Republica Moldova şi unirea ca necesitate

    Print Friendly, PDF & Email

    dan nicuThorbjorn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei, este optimist când spune în articolul despre Republica Moldova publicat în „The New York Times” („Aduceţi Moldova de la marginea prăpastiei”) că RM e un stat capturat. Da, e capturat, dar mai mult decât atât: este un stat eşuat în forma lui clasică, dacă vreţi. „Failed state” îi mai zice.
    În statisticile oficiale italiene, cetăţeni RM în Italia sunt cam 92.000 (înregistraţi oficial, în realitate numărul e mai mare), care plătesc impozite de peste 900 de milioane de euro la bugetul Italiei. Alte sute de milioane de euro se întorc de la aceşti cetăţeni ai noştri la alţi cetăţeni ai noştri din RM, şi are loc următorul proces:

    Banii din salariile plătite în Italia merg în buzunarele moldovenilor de acasă, care cumpără produse şi susţin consumul în Republica Moldova, ceea ce duce la creşterea cererii de produse pe piaţă, ceea ce duce la creşterea importurilor, ceea ce duce la acumularea de accize şi impozite la bugetul de stat, peste 70 la sută din intrările financiare în bugetul de stat al RM formându-se din contul Serviciului Vamal al RM, după cum cu mândrie declara cu vreo 2 ani în urmă la radio şeful SV RM. Cu alte cuvinte, statul RM are banii săi (din care implementează proiecte sociale, dă salarii la bugetari, funcţionari, menţine armata, serviciile de informaţii, poliţia, şi celelalte – şi indemnizaţii de 1500 de euro pe cap de deputat vara asta) din bani proveniţi din afara RM în proporţie de cam o treime din PIB, deoarece ponderea remitenţelor din străinătate în produsul intern brut al RM e de peste 30 la sută. La capitolul ponderii remitenţelor din străinătate în PIB suntem pe locul 3 în lume, după Tonga şi Kirghizstan. Cu alte cuvinte şi făcând concluzie: fără banii din străinătate pe care-i trimite treimea noastră de populaţie plecată acolo (în Italia sunt mult mai mult de 100.000 de moldoveni), statul RM … nu ar putea exista. Şi punctum. S-ar prăbuşi ca un castel de nisip. Instituţiile nu ar mai avea bani să funcţioneze, as simple as that.

    Dar nu mă îndoiesc de faptul că Thorbjorn Jagland cunoaşte aceste aspecte, însă a fost galant cu Republica Moldova şi n-a vrut s-o umilească pe deplin în articolul publicat într-un ziar citit de peste 30 de milioane de oameni, „New York Times”. Dl. Jagland, fiind străin (norvegian) a procedat astfel deoarece pentru el noţiunile de „statul RM (ansamblul instituţional)” şi „oamenii care locuiesc între frontierele necontrolate pe deplin ale acestui monopolist al uzului legitim al forţei bazat în oraşul Chişinău” se identifică pe deplin. Pentru mine, de exemplu, nu se identifică, deoarece eu văd failibilitatea statului RM drept o succesiune de eşecuri în lanţ care pun în pericol, în ultimă instanţă, securitatea locuitorilor (inclusiv alimentară) şi le neagă de peste două decenii dreptul la o viaţă mai bună, pe care aceştia şi-l exercită în afara RM. Această failibilitate este elementul definitoriu al proiectului statal „Republica Moldova”. (Mircea Snegur fiind întrebat prin 1992 de un ziar străin dacă RM se va uni cu România a zis supărat ceva de genul „Vrem şi noi să facem ceva. Daţi-ne şansa să arătăm ce putem” – şi au arătat, mai ales banditul Andrei Sangheli, prim-ministru al RM între 1992-1996, responsabil pentru distrugerea aproape completă în 2-3 ani a sectorului agroindustrial al RM, a inventarelor şi imobilelor colectivelor de producţie).

    Starea de lucruri instaurată în RM după 1991 persistă într-o logică a eternei reîntoarceri, fractală în esenţă, elita politică şi cea economică (exponenţii cărora sunt adesea unii şi aceiaşi şi constituie acelaşi grup) pauperizând populaţia prin ignorarea aplicării legilor şi având comportamentul unei pături suprapuse de tip colonial, ceea ce continuă colonialismul URSS într-o formă mult mai perversă – este colonialismul pus în practică de factori de decizie moldoveni, mulţi dintre care dispun de vase comunicante (pentru resursele financiare) cu Moscova, precum s-a văzut de exemplu în analiza RISE Project Moldova despre furtul miliardului din cele trei bănci.

    Soluţia este abandonarea proiectului numit „Republica Moldova”, demarat pe 27 august 1991 şi întoarcerea la statu-quo-ante 28 iunie 1940.

    Metodele pot fi discutate. Ele contează, evident. Nu orice metode pot fi aplicate. Scopul nu scuză mijloacele în acest caz.

    Şi, cel mai important, ele depind în proporţie covârşitoare de Bucureşti.

    Mingea e în terenul Bucureştiului.

    The following two tabs change content below.
    Dan Nicu

    Dan Nicu

    Analist politic

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.