puterea că sprijină, implicit, aceste mișcări”, scrie ProTV, pentru care, aparent, marșul de Ziua Independenței ar fi trebuit anulat sau cel puțin boicotat de guvernul și de președintele țării din cauza prezenței unui grup mic de extremiști – și în ciuda măsurilor luate de ABW pe care ProTV și presa românească în totalitatea ei le trec sub tăcere.

Iată câteva imagini de la „marșul fascist”:

Fasciste
Antisemiți
Rasiști
Tot rasiști
Alte dovezi ale rasismului și etnocentrismului polonez

Anul trecut, Verhofstadt, colegul lui Tărikeanu din ALDE, striga în gura mare în Parlamentul European, necontrazis de nimeni și în aplauzele audienței, că „60.000 de naziști” mărșăluiesc pe străzile Varșoviei, mesaj preluat la acea vreme de aproape toată presa din România, de politicieni, analiști, comentatori și influenceri din rețelele sociale; că Polonia, – de fapt, cea mai ostilă țară față de Rusia și cea mai proamericană din Europa – seamănă, în multe privințe, cu Rusia lui Putin, de când la putere sunt conservatorii de la PiS. Deși în Rusia conduc azi nostalgicii Uniunii Sovietice care au instituit un cult oficial pentru Stalin, iar guvernul polonez își are originile în mișcarea anticomunistă Solidaritatea.

Guy Verhofstadt a susținut lovitura contra statului de drept dată de USL în 2012, iar acest lucru ar fi trebuit să provoace o oareșce timiditate în rândul acelei prese românești care consideră importantă lupta anticorupție din România, atunci când preia fără discernământ retorica membrului ALDE în privința valului de nazism din Polonia și minciunile acestuia privind reforma Justiției pe care o face guvernul conservator de la Varșovia – de fapt, o reformă similară celei începute de Monica Macovei în România.

Verhofstadt, aliatul penalilor din România în 2012 și cel perceput azi, tot în România, drept una dintre cele cea mai importante voci ale luptei anticorupție, este una dintre vocile puternice și eficiente care rostogolesc fake news și conspiraționism apocaliptic despre Polonia.

Ceea nu vă spune presa este că Verhofstadt este dat exemplu de politician aflat în conflict de interese fiind europarlamentar și, totodată, strâns legat de firmele belgiene Sofina și Exmar, așa cum reiese din Paradise Papers. Iar Exmar e legată, la rândul ei, prin strânse relații de business, cu… GAZPROM!!!! Încă de pe vremea când era prim-ministru al Belgiei, Verhofstadt făcea vizite la Putin și la Gazprom (având acolo și întâlniri la care presa nu era binevenită), și i se părea ok dacă Gazprom achiziționa o parte din infrastructura belgiană de distribuție a gazului.

Așadar, Verhofstadt, care îl apăra pe Ponta în 2012, îi face „putiniști” pe polonezii lui Jaroslaw Kaczynski (al cărui frate, Președintele Poloniei, Lech Kaczynski, a murit la Smolensk, în Rusia, în condiții încă neelucidate), cei care fac eforturi deosebite pentru a-și întări, cu ajutor american, capacitatea de apărare militară împotriva Rusiei și pentru a scăpa de dependența de gazul rusesc.

Alte reflectări din presa românească ale evenimentelor dedicate Centenarului Independenței Poloniei:

  • „Liderii Poloniei, alături de fasciști, la marșul centenarului independenței”, titrează Realitatea, acuzând liderii polonezi ca ar fi „spijinit extremiștii”.
  • „Liderii eurosceptici şi grupurile de extremă dreapta au marcat centenarul independenţei Poloniei”, titrează Mediafax despre marșul „care a implicat grupuri de extremă dreapta şi activişti neo-fascişti din Italia” – este vorba de Roberto Fiore, pro-rus autointitulat „fascist”, care în urmă cu doi ani a semnat cu Partidul România Unită, al lui Bogdan Diaconu, un „acord de colaborare„.
  • „Potrivit unor surse, au fost fluturate şi steaguri ale formaţiunii italiene Forza Nuova. Şeful acesteia, Roberto Fiore, care se autocalifică drept fascist”, scrie Deutsche Welle România, într-un articol intitulat, la fel de înșelător, „Partidul guvernamental al Poloniei aniversează cu naţionaliştii”.
  • „În timp ce la Paris, Macron şi Merkel lansează un apel liderilor mondiali pentru a se uni împotriva naţionalismelor, la Varşovia grupuri de extremă dreapta au mărşăluit pentru a celebra cei 100 de ani de la recuprearea independenţei Poloniei, cântând sloganuri rasiste şi însoţiţi de bannere ofensive”, scrie EVZ într-un articol intitulat „Miting uriaş în Polonia! DREAPTA în marş la Varşovia: TULBURATĂ de petarde, sloganuri şi cântece rasiste„.
  • Apoi vine g4media.ro, care ne anunță din titlu că „Naționaliștii extremiști și guvernul de la Varșovia organizează două marșuri pe același traseu de Ziua Independenței Poloniei„. G4media.ro menționează faptul că guvernul Poloniei s-a distanțat și a condamnat extremismul (nu pomenește măsurile luate de ABW, menționate mai sus), dar ne lămurește că, de fapt, intențiile ascunse ale guvernului Poloniei sunt altele: „Mulți critici au acuzat jocul duplicitar al guvernanților de la Varșovia, care, oficial, se distanțează de naționaliști, dar de fapt îi acceptă și protejează chiar”. „Mulți critici” spun asta, trebuie să fie adevărat!
  • „Preşedintele Duda a ţinut un discurs în faţa extremei drepte la marşul pentru sărbătorirea independenţei Poloniei”, titrează adevarul.ro. Apoi aflăm, nu doar că la marș au fost prezenți extremiști, dar acesta e chiar „organizat de grupuri naţionaliste şi de extremă-dreaptă”… iar organizatorul fiind, acum, Guvernul Poloniei, trageți dumneavoastră concluzia.
  • Cei de la Digi24 au fost, de departe, cei mai îndrăzneți, descriind evenimentul, în totalitatea lui, drept „Marș al extremiștilor de dreapta” care au intonat „imnuri naționaliste” (este vorba, evident, despre imnul Poloniei și despre cântece patriotice, a căror intonare, ne sugerează Digi24, este semn de „extremism de dreapta”, chiar și cu ocazia aniversării a 100 de ani de la dobândirea Independenței țării.
sursă imagine: Alexandru Supeanu, Facebook

UPDATE Anca Cernea:

În realitate, să vă spunem noi cum a fost: ca în bancul cu Radio Erevan, „nu era o Volgă, era o bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat”.

De fapt, Germania și Franța sunt țări care au un număr mare de extremiști de dreapta, neonaziști și antisemiți violenți, iar problema nu face decât să crească. În timp ce în Germania au loc mari festivaluri neonaziste, bazate pe structuri bine organizate, deja cu o veche tradiție, fenomene pe care autoritățile nu sunt în stare să le împiedice, iar crimele cu caracter antisemit înregistrează creșteri dramatice, care îi sperie și pe guvernanți, în timp ce și în Franța, actele cu caracter antisemit au crescut în ultima vreme cu 70%, evreii din această țară trebuind să o părăsească, dacă vor să fie în siguranță, papagalii din presa românească se întrec în plecăciuni în fața Germaniei și Franței, dar urlă isteric împotriva polonezilor care, culmea!, și-au permis să marcheze Centenarul Renașterii Poloniei printr-un marș patriotic, organizat de Guvern și Președinție!

Cum e povestea cu Marșul Independenței în Polonia v-am mai spus.

"Provocări rusești" – Anca Cernea explică incidentele de la marșul de la Varșovia de Ziua Independenței

Pe scurt, lucrurile stau așa.

Polonia are două sărbători naționale, una la 3 Mai, Ziua Constituției și una la 11 Noiembrie, Ziua Independenței.

În urmă cu vreo zece ani, mici grupulețe naționaliste au început să sărbătorească Ziua Independenței, 11 nov, printr-un marș. Grupulețele respective se revendică de la tradiția politică a lui Roman Dmowski, personalitate istorică importantă în contextul redobândirii independenței Poloniei după Primul Război Mondial, dar marcată de aspecte controversate, între care convingerea că Polonia trebuia să fie aliată cu Imperiul Rus. În contrast cu această tradiție, Partidul Lege și Dreptate, fondat de frații Kaczynscy, face referire la o alta, mai importantă, aceea a Mareșalului Pilsudski, adversar politic al lui Dmowski (și rival personal al acestuia), animat de o cu totul altă viziune asupra securității și alianțelor Poloniei (ideea de bază fiind Intermarium).

Grupulețele naționaliste – atenție, naționaliste nu înseamnă neonaziste, oricât ne-ar fi de antipatice – de care vorbim, sunt nesemnificative în Polonia din punct de vedere electoral. Au în Seim (Parlament) un singur reprezentant, Robert Winnicki, și acesta ajuns acolo datorită faptului că a fost pus pe listă de rocker-ul Pawel Kukiz, altfel Winnicki nefiind în stare să obțină pe cont propriu numărul necesar de voturi. Prin contrast, Partidul Lege și Dreptate guvernează în Polonia din 2015, pentru că a câștigat alegeri. În Seim Winnicki se remarcă prin opoziția față de PiS, pe care îl acuză, de exemplu, că susține sancțiuni împotriva Rusiei și nu împotriva Israelului.  Winnicki nu e de acord cu prezența militară americană în Polonia – prezență pe care guvernul PiS se străduiește din răsputeri să o asigure. Aceste lucruri și multe altele ne duc, nu numai pe noi, de la ILD, ci și pe polonezi, la ideea că grupulețele în chestiune ar putea fi marionete putiniste (din prostie sau din alte motive tenebroase).

Așadar, marșurile organizate de aceste grupulețe, și, în general, acțiunile, și însăși existența acestor grupuri, erau de obicei ignorate de polonezi. Până în 2009, când Gazeta Wyborcza, trompeta marxismului cultural din Polonia, le-a făcut reclamă, isterizându-se asupta „pericolului fascist” reprezentat de ele și enervând astfel pe cei care sunt deja imunizați față de propaganda stângistă a acestui ziar. De atunci, la marșuri au început să participe mult mai mulți cetățeni. Deși majoritatea participanților erau pașnici, în timpul guvernării Platformei Cetățenești, PO (stânga liberală) Marșul Independenței a fost mereu marcat de incidente, pe care autoritățile fie nu au fost capabile să le prevină, fie că le-au provocat chiar ele. Date fiind aceste antecedente, Partidul PiS obișnuia de mulți ani să celebreze Ziua Independenței la Cracovia, și nu la Varșovia, pentru a nu fi amestecat, ca imagine, în asemenea context.

Anul acesta, fiind și anul Centenarului, era de așteptat ca marșul să ia proporții. Primărița Varșoviei, Hanna Gronkiewicz Waltz, de la PO, a interzis marșul. Aceasta nu însemna nicidecum că marșul nu se mai ținea. Însemna doar că s-ar fi ținut fără protecția forțelor de ordine.

Soluția oferită de Președintele Andrzej Duda și de guvernul condus de Prim-Ministrul Mateusz Morawiecki a salvat situația. Marșul Independenței a fost anul acesta patronat de Președinție și Guvern, implicând toate instituțiile Statului. Apelul lansat de Președinte și Guvern a fost ca acest eveniment să fie trăit cu bucurie și cu pace de către polonezi, indiferent de simpatiile sau antipatiile politice, uniți la aniversarea celor 100 de ani de când țara lor a revenit oficial pe harta Europei.

E interesant de remarcat că grupulețele naționaliste, care organizau marșul de obicei, în loc să se bucure că, de astă dată, Președintele și Guvernul se angajează în organizare, s-au supărat foc, pesemne, că PiS le ia copyright-ul (au avut loc negocieri, până la sfârșit lucrurile s-au calmat). Între timp, justiția a anulat hotărârea Hannei Gronkiewicz Waltz de a interzice marșul, întrucât aceasta îngrădea, în mod cu totul nejustificat, dreptul de a manifesta, un drept constituțional al cetățenilor.

Opoziția PO, Donald Tusk, toate mass media nemțești de limbă polonă (pentru că presa din Polonia se află în cea mai mare parte în mâinile concernurilor germane), precum și toată stânga de pe planetă s-au întrecut în apeluri la boicot, îngrijorări și avertismente împotriva Marșului Independenței 2018. PO a anunțat că organizează o manifestare separată.

Și iată, a venit Ziua Independenței.

Marșul a fost un succes indiscutabil. Nu s-au înregistrat niciun fel de incidente. Nici mai mult nici mai puțin decât un sfert de milion de polonezi au participat, cu familiile, la această sărbătoare. Au venit cu steaguri alb-roșii și au cântat cântece patriotice, arătând lumii că nu le e rușine de țara lor și de istoria lor, dimpotrivă, sunt mândri de ele. Nu a fost în mod explicit o manifestațe a unui grup politic sau a altuia. Dar este evident că această participare masivă și entuziastă constituie o dovadă asupra sprijinului polonezilor pentru o politică patriotică. Polonezii au arătat că nu le pasă de părerea unor Verhofstadt, și nu au de gând să ceară voie de la Merkel și Macron pentru a-și sărbători Ziua Națională așa cum cred de cuviință, mai ales că acum era vorba și de marea aniversare a Centenarului.

În schimb, la mitingul „alternativ” al PO nu s-a dus nimeni – liderii acestei formațiuni au avut de ce să regrete amarnic decizia pe care au luat-o, făcându-se de râs.

În încheiere:

Cum va fi învins comunismul

0

Când Gingis Han a atacat prima oară China, bănuia că împăratul puternicei dinastii Jin nu va veni la timp în ajutorul celor din Xi Xia, pe care urma să ii atace cu hoardele sale. După ce i-a învins hoarda mongolă s-a revărsat și asupra celor din teritoriile Jin, pe care i-a masacrat, le-a distrus orașele, le-a ras întreaga țară. A urmat o perioadă neagră în istorie, aproape 10% din întreaga populație a planetei de atunci pierind de mâna mongolilor. Aproape toată Asia și parte din Europa au fost trecute prin foc de războinicii sălbatici. Totul s-ar fi putut opri fără urmări atât de tragice dacă cei din spatele marilor ziduri ale Chinei ar fi înțeles că civilizația lor avansată nu îi poate apăra per se dacă nu ies să atace inamicul, timp în care să își și elimine trădătorii. După războiul mongolilor și stăpânirea acestora, la peste 1000 de ani, a venit rândul altor însetați de sânge să atace și să distrugă comparabil bună parte din populația lumii.

Războiul comunismului cu lumea va rămâne probabil în istorie ca Războiul de o sută și cine știe câți ani de acum înainte. Război total, de multe ori civil, cu victime ce au acoperit jumătate de planetă. Un război cu Răul travestit în Bine pentru mințile slăbite. Război hibrid, în care bună parte din legiunile inamice nu poartă însemnele părții pentru care luptă, în care Lumea Liberă a avut mereu partizani ai stângii în spatele frontului atacându-i centri nervoși și devastând tot ce le pică în mână, în care trupele regulate de sub steagul cu stea roșie apar când și când, cu schimbări de ritm și pauze lungi care au dat sentimentul lumii libere că războiul acesta se poate tempera sau că e pe sfârșite. Nimic mai fals. Un război continuu, cu un număr imens de nevinovați uciși, cu popoare înfometate, cu șiruri nesfârșite de refugiați, cu populații dislocate.
Fără să fie un război al ateismului cu lumea spirituală, a folosit în schimb permanent și la intensitate mare ateismul militant. A fost și este mai degrabă un război al unei religii satanice, cu o eshatologie rudimentară, dus împotriva întregii lumi libere. Un război al Răului pentru controlul total al minții. Homo sovieticus era cel care nu mai gândea deloc în afara regulilor partidului. Un război în care comuniștii ucid și torturează fără restricții, iar lumea liberă dezbate ce reguli ale Convenției de la Geneva are de respectat. Scopul final-un matrix-gulag universal.

Să ne închipuim ce ar fi dacă cineva din lumea liberă ar decide să servească comuniștilor un tratament cât de cât simetric, după propria lor rețetă: arestări, condamnări grele, gulag spre exterminare, execuții la volum mare. Nu s-a întâmplat, nu se poate întâmpla: lumea liberă e în bună parte creștină, are reguli și e bine că e așa, asta ne deosebește de ei. Dar ce nu are lumea liberă și îi este absolut necesar, este Manualul de Luptă împotriva lor și vointa de termina definitiv cu ei. Manualul cu setul de reguli după care să poată fi făcută o Internațională care să li se opună peste tot comuniștilor. Împotriva chemării generale la luptă a comuniștilor, în toată lumea, nu există de 150 de ani niciun răspuns care să conteze în timp, peste tot. Monstrului comunist pluricefal i se taie degeaba câte un cap, la răstimpuri. Ce ar fi fost dacă, după căderea comunismului în URSS și Europa, Statele Unite ar fi rezolvat problema Cubei presand-o până ar fi cedat, apoi i-ar fi urmărit pe agenții comuniști din toată America Latină, recomandând țărilor unde se aflau să îi extradeze ca să îi aresteze și judece pentru trădare, terorism si crimele făcute? Un Guantanamo pentru comuniști nu a fost făcut niciodată, dar mai mult ca sigur că nu ar mai fi existat Forumul de la Sao Paolo, unde s-a hotărât să se meargă înainte cu comunismul în America Latină după căderea URSS și marele dezastru umanitar din Venezuela nu ar mai fi avut loc. Oamenii din Brazilia, Bolivia, Nicaragua și Columbia ar fi dus o viață mult mai ușoară dacă războiul împotriva comuniștilor era purtat așa cum trebuie cu un dușman atât de periculos și de perfid.

Ce ar fi fost dacă după prăbușirea comunismului în Europa am fi avut un Nürnberg al comuniștilor? Am avut doar cateva procese minore ale comunismului, comuniștii având cu foarte mici excepții imunitate absolută. Au putut în câțiva ani să se regrupeze, să se adune în partide politice mainstream, au parazitat și încurcat partide care nu aveau nici o treabă cu comunismul sau erau de-a dreptul anticomuniste. Acum sunt iar peste tot, în toată Europa. În partide, în media, în universități, în biserici.

Nimeni nu a răspuns serios lungului marș comunist prin instituții, cu nimic. La înghițirea universităților, la atacurile și infiltrarea Bisericii, la ocuparea instituțiilor media, la monopolul pretins asupra vieții artistice, la mișcarea generală coordonată de ocupare a principalelor instituții ale lumii libere în timp – nu i s-a răspuns în niciun fel coordonat, serios. Ici-colo voci disparate au atras atenția, dar nu au putut face mare lucru când comuniștii le-au replicat cu atacuri concertate. Foarte rar s-a găsit vreo organizație ori persoane dispuse să ducă un război total împotriva infiltrării comuniste în societate. Și când s-a găsit cineva să facă asta nu a făcut-o pentru o perioada prea lungă, unul dintre motive fiind și lipsa susținerii politice cauzată de atacurile presei virusate care, până la Trump, a cam dat tonul și temele opiniei publice. McCarthy este încă privit în Statele Unite, de prea mulți, ca un personaj mai degrabă negativ.

Un caz special a fost cel al lui Olavo de Calvalho, o armata puternică formată dintr-un om, o voce ce părea singură dar care a atras aliați și a ridicat o țară întreagă împotriva comuniștilor. Brazilia și lumea întreagă îi datorează multe lui Carvalho, cel care al cărui nume a devenit simbol al luptei anticomuniste din America Latină. „Olavo tem razao” (Olavo a avut dreptate) a fost unul dintre cele mai puternice sloganuri de lupta împotriva comunismului în Brazilia, luptă câștigată la scor mare. În jumătatea din Europa ocupată de comuniști se spunea că „X a avut dreptate” când era vorba despre comuniști, de regulă după ce lupta era pierdută… Asta spune multe despre cât de eficientă a fost lupta lui Olavo de Carvalho.

Dacă acum în Statele Unite, la Casa Albă, este un om care gândește cum trebuie față de marele pericol, iar în America Latină comunismul pare a fi în remisie după pierderea Braziliei și apropiatul colaps al regimului din Venezuela, după ce Bolivia dă semne clare că vrea să scape de Morales și ai lui și, exceptând China, comunismul nu mai are nicăieri susținere militară serioasă, nu înseamnă că războiul s-a sfârșit. Nici pe departe. E nevoie la fel de mult ca oricând de Manualul după care să fie dusă lupta anticomunistă, care să ducă la agregarea unei mișcări internaționale care să identifice și să atace centrele de comandă și propagandă ale acestui cancer ideologic. Comuniștii vor reveni într-o formă sau alta. Nu trebuie să îi așteptăm. Trebuie mers pe terenul lor, luptat cu ideile lor și cu ei până când vor deveni definitiv inofensivi, iar lumea va avea liniște până la venirea următorului Mare Rău.

ACP

Neintelectualii

8

Continuă să mă uimească felul în care e folosit termenul „intelectual”, faptul că sunt numiți intelectuali ori, în fine, intelectuali ai stângii, niște inși care au doar o minimă înțelegere a lumii în care trăiesc, care văd totul printr-un filtru îngust ce distorsionează ciudat inclusiv lucrurile cele mai simple, care sunt în același timp de o cruzime mult peste cea animalică dar perfect disimulată și motivată de „rezistența/lupta împotriva opresiunii”. Intelectuali!

„Comunismul e bun” gândesc ei și de multe ori o și spun, chiar dacă ideologia asta nenorocită a ucis peste o sută de milioane de nevinovați și a înfomentat jumătate din lume nu cu multă vreme în urmă, lucruri pe care e de așteptat să le știe oricine. Ei le știu dar nu le înțeleg, pur și simplu. Nu pricep că nu merge mai nimic în comunism în final, că toată lumea ajunge invariabil să sufere în lagărul stângii. Disonanța asta cognitivă poate fi explicată printre altele și de intelectul tulburat, dar oamenii ăștia sunt, da, numiți intelectuali.

Stalin era și el un intelectual – știa ceva teologie, era nelipsit de la teatru, cititor constant al gazetelor literare, mare consumator de muzică simfonică. Beria, Jdanov, alte lumini întunecate ale comunismului sovietic erau, la rândul lor, mult mai educați și mai rafinați decât Stalin, așadar intelectuali cu ceva clasă. Hitler, artist aspirant. Reinhard Heydrich, cunoscut și ca „Macelarul din Praga” era fiul celui care înființat Conservatorul din Halle. Chiar și Ceaușescu își dorea să fi fost intelectual – participa la unele ședințe ale Uniunii Scriitorilor, se întâlnea cu scriitorii în biroul lui și se chinuia cu câte un text ori cu câte o poezie servită de Păunescu ori Vadim și alții asemeni. Păunescu și Vadim, intelectuali, nu-i așa?

E cutremurătoare fotografia cu Sartre și Simone de Beauvoir ascultându-l, sorbindu-i cuvintele derbedeului ucigaș Guevara, în postură de învățăcei, probabil după ce ordonase câteva execuții sumare ori arestări arbitrare. Mai mult, oamenii știau că sunt fotografiați, că imaginea aceea o să fie folosită de propagandă și că o să rămână, o să fie văzută în timp. Acesta e intelect liminar. Este neinteligență la limită clinică.

Până acum nu s-a schimbat nimic. „Intelectualii” de la Podemos au consiliat regimul comunist din Venezuela până când țara a ajuns la comunismul clasic – crime, arestări, înfometare, lipsuri inimaginabile în lumea liberă, care au dus la un exod nesfârșit al celor care lasă totul numai că să scape din iadul marxistoid. Zilele trecute ONU raporta că au ieșit deja din Venezuela peste 3 milioane de refugiați. Pablo Iglesias Turrion, figură centrală a Podemos, predă politologie la Universitatea Complutense din Madrid, dar l-a admirat pe Chavez și l-a susținut pe Maduro ca și cum nu avea habar ce e comunismul. Imbecilitatea morală e una, dar nici cognitiv nu are cum să stea bine un om ca el și toți asemeni lui. Oamenii știu, în mare majoritate acum, ce e comunismul. El știe că lumea cam știe ce e comunismul. În condițiile astea îl susține, îl predică, și pentru asta are etichetă de „intelectual al stângii”. La noi cei care au înființat partidul Demos, alți susținători ai comunismului și admiratori ai celor din Podemos al căror model vor să îl urmeze, sunt numiți, da, tot „intelectuali ai stângii”.

Era o anecdotă despre gay – cu sute de ani în urmă cei prinși erau condamnați la moarte, cu zeci de ani în urmă erau arestați și condamnați, cu câțiva ani în urmă erau doar amendați, acum îmi e frică să nu devină obligatoriu să devii gay. Similar, dar fără glumă acum, cu foarte multă vreme în urmă cred că era probabil mai greu să fii numit om al cărții și să fii știut ca susținător al unei utopii rudimentare care să fie practic și o nebunie criminală. Acum, se pare, e musai să ai o slăbiciune pentru stânga extremă, să fii practic simpatizant al comunismului dacă vrei să ai recunoașterea colectivă, ca intelectual, a grosului celor cărora le place să fie numiți așa. Și totul devine mai trist când, până la urmă, s-a ajuns ca să fie numiți intelectuali în special neisprăviții fără vreo calificare ori vocație pentru ceva folositor, cu cunoștințe aproximative dar cu păreri despre orice, care au absolvit studii care nu dezvoltă vreo abilitate utilă, logoreici și/sau grafomani, activiști ai tuturor cauzelor ori subdiviziunilor stângii. Stânga a consacrat cunoașterea aproximativă – activistul stângii „știe” anatomie, biologie pentru că vorbește convins despre sex versus gen, geologie pentru că „știe” cum e cu gazele de șist, de exemplu, fizică, de toate. Are cunoștințe și convingeri teologice chiar dacă e ateu sau agnostic, e drept, bazate pe un text evanghelic imaginar. Vrea să fie respectat ca unul înobilat de lecturi și cunoștințe care dau o întelegere superioară, dar poartă bască proletară. Vrea confortul „gulerelor albe” dar pretinde că duce viața gulerelor albastre. Toate trebuie să i se cuvină, poate spune orice, are carte blanche din principiu pentru că e intelectual. Stiți ce spunea Ernu despre gulag (pâârț) si ce spun alții ai stângii despre lagărele naziste. Intelectual public de adevăratelea pentru că e al Stângii.

Sunt convins, știind bine toate acestea, că oamenii aceștia trebuie numiți în alt fel. Măcar pentru a nu fi mânjit cu oximoronul toxic un cuvânt care desemna ceva onorabil…

ACP

Supremația militară aeriană a Americii rămâne neschimbată în anii care vor urma

2

Generația a cincea a avioanelor de luptă este cea mai promovată și discutată parte a avangardei tehnologice militare a momentului. Reprezentată în special de avioanele americane F-22 Raptor și F-35 Lightning produse de Lockheed Martin și Boeing, dar și de avionul chinezesc Chengdu J-20 și de avionul rusesc Sukhoi Su-57, ar trebui să fie nu numai niște arme foarte eficiente, dar și o forță fantastică de descurajare a inamicilor care vor trebui să lupte împotriva lor. Faptul că sunt invizibile ori aproape invizibile pe radar e una dintre cele mai cunoscute caracteristici ale lor. Insă dintre toate avioanele enumerate, doar americanele F-22 și F-35 sunt în producție, au fost deja prezente pe câmpul de luptă în mai multe misiuni importante, niciunul nu a fost doborât de inamici, se vând și sunt foarte căutate. Problemele de proiectare, dezvoltare și producție ale avioanelor F-22 și F-35 despre care a scris presa în multe rânduri, au fost in bună parte reale – costurile programului au fost imense, durata a fost mult mai mare decât era programat, au avut loc multe accidente, rezultând într-un salt salt tehnologic impresionant.

F-22 a fost conceput pentru a înlocui și surclasa avioanele F-15 și F-16, destinat în exclusivitate armatei americane, iar F-35 a fost proiectat și construit cu mai mulți parteneri externi, fiind destinat și exportului către țările aliate. Costurile suplimentare au făcut ca programul de dezvoltare și producție să fie ajustat de mai multe ori, ajungându-se ca, în 2009, să se ia decizia, prin votul Senatului, de înghețare a proiectului F-22. Obama însuși a cerut oprirea producției, susținând că Statele Unite va avea de luptat numai in războaie mici, limitate, astfel că nu mai merită făcută cheltuiala pentru înzestrarea armatei americane cu un avion multirol atât de scump…

Ulterior, președintele Obama a mai declarat și că militarii și cetățenii americani au de pierdut dacă se mai alocă bani de la Apărare pentru avioanele F-22, care sunt prea avansate și nu au adversari comparabili, deci nu e nevoie de ele! În consecință, s-a hotărât că, de la un număr gândit inițial de 700 de avioane F-22, să se oprească producția la 187. Realitatea era că avioanele americane din generația a cincea sunt scumpe câtă vreme sunt produse în puține exemplare, iar de îndată ce vor începe să fie produse în număr mare, să înlocuiască majoritatea flotei americane de avioane de luptă, costurile vor scădea drastic. Însă administrația Obama și presa democrată păreau că nu doresc în mod deosebit ca armata americană să rămână și pe viitor net superioară adversarilor, și că nu îi deranjează o lume multipolară în care Rusia și China să aibă puteri apropiate de Statele Unite în domeniul militar și nu numai…

În timpul în care noile avioane americane erau larg și insistent criticate în lumea politică și în presă ca fiind mult prea scumpe și nu tocmai necesare, rușii și chinezii lucrau în ritm accelerat la conceperea și producerea unor avioane similare, nereușind însă să obțină ceva cât de cât apropiat că performanțe, ca tehnologie. Rușii au conceput avionul Su-57 (T 50 PAK FA), care e vizibil inferior tehnologic lui F-22 în ceea ce privește posibilitatea de a fi invizibil pe radar și care, deși rușii spun că a fost testat în Siria, mai are o cale lungă de străbătut până să ajungă o armă eficientă, gata de luptă. Inițial și India participase la programul Su-57 (T50 PAK FA), dar după 11 ani de colaborare cu rușii și sume uriașe investite, guvernul de la New Delhi, sătul de felul în care se lucrează cu Moscova, de cheltuielile crescânde și de înțelegerea că avionul rezultat nu o să fie atât de grozav cum este promovat de ruși, s-a retras pur și simplu din colaborare la începutul anului. Rușii sunt singuri acum cu un proiect care arată, după toate semnele, că ii depășește, dar pe care Kremlinul îl vrea finalizat, cu avionul în dotarea armatei, gata de luptă, până în 2020.

China are de asemeni probleme mari, avionul lor, Chengdu J-20, fiind într-o evidentă inferioritate tehnologică ca aparat invizibil pe radar, fiind și echipat până acum cu niște propulsoare slabe, rusești sau autohtone, pentru că rușii nu exportă motoarele avioanelor de luptă de ultimă generație. În toamnă presa a fost anunțată că, în sfârșit, s-a reușit realizarea unui motor chinezesc care ar avea o putere comparabilă cu cea a lui F-22 și care nu se topește când funcționează, cum se întâmpla până acum cu motorul chinezesc WS15 destinat să înlocuiască motoarele mai slabe cu care evolua avionul Chengdu J-20. Acum, în noua echipare, avionul chinezesc urmează să treacă printr-o serie de teste extinse, ceea ce va duce la recuperarea distanței față de avioanele americane la numai aproximativ 20 de ani

Chiar și Iranul ar încerca să construiască un avion invizibil, de generația a cincea, numai că ei încă nu au ajuns în anii ‘70 în domeniul avioanelor de luptă și, din cât se pare, nici nu vor ajunge curând – aparatul prezentat de Teheran ca avion de lupta invizibil, de generația a cincea, a fost numit de presa internațională „a total joke„.

F-35 era tocat în presa occidentală, rusă, chineză și de oriunde, țări ca Israelul cumpărau deja avionul și îl foloseau cu mult succes în luptă. Turcia, care a participat la programul de producere al F-35, a făcut eforturi diplomatice extraordinare să nu îi fie blocat accesul la cumpărarea avionului din cauza conduitei politice a lui Erdogan. Ultima lovitură de senzație a venit însă din Europa – Belgia a anunțat intenția de a cumpără 34 de avioane F-35, lucru care i-a înfuriat pe toți politicienii adepți ai „armatei europene”. La sfârșitul lunii octombrie, premierul belgian Charles Michel a făcut public rezultatul evaluării începute în martie 2017, în urma căreia s-a ajuns la concluzia că cel mai bun candidat pentru înlocuirea flotei învechite de F-16 este criticatul F-35. Emmanuel Macron a spus că regretă decizia Belgiei, care vine împotriva intereselor europene, iar Jean Dominique Giuliani, care conduce Robert Schuman Foundation, un think tank european, a declarat AFP că decizia Belgiei este o alegere neeuropeană, e mult mai mult decât o palmă dată apărării Europei, e ceva cumplit…

Vestea bună, în schimb, pentru cei care doresc o armată europeană înzestrată numai cu echipamente de luptă europene vine din Canada – Trudeau ar dori pentru armata canadiană avioane franceze Rafale ori Eurofighter Typhoon, chiar dacă au fost și firme canadiene care au lucrat la programul F-35, probabil pentru a se alătura preaputernicei armate care ar fi condusă de la Bruxelles.
În momentul de față, în lume, în unitățile militare americane și ale câtorva țări aliate, sute de avioane F-22 și F-35 sunt defașurate, confirmând superioritatea absolută a armatei americane.

ACP

Ce trebuie să știi despre Jair Bolsonaro, președintele conservator al Braziliei, ca să nu pari prost

14

Articolul de mai jos a fost tradus în portugheză de Elpídio Fonseca: O que precisas saber acerca de Jair Bolsonaro, o presidente conservador do Brasil, para não pareceres estúpido.

Motto:

„Dacă Bolsonaro e atât de rău, de ce toate crimele lui sunt viitoare, în timp ce ale adversarilor lui sunt deja dovedite cu lux de amănunte în istoria trecută și prezentă?” (Olavo de Carvalho)

Pentru a înțelege contextul, vă rugăm revedeți și „Olavo are dreptate”, publicat în aprilie 2015.

Jair Messias Bolsonaro este al 38-lea Președinte al Braziliei

Jair Messias Bolsonaro, candidatul Partidului Social-Liberal (PSL, de fapt, un mic partid conservator) l-a învins în cel de-al II-lea tur al alegerilor prezidențiale din Brazilia pe candidatul Partidului Muncitorilor (PT, de fapt, un mare partid comunist), Fernando Haddad.

Victoria lui Bolsonaro se datorează reconquistei culturale a Braziliei, în care cel mai mare merit îi revine unui singur om, aceluiași Olavo de Carvalho, care de decenii scrie, ține cursuri, conferințe, înfruntând de unul singur minciuna, prostia și reaua-credință ce păreau invincibile, deschizând ochii generațiilor de brazilieni și formând o nouă elită intelectuală – într-o țară cât un continent în care, practic, domnea cu totul marxismul cultural. Nu întâmplător, în toate protestele anticomuniste din Brazilia din ultimii ani, la care participă milioane de oameni, adesea întâlnim sloganul „Olavo tem razão”, „Olavo are dreptate”.

Există și un hit muzical cu acest refren, dedicat cărții best-seller a lui Olavo de Carvalho din 2013, „O Mínimo que Você Precisa Saber para não Ser um Idiota” („Minimumul ce trebuie să știi ca să nu fii idiot”).

Minimul ce trebuie spus despre campania electorală din Brazilia 2018 este acesta:

Bolsonaro l-a învins pe Haddad în ciuda tentativei de asasinat căreia candidatul PSL, care deja conducea detașat în toate sondajele, i-a fost victimă în plină campanie, supraviețuindu-i printr-o minune, mai bine zis, printr-o serie de minuni.

Evident, în aceste condiții, candidatul nu și-a putut duce mai departe, personal, campania. Mitingurile electorale au continuat însă, cu și mai mare determinare, la ele participând doar candidatul la postul de Vicepreședinte, Generalul Mourão, și fiii lui Bolsonaro – primii trei fiind și ei foarte activi în politică: respectiv Eduardo, avocat, polițist, deputat în Congresul Federal pentru São Paulo (deputatul cel mai votat din istorie), Flávio, avocat, deputat statal pentru Rio de Janeiro și Carlos, inginer, ales local municipal la Rio de Janeiro.

Tentativa de asasinat împotriva lui Bolsonaro face ca victoria lui să nu fie doar neobișnuită, ci unică în istorie. Deși inițial în presa braziliană și mondială s-a relatat câte ceva, peste acest eveniment central al campaniei, ca și peste făptaș, Adélio Bispo de Oliveira, s-a așternut imediat, ca prin farmec, ceața grea a tăcerii și a uitării.

Atentatul rămâne însă elefantul din cameră, mare de iese prin tavan, dar ignorat de toți dăștepții de comentatori și analiști care se fofilează cu greu pe lângă el, făcându-se că nu-l văd. Ei speră că, trecându-l sub tabu, elefantul ăsta, care le strivește în picioare bunătate de narațiune, chiar va înceta în mod real să mai existe. În schimb, delirează despre elefanți verzi pe pereți, isterizându-se pentru imaginare-pericole-potențiale asociate victoriei lui Bolsonaro. Condamnă victima unei crime reale pentru pretinse-posibile-crime-virtuale.

Această atitudine nu înseamnă doar participare la o nedreptate, ea are implicații mult mai grave, pentru că acțiunea de diabolizare care a precedat atentatul împotriva lui Bolsonaro a slujit ca un soi de pregătire a terenului (ca și în cazul Președintelui Poloniei, Lech Kaczynski, mort la Smolensk, în explozia avionului recent reparat la atelierele unui curtean de-al lui Putin, Oleg Deripaska, unde fusese trimis de guvernul Tusk). După ce se face atâta tărăboi împotriva unui om politic, intervine desensibilizarea, nimeni nu se va mai mira că un tip atât de „controversat” a murit de moarte năpraznică.

Din fericire, în cazul lui Bolsonaro, asasinatul fizic a eșuat. La milimetru. Dar asta nu scade cu nimic responsabilitatea tuturor celor care au participat și participă în continuare la ritualul asasinatului moral. Vorbele au consecințe. Aviz papagalilor care se ocupă cu asta în limba română și poate nu sunt destul de inteligenți ca să-și dea seama în ce se bagă.

Bolsonaro a învins deși PT, la scurt timp după ce câștigase puterea pe cont propriu (în 2010, dar PT guverna în coaliție încă din 2003), s-a grăbit să introducă în Brazilia sistemul de urne electronice din Venezuela.

Este vorba de un sistem dialectic și științific, bazat pe principiul formulat de un celebru savant sovietic, cunoscut sub numele de Iosif Visarionovici Stalin: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”; funcționează cu un soft fermecat în care votezi cu cine vrei și din care iese cine trebuie. Așa că PT a furat ca în codru (codru mare, Mato Grosso), de atunci, la toate alegerile. Inclusiv la cele din 2018.

Mulți sunt de părere că, dacă nu se fura, Bolsonaro ar fi câștigat din primul tur. Dar a câștigat în cel de-al II-lea, în ciuda urnelor electronice, pentru că totuși, Brazilia nu este încă atât de distrusă de comunism ca Venezuela. În Brazilia, comuniștii PT erau mult mai puțin siguri pe Armată, nu și-ar fi putut permite să scoată tancurile în stradă, ca tovarășii lor de la Caracas, pentru a strivi uriașele proteste ce s-ar fi declanșat, cu siguranță, dacă frauda electorală în favoarea PT ar fi mers chiar până la nerușinarea de a-l proclama învingător pe Haddad.

E interesant de menționat aici că, într-un document de partid din 2016, PT chiar își făcea autocritica pentru a nu fi reușit să controleze cu totul instituții-cheie, ca Armata, Procuratura și Poliția Militară. Acest document este o dovadă indiscutabilă a caracterului antidemocratic al PT, care regretă, de fapt, că nu a reușit să-și pună copita comunistă pe grumazul statului de drept.

Față de asemenea ambiții de control total al Partidului asupra Statului, PSD-ul lui Dragnea pare inocent ca „Șoimii Patriei”.

Dar de astfel de mărunțișuri nu îi veți auzi pe Cărtărescu și pe amicii lui îngrijorându-se. Probabil că nici n-a auzit de ele. Important e să te pronunți.

Faptul că nația îl voia pe Bolsonaro era evident, chiar și pentru PT. În ultimele săptămâni de campanie, milioane de brazilieni au participat la evenimente electorale organizate spontan în favoarea candidatului conservator, constituind cele mai mari adunări care au avut loc vreodată în istoria acestei țări în favoarea vreunui candidat.

Sursa și mai multe imagini

În schimb, mitingurile PT, mai mici ca dimensiuni, erau mult mai costisitoare ca buget, pentru că adepții erau aduși pe bani, cu autobuzele partidului, exact cum se face la PSD.

De aceea, unul dintre sloganele anti-PT este „eu vim de graça”, „eu am venit pe gratis”.

O deosebire izbitoare dintre manifestațiile pro-Bolsonaro și cele ale PT este gama coloristică. PT folosește ca simboluri (cum altfel?) steaguri roșii, stele roșii cu cinci colțuri, mutra lui Che Guevara. În schimb, suporterii lui Bolsonaro și, în general, milioanele de manifestanți anti-PT din ultimii ani se îmbracă numai în culorile steagului brazilian, verde-galben, subliniind cu mândrie faptul că „steagul nostru nu va fi niciodată roșu”.

Caracterul explicit anticomunist al acestor mișcări din Brazilia nu pare a avea corespondent în alte țări latino-americane, cu excepția Columbiei. În Argentina, de exemplu, „dreapta” lui Macri este liberală, se interesează în primul rând de economie, nu prea se ocupă de idei (și când se ocupă, o cam ia la stânga). Nici chiar în Venezuela opoziția nu e propriu-zis conservatoare, în accepțiunea reprezentată de Bolsonaro, ci mai degrabă e vorba de grupări diverse, de la liberali la social-democrați, mai toți, până la urmă, de stânga. Conștientizarea mult mai clară, de către brazilieni, a naturii comuniste a răului de care suferă țara lor și continentul întreg se datorează în cea mai mare măsură filozofului Olavo de Carvalho. Influența gândirii lui se manifestă de altfel și în Columbia, unde are discipoli și unde a fost invitat să țină conferințe.

Faptul că adversarii lui Bolsonaro simțeau deja cum le fuge pământul de sub picioare a devenit foarte vizibil spre sfârșitul campaniei electorale din 2018, când liderii PT au început să schimbe costumația, lăsând acasă tricourile roșii și îmbrăcându-se și ei în verde-galben. Ba mai mult, au început să pozeze cu familiile – ei, care au combătut din răsputeri familia burgheză, impunând obsesiv agenda LGBT și ideologia de gen în Brazilia, pe banii contribuabilului brazilian, cel mai frecvent, acest contribuabil fiind creștin, după cum spun statisticile.

Ba încă și mai mult, candidații PT au început și ei, ca PSD-iștii, să se filmeze prin biserici, ei, care până acum, cât timp s-au aflat la putere, au făcut totul ca să distrugă credința și morala creștină. Însă această pioșenie de ultimă oră a fost too little too late. Nimeni nu i-a mai crezut. Ba chiar au trezit și mai mare indignare, pentru că Haddad, marxist cultural, militând explicit pentru construirea „societății erotice”, și Manuela d’Avila, candidata PT la vicepreședinte, comunistă fără jenă, chiar mândră de asta, ambii s-au dus într-o duminică la Sf. Liturghie catolică, înfigându-se și la Sf. Împărtășanie, fără însă a fi dat vreun semn că, înainte de a o face, s-ar fi căit de păcatele comise, măcar de cele publice; altfel spus, în văzul credincioșilor, au mai adăugat la ele un sacrilegiu. Și tot degeaba.

Bolsonaro l-a învins pe Haddad deși, de decenii, PT a are sub controlul său toate mass media din Brazilia. Bolsonaro nu a beneficiat decât de entuziasmul nenumăraților săi sprijinitori voluntari de pe rețelele de socializare. Aceștia au tot lansat și schimbat între ei mesaje de sprijin improvizate. Iată, un exemplu:

Exasperată de intensitatea acestor acțiuni spontane de mobilizare a cetățenilor (la fel cum sunt exasperați pesediștii de mișto-ul pe care îl facem noi pe Whatsapp de Dragnea și de Dăncilă, și îi caută explicații delirant-conspiraționiste), tabăra comunistă PT, prin mass media mainstream – în acest caz, ziarul Folha de São Paulo – a lansat acuzația că oameni de afaceri favorabili lui Bolsonaro ar finanța aceste inițiative. Dacă era adevărat, aceasta ar fi constituit o încălcare a legii, deoarece în Brazilia este interzisă finanțarea directă, de către donatori, a unor acțiuni de sprijin paralele cu campania, nedeclarate în bugetul oficial al acesteia.

S-a încercat astfel a se crea un pretext pentru blocarea candidaturii lui Bolsonaro, nu numai pentru 2018, ci și pentru 2022! PT a cerut aceasta Tribunalului Suprem Electoral TSE – care a și deschis o investigație. În urma acesteia, TSE a respins acțiunea PT ca nefiind întemeiată pe niciun fel de probă, ci doar pe speculațiile jurnaliștilor de la Folha de São Paulo.

În ciuda concluziei TSE, povestea se rostogolește în continuare, o găsim peste tot în presa internațională și probabil va sta la baza versiunii comuniste a istoriei alegerilor braziliene din 2018, care va încerca astfel să delegitimeze victoria lui Bolsonaro.

În orice caz, campania electorală din 2018 este un examen picat pe linie de mass media mainstream din Brazilia, care iese din această confruntare pierzându-și și ultima fărâmă de credibilitate.

Lista numeroaselor fake news împotriva lui Bolsonaro este prea lungă ca să o epuizăm aici. Campania electorală nu a făcut decât să le intensifice. Vom cita doar câteva, mai tipice:

  • Bolsonaro ar fi amenințat-o cu moartea pe fosta sa soție. În cele din urmă, fosta soție a ieșit public și a infirmat cu indignare această poveste (video), lansată în principal de Folha de São Paulo.
  • Bolsonaro ar disprețui femeile, negrii, în special pe „quilombolas” (locuitori din „quilombos”, comunități ce descind din sclavii care au reușit să fugă de pe plantațiile din Brazilia, înainte de abolirea sclaviei în 1888), pe indigeni și pe „nordestinos” (locuitorii din Nord-Est, regiunea cea mai săracă a Braziliei).
  • Păi, cum spunea Olavo de Carvalho, dacă ar fi așa, atunci ar însemna că Bolsonaro disprețuiește cel puțin 80% din populația Braziliei (care este un mozaic de culori, relativ puțini dintre cetățeni putând spune că sunt 100% albi sau negri, amestecul etnic fiind mult mai generalizat decât, să zicem, în SUA).
    Și atunci nu înțelegem cum de a ieșit Președinte, cu peste 55% din voturile exprimate, cum de a fost votat de aproape 58 de milioane de cetățeni.
    Dacă Bolsonaro e rasist, cum de Președintele Federației Quilombolas din Statul Pará (nordul Braziliei) a anunțat oficial sprijinul pentru candidatura acestuia la Președinție? 
  • Dacă Bolsonaro e machist, cum de s-a bucurat de cel mai mare procent de sprijin printre femei, dintre toți candidații din primul tur (printre care se număra și o femeie, Marina Silva)?
Jair Bolsonaro, pe primul loc în rândul votanților femei, cu 24% (sursa: sondaj IBOPE)
Jair Bolsonaro, pe primul loc în rândul votanților de culoare/metiși, cu 28% (sursa: sondaj IBOPE)

Bolsonaro e „homofob”

Această etichetă i se atribuie pentru că deputatul federal Jair Bolsonaro a fost mereu un răspicat apărător al familiei, pronunțându-se ferm împotriva „căsătoriei gay” și protestând vehement împotriva îndoctrinării LGBT a copiilor în școală și pornografiei predate minorilor sub titlul de „educație sexuală”.

Printre altele, Bolsonaro a protestat împotriva proiectului lui Haddad, de pe vremea când acesta era ministrul PT al Educației, proiect denumit „trusa gay”/„școala fără homofobie”, adresat elevilor din clasele mici și conținând planșe și filmulețe cât se poate de sugestive, alcătuite cu sârg de „experți” de la ONG-uri specializate LGBT, ale căror eforturi au fost sprijinite cu sume colosale din banii contribuabililor (scandalul a ieșit până la urmă atât de mare, încât Președintele Dilma Rousseff a blocat proiectul).

În filmulețul de mai sus l-ați văzut pe Bolsonaro prezentând o cărțulie care, în milioane de exemplare, a ajuns în bibliotecile școlilor. Chipurile, ea se adresează elevilor de peste 12 ani. Dar fiind în bibliotecă, desigur, au avut acces la ea și copii mai mici.

Acum, iată cum este descrisă această atitudine a lui Bolsonaro într-un articol de pe PSnews, de care vom mai vorbi:

Apărător al „valorilor”, aliat al evangheliştilor ultraconservatori, fostul militar vrea să acţioneze asupra educaţiei, întărind studierea matematicii, ştiinţelor şi limbii portugheze, „fără îndoctrinare şi nici sexualizare precoce”. O referire la obsesia unei părţi a dreptei dure, convinsă că şcolile braziliene pervertesc copiii cu idei marxiste şi iniţierea în sexualitate.

Stabiliți singuri dacă acea cărțulie, din imagine, justifică indignarea zecilor de milioane de părinți de elevi brazilieni, dacă paginile acelea sunt adecvate pentru copii, sau toată povestea se reduce la „obsesia unei părți a dreptei dure”. Și mai stabiliți dacă e bine sau e rău că Bolsonaro vrea ca școala să-i învețe pe copii să scrie și să socotească, în loc să le bage în cap sex și marxism.

Revenind la acuzația de homofobie, credem că cel mai potrivit e să ilustrăm povestea tot cu imagini. Iată aici un un talk-show în care gazda, Danilo Gentili, îi pune lui Bolsonaro întrebarea direct: „multă lume crede că nu poți să stai aproape de un gay, ai vreun prieten gay?”, la care acesta răspunde: „sunt aici, lângă tine, acum”, „îmi dau un pupic?”

Alegerea Căpitanului Bolsonaro ca Președinte al Braziliei „riscă să readucă dictatura militară”

Din CV-ul lui Jair Messias Bolsonaro aflăm că el a studiat la prestigioasa Academia Militar das Agulhas Negras (West Point-ul brazilian), unde a fost admis în 1974 (când pentru cele 38 de locuri s-au prezentat 40.000 candidați) și a absolvit-o în 1977, specializându-se ca ofițer de artilerie.

A parcurs cu brio cursuri de parașutism și de scafandru (pe bune, nu ca Putin) și Cursul de Educație Fizică al Armatei. A ajuns la gradul de căpitan. În 1988 a condus un protest împotriva salariilor mici din armată. A fost și arestat pentru 15 zile. A fost acuzat că a plănuit să pună o bombă, pentru a atrage atenția asupra problemei salariilor ofițerilor – dar a fost declarat nevinovat de Tribunalul Suprem Militar. Jair Bolsonaro a rămas militar în rezervă al Forțelor Armate Braziliene.

Deși perioada în care Bolsonaro a fost militar activ coincide în parte cu perioada guvenării militare din Brazilia (1964-1985), nici măcar comuniștii cei mai nerușinați nu-i pot reproșa că ar fi comis vreun abuz împotriva drepturilor cuiva.

Coechipierul lui Bolsonaro, candidat la postul de Vicepreședinte, Generalul Hamilton Mourão, a fost, în schimb, acuzat de Haddad că l-ar fi torturat, în timpul guvernării militare, pe cântărețul Geraldo Azevedo (pe baza afirmațiilor acestuia din urmă). Fake news ușor de dărâmat, întrucât generalul Mourão avea 16 ani la data pretinsă a comiterii faptei (1969) și a intrat în armată abia 3 ani mai târziu. Așa fac istorie comuniștii.

Ceea ce este însă important de subliniat, ceea ce deosebește fundamental poziția lui Bolsonaro, de exemplu, de aceea a dreptei din Chile sau din Spania, este că brazilianul știe foarte bine istorie și nu cedează nici măcar un milimetru în fața pretenției comuniste de a-și impune narațiunea privind trecutul recent. Acest refuz de a lăsa comuniștilor istoria se datorează în cea mai mare măsură influenței gândirii lui Olavo de Carvalho asupra lui Bolsonaro și asupra acelei Brazilii care s-a recunoscut în el, l-a susținut și l-a ales.

Spre comparație, iată cum s-a pierdut (mai bine zis, nu s-a dat) bătălia pentru istorie în Spania; vedeți și aici.

Nu ne propunem să facem aici o monografie a guvernării militare braziliene. Vă vom da însă câteva informații pe care nu le prea găsiți în mass media.

Fidel Castro în vizită în Brazilia, João Goulart la dreapta lui Castro (stânga pozei).

Ca și în alte țări latino-americane, în anii 1960, sovieticii și cubanezii au organizat în Brazilia grupuri teroriste comuniste – „guerrilheiros”, cum le plăcea să se numească, indivizi antrenați de cubanezi ca să practice „lupta armată”, adică atacuri cu bombe, omoruri, jafuri, în ideea de a declanșa un război revoluționar care să aducă la putere un regim comunist, ca cel din URSS. Nu este adevărat că „lupta armată a fost un răspuns la dictatura militară”. Gherilele existau deja în Brazilia, așteptau doar semnalul Moscovei ca să declanșeze războiul civil. Președintele de atunci, João Goulart, era comunizant și pro-castrist, dar la acea vreme societatea braziliană nu era de partea comuniștilor, dimpotrivă, era extrem de alarmată de alunecarea spre comunism și cerea Armatei să intervină.

Demiterea, în 1964, a Președintelui João Goulart, ca și, ulterior, alegerea în locul acestuia a Generalului Humberto de Alencar Castelo Branco, s-au făcut prin votul Congresului Național. De asemenea, toți generalii care au urmat apoi la Președinția Braziliei au fost aleși, e adevărat, nu direct, ci de către Congres (dar și după încheierea perioadei de guvernare militară, în vremea democrației, Președintele Tancredo de Almeida Neves a fost ales tot indirect, de către Congres).

Armata a preluat puterea în 1964. Au avut loc lupte, arestări, s-a lăsat cu morți și dispăruți. Numărul morților și dispăruților guvernării militare din Brazilia, cf. unor calcule care nu pot fi bănuite de părtinire în favoarea militarilor, s-a ridicat la peste 400.

Nu zice nimeni că asta e frumos, sau că printre victimele militarilor nu s-au putut număra și oameni nevinovați. Jair Bolsonaro subliniază însă că e greu de imaginat cum puteai să combați grupuri marxist-leniniste violente, înarmate până în dinți de către sovieto-castriști, folosind doar flori și cuvinte frumoase.

„Comisia adevărului” numită de Președinta Dilma Rousseff, alcătuită din oameni de încredere ai PT, nu și-a îndreptat câtuși de puțin atenția asupra crimelor comise atunci de comuniști – de exemplu „execuțiile” ordonate de „tribunale revoluționare”. Nici nu s-a interesat, de exemplu, de sursele de finanțare ale comuniștilor – de banii cu care erau alimentați prin filiera Fidel Castro, sau de cei primiți de Lula însuși, ca sponsorizare pentru PT, de la… Colonelul Gaddafi, din Libia. În aceste condiții, rolul „comisiei adevărului” s-a redus la obișnuita rescriere a istoriei de către comuniști.

E cazul să ne gândim însă ce s-ar fi întâmplat dacă în Brazilia ar fi câștigat în anii 60 comuniștii, ca în Cuba.

Păi, să aplicăm regula de trei simplă: dacă în Cuba, la aproximativ 7 milioane de locuitori, regimul comunist a omorât cel puțin 5.000 de oameni, imediat ce a luat puterea, în 1959, (câți au mai omorât de atunci și până în prezent, numai Dumnezeu știe, întrucât nici dacă am avea acces la toate arhivele, tot nu am putea fi siguri că i-am numărat pe toți), să se calculeze câți oameni ar fi omorât comuniștii în Brazilia, care număra în 1964 vreo 80 milioane de locuitori. Ar fi murit aproape 60.000 de oameni. Totuși, ar fi fost mai rău în varianta comunistă, nu credeți?

Execuții în Cuba

Mai sunt și alte diferențe semnificative.

În Cuba, regimul comunist a instalat imediat teroarea și controlul total al Statului asupra culturii și asupra tuturor aspectelor vieții sociale.

În Brazilia, deși exista, formal, cenzură, militarii le-au lăsat comuniștilor pe mână cultura, universitățile și mass media – ca să stea cuminți și să nu mai pună bomba, să nu omoare lumea, mai bine să se joace frumos în acel țarc (a cărui importanță strategică scăpa înțelegerii generalilor).

Urmările acestei miopii a militarilor, așa cum arată Olavo de Carvalho, au fost dezastruoase pe termen lung, întrucât astfel, comuniștii au putut lua puterea politică mai târziu, prin alegeri democratice, după ce ocupaseră mai întâi, așa cum i-a învățat Gramsci, hegemonia culturală.

Dar să revin la comparația dictaturilor.

Pe vremea militarilor, brazilienii puteau călători în străinătate, puteau să aibă pașaport, puteau să plece și să vină, fără opreliști. Nu cred că e nevoie să vă mai spun eu că nu același lucru s-a petrecut cu cubanezii, e suficient să ne amintim de nenumărații balseros care și-au pierdut viața încercând să scape de fericirea comunistă de pe insula-închisoare.

În Brazilia, urmăriți, supravegheați, persecutați de către dictatură, erau vreo 2.000 de indivizi, din 80-90 de milioane, adică numai cei suspectați de activități împotriva regimului. Nu toată populația, ca în țările comuniste.

În timpul regimului militar din Brazilia, economia a înflorit, zeci de milioane de brazilieni ieșind din sărăcie sub guvernarea Generalului Medici. Nici măcar în starea de criză economică gravă, în care se află țara acum, după peste 10 ani de guvernare comunistă, situația din Brazilia nu se compară cu mizeria sinistră din Cuba, mizerie care este și ea o formă de represiune.

La alegerile din Brazilia 2018 s-au confruntat următoarele două opțiuni:

Jair Bolsonaro și Fernando Haddad
  • Haddad, care declară convingeri democratice, dar în același timp reprezintă un partid strâns asociat cu alde Castro, Chavez și teroriștii de la FARC din Columbia. Haddad asumă și apără linia ideologică a marxismului, cea care a produs, peste tot unde a fost impusă, dictaturi sângeroase, ducând la moartea a peste 100 milioane de oameni în secolul XX; cea care și acum inspiră regimuri ce terorizează, torturează și omoară, în țări precum China, Coreea de Nord, Cuba, Venezuela, Nicaragua, Bolivia.
  • Bolsonaro, militar în rezervă, care își declară sprijinul pentru Statul de drept, democratic, constituțional, refuzând totodată să condamne guvernul militar brazilian – un guvern responsabil, în cel mai rău caz, de moartea/dispariția a 400 de oameni, un sistem politic ce a încetat de mult timp să mai existe și care nici măcar la vremea lui nu aspira la un control total asupra societății, nu aparținea vreunei structuri de putere supranaționale, nici nu avea un substrat ideologic coerent definit, nici măcar un minim consens asupra orientării anticomuniste (v. de exemplu atitudinea favorabilă a Generalului Ernesto Geisel față de regimurile comuniste din Angola și Mozambic).

Care dintre cei doi candidați risca în mod real să ducă Brazilia în dictatură? Pentru care dintre cele două candidaturi ar trebui mass media serioase, iubitoare de libertate, să-și dubleze vigilența?

Care dintre candidaturi ar trebui să-i îngrijoreze pe intelectualii civici din spațiul românofon? Ca să-i ajutăm să se decidă, le reamintim acestora definiția onestității intelectuale, formulată astfel de Olavo de Carvalho: „să nu pretinzi că știi ceea ce nu știi, și să nu te faci că nu știi ceea ce știi foarte bine”.

„Bolsonaro vrea escaladarea violenței” 

Gleisi Hoffman, actuala președintă a PT, a avertizat în acest sens, adăugând că, dacă Bolsonaro câștigă, „o să ajungem ca în SUA”.

Hm, asta n-ar fi rău, am spune noi, dat fiind că în SUA numărul de omucideri e mult mai mic decât cel din Brazilia, unde a depășit cifra de 60.000 pe an.

În Brazilia, ca și în SUA, cetățenii pot deține arme. Dintotdeauna. Guvernul militar nu le-a luat dreptul la arme, precum au făcut regimurile comuniste în toate țările în care au deținut puterea. Dar comuniștii de la PT au făcut tot ce au putut pentru a îngrădi acest drept prin taxe, birocrație, tot felul de piedici în legislație și mari programe de dezarmare – era vorba, desigur, de dezarmarea oamenilor cinstiți, că doar bandiții nu or fi fraieri să se dezarmeze; și, prin definiție, ei nu se lasă impresionați de legi.

Jair Bolsonaro este pentru dreptul cetățenilor cinstiți de avea arme și de a le folosi când aceasta se justifică, în propria apărare sau în apărarea familiilor lor. Acesta este unul dintre principalele sale puncte de program, extrem de important, având în vedere că, sub domnia PT, banditismul, narcotraficul și violența în general au adus cifra omorurilor la înălțimile susmenționate – comuniștii limitând substanțial posibilitățile poliției de a combate criminalitatea și ușurând mult pedepsele infractorilor, ceea ce a încurajat aceste plăgi. Bolsonaro este pentru o cât mai severă aplicare a legii și pentru întărirea autorității și forței poliției și justiției.

Problema siguranței cetățeanului este în Brazilia atât de gravă încât umbrește orice alte probleme, inclusiv sărăcia, șomajul, calitatea slabă a educației, accesul insuficient la servicii medicale. Atitudinea fermă a lui Bolsonaro față de criminalitate, sprijinul pentru dreptul cetățenilor de a avea arme și de a face uz de ele cf. legii, faptul că este militar, la fel ca și Generalul Mourão, au fost printre primele motive pentru care multe milioane de brazilieni i-au dat votul.

Afișul de mai sus spune: „Discursul de ură” al lui Bolsonaro este adresat bandiților. Dacă te simți deranjat, îmi pare foarte rău să-ți spun, dar cred că ești unul dintre ei.

Bolsonaro l-a învins pe Haddad, deși mass media mainstream de pe toată planeta se tot dau de ceasul morții în ultimul timp, neputând să doarmă de grija democrației din Brazilia, „amenințate” acum de cel puțin „controversatul”, „neoliberalul”, „iliberalul”, „autoritarul”, „populistul”, acest „Trump tropical”, „homofobul”, „machistul”, dacă nu chiar „extremistul”, „fascistul”, „rasistul”, „nazistul” Bolsonaro.

La fel se procedează în cazul guvernului actual din Polonia. Cum spunea europarlamentarul polonez, Prof. Ryszard Legutko, această pletoră de adjective „strică cuvintele”. Unii dintre termenii citați mai sus sunt creații lexicale special ticluite ca armă ideologică („homofob”). Alții însă, sunt termeni serioși, care ar trebui să-și păstreze încărcătura satanic-macabră (de ex. „nazist”), dar prin folosirea inadecvată și abuzivă sunt aduși în derizoriu și ajung să nu mai însemne nimic, în afară de un semnal dat haitei de stângiști, ca să știe pe cine să latre (citiți Olavo de Carvalho: Istericii la putere și animalizarea limbajului)

Și, ca întotdeauna, marii jurnaliști, intelectualii civici, experții de fițe din România maimuțăresc plini de zel această isterie adjectivistă, ca să existe și ei, să fie în rând cu lumea bună.

De exemplu, „Libertatea” îl face pe Președintele Braziliei recent ales (cu vreo 58 de milioane de voturi) „cel mai respingător lider din lume”.

Ce ziceți, nu e cam ieșită din scală expresia, pentru un președinte abia ales? Ce le-o fi făcut Bolsonaro ăstora de la Libertatea, de li se par mai atrăgători lideri ca Putin, ăia din China și ăia din Iran, Kim Jong Un, Castro, Maduro, Ortega, Assad, toți fiind băieți cu vechime în posturi și cu straturi groase, suprapuse, de sânge mai uscat și mai proaspăt pe mâini? Ce știu jurnaliștii de la Libertatea despre Bolsonaro? Or fi încercat să se apropie de el și i-a „respins”?

Alt titlu, de astă dată de pe PSnews: „Alegeri prezidențiale în Brazilia: moderatul Fernando Haddad vs. candidatul extremei drepte, Jair Bolsonaro”; în text, la un moment dat, PSnews citează Le Monde ca sursă. Dacă te duci pe link, vezi că și Le Monde minte de stinge, dar minte totuși mai cu furculița. PSnews întrece vârtos „modelul occidental” din care se inspiră, încercând parcă să-și compenseze complexul de inferioritate, depășind planul la corectitudine politică înfulecată, de astă dată cu polonicul. În Le Monde măcar, „moderația” lui Haddad ne este prezentată ca o autodescriere a acestuia, nu ne este băgată pe gât ca informație obiectivă: „Fernando Haddad, fost ministru al educației, care se descrie ca fiind moderat”. Dar PSnews știe sigur că Haddad chiar este „moderat”, nu e vorba doar că se crede el așa.

Nu avem timp să vă expunem contribuția teoretică a lui Fernando Haddad la dezvoltarea socialismului științific, deși ar merita. Dar vă veți prinde imediat cât de „moderat” este Haddad, după ce vă dăm câteva simple informații.

Haddad este, printre altele, autorul următoarelor cărți și articole:

  • O Sistema Soviético e sua decadência („Sistemul Sovietic și decadența sa”), Scritta Editorial, São Paulo, 1992 – în care susține că Uniunea Sovietică nu a reprezentat adevăratul socialism și deci experimentul ar trebui încercat din nou, dar de data asta pe bune;
  • Em defesa do socialismo („În apărarea socialismului”), Editora Vozes, Petrópolis, 1998 – titlul vorbește de la sine; în carte, autorul propune o lectură a Capitalului lui Marx, în lumina gândirii Școlii de la Frankfurt și a lui, F. Haddad, astfel încât socialismul să nu mai dea chix și de data asta.
  • Alte titluri ale oprerelor lui Haddad, pe care le citez fără a considera necesare alte explicații: Desorganizando o consenso, Vozes, Petrópolis, 1998; Sindicatos, cooperativas e socialismo, Editora Fundação Perseu Abramo, São Paulo, 2003; Trabalho e Linguagem para a Renovação do Socialismo, Azougue Editorial, Rio de Janeiro, 2004;”, Tempo Social, número 9 (2), 1997; Habermas: herdeiro de Frankfurt?, Novos Estudos Cebrap, n.48, 1997. Teses sobre Karl Marx, Estudos Avançados, USP, 34, 1998; Toward the redialectization of historical materialism, Cultural Critique, University Of Minnesota Press, n. 49, Fall, 2001; Dialética Positiva: de Mead a Habermas, Lua Nova, Lua Nova 2003, n.59.

Pe scurt, avem în față un „moderat”, ca toți marxiștii.

Față de grosolănia marxist-clasică a lui Lula, Haddad ar trebui de fapt considerat și mai periculos, tocmai pentru că pe el marxismul cultural l-a învățat să-și camufleze radicalismul în spatele unor fraze complicate, anestezice (citiți Mises Brazil: Fernando Haddad, um autodeclarado marxista adepto da Escola de Frankfurt).

Pentru cine tot nu a înțeles unde se situează Haddad, pe o scală de la dictatură la democrație, să mai explicăm: omul a candidat la Președința Braziliei din partea, PT, partid membru fondator al Forumului de la São Paulo (internaționala comunistă continentală, înființată de Lula și Fidel Castro în 1990 „pentru a recupera în America Latină ceea ce s-a pierdut în Europa de Est”), partid care a finanțat intens, din banii munciți de brazilieni, următoarele dictaturi: Angola, Congo, Cuba, Gabon, Guineea Ecuatorială, Venezuela, Zimbabwe.

De partea cealaltă, Bolsonaro, „cel de extremă dreaptă” este, din punct de vedere doctrinar, un discipol al lui Olavo de Carvalho. Olavo de Carvalho a fost marxist în adolescență, a și fost și arestat pe vremea guvernului militar. În prezent, el este, poate, cel mai important gânditor conservator contemporan. Cine a citit scrierile sale despre mentalitatea revoluționară știe foarte bine în ce termeni severi denunță el deopotrivă comunismul, nazismul, islamismul și toate celelalte forme de fanatism ideologic. Olavo de Carvalho: Mentalitatea revoluționară

Dar cine nu a citit și totuși îndrăznește să-și dea cu părerea despre Olavo de Carvalho, făcându-l „fascist”, n-are decât să-și ia răspunsul filosofului brazilian – de aici (v. video).

Mai adăugăm că, spre deosebire de Haddad cel „moderat”, Bolsonaro, „extremistul”, este un bun prieten al Statelor Unite și al Statului Israel.

Asociația Sionistă Brazilia-Israel ASBI a emis un comunicat în care a protestat vehement contra etichetării lui Bolsonaro drept „nazist” și și-a manifestat sprijinul pentru el. ASBI arată că această acuzație, disproporționată și isterică, adusă lui Bolsonaro și alegătorilor săi, lovește într-o bună parte a comunității iudaice care este astfel jignită. În același comunicat, citim că ASBI se pune la dispoziția familiei Bolsonaro pentru organizarea de evenimente.

Și tot la capitolul „extremism de dreapta” să mai spunem că Bolsonaro a promis, acum deja a anunțat, că va muta ambasada Braziliei de la Tel Aviv la Ierusalim. Cetățenii brazilieni care au votat în Israel l-au ales pe Bolsonaro cu peste 77%.

Bolsonaro cu fiii săi în Israel

Relațiile economice ale Braziliei, care privilegiază actualmente, pe criterii ideologice și nu economice, schimburile cu țări guvernate de tovarăși comuniști ai PT, ca Bolivia, Nicaragua și alte dictaturi comunistoide precum cele susmenționate, Bolsonaro le vrea resetate și re-orientate în principal către SUA, Israel, Japonia și Coreea de Sud.

Bolsonaro este un adept al pieței libere și al restrângerii cheltuielilor și birocrației guvernamentale. Numărul de ministere al guvernului Bolsonaro va fi de 15 (da, ați citit corect, c i n c i s p r e z e c e). Acum, Brazilia are 29 (cam cât România). Președintele ales vrea să privatizeze tot ce se poate privatiza.

Cum poate fi acuzat același om politic atât de „neoliberalism” și „ultracapitalism”, cât și de „nazifascism”?

Unde vedeți, în cazul lui Bolsonaro, proiectul de concentrare a puterii și idolatria Statului, care ar trebui să caracterizeze nazifascismul, (dacă dătătorii cu părerea ar avea habar despre ce vorbesc)? Nu cumva găsim aceste trăsături tocmai la PT?

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Olavo de Carvalho (@olavodecarvalho) pe

Avem așadar un tip care și-a asumat în scris apărarea socialismului și un altul care nu a scris și nu a zis niciodată nimic în apărarea nazismului. Un tip care se simte bine între dictatorii cei mai sângeroși de pe planetă și un tip care se simte bine în SUA, Israel, Japonia. Care e extremist și care nu e? 

Bolsonaro l-a învins pe Haddad deși cheltuielile de campanie ale stângii „muncitorești” PT, cele declarate până acum, au fost de 20 ori mai mari decât cele ale „neoliberalului” Bolsonaro. Diferența de buget, dar și de atitudine, s-a manifestat vizibil cu prilejul drumurilor candidaților în campanie, drumuri care, în acea țară cât un continent, au fost parcurse de „muncitorescul” Haddad în luxoase avioane private, iar de „neoliberalul” Bolsonaro în avioane obișnuite de linie, alături de cetățenii normali, de al căror contact Bolsonaro nu se ferea, fie că îi erau susținători sau adversari.

Avionul lui Haddad (sursa)

Poate era mai bine ca Bolsonaro să fi fost mai prudent în contactele sale cu mulțimile pentru că acum vine partea cea mai dură și mai semnificativă a istoriei:

Atentatul

Jair Bolsonaro înjunghiat în timpul campaniei electorale, 06/09/2018. sursa foto

La data de 6 septembrie 2018, în timpul unui miting electoral în localitatea Juiz de Fora din statul Minas Gerais, Jair Bolsonaro a fost înjunghiat.

Cuțitul, măsurând 25 de cm, i-a intrat pe jumătate în abdomen, provocându-i o hemoragie masivă, pierderea fiind de cca 2 litri de sânge (40% din volumul circulant), prin multiple leziuni intestinale, care au fost urmate de peritonită.

Prima minune a fost aceea că atacul a fost mult atenuat de intervenția promptă a unui polițist militar care a deviat lovitura, deși nu a reușit să o împiedice cu totul. Fără această intervenție, Bolsonaro ar fi fost ucis pe loc.

A doua minune a fost că, datorită eficienței polițiștilor și datorită atitudinii cooperante a mulțimii de oameni prezenți la miting, s-a reușit evacuarea imediată a rănitului la spitalul Santa Casa din mica localitate, unde a ajuns tocmai când echipa de medici se pregătea să plece acasă – era cu puțin înainte de ora 16.00.

Bolsonaro, operat după înjunghiere. sursa foto

După prima intervenție și stabilizarea pacientului, el a putut fi transportat la São Paulo, unde a suferit o a doua, la Spitalul Evreiesc Albert Einstein:

sursa foto

Aceasta a fost urmată de complicații – ocluzie intestinală, pricinuită de apariția unei colecții purulente, fiind nevoie de încă o intervenție.

În cele din urmă, Jair Bolsonaro a scăpat cu viață, deși mult slăbit și încă departe de a fi complet restabilit.

sursa foto

În noiembrie este programată o nouă operație, pentru suprimarea colostomei și restabilirea tranzitului intestinal normal.

Episodul dramatic al atentatului și emoția pricinuită în rândul sprijinitorilor lui Bolsonaro de riscul foarte concret de a-l pierde au fost aproape total ignorate de mass media internațională. În universul sud-american, oamenii sunt obișnuiți să-și manifeste fără rezerve emoțiile. Ele chiar nu erau greu de observat. Trebuie o doză însemnată de nesimțire pentru a trece cu vederea sute de mii de oameni care plâng și se roagă împreună pentru un om în care și-au pus speranța, un om a cărui viață e în grav pericol, tocmai pentru că a avut curajul să spună și să facă pentru ei ceea ce așteptau de la el. O formă de manifestare a emoției trăite în acele momente a fost cea muzicală. Iată un exemplu, creația lui Veneco, un rapper negru, refugiat în Brazilia din Venezuela, pe care îl puteți auzi cântând această piesă, împreună cu fiul său:

(El Veneco n-o fi știind că Bolsonaro e „dușmanul negrilor și al refugiaților”?)

Iată câteva informații despre atentat, pe care nu prea le găsiți, decât dacă știți portugheză și vă orientați în blogosfera braziliană. Veți judeca singuri dacă sunt relevante sau nu. Și dacă era sau nu de datoria mass-media să vi le spună și să le analizeze:

Cu ceva timp înainte de atentat, pe rețelele de socializare, tot soiul de stângiști discutau pe față cum că Bolsonaro „trebuie omorât”.

Tot cu ceva timp înainte, un individ pe nume Adélio Bispo de Oliveira, șomer de ani de zile și fără venituri, îl urmărea pe Bolsonaro, călătorind după el în lung și în lat prin acea țară, cum spuneam, mare cât un continent, și având bani de avion, precum și de cazare, în diferitele localități în care candidatul PSL își ținea evenimentele de campanie. Când a fost arestat, șomerul Adélio avea patru telefoane celulare și un notebook – două celulare erau la el, restul device-urilor erau în camera lui de la pensiunea unde stătea. Poliția a stabilit însă că Adélio frecventa zilnic și un centru internet din oraș, aceasta sugerând că anumite comunicări prefera să nu le facă prin telefon. Șomerul avea și carduri bancare, iar cineva îi tot alimenta conturile cu sume de bani. Nu știm cine.

Imediat ce Adélio a fost arestat și a recunoscut fapta, au apărut la poliție 4 (patru) avocați, aterizând cu toții în mica localitate Juiz de Fora. Avocații, de categorie grea, de la cea mai scumpă firmă de avocatură din statul Minas Gerais, s-au prezentat rapid să-l asiste pe făptaș la interogatoriu. Putea să vină doar unul. Puteau să vină doar doi. Sau trei. Au venit toți patru. Mai întâi au spus că fac asta pro bono. Apoi au spus că îi plătește un binefăcător care vrea să rămână anonim. Apoi au spus că îi plătește o anumită biserică. Dar acea biserică a dezmințit ferm orice legătură cu cazul. Până la urmă, tot nu știm cine îi plătește. Dar e clar că e vorba de cineva care nu se zgârcește, plătește oricât trebuie, așa încât Adélio să aibă parte de cea mai bună asistență avocățească și să nu se simtă părăsit. Poate că, dacă s-ar simți părăsit, Adélio s-ar pune pe ciripit și cine știe pe cine ar da în vileag…

Între timp, patroana pensiunii la care se cazase Adélio în Juiz de Fora a murit, la scurt timp după ce apucase să dea o primă declarație la poliție. Se știe că femeia avea cancer, poate o fi murit din cauza bolii. Dar iată că, nu peste mult, a mai murit și un client al pensiunii care stătea acolo la vremea sejurului lui Adélio. Se pune întrebarea dacă nu este totuși cam ciudată această creștere bruscă a mortalității din jurul faimoasei pensiuni din Juiz de Fora.

Deși probabil ați văzut prin presă teoria că Adélio Bispo de Oliveira ar fi acționat de nebun, de capul lui, totuși, el trebuie să fi avut complici, pentru că, la momentul arestării, adică imediat ce l-a înjunghiat pe Bolsonaro, arma crimei deja nu se mai afla la el. Cuțitul însângerat a fost găsit mai târziu, aruncat lângă o tarabă din piața unde a avut loc atentatul.

Primul interogatoriu al făptașului a fost filmat și publicat pe youtube. Din el se vede că individul e orientat, coerent, nimic nu pare patologic în comportamentul lui. Povestea cu nebunia, rostogolită de media mainstream filocomuniste (din nou, scuze de pleonasm), nu se confirmă, pare a fi menită doar să pună capăt întrebărilor privind conexiunile politice ale lui Adélio și posibilitatea ca cineva să fi comandat această crimă.

Adélio nu era străin de preocupări politice. Acest „lup solitar” avea o pagină de facebook cu 15.558 de seguidores. Postările lui arată clar convingerile lui „de stânga”. Nu că ar fi de mirare propensiunea stângistului pentru asasinat. Dar e important să subliniem ce ideologie îl anima, pentru că atentatul comis de el a avut caracter politic și e clar cine ar fi profitat, ce formațiune politică ar fi avut cel mai mult de câștigat dacă el ar fi reușit să-l omoare pe Bolsonaro.

Mai mult, Adélio avea și contacte sus-puse printre politicieni. În data de 6 august 2013, numele lui apare înregistrat că ar fi intrat în clădirea Congresului din capitala Brasilia, dar nu știm la cine s-a dus, cu cine s-o fi întâlnit dintre aleși, pentru că înregistrările de pe camerele de supraveghere s-au șters între timp.

Cred că sunteți de acord că aici sunt mai multe mistere ce ar trebui dezlegate, mai multe fire sugerând că Adélio putea fi doar un executant, teleghidat și finanțat de altcineva. Foarte posibil, de cineva din politică. Și deci, dacă există acest autor moral, cum arată indiciile, atunci găsirea lui este nu doar de importanță criminalistică și judiciară, ci de importanță politică și istorică.

În general, indiferent cu cine ținem în Brazilia, o minimă onestitate intelectuală ar trebui să ne determine să fim de acord că: 1. toate lucrurile acestea meritau măcar să fie expuse și discutate, urmând ca unele ipoteze să fie infirmate, altele confirmate, și astfel să ne apropiem de adevăr, precum și că: 2. treaba jurnalistului nu e să bage astfel de chestiuni sub covor, în timp ce umflă altele, fie inventate cu totul, fie cu un miez real, dar distorsionate.

Oricum am lua-o, dacă în cursul campaniei electorale a avut loc un asemenea eveniment, el trebuie să ocupe centrul atenției.

În concluzie, când mai vedeți vreun dăștept analizând exhaustiv alegerile din Brazilia 2018 fără a se opri cu atenția cuvenită asupta atentatului, îl puteți clasa, după caz, la categoria „habarniști-aflători-în-treabă” sau la categoria „mincinoși-propagandiști-nevertebrați”.

Stabiliți voi unde clasați, de exemplu, articolul citat din PSnews, care nu pomenește absolut nimic de atentat, dar spune că cei doi candidați și-au jucat ultima carte, înainte de turul II, „Jair Bolsonaro pe internet”, „de la reşedinţa sa din Rio de Janeiro”, iar „adversarul său de stânga, Fernando Haddad, într-o favelă”.

Păi da, Bolsonaro pe internet, pentru că nu mai putea să umble prin favele, pentru că abia scăpase cu viață după ce un adversar de stânga a încercat să-l omoare!

Atentatul arată clar de care parte se află „ura” și „intoleranța”.

El dovedește o dată în plus legătura indisolubilă dintre ideologia comunistă și practica omorului. Atentatul este și dovada supremă a incapacității adversarilor lui Bolsonaro de a-l învinge prin argumente, în ciuda avantajului lor zdrobitor în privința resurselor de campanie și accesului la media.

Dar este și dovada fricii și disperării tuturor celor care își vedeau amenințate nu doar interesele mafiote, ci și libertatea, de perspectiva tot mai inevitabilă a victoriei candidatului PSL. Atentatul arată că reprezentanții ciumei roșii din Brazilia au luat în serios promisiunea lui Bolsonaro de a restaura domnia legii, iar pușcăriabilii PT nu se îndoiesc de faptul că el se va ține de cuvânt. Aceasta înseamnă nu doar că nu îl vor putea scoate pe tovarășul Lula de la pârnaie, ci că îl vor urma în curând în spatele gratiilor.

Ca și în cazul PSD din România, mai toți liderii PT au dosare penale/procese penale aflate în diferite stadii

Cele mai multe, dar nu numai, sunt în cadrul vestitei operațiuni „Lava Jato” „Spălătoria Auto”, denumită astfel pentru că investigația a pornit de la spălarea de bani într-o casă de schimb valutar de la o spălătorie auto din capitala Brasilia, dar a luat apoi proporții mult mai mari, prin descoperirea unor fraude uriașe la compania petrolieră de stat Petrobras și a giganticelor șpăgi de la compania Odebrecht, toate acestea implicând politicieni de rang înalt, mai ales de la PT, dar și din alte partide, dar și din alte țări, toate acestea alcătuind cel mai mare scandal de corupție din istoria Americii Latine.

Judecătorul Sergio Moro, cel care l-a condamnat pe Lula, tocmai a fost numit de Bolsonaro să conducă megaministerul Justiției și Siguranței Publice. Un sondaj recent a arătat că 82,6% dintre brazilieni aprobă această alegere. De acum, Sergio Moro va avea acces la informații pe care nu le avea ca judecător – lucru ce constituie un mare motiv de insomnie pentru infractori.

Bolsonaro, stânga, și Sergio Moro, în dreapta

Fostul Președinte Dilma Rousseff, care la aceste alegeri a pierdut fotoliul de senatoare și totodată imunitatea, își cam face deja valiza, procesele în care este judecată, legate, în principal, de relația guvernului său cu firma Odebrecht, urmându-și implacabil cursul.

Pentru Gleisi Hoffman, actuala șefă a PT, pe lângă celelalte procese pe care deja le avea, Procurorul General al Republicii, Raquel Dodge, a cerut recent o condamnare pentru corupție și spălare de bani în cadrul operațiunii Lava Jato. Este oare de mirare că Gleisi a prezentat un proiect de lege împotriva planului de combatere a crimei organizate inițiat de Președintele Michel Temer?

Iar Haddad este acuzat și el de corupție, spălare de bani, luare de mită, asociere în vederea comiterii de infracțiuni – în total, fiind confruntat cu vreo 32 de procese.

Iată o reprezentare plastică a proceselor în care este judecat Haddad, într-un mic clip video realizat de un sprijinitor lui Bolsonaro:

Trebuie să recunoaștem că, față de astfel de jucători, „brazilianul” Dragnea, deși promite, se mai încălzește încă la echipa de juniori și poate va ajunge la pușcărie înainte de a fi atins asemenea performanțe (așa să ne ajute Dumnezeu!). Nu putem decât să sperăm că justiția românească nu se va clasa mult în urma celei braziliene în campionatul mondial de lupte la categoria „lege vs. ciumă roșie”.

Bolsonaro și axele răului din America latină

Bolsonaro deranjează toate axele geopolitice ale răului din America Latină: în primul rând, interesele rusești și postsovietice, dintotdeauna articulate cu structurile comuniste locale, reunite în cadrul Forumului de la São Paulo. Dar în zonă au interese și China și Coreea de Nord, dar și „organisme internaționale”, teologi ai eliberării, dar și tot soiul de ONG-uri neomarxiste de tip Soros, dar și Iranul și Hezbollah. Deși lumea crede că, din principiu, forțele susmenționate sunt divergente și ar trebui să se păruie între ele, totuși, pe teren vedem că ele sprijină cam aceleași cauze, grupuri și personaje (în principal, cele din Forumul de la SP), cu unele mici variații, uneori chiar și unele conflicte – care nu ajung însă la „contradicții antagonice”, vorba marxistului, deoarece principiul de coeziune dintre acești tovarăși este mult mai puternic decât diferențele și constă în ura lor comună față de America, Israel și Civilizația Occidentală.

Bibliografie:

Lui Bolsonaro nu are cum să-i scape strânsa cooperare tovărășească, inclusiv militară, dintre Rusia și toți componenții Forului de la São Paulo. Sperăm să-l ajute Dumnezeu să spargă această axă a răului, care este, încă de pe vremea URSS, cea mai importantă din acea zonă a lumii (ca și în celelalte).

Sperăm și să fie sfătuit de cineva care cunoaște bine politica europeană, și-i poate deosebi pe adevărații conservatori (care, de fapt, sunt numai polonezii lui Kaczyński) de pseudoconservatorii „anti-establishment” teleghidați de Putin.

Dacă ne uităm în aceste zile prin Sputnik și celelalte trompete putinești, observăm că acestea deocamdată scriu politicos despre Bolsonaro – insistă să ne spună că el a fost felicitat vicepremierul Italiei, Salvini – despre care știm că e putinofil. De la Viktor Orban, Marine Le Pen, și Nigel Farage, încă n-am auzit, dar nu ne îndoim că vor sări și ei cu felicitatul, dacă îi pune Putin.

Impresia e că rușii și slugile lor încă par să-l tatoneze pe noul Președinte brazilian, încearcă să-l agațe, de exemplu insistând să-l asocieze cu Steve Bannon (cu care, pesemne, Eduardo Bolsonaro, fiul lui Jair, s-ar fi întâlnit astă-vară). Par să spere încă să-l cucerească pe Președintele ales al Braziliei care, de fapt, constituie o amenințare mortală pentru interesele Rusiei din America Latină.

Șamanul satanist Aleksander Dughin nu umblă însă cu ocolișuri: el deja a proclamat necesitatea construirii unui front anti-Bolsonaro!

„În Brazilia, eu sprijin stânga”, a declarat el.

Alexandr Dughin: „Bolsonaro e absolut rău în toate sensurile”. sursa

Reamintim că Dughin a avut acum câțiva ani o dezbatere cu Olavo de Carvalho, pe care a pierdut-o. În portugheză există o vorbă: „quem apanha nunca esquece”, „cine ia bătaie, nu uită niciodată”. Dughin nu a uitat și de aceea este cât se poate de categoric: „Bolsonaro e absolut rău în toate sensurile”. 

Jair Bolsonaro va prelua oficial atribuțiile de Președinte al Braziliei numai de la 1 ianuarie 2019. Dar deja s-a constituit împotriva lui așa-numita „Rezistență”. La fel cum în Polonia,în 2015, nici măcar nu apucase încă să se constituie guvernul Beatei Szydło, că deja s-a înființat KOD, „Comitetul pentru Apărarea Democrației” (care, între timp s-a fâsâit, șeful său fiind urmărit penal, pentru a fi deturnat fondurile ONG-ului). Și frontul anti-Bolsonaro al lui Dughin folosește denumirea de „Noua Rezistență”. Ideea e, probabil, de a trimite la tradiția „Resist” din SUA, chiftea comunistă veche, reîncălzită acum și aruncată împotriva lui Trump.

Aviz neștiutorilor care, în România, în lupta cu ciuma roșie, jaful și mafiotismul comunist de stat, acceptă să poarte sigla #Rezist, care, de fapt, reprezintă EXACT ceea ce vrem să combatem în protestele noastre.

Dacă în România s-ar înțelege lecția braziliană, poate am avea și noi o șansă să ne urnim din noroi.

Dacă ar exista o opoziție credibilă, formată din oameni curați, inteligenți și curajoși, care nu au pactizat cu PSD (precum PNL), și nu propun, pe post de „alternative de dreapta” la PSD marxismul cultural, cauza LGBT, „căsătoria gay” și ideologia de gen (precum USR și Cioloș), dacă ziariștii și intelectualii de fițe ar înțelege importanța religiei pentru cultură și a culturii pentru politică, dacă ar înțelege importanța ordinii morale și cea a familiei pentru societate, inclusiv pentru dezvoltarea materială, dacă ar înțelege că Occidentul în care vrem să ne integrăm nu este construit pe homosexualitate, ci pe creștinism, dacă ar înțelege că problema cu ciuma roșie nu este doar corupția, dacă, în loc să promoveze batjocura de nație și de istoria ei (precum Lucian Boia – Deutschland über alles), toți aceștia ar arăta respect față de popor, de credința și de patriotismul lui, și ar accepta să-i fie purtători de steag, PSD ar putea fi măturat de la putere precum a fost măturat PT în Brazilia, ca de un val seismic.

„Adevărul vă va face liberi”

Iată, în Brazilia a fost deajuns un om de o inteligență și o forță morală de excepție, Olavo de Carvalho, care să proclame adevărul, și un alt om, de o cinste ireproșabilă și de un curaj personal de excepție, Jair Bolsonaro, care să ridice acest steag, pentru ca o țară mare cât un continent, care părea pierdută fără speranță în abisul marxismului, să reușească să dea afară ciuma roșie de la putere.

Olavo de Carvalho și Jair Bolsonaro

R. Moldova are nevoie de decomunizare si lustrație, nu de „public policies” falimentare şi „gender studies”

1

Societatea civilă moldovenească trebuia să înceapă cu condamnarea comunismului şi lustraţie. Să spună finanţatorilor occidentali: daţi-ne bani pentru decomunizare şi lustraţie, nu pentru „public policies” falimentare şi „gender studies”.

Ce au făcut oamenii ăştia 25 de ani a fost să continue angajarea, centralitatea statului în rezolvarea oricăror probleme, mascat sub forma unei *responsabilizări* a lui, a administraţiei de toate rangurile, în condiţiile în care *capturarea* lui nu încetase după căderea comunismului. El a rămas capturat în mîinile nomenklaturii şi după ’90. Pariul suprem, aşadar, trebuia să fie liberalizarea, minimizarea, nu *responsabilizarea* statului, oricît de frumos nu ar suna sau ar fi sunat.

Şi nu pentru că statul, sau administraţia nu trebuie să devină şi să fie responsabile în faţa cetăţeanului plătitor de impozite. Ci pentru că vegherea asupra acestei responsabilităţi era şi este un exerciţiu dificil pentru o societate ca cea moldovenească. Ni se tot spune de către această societate civilă că noi, cetăţenii, trebuie să fim activi, implicaţi, vigilenţi. Asta ar fi soluţia, să stăm veşnic cu ochii pe un stat căruia îi delegăm cu duiumul *responsabilităţi*, pe care acesta trebuie apoi să le îndeplinească faţă de indivizi şi societate.

Lucrul ăsta – sau modelul ăsta administrativ – e valabil pentru societăţile care au acumulat prosperitate şi capital timp de secole! Care au – la urma urmei, deşi nu este un model de urmat pe termen lung tocmai pentru că toceşte din libertatea şi responsabilitatea individuală – ce împărţi, ce mobiliza.

Noi nu suntem şi n-am fost în situaţia asta. Nici acum, nici imediat după comunism. De aceea noi nu avem ce delega statului. Din contra, ar trebui să smulgem statului responsabilităţile, adică controlul – nu vă faceţi iluzii.

Paranteză: (Noi nu ne puteam alinia ipostazelor tîrzii, obosite ale democraţiilor occidentale. Ci trebuia să învăţăm urgent alfabetul celor mai dinamice formule de dezvoltare, verificate istoric. Inclusiv prin a reface nişte legături istorice, memoriale, identitare cu noi înşine după paranteza comunistă, fără ca acest lucru firesc să fie degrabă cenzurat şi înfierat ca tradiţionalism retrograd sau revizionism veros. Bineînţeles, se aştepta ca o elită să formuleze asta într-un mod civilizat, pe de o parte. Nu să cadă în patima modernizării la xerox pe de altă parte. Or nu trebuie nicicînd uitat că la noi în Moldova comunismul s-a instalat nu doar cu toate ideile şi practicile violente pe care le ştim şi care au fost comune pentru toate regimurile est-europene, ci şi cu o politică specifică: o politică naţională, identitară, de manipulare identitară şi deznaţionalizare, şi asta nu-i puţin lucru şi nu putea fi tratat cu o nouă tabula rasa şi gender studies, sau alte forme identitare tîrzii, care nici în Occident nu au găsit consens, dovadă reacţia la care asistăm.

De reţinut aşadar că la noi comunismul e inseparabil de chestiunea identităţii. Care e o chestiune a memoriei, a recuperării prin definiţie, a trecutului – pardon. Iar pentru că e inseparabilă de comunism, rezolvarea chestiunii identităţii la noi e o chestiune morală – iară pardon. Da, ştiu, sună politically incorrect într-o lume în care identitatea a fost decretată ca subiectivă în mod absolut. Cum au abordat elitele de după ’90 chestiunea? Cele politice au marşat în continuare pe moldovenism, cele civice tocmai pe ideea asta năstruşnică despre o autoidentificare subiectivă, care nu a făcut decît să consacre şi să consolideze mistificările identitare sovietice. Exemplul cel mai strident – „moldovenii spun că vorbesc limba moldovenească, nu limba română, ce să-i faci, libertate de expresie a opiniei, democraţie, nu putem impune o viziune normativă lingvistic sau istoric, who are we to judge etc.” Adică exemplul clasic de formă fără fond. Fără a sesiza că identitatea e un conţinut care orientează inclusiv politic viaţa comunităţii. Geopolitic mai precis în cazul nostru. Altfel, te poţi plînge cît vrei despre propaganda rusă, pe căruţe de bani de la UE, cu rezultate neglijabile. O grămadă de povestit la acest subiect al identităţii.)

Revenind. De asta resursele şi respectiv soluţiile trebuiau să vină (sau să fie elaborate şi cerute) în funcţie de problemele specifice ale estului post-comunist, ale Moldovei în mod particular, nu în funcţie de proiecţiile de moment ale Vestului despre cum putea sau poate fi (re)democratizată zona. Nu pentru că soluţiile liberale nu sunt universale. Tocmai că sunt, dar nu s-au aplicat destul. Iar fanteziile ideologice ale unui anume post-modernism identitar chiar nu dau rezultate pentru Moldova.

Esperţii noştri ne-au povestit 25 de ani despre „equality” şi „tolerance”, cînd nu ne-au ros urechile cu limba de lemn a *teoriilor* administrative de tot felul, pînă moldovenii au început a emigra cu sutele de mii, dovedindu-se mai *liberali* decît „policy maker”-ii: s-au dus să-şi caute de treabă la propriu în economiile vestice, dezangajîndu-se de statul minunat şi ne(mai)aşteptînd nimic de la el.

Aaa, acuma că se dau bani de „combatere a fake news, propagandei ruse, război hibrid, regimuri iliberale” şi alte chestii la modă. Acuma s-au trezit şi esperţii noştri vorbind de pericolul rusesc şi regimuri cleptocrate pe bază de nomenklatură comunistă. Cînd ei au însoţit şi consultat 25 de ani aceleaşi guverne, formate din aceiaşi inşi pe care îi ştiţi, descendenţi direcţi din nomenklatură. Direcţi. Au contribuit la consolidarea ticăloșilor ăştia bine merci.

Şi nu-s semne că s-au deşteptat. În fond, ei continuă să dea ochii peste cap despre regimurile cleptocrate la televiziunile opoziţiei, care au fost finanţate de-a lungul anilor exact din aceiaşi bani spălaţi. Ei ştiu asta şi imaginea e absolut comică.

R. Moldova are nevoie de politică în sensul de mobilizare de idei, doctrine, adică valori, nu de „soluții tehnice”, nu de tehnocrație.

Care este adevărata dictatură din America de Sud?

5

Așa cum ați aflat pînă acum de la presa corectă și diverși oameni cu păreri importante, pe continentul sud-american a avut loc o tragedie politică. S-a lăsat întunericul fascismului și extremismului în țara care i-a dat lumii pe Lula și Pelé.

In Brazilia a castigat presedintia un fascist cu aere populiste si armata a iesit la parada in uralele multimii.

Lucian Mîndruță

Teribil declin al democrațiilor în lume, coordonat parcă de o mână nevăzută. Oamenii se retrag în iluziile trecutului, visează la guvernări cu mână de fier, caută disperați un stăpân. Nu-i mai suportă pe cei care nu sunt ca ei… Cu victoria extremistului de dreapta Jair Bolsonaro în Brazilia orizontul politic global devine și mai sumbru.

Mircea Cărtărescu

Păcatul de neiertat al noului președinte constă în faptul că intenționează să renunțe la politicile socialiste care, după 16 ani de guvernare neîntreruptă a Stângii, au adus țara sa într-o stare de epuizare economică și morală.

În ce privește starea deplorabilă a economiei, Fondul Monetar Internațional a avertizat în urmă cu câteva luni asupra faptului că finanțele publice braziliene au ajuns într-o situație deosebit de precară: datoria publică se ridică la 1.5 trilioane USD, adică 84% din PIB, iar rialul (moneda braziliană) a înregistrat o depreciere de 20% în acest an. FMI estimează că există un pericol real ca această situație să se deterioreze în continuare. Astfel, chiar în eventualitatea unei relansări economice modice care să cuprindă măsuri de reducere a deficitului acesta ar continua să crească la 95% în următorii trei ani, iar în eventualitatea ignorării acestei probleme va ajunge la 120% în viitorul apropiat. A doua variantă poate duce la implozie economică și recesiune severă, cu un impact major asupra economiei globale: Brazilia deține a opta economie mondială, iar efectul unui colaps local va fi resimțit în întreaga lume.

În ce privește imoralitatea sistemului politic e de ajuns să ne aducem aminte de scandalurile de corupție care au zguduit cele două președinții socialiste anterioare. Compania de stat petroliferă Petrobras a fost implicată într-un scandal imens de corupție în 2015, care a torpilat președinția Dilmei Rousseff la scurt timp după câștigarea celui de-al doilea mandat — Dilma Rousseff s-a aflat la conducerea firmei în perioada când s-au înregistrat fărădelegile săvârșite la Petrobas. Sfârșitul ignobil a survenit în vara lui 2016 când Senatul a aprobat îndepărtarea Dilmei Rousseff din funcție, pentru infracțiunea de deturnare de fonduri din băncile de stat în scopul finanțării ilegale a unor programe de cheltuieli publice. În ce-l privește pe Lula da Silva, predecesorul Dilmei Rousseff, acesta se află în pușcărie din aprilie 2018 unde a ajuns în urma unei condamnări definitive pentru spălare de bani și fapte de corupție. Cei trei judecători de la tribunalul din Porto Alegre, care au menținut în vigoare sentința dată inițial de o curte inferioară, au mărit pedeapsa de la nouă ani și jumătate la doisprezece ani și o lună.

„Realizările” de mai sus – deteriorarea severă a finanțelor publice, scăderea nivelului de trai și disensiunea socială sporită, corupție și furt la cel mai înalt nivel – aparțin implicit și partidului care a guvernat Brazilia în ultimii 16 ani: Partidul Muncitoresc. Un nume bine ales, în tradiția nomenclatorului stângist unde una scrie pe hârtie și opusul se face în realitate.

Dar toate aceste lucruri nu prezintă interes pentru bocitoarele de serviciu gen Mîndruță și Cărtărescu. La fel cum nu prezintă interes nici țara sud-americană într-adevăr guvernată de un regim extremist și unde într-adevăr se desfășoară o represiune politică cruntă.
Este vorba de Venezuela.

Liderul opoziției, Leopoldo Lopez, a fost condamnat în 2015 la aproape 14 ani de detenție sub acuzația de a fi incitat la violențe cu ocazia protestelor de stradă din 2014. Unul din capetele de acuzare a fost transmiterea de „mesaje subliminale”. Numeroși alți politicieni de opoziție au ales calea exilului după această condamnare.

În această lună – octombrie 2018 – a fost asasinat consilierul Fernando Albán, un opozant al regimului Maduro. Versiunea oficială susține că Albán s-a sinucis aruncându-se dintr-o toaletă de la etajul 10 al sediului SEBIN (serviciile secrete bolivariene). Însă informațiile din certificatul de deces și cele obținute din surse non-guvernamentale indică mai degrabă posibilitatea unui asasinat. De exemplu planul de construcție al sediului SEBIN, dezvăluit de jurnalista Carla Angola, care arată că toaletele de la etajul 10 nu au ferestre.

Foarte recent a avut loc și atentatul asupra liderului de opoziție Maria Corina Machado care a fost bătută, în semn de avertisment, de mardeiași ai aceluiași SEBIN.

Țara sud-americană cu un adevărat regim extremist nu este Brazilia. S-ar putea ca harta Americii de Sud să fie prea mare pentru câmpul vizual al mîndruțo-cărtăreștilor, dar îi încurajez să privească puțin mai la nord. Acolo vor descoperi „binefacerile” socialismului la care Brazilia s-a decis să renunțe.

Arta fake news: cum să transformi în înfrângere o victorie incorectă politic: Alegerile locale din Polonia 2018

0

Un prieten care se pricepe la politică mi-a arătat zilele trecute acest articol de pe g4media și m-a întrebat ce s-a întâmplat în Polonia – a „mirosit” el că e ceva ciudat cu această relatare, dar voia să știe cum stau lucrurile de fapt.

Iată, dragi cititori ILD, răspunsul pe care i l-am trimis, reformulat și completat cu rezultatele, acum deja oficiale, ale alegerilor locale din Polonia 2018.

Așa cum vedeți, titlul pus de g4media sună astfel: „Alegeri locale în Polonia: partidul de guvernământ PiS a scăzut față de parlamentarele din 2015 și a pierdut capitala Varșovia”

Dar în text, autorul, Robert Ciobanu, scrie că PiS a obținut la localele astea 32,3 față de 26,3 în 2014. Cum ar veni, PiS a crescut. Mai scrie că principalul partid de opoziție, Platforma Civică (PO) a obținut cam tot atât cât a avut în 2014, iar PSL (un mic partid agrarian-postcomunist) a obținut cu mult mai puțin decât în 2014.

Așadar, din articol rezultă că, dintre toate partidele, doar PiS a obținut mai mult decât avea în 2014.

Noi adăugăm: e cel mai bun rezultat obținut vreodată la locale de Partidul Lege și Dreptate, PiS.

Rezultatul PiS putea să fie mai bun, dar asta e altă discuție.

Fapt este că g4media, în titlu, compară rezultatul de la alegerile locale din 2018 cu cel de la alegerile generale din 2015, și nu cu cel de la localele din 2014, ca să iasă că PiS a scăzut. Pentru că, nu-i așa, g4media group luptă pentru libertate și democrație, deci nu poate scrie în titlu, sub poza lui Kaczynski, decât ceva negativ.

Și totuși, merele ar trebui comparate cu merele, iar localele cu localele, nu cu prezidențialele și cu parlamentarele. De ce? Pentru că, după cum se știe, la alegerile locale contează mult mai mult persoana alesului decât partidul său, la fel cum contează și tot felul de situații și de interese locale, care pot să se prezinte la nivel local mult diferit de peisajul politic național.

Cât despre a doua informație din titlu, mda, e adevărat că PiS nu a reușit să câștige capitala Varșovia, dar nici nu e exact să spui că a pierdut-o, întrucât nici în mandatul anterior nu o avea, ea aflându-se tot în mâinile Platformei. La fel s-a întâmplat la Poznan, Lodz și Wroclaw.

Sincer, eu mă așteptam ca la Varșovia, în urma dezvăluirii unor uriașe afaceri mafiote din vremea fostei primărițe, Hanna Gronkiewicz-Waltz (PO), PiS să câștige. Cu atât mai mult mă așteptam ca PiS să câștige la Lodz, unde fosta primăriță PO, Hanna Zdanowska, a fost deja condamnată definitiv pentru fals în acte – și totuși, ea a candidat din nou și a fost realeasă.

Un posibil factor explicativ, pe care în veci nu o să îl menționeze g4media, este că la aceste succese PO a putut contribui campania de fake news care pretindea că PiS ar dori ieșirea Poloniei din UE – Polexit. Zvonul a mai fost răspândit și înainte, dar a fost „reîncălzit” cu câteva zile înainte de alegeri, iar PiS nu a avut timp să-l spulbere cu totul. Nu trebuie să uităm că presa scrisă din Polonia se află în proporție zdrobitoare sub dominație germană, deci, prin definiție, face campanie pentru PO, care reprezintă interesele Germaniei în Polonia. Iar principala moguliziune, TVN, omologul antenelor care acționează în România, apără, prin definiție, interesele postcomuniste. Impactul zvonisticii „Polexit” s-a manifestat mai ales în orașele mari, unde mass media de tip clasic se bucură de cel mai mare număr de consumatori.

Și totuși…

La Katowice a câștigat Marcin Krupa, un independent, sprijinit de PiS.

În alte orașe mari, precum Cracovia și Gdansk, aflate și ele în ultimul mandat în posesia PO, rezultatul se va decide în turul II, ce va avea loc în 4 nov a.c..

Până una, alta, la aceste alegeri, PiS a câștigat cam 2 milioane de noi alegători. Prezența la urne a crescut cu 7% în acest an față de 2014, deci se poate deduce că majoritatea alegătorilor „noi” au votat cu PiS. În plus, anul acesta numărul de voturi invalidate a fost doar de câteva sute de mii, în comparație cu 2,5 milioane în 2014, ceea ce înseamnă în orice caz că rezultatul din 2018 reflectă mai bine decât cel din 2014 voința electoratului.

Revedeți, vă rog, ce am scris despre haosul și fraudele de la alegerile locale din 2014, câștigate atunci de PO-PSL.

La nivelul consiliilor comunale, PiS a câștigat majoritatea în 147 din 314 comune, adică a obținut o creștere de 80% față de rezultatul său din 2014.

La sejmik-urile din voievodate (care ar corespunde consiliilor județene de la noi) PiS conduce în 9 (din 16). Are majoritate de sine stătătoare în 6 dintre acestea (față de unul singur, pe care îl avea în ultimul mandat), iar în celelalte va trebui să încerce să formeze coaliții.

Rezultatul obținut de PiS, 34,13%, la votul pentru sejmik-uri este un succes pe care nu l-a obținut până acum niciun partid.

Analiștii susțin că rezultatul PiS de la sejmik-uri ar putea prevesti un rezultat de peste 40% la anul, la parlamentare. Asta pentru că până acum s-au verificat constant următoarele tendințe: 1. partidul care câștigă alegerile locale, le câștigă și pe cele parlamentare din anul următor; 2. și le câștigă obținând la parlamentare cu peste 10% mai mult decât la locale.

Dacă aceste prognoze se adeveresc, în toamna 2019 PiS își va mări numărul de parlamentari, obținând o majoritate de sine stătătoare.

Elitele noastre, ori la bal, ori la spital

2

De obicei, dacă este să privim din punct de vedere istoric, masele au fost conduse de către o elită, elită ce, de obicei, era totodată politică, economică cât și culturală.

Așa se întâmpla în multe cazuri, însă nu întotdeauna.

Dacă distanța dintre mase și elite devenea prea mare, dacă conducătorii se îndepărtau prea tare de rădăcinile lor, atunci puteam asista la un conflict între cele două părți.

Oare cum a fost vechea noastră elită și cum este cea actuală? Oare cât de departe se situează ea față de rădăcinile ei? În ce măsură mai avem noi acuma o elită?

În istoria noastră, masele au fost conduse de elite, de pildă pașoptiștii, școala ardeleană, perioada interbelică. Cu unele excepții, membrii acelei pături conducătoare s-au format pe parcursul mai multor generații, iar acele familii au reușit să îmbine cu succes o bunăstare materială cu o educație aleasă. Merită în acest sens menționat efortul pașoptiștilor nu numai de a crea un stat modern de inspirație occidentală dar și pe acela de a crea și de a alinia cultura noastră la cea europeană. Cei mai mulți pașoptiști au fost atât oameni de afaceri, cât și politicieni și oameni de cultură, o bună parte dintre ei fiind scriitori.

După instaurarea comunismului, elita noastră, fie a fost exterminată, fie a emigrat. În acea perioadă s-a format o nouă elită sau mai bine spus o pseudoelită, dacă ar fi să o comparăm cu cea vechea. Cei mai mulți dintre noii membri proveneau din familii modeste fără educație. Intrând în partid și ajungând să ocupe poziții importante au intrat automat în rândul noii pături conducătoare, singurul lor merit fiind ambiția și dibăcia cu care au reușit să urce în cadrul ierarhiei politice.

Marea lor majoritate nu aveau nici un interes pentru cultură și nici nu erau, și nu aveau cum să fie oameni de afaceri. După criteriile actuale, cel mult la statutul de administratori îi putem ridica, nici măcar politicieni în adevăratul sens nu îi putem numi, ei nefiind aleși de popor, ci promovați de cei de deasupra lor și în cele din urmă de către dictator.

Dezvoltându-se într-o lume în care proprietatea privată era blamată, în care fabrica era a poporului, adică a noastră a tuturor, dar a nici unuia dintre noi, nu aveau nici o reținere, atât conducerea cât și muncitorii de rând, să fure cât pot, întrucât nu furau de la un proprietar concret ci de la o entitate abstractă… Asfel ideea de a te descurca, de a fura, a devenit ceva comun, ceva de la sine înțeles, a devenit aproape un act de justiție haiducească.

După revoluție elita din perioada comunistă a rămas la putere, membrii ei au devenit patroni cu acte „în regulă”, însușindu-și proprietatea comună, proprietatea „poporului”. Ei neavând capital, dar având poziții, și-au făcut rost de capital tocmai profitând de pozițiile lor. Mergând pe principiul „nu ne vindem țara, ci o furăm noi”, astfel, cu unele excepții, s-a format elita financiară a țării, membrii nomenclaturii devenind oameni de afaceri. În același timp ei sau protejații lor au intrat în diverse partide, fiind aleși democratic de către popor, dar manipulând și dezinformând masele, profitând de înapoierea, alienarea, lipsa de orizont, de informații, dând pomeni electorale și luând o serie de măsuri populiste nesustenabile economic pe termen lung.

După ce au furat cam tot ce se putea fura, noii îmbogățiți au devenit adepții proprietății private și ai economiei de piață, pozând în oameni de afaceri de succes și încercând să ascundă pe cât posibil proveniența bunăstării lor. Din punct de vedere al preocupărilor culturale – cu unele excepții – au rămas imuni la orice astfel de preocupare.

Cu Vestul s-au comportat de cele mai multe ori pe principiul „zicem ca ei și facem ca noi”. Pentru a intra în UE au trebuit să dea o oarecare putere luptei împotriva corupției… până la urmă tot niște corupți au permis existență luptei împotrivă ei însăși, a propriei corupții, dar nimeni nu și-a imaginat că se va putea merge așa de departe. Dacă picau doar câteva capete mai neînsemnate și preferabil doar dintr-o anumită parte a spectrului politic, ar fi fost acceptabil, dar DNA-ul a scăpat de sub orice control, începând să îi decimeze pe toți. Aceasta a dus însă la o reacție transpartinică anti DNA a clasei noastre politice, clasă ce începea să se simtă amenințată în însăși existent ei. Dându-și seama că jocul anticorupție a devenit mult prea serios acum se simt obligați față de propriile lor interese să facă orice pentru a stopa DNA-ul.

Acest aspect poate fi privit și ca fiind un punct de cotitură în istoria noastră. Răul din cadrul elitei noastre este disperat, nu se mai ascunde, își arată întreaga urâțenie și încearcă cu toată puterea să ne întoarcă din drum.

Ceea ce s-a întâmplat la mitingul diasporei din București arată fără urmă de îndoială că sunt capabili de orice pentru a se menține la putere, ei fiind nevoiți acum să meargă pe principiul: „Totul sau nimic”, sau pușcăria, sau instaurarea unei dictaturi, altă cale pentru ei nu mai există.

Disperarea, interesul, oportunismul îi face să fie total nepăsători la interesele reale ale propriului popor, iar față de partenerii noștri euroatlantici mai au iluzia că pot să îi prostească cu tot soiul de declarații penibile, doar că, vremurile s-au schimbat, ei însă nu.

Din păcate nostalgia dictaturii este încă vie în memoria lor, ceea ce îi face să caute soluția la propriile lor probleme întorcând-se spre trecut. Ideea partidului stat controlat de un lider autoritar ce deține de fapt întreaga putere este văzută că fiind o soluție viabilă, în această privință Turcia lui Erdogan fiind un exemplu pe care mulți dintre cei aflați la putere ar dori să îl copieze.

În încercarea lor de a acapara întreaga putere în stat ei se bazează și pe o bună parte a propriului electorat, folosită fără scrupule ca masă de manevră pentru atingerea scopului lor. Din păcate acea masă de oameni este ținută prizonieră, fiind prinsă între pomeni bugetare nesustenabile și îndoctrinări sistematice făcute cu ajutorul televiziunilor controlate de actuala majoritate parlamentară.

Pe de altă parte este evident că au venit și foștii exilați, atât ca oameni de afaceri cât și cu ambiții politice, dar, ei fiind minoritari și orișicum, nefiind lăsați, nu au reușit să imprime o altă direcție elitei noastre. De asemenea, cu timpul, s-a ridicat o altă pătură de oameni înstăriți ce nu au făcut parte din nomenclatură, dar ei nu au avut și nici acum nu dețin o poziție dominantă în cadrul elitei noastre.

Dacă privim atunci, per ansamblu, originile actualei noastre elite, atât financiare cât și politice nu trebuie să ne mire că sunt imuni la cerințele unei anumite părți ale populației, populație ce a dezvoltat treptat un spirit civic, o anumită etică a muncii.

Multinaționalele au avut din acest punct de vedere un rol hotărâtor. De asemenea revoluția informatică a ajutat enorm, astfel informarea și mobilizarea au devenit posibile la un nivel de neimaginat în trecut. Majoritatea celor ce ne conduc nu dorește să priceapă nimic din ceea ce vrea strada, nu înțelege prezentul, nu se poate schimba în profunzime ci doar cosmetiza, nu pricepe că acum nu mai poți aplica soluții ce au funcționat în trecut.

Nu de puține ori avem impresia că se înfruntă viitorul cu trecutul, activul cu pasivul, doar că acum, pentru prima dată în istoria noastră, rolul activ îl au nu elitele ci masele (ca să fim mai exacți, doar o anumită parte a maselor). Conducătorii, în marea lor majoritatea, lasă impresia că nu mai au nici o legătură cu realitatea celor pe care îi conduc, iar aceștia din urmă au evoluat și s-au adaptat mai rapid decât conducătorii lor.

Marea problemă a acestei mase este că, pe moment, nu are cine să o conducă. Momentan mai multe forțe se luptă pentru preluarea acestui control. Să sperăm că nu se va repeta povestea din anii 90. De cine anume va reuși să preia acest control poate depinde viitorul acestei țări.

Ca societate suntem la o răscruce de drumuri. Avem marea șansă istorică să ne reformăm clasa conducătoare sau putem să ne întoarcem din nou la o dictatură, orice cale de mijloc, orice compromis acum nu mai este cu putință. Sper că de această dată va decide masa (partea sănătoasă și activă din cadrul ei) și nu elitele actuale… doar atunci rănile lăsate de perioada comunistă se vor fi vindecat.

Silviu Buzan

Victoria conservatorului Jair Bolsonaro în Brazilia va împinge în reflux comunismul latino-american

2
Brazilian right-wing presidential candidate Jair Bolsonaro gestures during a campaign rally in the district of Ceilandia in Brasilia, on September 5, 2018. - Brazil will hold presidential elections on October 7. (Photo by EVARISTO SA / AFP) (Photo credit should read EVARISTO SA/AFP/Getty Images)

Temă cunoscută din filmele science fiction – o expediție de nave extraterestre vine fără să își declare intențiile, tereștrii nu știu cum să îi primească, nu le înțeleg intențiile și cât deliberează împărțiți ce au de făcut, armatele aliene atacă brusc, pun stăpânire pe Pământ distrugând totul, cu intenția acum înțeleasă de a consuma resursele planetei gazdă și de a merge mai departe, ori de a păstra totul sub o cruntă stăpânire, cu tereștrii deveniți sclavi.

Temă știută din viețile noatre, din timpul nostru – comuniștii vin și prea puțini înțeleg care le sunt intențiile reale, atacă centrele politice, sociale, economice vitale, iau totul în stăpânire, ruinează și distrug tot cele cade in mâini, rămân stăpâni dar trimit mai departe armate ideologice, să ruineze și alte țări, alte civilizații… Știm cum s-a întâmplat în trecut. Am văzut cât au ucis, cât au înfometat, cum au ținut în sclavie jumătate din planetă în lagărul condus de ei. Ce ating comuniștii ajunge ruină, indiferent de regnul din care face parte. Iar dacă în ’90 comunismul sovietic condus de la Moscova s-a prăbușit sub propria greutate, comunismul chinez și cel latino-american, după o perioadă de reflux, au continuat să atace lumea liberă, să caute să ruineze țări întregi. Forumul de la Sao Paolo a trasat liniile de dezvoltare ale comunismului de după anii ’90 în America Latină, iar organizația ALBA (Alianza Bolivariana para los Pueblos de Nuestra América) a încercat să ofere infrastructura, legăturile economice și juridice pentru acesta întreprindere.

După anii ’90, Cuba, rămasă fără susținerea URSS, a continuat povestea – a susținut cu bani și oameni pregătiți ideologic infectarea politică a Venezuelei, (pe care practic a colonizat-o cu „specialiști”), din care apoi a aspirat accelerat resursele economice vitale imediat ce comunistii au ajuns acolo la putere , ajungându-se acum ca și Venezuela să aibă nevoie de un ajutor masiv pentru a se putea salva de la prăbușirea economică totală produsă atât din cauza falimentului economiei condusă de comuniști dar și de „ajutorul” masiv oferit necondiționat Cubei.

Și felul în care este parazitată Venezuela atinge cote inimaginabile – fostă una dintre cele mai mari exportatoare de petrol din lume, paralizată de naționalizările industriei petroliere de unde îi venea cea mai mare parte din venituri, a ajuns să se împrumute ca să cumpere petrol pentru a trimite în Cuba, deși are acasă un număr imens de oameni care nu au ce mânca.

Numai că atâta vreme cât țara este în continuare condusă de comuniști, nu are nimeni curaj să investească acolo, practic să arunce bani într-o gaură neagră, chiar dacă aceasta a fost pentru mulți ani cea mai dezvoltată țară din America Latină. Fondul Monetar Internațional a atras atenția asupra faptului că acum Venezuela este într-una cele mai mari mare crize economice din istoria modernă, dar chiar așa fiind, transporturile de petrol venezuelean merg în continuare către Cuba… Iar prăbușirea Venezuelei atrage obligatoriu și falimentul Cubei care pierde astfel principala sursă externa de la care se putea susține, așadar e nevoie să fie infectată și parazitată altă țară bogată, în continuare. Planul de salvare era simplu – urma Brazilia la aspirat, altă țară bogată în resurse și capital. Condusă de Lula da Silva (unul dintre fondatorii Forumului de la Sao Paolo) pentru două mandate – după care a urmat Dilma Rouseff cu un mandat întreg și altul terminat cu un impeachment, iar acum cu Michel Temer președinte interimar, toți comuniști din Partido dos Trabalhadores (PT), dar fără să fie total stăpânită de aceștia – Brazilia venise la rând să fie luată pe sus și devalizată pentru a i se folosi resursele pentru susținerea Venezuelei și Cubei. Un document al PT din 2016 descoperă explicit regretul celor de la conducerea partidului că nu au reusit să controleze societatea și să desființeze statul de drept în lunga perioadă în care au putut conduce țara.

Numai că Lula da Silva a fost condamnat pentru corupție în primăvară și cel care a fost numit să îi urmeze la candidatura pentru postul de președinte, Haddad, nu reușește să se facă acceptat de populația care, știind ce se întâmplă în Venezuela, ce fac comuniștii acolo și sătulă de corupția generalizată produsă de regimul Lula, îl preferă clar pe candidatul conservator Bolsonaro. Dar votul pentru Bolsonaro este motivat și de creșterea nivelului criminalității stradale în anii în care PT a condus țara (60.000 de omucideri pe an), de oamenii sătui de mentalitatea comunistă care pretinde impunitate pentru infractori sub pretextul că inegalitățile din societate sunt de vină pentru infracțiuni, bandiții fiind de fapt victime. Votul împotriva candidatului PT, Haddad, mai este motivat și de furia părinților care vor să oprească promovarea pornografiei și a ideologiei gender în școli, sub pretextul „educației sexuale”.”Am votat și împotriva hoție și corupției” a spus Mariana Prado, una dintre cei care i-au votat pe Jair Bolsonaro.

Acum rețelele stângii coordonate de la Havana și Caracas au de dat lupta finală în Brazilia, înaintea celui de al doilea tur al alegerilor, în condițiile în care candidatul comunist, Haddad a luat doar 28% din voturi în primul tur, față de 46% cât a luat Bolsonaro. O Brazilie condusă de comuniști ar putea da o linie de supraviețuire economică vitală pentru Cuba și Venezuela, dar și pentru celelalte dictaturi spijinite de PT în ultimii ani, ca Angola, Zimbabue, Congo, Guinea Ecuatorială și Gabon.

Astfel, candidatul conservator Bolsonaro nu are de luptat doar cu contracandidatul său comunist ci și cu întreaga internațională comunistă latină, care are mijloace și oameni pentru a interveni în alegerile din Brazilia. În momentul de față, presa din Venezuela evită să îl susțină fățiș pe Haddad, pentru că asta i-ar face pe alegătorii brazilieni să îl asocieze cu regimul criminal de la Caracas, dar îl atacă constant pe Bolsonaro, atribuindu-i și intenția de a porni război împotriva Venezuelei.

Cuba îl numește prin toate mijloacele de propagandă „nazist” pe candidatul dreptei, acuzându-l în manieră comunistă de toate relele atribuite celor care le sunt împotrivă.

Ceea ce se întâmplă acum în Brazilia este o etapă importantă a luptei comunismului împotriva lumii libere – dacă vor fi câștigate alegerile de conservatorul Bolsonaro, comunismul latino-american va intra într-un reflux accelerat, fiind lipsit de mijloacele economice, politice, militare ale celei mai mari și mai bogate țări din America Latină. Cu un comunism victorios în Brazilia, însă, axele răului comunist vor fi revigorate.

Așadar, ca în filmele cu invadatori extratereștri care vin să pustiască tot, alegerile din Brazilia reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un război al lumilor. Un război care va decide soarta a sute de milioane de oameni pentru multă vreme de aici înainte.

ACP

Drumul Pakistanului înapoi, dinspre China către America

2
051210-F-2729L-003 Pakistani soldiers unload humanitarian relief supplies from a U.S. Army CH-47D Chinook helicopter in Nardjan, Pakistan, on Dec. 10, 2005. The Department of Defense is supporting the State Department by providing disaster relief supplies and services following the massive earthquake that struck Pakistan and parts of India and Afghanistan. DoD photo by Airman 1st Class Barry Loo, U.S. Air Force. (Released)

Încetarea ajutorului american pentru Pakistan, la începutul anului, a dat startul unei bravade periculoase a guvernului de la Islamabad care a căutat să îi facă pe americani să își regrete mișcarea, strângând alianțe cu Beijingul și Moscova. Moscova, lipsită de mari mijloace financiare a putut să trimită doar consilieri și instructori militari, să facă exerciții comune cu armata pakistaneză și cam atât. În schimb, Pakistanul trebuia să cumpere arme rusești, dar toți banii care puteau fi cheltuiți au fost investiți în altă alianță, în cea cu China, așadar parteneriatul cu Rusia nu a mers prea departe. Alianța cu China, în schimb, a fost lansată cu mai multă ambiție, în ideea că marea forță financiară a Beijingului va putea susține și Pakistanul aflat la marginea prăpastiei. China avea deja Pakistanul încadrat în proiectul Belt and Road Initiative așa că cele două țări au găsit naturală apropierea lipsită acum de eventualele restricții ale Americii. În definitiv, ce ar fi putut merge rău la acesta asociere? Numai că guvernul de la Beijing a continuat să funcționeze ca un guvern comunist, închizând în lagăre pakistanezii din zona de graniță și trimițând la reeducare musulmanii cu legături în afara țării, provocând o iritare imensă în țara care se definește că republică islamică.

Interesul Pakistanului de a nu rămâne fără aliați puternici în fața Indiei a făcut ca guvernul de la Islamabad să își înghită revolta și să nu reacționeze în nici un fel – investițiile chinezești trebuiau să continue fără probleme, știindu-se că Beijingul sancționează economic cu severitate orice reacție la abuzurile pe care obișnuiește să le facă. Pe lângă problemele acestea, au mai ieșit la suprafață o mulțime de nemulțumiri legate de practicile firmelor chinezești care nu au angajat muncitori pakistanezi ci și-au adus muncitori din China pentru șantierele din Pakistan. Apoi firmele chinezești nu au adus nici o îmbunătățire infrastructurii distruse a țării gazdă, dincolo de ce era proiectat, arătând un total dezinteres pentru populația locală și pentru comunitățile unde își desfășoară activitatea.

Materiile prime și utilajele au fost aduse tot din China, astfel încât banii investiți au mers în cea mai mare parte tot în China. Ca și cum asta nu era destul, cei mai multi bani dati pentru șantierele BRI au fost împrumutați tot din China, așadar guvernul de la Islamabad nu numai că și-a cheltuit banii pe un proiect din care ar avea cel mai mult de câștigat China la final, dar a rămas și dator Beijingului.

Proiectul Belt and Road a fost însă gândit mai mult ca un proiect politic important pentru Partidul Comunist Chinez, pentru a ajuta China să își proiecteze puterea în afara sa, cât mai departe, așadar nefiind gândit întâi economic, nu se văd beneficii foarte mari pentru statele partenere în urmă realizării lui, la o evaluare atentă. Mai mult, acesta a fost pus pe hârtie când nu se anticipa că America va începe războiul economic cu China.

Acum, ca pe multe alte șantiere mari, s-a constatat că realizarea proiectului durează mai mult și costă peste ceea ce s-a anticipat inițial, ceea ce a produs deja primul impas. Peste asta, mult mai important, noua conducere politică de la Islamabad, guvernul lui Imran Khan, a promis și vrea să facă în Pakistan un „stat social islamic’ așa cum ar gândit să facă Mahomed în Medina. Numai ca nu mai sunt bani nici pentru ajutoare sociale, nici pentru marele proiect chinezesc, de altfel pentru mai nimic, așa că Pakistanul trebuie să se împrumute masiv doar ca sa nu se prabuseasca și singura instituție care îi poate da suma necesară este Fondul Monetar Internațional, care are în Statele Unite cel mai mare acționar. Iar Washingtonul nu bucură deloc să dea bani Chinei, chiar via Pakistan, pentru ca Pakistanul are de plătit acum, în primul rând, împrumuturile pe care le-a făcut în China, pentru serviciile și bunurile firmelor chinezesti participante la Belt and Road (multe dintre acestea aflate in proprietatea statului chinez).

Mike Pompeo a spus clar că nu există nici o rațiune pentru care America ar trebui să ajute Pakistanul să plătească Chinei.

Acum Pakistanul are ca singură cale de rezolvare pentru împrumutul de peste 10 miliarde de dolari o îmbunătățire a relațiilor cu America și o reevaluare a relației cu politice și economice cu China, o negociere strânsă cu FMI, pe lângă începerea unor reforme structurale reale și renunțarea la prostiile cu statul social islamic. Nu ar fi prima țară care se răzgândește în privința relației cu China-au mai făcut-o Sri Lanka, Malaezia, Nepal și Myanmar. Problema e că acum Pakistanul chiar are nevoie sa facă drumul înapoi și către America președintelui Trump, așadar o Americă ce nu mai poate fi ușor mințită ori dusă cu vorba ca în anii trecuți.

ACP

Imperturbabila nerușinare

0

Calmul nerușinării nu are nici un drept să ne solicite calmul. Mai mult, el a produs și produce cea mai mare cantitate de indignare posibilă. Și deci, el poate întreține conflicte mult mai durabile în plan social decât ne lasă să înțelegem „progresiștii” autohtoni. Vreți să ne liniștim? Soluția vă stă la îndemână: încetați să ne mai mințiți!

După consumarea recentului referendum, tebuie chipurile să ne îngrijim de pacificarea societății, dar nu ne angajăm să avem grijă decât de răniții uneia dintre tabere. Nu are nici o importanță dacă un Adrian Papahagi va fi în continuare interzis pe Facebook, grija pacificatorilor va  rămâne pe mai departe aceeași: să ne vindece de fricile imaginare. Curios că, deși referendumul a făcut parte dintr-un complot „putinist”, după opinia anumitor analiști, vinovați că s-au lăsat duși de val sunt doar conservatorii, nu și reprezentanții minorităților sexuale. Ultimii nu puteau cu nici un chip să faăa parte din complotul cu pricina… În fine, Dan Barna, liderul USR, ne anunță victorios că tema referendumului e cât se poate de nepopulară, după ce partidul domniei sale s-a scindat pe exact aceeași temă. Dacă în interiorul partidului său e oportun un asfel de referendum, acesta încetează să mai fie atunci când este organizat în întreaga țară. (Aș vrea să-l vad pe d-ul Barna că strange 3 mil. de semnături pentru oricare din inițiativele cetățenești sau politice pe care le considera actuale…).

„Pacificatorii” asistă plini de satisfacție la disensiunile apărute în interiorul frontului larg-conservator, justificate sau nu. Care „progresist” se mai gândește la pacea socială atunci când susținătorii referendumului – fie ei reali sau închipuiți-, se acuză reciproc de eșecul acestuia? În același timp, media românească, căreia îi revine răspunderea principală pentru reușita boicotului, le oferă acestora spațiul necesar pentru a se părui în public. Un asfel de război pare să fie util, atât pentru presa pretins „imparțială”, cât și pentru cei ce se ocupă de interzicerea „discursului urii”.

Care sunt concluziile ce se impun după acest referendum? Prima, și cea mai ocolită de către noii reeducatori  ai societății romanești, e aceea că boicotul a reușit. Iar a doua e aceea că majoritarii nu sunt în mod obligatoriu mai influenți decât reprezentanții minoritarilor. Și deci, că majoritarii au tot dreptul sa riposteze atunci când aceștia le atacă valorile.

BRAZILIA ȘI BOLSONARO

PUBLICATE RECENT