Momentul zero al eliberării noastre: Papa Ioan Paul II la Varșovia, 2 iunie 1979

2

S-a petrecut în 2 iunie 1979 la Varșovia. Polonezul Wojtila, devenit Papa Ioan Paul II, a ținut o liturghie în Piața Victoriei din capitala Poloniei comuniste la care, spre oroarea conducătorilor atei din lagărul socialist, a participat un milion de credincioși.

Intuind pericolul, Brejnev făcuse presiuni ca Wojtila, odată ales Papă, să nu-și viziteze țara. Guvernul comunist de la Varșovia nu i-a putut însă interzice unui polonez ajuns papă această primă vizită.

Cu mințile parcă luate, guvernul polonez i-a oferit Papei două variante – să vină doar pentru două zile în mai la aniversarea a 900 de ani de la martiriul Sfântului Stanislau (episcop al Cracoviei ucis de regele Boleslau) sau în iunie pentru 9 zile. Știa că Papa își dorește să participe la aniversarea celor nouă veacuri de la matiriul lui Stanislau și restrângea astfel, prin ofertă, petrecerea lui pe teritoriul Poloniei comuniste la două zile și două orașe. Bineînțeles, Papa Ioan Paul II a luat varianta a doua, vizita din iunie, de Rusalii (cu un mesaj extrem de puternic pentru credincioși care scăpa ateilor din conducere – pogorârea Duhului Sfânt, reînnoirea, începerea misiunii Bisericii), și timp de nouă zile a vizitat șase orașe, bulverând Polonia comunistă.

Declicul s-a produs din prima zi, în 2 iunie 1979, când comuniștii au asistat stupefiați la o liturghie la care au venit, neobligați, peste un milion de polonezi în Piața Victoriei, tocmai acolo unde regimul își ținea paradele cu proletari și tineri aduși cu japca.

Era o mulțime nemaivăzută până atunci. A început să intoneze un imn religios, „Vrem pe Dumnezeu”*, care susținea prezența lui Dumnezeu în toate aspectele vieții – în școli, în sălile de judecată, la muncă și acasă, un adevărat afront adus dictaturii atee. Acesta a fost și mesajul Papei în acea vizită – omul nu poate fi privat de Hristos.

În predica din 2 iunie 1979, Papa Ioan Paul II, după ce a spus că e fiu al Poloniei, a implorat pogorârea Sfântului Spirit – era în ajunul Rusaliilor – care să reînnoiască fața pământului. După ce a vorbit despre „fața pământului”, Papa a făcut imediat referire clară și la „acest pământ”, la „acest ținut”. Nu a vorbit doar generic, ci și direct despre pâmântul Poloniei, a cerut Tatălui reînnoirea în Duh a Poloniei.

Oamenii au întrerupt cu aplauze predica Papei. Polonezul Wojtila, Papă al Romei, a lăsat, zâmbind, ca această întrerupere, acest moment de aplauze și de „Christus vincit”, să dureze aproape un sfert de oră, moment resimțit de mulți participanți ca o eliberare, ca o tămăduire. Căci 14 minute au durat aplauzele din înregistrarea video de mai jos, când mulțimea cântă „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”.

Mulți dintre cei care au participat la acea liturghie povestesc despre acest miracol ca unul de redescoperirea a solidarității, a demnității, a puterii lor. Atunci, acolo, concret, în Piața Victoriei din Varșovia, la liturghia din 2 iunie 1979.

Cele opt zile care au urmat, cu milioane de participanți la liturghiile și întâlnirile cu Papa Ioan Paul II, i-au făcut pe polonezii de rând să conștientizeze că ei sunt majoritatea. Mai mult, au văzut un regim dictatorial neputincios în fața unei forțe spirituale copleșitoare.

Acela a fost începutul sfârșitului comunismului în Polonia și în Europa de Est.

Newt Gingrich a realizat în 2010 un documentar excepțional legat de această vizită ce poate fi vizionat online: Nine Days that Changed the World.

* Un nătărău de ziarist de la Wall Street Journal la acest imn religios, ”We Want God”, făcea trimitere când sugera că participanții la marșul de ziua națională a Poloniei au scandat lozinci trumpiste.

La Varșovia, anul trecut, Trump onorase de fapt vizita Papei Ioan Paul II, spunând că polonezii l-au cerut atunci, în acea piață, în 1979, pe Dumnezeu – ”We Want God”, ”vrem pe Domnul” -, nu au cerut privilegii, nu au cerut ajutoare sociale. Nătărăul de la WSJ a crezut că era un slogan al lui Trump.

Cum nenorocim popoare. Astăzi, Bolivia lui Morales​

2

În 2016, Evo Morales, pășunist andin și tovarăș de bază în gașca marxistă latino-americană – Chavez, Maduro, Castro, Lula, Ortega etc. -, era la al treilea mandat de președinte al Boliviei și mai voia, deși Constituția nu-i permitea. A organizat un referendum pentru schimbarea legii, respins însă de populație.
Prima soluție a lui Morales la problema nou apărută în republica socialistă de coca a fost să anunțe că va repeta referendumul. Nu s-a întâmplat. A preferat calea fără bătăi de cap, dând lumii de veste că va candida pentru încă un mandat. A găsit repede și justificare: în campania pentru referendum, s-ar fi vehiculat în spațiul public o minciună la adresa sa, despre un amantlâc cu damă ajunsă în pușcărie, care, mă-nțelegi, ea l-a iubit, iar el nu l-a recunoscut pe fructul mic al iubirii lor etc. Motiv suficient pentru a ignora rezultatul referendumului.
A venit și Curtea Constituțională să arate că socialismul are resurse inepuizabile de nebunie, hotărând că limitarea mandatelor încalcă dreptul omului de a alege și de a fi ales.
Urmarea firească, aseară, Tribunalul Electoral din La Paz a votat pentru acceptarea candidaturii lui Evo Morales la al patrulea mandat de președinte.

În ciuda aspectului său de pastramagiu, Morales ar putea ține lecții de conduită veroasă celor pe care îi numește exploatatori. Nu pentru că el, părintele sărmanilor, a fost înregistrat cerându-i unei gărzi de corp să-l lege la șireturi.

A ajuns la putere în 2006 proclamându-se apărătorul numeroasei și variatei populații indigene. Câțiva ani după aceea însă, a pornit construcția unei căi rutiere tocmai prin aria protejată locuită de astfel de populații. Șoseaua de 300 km trebuie să treacă printr-un parc național și presupune tăierea a peste un milion de hectare de pădure. Utilitatea proiectului de aproape jumătate de miliard de dolari este pusă la îndoială, iar cei mai câștigați par să fie cultivatorii de coca, care întâmplător sunt și susținători financiari de bază ai lui Morales. În paranteză fie spus, conform unui studiu ONU din 2013, în Bolivia, 90% din produsul acestei industrii merge pe piața neagră a drogurilor. Deși indigenii protestează vehement împotriva șoselei, Morales susține că aceștia sunt mobilizați de opoziție, interesată ca oamenii să rămână înapoiați.

Bolivia este și țara în care patronii așteaptă cu sufletul la gură, cu nervii întinși și probabil cobind datele statistice de sfârșit de an. Pentru că dacă PIB-ul este mai mare de 4,5%, ei sunt obligați de o lege dată de Morales, „în spiritul distribuției echitabile a bogăției”, să le dea angajaților nu doar al 13-a, ci și a 14-a leafă.

Tot Bolivia lui Morales, din toată sărăcia și cu toate n-are ieșire la mare, și-a făcut un pui de flotă cu reverii oceanice, pe care de câțiva ani o antrenează pe Titicaca, la granița cu Peru. Asta în speranța că va veni ziua în care o instanță internațională o să-i dea dreptul la o fâșie care să taie Chile pentru acces la Pacific. Deocamdată, n-a fost să fie. În toamnă, Tribunalul de la Haga a respins definitv această cerere. Ar putea acum să încerce pe partea cealaltă, la Atlantic, vreo 2.500 de km prin Brazilia.

Și cum de la o vreme încoace oriunde e sărăcie și nevoie mare de bani, apar chinezii să dea o mână de ajutor și un brânci întru aservire, au venit și în Anzi. În vară, Morales și Xi Jinping au semnat mai multe acorduri, prin care chinezii investesc în infrastructură, bolivienii cumpără arme, avioane de pasageri și un proiect integrat „pentru securitatea cetățenilor”. Cel din urmă seamănă cu un altul pus în practică în Venezuela tot sub îndrumarea chinezilor, sistem care, arăta recent o anchetă Reuters, îi permite statului să aibă un control sporit asupra cetățenilor, un element cheie în cadrul acestuia fiind „el carnet de la patria”, cardul de identitate care îi va servi omului și drept cartelă pentru rația de alimente.

#CaleaSocialistă #CumNenorocimPopoare

„Dând mulțumită pentru harul vieții Cardinalului Hossu, să-i reamintim Crezul” – „Credința noastră este viața noastră”

0
Amintea ieri episcopul greco-catolic de București, Mihai Frățilă, cum, la 1918, episcopul Iuliu Hossu numea Capitala României drept „Ierusalimul aspirațiilor noastre”, orașul în care, trei decenii mai târziu, avea să fie arestat în miezul nopții ca un făcător de rele.
Și totuși, după 22 de ani de pușcărie și domiciliu obligatoriu, după batjocuri și bătăi, câtă seninătate, câtă dragoste în glasul său „stins, dar cu neîmbătrânită dragoste de atuncea” recitind Rezoluția Unirii.

Simțiți în vocea lui, în tot ce rostește vreo trufie, vreo ură? Biserica lui era interzisă, el era cu domiciliu forțat la Căldărușani, suportase batjocură și ură, supraviețuise regimului de exterminare de la Sighet.
La comemorarea lui Iuliu Hossu, dar și la bucuria sfințirii altarului unei Catedrale Patriarhale – evenimente care au avut loc în aceeași duminică de 25 noiembrie 2018 în București -, trebuie să ne amintim și să și trăim în viața de zi cu zi crezul lui Iuliu Hossu – „Credința noastră este viața noastră”, respectiv crezul Regelui Ferdinand (să citim cu ochii credinței acel hrisov profund al Regelui Ferdinand care cerea la 1920 o „biserică a mântuirii” în capitală).
 
Fără a ne conecta cu ocazia unor astfel de evenimente la Timpul în care sunt înscrise le uităm scopul. Din lucruri sacre le transformăm în piese de muzeu cu care ne fălim. Să fim conștienți că riscăm să ne hrănim vanități, să devenim și noi un soi de oameni recenți, numai că îmbrăcați în straie populare, caricaturi de creștini până la urmă. Să știm, dincolo de păcatele noastre, reperele care sunt dincolo de timpul nostru.
Centrale pentru viața noastră, așa cum au fost și pentru Iuliu Hossu ori Regele Ferdinand, sunt ori trebuie să fie Euharistia, pocăința, mărturisirea păcatelor și încercarea de îndreptare a lor. Acestea ne conectează cu viața lor și cu Timpul în care sunt înscrise asemenea evenimente.
 
Zicea ieri episcopul Mihai Frățilă despre crezul lui Iuliu Hossu:
 
Dând mulțumită astăzi, aici, pe pragul acestui mormânt, în anul Centenarului Marii Uniri, pentru harul vieții Cardinalului Hossu, să-i reamintim Crezul: să știm mulțumi pentru primirea ajutorului, sa nu te lași copleșit și să nu te saturi nicicând de adevăr și libertate, să te arăți capabil de a răspunde răului cu binele, fiindcă, vorba psalmului, Dumnezeu îi apăra întotdeauna pe cei care-și pun încrederea în El. 
Apartenența la Hristos, la Biserică, nu se poate rezuma la vanități personale sau la subiective istorii glorioase care sfârșesc prin a justifica ideologia părților. Rostul vieții este revelat plenar de Sfânta Euharistie și de aceea putem fi creștini doar în măsura în care îi permitem lui Dumnezeu să transforme imposibilitățile noastre în harul putinței sale. Numai dăruirea, timpul pierdut pentru semeni, zelul pentru lucrurile Domnului, fac lumea să fie mai bună, omenia – o prioritate, iar existența prezentă să primească încă de aici de pe pământ, sigiliul veșniciei.
 

Guvernul lui Bolsonaro face față primei crize interne majore, provocată de Cuba comunistă

8

Lovitura dată comunismului latinoamerican de alegerea lui Bolsonaro, candidatul conservator anticomunist din Brazilia, a primit un răspuns imediat și violent din partea Cubei. Brazilia, țară care finanța cu sume mari internaționala roșie latină și care ar fi urmat să susțină economic mai tot comunismul latino-american, s-a transformat acum, după alegeri, dintr-o dată, în țară inamică a comunismului. Cuba, exportatoare și coordonatoare a comunismului latino-american (și african pentru o vreme), căruia îi este practic patroana spirituală, s-a simțit datoare să facă un spectacol de forță tocmai pentru că devine din ce în ce mai clar că fiind la pământ economic, nu are deloc acum, cu schimbarea de regim din Brazilia, perspective prea bune – singura perspectivă e iminenta criză de moral a internaționalei comuniste din America Latină, comparabilă în parte cu cea care a urmat prăbușirii URSS. Show de forță în situație disperată, dar urmat de rezultate bune pentru propagandă, au mai făcut comuniștii, de notorietate fiind atacurile din Vietnam, în perioada Tet (1968), când armata nord-vietnameză a pierdut un număr imens de militari fără să fi realizat vreun progres strategic cât de mic, dar dând senzația că poate pedepsi America oricând și că are resurse pentru a continuă lupta la nesfârșit, lucru înghițit din plin, pe nemestecate, de presa americană și, în general, de cea occidentală, care a dus la crearea unui curent de opinie decisiv ce a determinat până la urmă încheierea războiului și pierderea Vietnamului de Sud in mâinile comuniștilor.

La întrebarea repetată a noului președinte al Braziliei, Bolsonaro, dacă medicii trimiși în număr mare din Cuba în cadrul programului Mais Medicos, în anii trecuți, chiar sunt pregătiți corespunzător, în condițiile în care nu au fost testați în țară gazdă cu vreun examen care să le certifice cunoștințele, și la solicitarea să de a li se plăti integral banii câștigați, pentru că până acum medicii primeau numai 25% din salariul plătit de statul brazilian, restul banilor fiind încasați de statul comunist, Havana a hotărât retragerea bruscă a tuturor medicilor cubanezi din Brazilia! Este vorba de 8300 de medici care lucrau în zonele unde medicii brazilieni nu se înghesuiau, zone foarte izolate ori sărace, zone din care ar lipsi de acum asistența medicală fără posibilitatea ca, în multe cazuri, să se poată găși în timp util înlocuitori medicilor cubanezi. Reacția precipitată a autorităților cubaneze trebuia să provoace o criză de proporții sistemului medical din Brazilia, chiar cu prețul unor pierderi finaciare pe care acum Havana nu si le permite. Medicii cubanezi plătiți integral ar fi alimentat oricum în continuare economia cubaneză cum fac, de exemplu, est-europenii care contribuie masiv la bugetele țărilor de origine cu banii câștigați muncind în Occident – nu mai este cazul, cei de la conducerea Partidului Comunist Cubanez au ținut să facă o demonstrație masivă de forță pedepsind Brazilia care are, exprimat în procente, mai puțin de un medic la mia de locuitori. https://data.worldbank.org/indicator/SH.MED.PHYS.ZS?year_high_desc=false

Pe lângă asta, comuniștii cubanezi nu au vrut să creeze un precedent cu cetățeni plătiți integral, decent, de un stat străin, că și cum ar fi oameni liberi.
Președintele Bolsonaro declarase că medicii din Cuba își vor putea continuă activitatea fără probleme dacă își validează diplomele și sunt lăsăți de autoritățile comuniste să primească salariul integral, fiind convins că Havana nu va reacționa atât de abrupt împotriva propriilor interese, dând timp suficient guvernului brazilian să găsească soluții la retragerea medicilor cubanezi care ar fi fost chemați și ar fi fost de acord să se întoarcă înapoi în Cuba. Generalul Hamilton Mourao, vicepreședintele numit de Bolsonaro, își declarase public convingerea că peste jumătate din medicii cubanezi vor alege să rămână în Brazilia, neavând de ce să răspundă chemării autorităților comuniste din Cuba.
https://g1.globo.com/politica/noticia/2018/11/19/acho-que-metade-nao-volta-diz-mourao-sobre-cubanos-no-mais-medicos.ghtml

În 2016 a existat o acțiune a 150 de medici cubanezi din Brazilia care au dat în judecată statul cubanez pentru că le oprea cea mai mare parte din salarii, ceea ce a dus la concluzia la care a ajuns și vicepreședintele Mourao, că medicii vor întoarce spatele autorităților care îi tratează ca pe niște sclavi, după cum au declarat chiar medicii.
https://www.nytimes.com/2017/09/29/world/americas/brazil-cuban-doctors-revolt.html

Și totuși oamenii aceia au ales în mare parte să se întoarcă în Cuba, la familiile rămase captive în mâinile autorităților comuniste, care nu pun niciun preț pe viețile oamenilor. Președintele Bolsonaro ceruse deja Havanei să dea medicilor posibilitatea de a-și aduce în Brazilia copiii din Cuba, pentru că, a zis el, despărțirea mamelor de copiii lor e tortură, dar guvernul comunist nu a avut nici cea mai mică intenție să facă vreo concesie nici cetățenilor săi respectându-le drepturile elementare, nici Braziliei.
https://www.reuters.com/article/us-brazil-cuba-doctors-idUSKCN1NJ2B6

Havana mai câștigase niște bătălii împotriva personalului medical, exportat să muncească în condiții grele pentru alimentarea bugetului cubanez, atunci când administrația Obama a făcut un mare favor regimului comunist oprind în 12 ianuarie 2017 programul Cuban Medical Professional Parole care permitea medicilor fugiți din Cuba, de fapt din țările unde erau trimiși să muncească în condiții de sclavie (după cum spuneau mulți dintre ei), să primească rapid viza pentru Statele Unite. https://www.nbcnews.com/news/latino/cuban-doctors-stranded-can-t-travel-us-cuba-or-stay-n720491

Președintele Obama încerca să normalizeze relațiile cu statul cubanez…
Cursele charter au început deja să aducă înapoi în Cuba medicii care au lucrat în Brazilia. Un medic primește între 25 și 41 de dolari pe lună în Cuba, deși miile de medici reveniți în țară nu vor putea fi angajați în sistemul medical cubanez suprasaturat de personal. În Brazilia, în schimb, unui medic îi rămâneau 1000 de dolari pe luna chiar și după ce statul cubanez îi lua 75% din salariu.
https://www1.folha.uol.com.br/cotidiano/2013/08/1330787-salario-para-medicos-em-cuba-nao-costuma-passar-de-r-100.shtml

Primii medici cubanezi retrași au fost deja primiți pe aeroportul din Havana de Raul Castro, care i-a felicitat în cadrul unei ceremonii restrânse pentru că și-au făcut datoria față de țară.
https://www.prensa-latina.cu/index.php?o=rn&id=231262&SEO=recibe-raul-castro-a-medicos-cubanos-que-prestaron-servicio-en-brasil

În același timp, ministerul sănătății din Brazilia a anunțat că a reușit să găsească medici care să acopere în bună parte deficitul de personal creat după retragerea cubanezilor de către regimul comunist.
https://www.bbc.com/news/world-latin-america-46324179

ACP

Caravana migranților din Honduras și războiul hibrid al Rusiei împotriva Occidentului

4
January 26, 2017 - Tijuana, Baja California, MEXICO - After President Trump signed executive orders to build a border wall, crack down on 'sanctuary cities' and bar Syrian refugees the White House floats a 20 percent import tax to pay for the Mexican Wall on Thursday January 26, 2017. FILE PHOTO: A man climbs the fence dividing the United States and Mexico on Monday 6 August 2007 in Tijuana, Baja California, Mexico. (Credit Image: © Prensa Internacional via ZUMA Wire)

Toate agențiile de știri informează că administrația Trump a pus baricade de beton și de sârmă ghimpată de partea americană a graniței cu Mexicul, pentru a împiedica intrarea în SUA a miilor de migranți care au pornit din Honduras, la 13 octombrie a.c., într-o caravană ce a traversat Guatemala și Mexicul, fără a întâmpina până acum prea multe obstacole din partea autorităților acestor țări.

sursa imaginii

Mult mai puțin răspândită este însă altă știre, totuși, foarte importantă pentru înțelegerea semnificației știrilor de mai sus.

Nu-i nimic, v-o prezintă ILD:

Ambasadorul Republicii Honduras în Mexic, Alden Rivera Montes, a declarat zilele trecute că această caravană a fost dirijată și finanțată de către un anumit partid politic, Libertad y Refundación („LIBRE”), mai concret, de către fostul președinte din Honduras, Manuel Zelaya. Împreună cu un ONG, numit „Pueblo sin Fronteras”, patridul LIBRE, aflat în opoziție în această țară, este cel care a lansat apelul pentru constituirea caravanei.

Ambasadorul Statului Honduras în Mexic, Alden Rivera Montes

Diplomatul a arătat că șefii partidului LIBRE i-au înșelat pe migranți, promițându-le o viză de tranzit prin Mexic, instrument care nu există în legislația mexicană și „i-au asigurat că vor putea intra în Statele Unite, nici acest lucru nu este adevărat”. În ceea ce privește călătoria migranților, ambasadorul consideră că este aproape imposibil ca ei să-și atingă destinația. „Va fi foarte greu să intre în Statele Unite, trecerea lor va fi foarte dificilă”, a afirmat el.

Dar mai e o informație pe care chiar nu o veți găsi decât făcându-vă drum, cu mare greutate, printr-un desiș de minciuni groase și de tăceri vinovate cu care mass media mainstream de pe toată planeta ajută și acoperă mișcarea comunistă din America Latină.

Iată informațiile pe care sigur le găsiți în română doar pe ILD:

Manuel Zelaya și partidul LIBRE fac parte din Forumul de la São Paulo (FSP), internaționala comunistă continentală, fondată de brazilianul Luiz Inácio Lula da Silva și cubanezul Fidel Castro în 1990, pentru a recupera, în America Latină, ceea ce comunismul pierduse atunci în Europa de Est.

Forumul de la São Paulo este alcătuit din partidele comuniste aflate la conducerea sângeroaselor regimuri dictatoriale din Cuba, Venezuela, Nicaragua și Bolivia, dar și din comuniști mai încălțați, ca ex-președinta din Chile, Michele Bachelet, dar și comuniști mai puțin încălțați, cum ar fi narcoteroriștii de la FARC din Columbia.

Președintele recent ales al Mexicului, Andrés Manuel López Obrador, și Partidul Revoluției Democratice, pe care îl conduce, fac parte deasemenea din FSP.

În 2008, Zelaya a aderat la „Alianza Bolivariana para las Américas” (ALBA), a lui Hugo Chávez.

Mel Zaleya (mijloc) cu Raul Castro și Hugo Chavez. foto: marxist.com

În 2009, Manuel Zelaya, care era pe atunci Președinte în Honduras, a încercat o lovitură de stat pentru a se eterniza la putere, așa cum se știe că fac de obicei comuniștii, chiar dacă au fost aleși inițial pe căi democratice.

La 28 iunie 2009, Curtea Supremă din Honduras a decis arestarea președintelui Zelaya pentru că a încălcat Constituția și a amenințat că va folosi forța împotriva puterii legislative. Militarii însă, în loc să execute ordinul, l-au lăsat pe Zelaya să fugă în Costa Rica. Apoi stânga mondială, în frunte cu ONU și administrația Obama, a început să urle că în Honduras s-ar fi dat o „lovitură de stat militară”, și că Președintele legitim a fost „expulzat”.

Cum era de așteptat, Rusia, principială ca întotdeauna și expertă ca nimeni alta într-ale democrației și statului de drept, a condamnat răsturnarea lui Zelaya și a calificat-o drept o „grosolană violare a celor mai elementare norme democratice”.

Concret, din punct de vedere legal, lucrurile au stat astfel:

Constituția Republicii Honduras prevede, la art. 237, că mandatul prezidențial este limitat la patru ani și interzice în mod expres realegerea. La art. 239, se prevede chiar că „acela care ar încălca această dispoziție, sau ar propune modificarea ei, își va pierde imediat funcția și i se va interzice timp de zece ani exercitarea oricărei funcții publice”. (sursă – analiză juridică detaliată)

Aceste prevederi stricte ale Constituției Republicii Honduras sunt numite „cláusulas pétreas” și sunt stabilite astfel pentru a împiedica orice încercare de a răsturna sistemul democratic din această țară (art. 374) – Constitución de la República de Honduras, 1982

Zelaya exact asta a făcut, nu doar a propus, a decretat un referendum pentru schimbarea prevederii constituționale care nu îi permitea să mai obțină un nou mandat. Justiția a declarat ilegal decretul lui Zelaya și a suspendat aplicarea lui. Decizia a fost menținută și de instanța superioară.

Președintele Zelaya nu s-a supus deciziei justiției. Curtea Supremă a ordonat Forțelor Armate să-l aresteze. Zelaya a fost înlăturat de la putere pe cale legală, salvându-se astfel Statul de Drept.

Ce s-ar fi întâmplat dacă instituțiile din Honduras, respectiv Justiția și Armata, nu l-ar fi dat jos pe Zelaya? Păi, credem că este evident. În Honduras s-ar fi instalat un regim ca cel din Venezuela.

Cetățenii din Honduras s-or fi gândit și ei la asta; și perspectiva, se pare, nu le-a surâs. Iată imagini de la o manifestație de peste 100000 de persoane, în Piața Centrală din capitala Tegucigalpa, în apărarea democrației.

La vremea respectivă, specialiștii pe chestiuni internaționale din presa românească au folosit cu nesaț termenul „lovitură de stat militară” – de fapt au tradus, ca de obicei, știrile de pe agenții, neavând habar că slujesc astfel construcției societății socialiste multilateral dezvoltate în America Centrală.

Analiștii de pe Contributors au asemuit cele întâmplate în Honduras (ca și pe cele din Paraguay 2012, unde a fost dat jos, tot prin mecansimele statului de drept, președintele comunist Fernando Lugo, un fel de Iliescu, pentru că pusese la cale un fel de mineriadă sângeroasă, doar că lui Lugo nu i-a mers – în sensul că, în urma incidentelor provocate de el, soldate cu morți și răniți, a zburat imediat de la putere) cu tentativa de suspendare a lui Traian Băsescu. Subtilă și erudită comparație, doar că lucrurile erau tocmai invers; spre deosebire de România, în Honduras și în Paraguay ciuma roșie era reprezentată de președinții respectivi, iar suspendarea lor a fost legală și a salvat democrația în aceste țări.

Iată, pentru iubitorii de istorie, o mică retrospectivă:

Acum, ținând cont de strânsele, tradiționalele, cele dintotdeauna, legături ale Rusiei cu toți comuniștii din America Latină, reuniți în prezent în FSP (legături care implică inclusiv aspecte militare și strategice), să privim din nou la caravana care se îndreaptă spre frontiera SUA.

Amintindu-ne de aprecierile Generalului Degeratu, care a spus despre criza migranților din Europa 2015 că este o operațiune pregătită din timp de Rusia, și de avertismenele lui Andrei Ilarionov care anunţa încă din decembrie 2014 o posibilă primăvară arabă, ce avea să destabilizeze țările europene și să consume energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale, putem spune că resortul real al crizei migranților din 2015 din Europa este războiul hibrid rusesc împotriva Occidentului.

În studiul „Strategia Rusiei și criza refugiaților din Europa”, la care am contribuit alături de analistul american Jeff Nyquist, discutam despre implicarea Rusiei în criza migranților din 2015.

Click pe imagine pentru studiu

Iată că în aceste zile, o „criză a migranților” se apropie de frontiera Statelor Unite.

Nu cumva o fi având și ea aceeași sursă de inspirație?

Scenariile, în linii mari, ar fi două:

În cazul în care Trump se va ține ferm, migranții nu vor intra. Vom vedea la toate posturile TV imagini care să ne sugereze cruzimea administrației americane, care respinge brutal o mulțime de oameni săraci, disperați, care nu-și doresc decât o viață mai bună. Dar, Doamne ferește, am putea vedea chiar și ceva vărsare de sânge, victime, sau cel puțin copii plângând. Toți liderii politici ai UE se vor indigna, o mulțime de ONG-uri se vor pronunța, numeroase celebrități și autorități morale – ca actori, cântărețe, fotbaliști – vor acuza și vor înfiera. Trump va fi asemuit cu Hitler și cu Baba Cloanța, America va fi descrisă ca un mare Ku Klux Klan etc, etc, etc.

sursa foto: Sputnik

Stânga americană, având în față perspectiva de a-și face rost, până la urmă, de noi votanți, va insista ca migranții să fie lăsați să intre. Dacă SUA îi vor lăsa pe migranți să intre, atunci, desigur, va fi imposibil să se evite formarea de noi și noi caravane, care să ia cu asalt frontierele SUA. Zeci de milioane de latino-americani și-ar dori să trăiască în Statele Unite.

Acestea fiind zise, să medităm acum asupra temei: cine profită de pe urma acestei operațiuni? Zelaya? Dacă nu el, atunci pentru cine a făcut-o?

Pădurea și copacii

5

Dacă ne uităm la știri sau dacă urmărim presa nu de puține ori cu greu reușim să ne păstrăm cumpătul și să nu cădem într-o cruntă deznădejde. O bună parte din informația ce ne parvine are toate șansele să ne deprime. Unele știri ne prezintă o sumedenie de crime sau de violuri, pe alte canale vedem un șir nesfârșit de politicieni sau de oameni de afacere corupți. În alte emisiuni aflăm despre defrișările masive făcute de Schweighofer sau despre punerea pe butuci a fostelor fabrici din perioada comunistă. Înstrăinarea terenurilor agricole, proiecte imobiliare defectuoase, retrocedări frauduloase, proiecte eșuate completează și ele o imagine cât se poate de sumbră. La toate acestea se mai adaugă și o sumedenie de știri legate de incapacitatea noastră de a ne valorifica potențialul, resursele noastre, despre pârtii de schi lăsate în paragină după ce s-a cheltuit o avere pentru a le pune la punct, despre găinăriile făcute de conaționalii noștri în occident, despre faptul că ținerii noștri dotați pleacă din țară, despre faptul că nu mai avem nici industrie și nici armată. La toate acestea se mai adaugă informații de genul cum că UE ne folosește doar ca pe o colonie, pericolul rusesc ne pândește la tot pasul, există o conspirație împotriva României, că ne paște un real pericol de dezmembrare a țării…

În unele emisiuni sau publicații tradiția noastră este bagatelizată și aruncată în derizoriu, eroii și modelele noastre sunt demitizate și relativizate. Realizările noastre istorice sunt interpretate ca fiind datorate doar norocului și oportunității, oricum noi nu avem nici un merit fiind un popor laș, prost, hoț, leneș și incult. Orice am făcut noi nu a fost bine, orice au făcut alții a fost perfect. De asemenea ni se induce o culpabilizare istorică de care spune că i-am trădat pe toți aliații noștri, că nu am fost decât niște oportuniști, niște hiene ale istoriei.

Tocmai acum, în an centenar, statul de drept este sub asediu, justiția este în pericol, imaginea țării se prăbușește după represiunile jandarmeriei la mitingul diasporei, iar cei de la guvernare doresc să ne scoată din UE și să instaureze o dictatură pe model turcesc.
Conform unor statistici suntem în multe privințe pe ultimul loc în Europa… Toate acestea ne fac să ne simțim vinovați, sătui, scârbiți de noi înșine, inferiori, patologic inadaptați și inadaptabili, frustrați, primitivi, hoți, proști, leneși, inculți. Ideea  de bază este aceea că în țara noastră nu a fost bine niciodată și nici nu va putea fi vreodată.

Dacă este să cumulăm informația din unele medii, aceasta este imaginea ce se imprimă în inconștientul colectiv. Dar, suntem noi oare chiar așa? Haideți să analizăm puțin la rece cum suntem noi de fapt și spre ce anume ne îndreptăm.

România este membră NATO și de asemenea membră UE. Pentru prima dată în istorie suntem în grupul celor mai puternici atât militar cât și economic. Granițele țării noastre sunt garantate de către aliați în fața oricărei potențiale agresiuni. Oricât „bine” ne-ar dori Rusia sau alți vecini, granițele nu se mai pot schimba, din acest punct de vedere suntem în siguranță.

De asemenea sunt milioane de români plecați la muncă în țările UE, sunt acolo fără a avea nevoie de umilitoarele vize, unii învață, alții fac bani, mulți trimit și acasă, astfel crescând valoarea proprietăților în țară și contribuind la acumularea de capital. Poate că mult mai important decât banii este faptul că cei plecați intră în contact și încep să se obișnuiască cu o  altă lume, cu alte valori, cu altă civilizație. Ei încep să vadă, să compare, să judece și să înțeleagă altfel lumea. Până și cei mai simpli dintre ei, cu timpul, căpăta inevitabil altă viziune asupra lumii. Până ajung să se cizeleze, unii din ei mai comit fapte reprobabile, dar cam la fel făceau și italienii când au emigrat, și spaniolii după dictatura lui Franco, și grecii din Australia, ca să nu mai vorbim de irlandezii din America. După un timp situația s-a schimbat și aceasta este tendința și în ceea ce îi privește pe emigranții români.

Să nu uităm că până la urmă statul român modern a fost făcut de tinerii boieri ce au studiat în occident, a fost creat de sus în jos, de către o infimă minoritate a elitelor conducătoare ce conducea o enormă masă de țărani, țărani ce nu erau conectați la valorile occidentale. Acum cei ce pleacă fac parte dintr-un fenomen de masă, ajungând la o formă ce treptat va căpăta și un fond  prin interiorizarea unor valori vestice.

În țară au venit și continuă să vina o serie de investiții străine. Desigur, ele vin ca să câștige bani, nu vin de dragul nostru, ci vin din interes, ne folosesc, dar și noi ne folosim de ei în cadrul unui avantaj reciproc. Noi, atât cei de acasă cât și cei plecați în Vest, în covârșitoarea noastră majoritate nu am știut să facem bani, să fim patroni, antreprenori, dar treptat, treptat învățam. Totul vine cu un preț, dar altfel nu se putea. Treptat începem să ne obișnuim cu o anumită etică a muncii ce înainte ne lipsea cu desăvârșire. Este ca și atunci când vrei să înveți să înoți, întâi te scufunzi un pic și doar mai apoi treptat, începi să îți dai drumul. Treptat, învățam și noi să muncim și să facem business ca în occident. Lumea devine mai informată, având o multitudine de surse de informare, și începe să se dezvolte un spirit civic, spirit ce noi, din punct de vedere istoric, nu l-am avut niciodată. Să ne amintim de Ordonanța 13. Lumea începe să iasă în strada pentru o idee, nu numai pentru mâncare sau pentru bani în plus.

Abia acum putem să spunem că avem prima și momentan singura generație normală ce a putut să o aibă această țară în condițiile anormalității cronice a istoriei noastre. Părinții încep să își educe altfel copiii, fără să le distrugă personalitatea, fără sintagma „bătaia este ruptă din rai”, așa cum s-a întâmplat în generațiile trecute.

Evident că mai avem foarte mult de recuperat, dar în nici un caz nu suntem noi oaia neagră a continentului. Oare în Albania, Kosovo, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Ucraina, Belarus este mai bine ca la noi? Nu cred!

Ar trebui să lăsăm discursul mizerabilist și să ne concentrăm pe o evaluare pozitivă și constructivă de sine.

Unele medii ne prezintă ca fiind fără coloană, pentru că i-am fi trădat pe aliații noștri. Cel mai des întâlnit exemplu este acela că noi i-am trădat pe nemți la 23 august. Nimic mai fals! În 1940 atât ruși cât și nemții își dădeau mâna pentru a ne lua părți din țară, ulterior noi am încercat să profităm de rivalitatea lor pentru a ne recupera o parte din teritoriul pierdut. Noi am fost aliați de context când cu unul, când cu celălalt, dar cum fiecare dintre ei ne-a furat în prealabil, este absurd să pretinzi să fii „credincios” unui astfel de „aliat” când de fapt ambii ne erau dușmani.

După revoluție, 100 de mărci erau banii pentru o lună de zile la noi, iar un neamț făcea cam 3000 pe lună, deci o diferență de 1 la 30. Acum un german câștiga cam de 5 ori mai mult că un român. Astăzi nu mai avem nevoie de umilitoarele vize. O parte dintre noi  mergem la schi în Austria, ne petrecem vacanțele în Spania, facem city-break la Viena… este rău? Nu cred! Mai mult, este prima oară în istorie când am ajuns noi să exportăm mașini în Germania! Adevărul este că diferențele dintre noi și vestici tind să se diminueze în timp.

Este occidentul o lume perfectă, o lume ideală? Categoric nu! Nici vorba de așa ceva, are multe neajunsuri dar cu toate acestea este de departe cea mai bună alternativă pe care o avem.

Este adevărat că anumite simboluri, eroi și modele sunt reinterpretate și relativizate, este destul de grav că de obicei nu se pune nimica în loc, dar pe de altă parte, doar o cultură ce a ajuns la un anumit grad de maturitate poate să își chestioneze premisele pe care ea s-a construit.

Pentru prima dată în istoria României, lupta anticorupție a devenit serioasă, ajungând să decimeze în mod semnificativ „elita” noastră. Partea coruptă a clasei noastre politice este disperată și furibundă pentru că a ajuns la o răscruce, fie se reformează, fie ne întoarcem la o dictatură, o cale de mijloc nu mai există…. Oricâte eforturi disperate fac unii pentru a erdoganiza țara, efortul lor va fi sortit eșecului.

Suntem în NATO și UE, avem o diaspora numeroasă ce în marea ei majoritate nu mai poate fi manipulată, avem de câțiva ani un puternic spirit civic, avem o generație tânără informată și educată, deținem o poziție geostrategică vitală (în special după defectarea Turciei), avem investitori străini ce ne impun o altă etică a muncii, partea privată a economiei este semnificativ mai mare și mai puternică decât partea bugetară… și oricum mentalitatea unei părți semnificative  a cetățenilor s-a schimbat așa încât nu mai merge cu mineriade și măsuri autoritare.

Mai bine și mai sigur ca acum nu a fost niciodată în România. Da, este rușinos și umilitor ceea  ce face actuala putere, dar este demn de admirație reacția civică a părții sănătoase din societatea noastră… iar acea parte devine tot mai numeroasă. Indiscutabil există o jumătatea goală a paharului, dar mai există și o jumătate plină ce trebuie și ea luată în considerare… altfel riscăm să nu mai vedem pădurea de copaci.

Silviu Buzan

„Polonia fascistă” – un potop de fake news și dezinformare

3

Presa poloneză a scris pe 11 noiembrie că ABW, SRI-ul polonez, a oprit la graniță 100 de „neo-fasciști” din alte țări (mai ales Rusia), care veneau în Polonia să creeze agitație și să ajute astfel la etichetarea marșului de Ziua Independenței Poloniei, la care au participat 250.000 de persoane, drept unul „fascist”.

„ABW a arestat aproape 100 de persoane care, prin comportamentul lor, puteau reprezenta o amenințare la adresa securității interne a statului și a ordinii constituționale în Republica Polonă”, adaugă niezelalezna.pl.

În ciuda relatărilor care au abundat în presa din aceste zile (vedeți mai jos), una dintre pancartele cele mai proeminente de la Marșul Independenței suprinde spiritul manifestație: anti-fascism, anti-nazism și anti-comunism – ideologiile totalitare în numele cărora Polonia a fost ocupată, între 1939 și 1945, de Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 23 august 1939, rămânând apoi sub ocupație sovietică până în 1989.

Ce festival trist de prostie țanțoșă ne-a oferit presa românească, în frunte cu Digi24, care pare să își ia informațiile despre Polonia de la stânga radicală, din Bundestag și/sau de la Kremlin. Oricum, nu-mi imaginez ce ar întelege din imaginea de mai sus încruntatul de serviciu, fost FSN-ist, CTP, bulversatul Prelipceanu sau apologetul marxismului, Cristian Pîrvulescu, veșnic invitat în platourile Digi24, pentru a ne împărtăși din expertiza dumnealui în privința „regimurilor fasciste” de la Washington și Varșovia.

Tot pe 11 noiembrie, ziua marșului, care marchează aniversarea a 100 de ani de la proclamarea Independenței Poloniei, din presa românească am aflat că guvernul polonez ar fi susținut „tacit” fasciștii care au participat la marș; că președintele Andrzej Duda „nu a fost deloc deranjat de participarea grupurilor naționaliste și de extremă dreapta la manifestația pe care a condus-o” (ProTV), că „Centenarul independenței poloneze a fost sărbătorit în stradă, la Varșovia, de o mulțime uriașă, din care au făcut parte, în mod controversat, atât președintele Andrzej Duda, cât și manifestanți ai extremei drepte și grupări neo-fasciste. Alături de liderii polonezi, în stradă s-au aflat grupări naționaliste și extremiste, cu rădăcini fasciste și anti-semite, criticii acuzând Puterea că sprijină, implicit, aceste mișcări”, scrie ProTV, pentru care, aparent, marșul de Ziua Independenței ar fi trebuit anulat sau cel puțin boicotat de guvernul și de președintele țării din cauza prezenței unui grup mic de extremiști – și în ciuda măsurilor luate de ABW pe care ProTV și presa românească în totalitatea ei le trec sub tăcere.

Iată câteva imagini de la „marșul fascist”:

Fasciste
Antisemiți
Rasiști
Tot rasiști
Alte dovezi ale rasismului și etnocentrismului polonez

Anul trecut, Verhofstadt, colegul lui Tărikeanu din ALDE, striga în gura mare în Parlamentul European, necontrazis de nimeni și în aplauzele audienței, că „60.000 de naziști” mărșăluiesc pe străzile Varșoviei, mesaj preluat la acea vreme de aproape toată presa din România, de politicieni, analiști, comentatori și influenceri din rețelele sociale; că Polonia, – de fapt, cea mai ostilă țară față de Rusia și cea mai proamericană din Europa – seamănă, în multe privințe, cu Rusia lui Putin, de când la putere sunt conservatorii de la PiS. Deși în Rusia conduc azi nostalgicii Uniunii Sovietice care au instituit un cult oficial pentru Stalin, iar guvernul polonez își are originile în mișcarea anticomunistă Solidaritatea.

Guy Verhofstadt a susținut lovitura contra statului de drept dată de USL în 2012, iar acest lucru ar fi trebuit să provoace o oareșce timiditate în rândul acelei prese românești care consideră importantă lupta anticorupție din România, atunci când preia fără discernământ retorica membrului ALDE în privința valului de nazism din Polonia și minciunile acestuia privind reforma Justiției pe care o face guvernul conservator de la Varșovia – de fapt, o reformă similară celei începute de Monica Macovei în România.

Verhofstadt, aliatul penalilor din România în 2012 și cel perceput azi, tot în România, drept una dintre cele cea mai importante voci ale luptei anticorupție, este una dintre vocile puternice și eficiente care rostogolesc fake news și conspiraționism apocaliptic despre Polonia.

Ceea nu vă spune presa este că Verhofstadt este dat exemplu de politician aflat în conflict de interese fiind europarlamentar și, totodată, strâns legat de firmele belgiene Sofina și Exmar, așa cum reiese din Paradise Papers. Iar Exmar e legată, la rândul ei, prin strânse relații de business, cu… GAZPROM!!!! Încă de pe vremea când era prim-ministru al Belgiei, Verhofstadt făcea vizite la Putin și la Gazprom (având acolo și întâlniri la care presa nu era binevenită), și i se părea ok dacă Gazprom achiziționa o parte din infrastructura belgiană de distribuție a gazului.

Așadar, Verhofstadt, care îl apăra pe Ponta în 2012, îi face „putiniști” pe polonezii lui Jaroslaw Kaczynski (al cărui frate, Președintele Poloniei, Lech Kaczynski, a murit la Smolensk, în Rusia, în condiții încă neelucidate), cei care fac eforturi deosebite pentru a-și întări, cu ajutor american, capacitatea de apărare militară împotriva Rusiei și pentru a scăpa de dependența de gazul rusesc.

Alte reflectări din presa românească ale evenimentelor dedicate Centenarului Independenței Poloniei:

  • „Liderii Poloniei, alături de fasciști, la marșul centenarului independenței”, titrează Realitatea, acuzând liderii polonezi ca ar fi „spijinit extremiștii”.
  • „Liderii eurosceptici şi grupurile de extremă dreapta au marcat centenarul independenţei Poloniei”, titrează Mediafax despre marșul „care a implicat grupuri de extremă dreapta şi activişti neo-fascişti din Italia” – este vorba de Roberto Fiore, pro-rus autointitulat „fascist”, care în urmă cu doi ani a semnat cu Partidul România Unită, al lui Bogdan Diaconu, un „acord de colaborare„.
  • „Potrivit unor surse, au fost fluturate şi steaguri ale formaţiunii italiene Forza Nuova. Şeful acesteia, Roberto Fiore, care se autocalifică drept fascist”, scrie Deutsche Welle România, într-un articol intitulat, la fel de înșelător, „Partidul guvernamental al Poloniei aniversează cu naţionaliştii”.
  • „În timp ce la Paris, Macron şi Merkel lansează un apel liderilor mondiali pentru a se uni împotriva naţionalismelor, la Varşovia grupuri de extremă dreapta au mărşăluit pentru a celebra cei 100 de ani de la recuprearea independenţei Poloniei, cântând sloganuri rasiste şi însoţiţi de bannere ofensive”, scrie EVZ într-un articol intitulat „Miting uriaş în Polonia! DREAPTA în marş la Varşovia: TULBURATĂ de petarde, sloganuri şi cântece rasiste„.
  • Apoi vine g4media.ro, care ne anunță din titlu că „Naționaliștii extremiști și guvernul de la Varșovia organizează două marșuri pe același traseu de Ziua Independenței Poloniei„. G4media.ro menționează faptul că guvernul Poloniei s-a distanțat și a condamnat extremismul (nu pomenește măsurile luate de ABW, menționate mai sus), dar ne lămurește că, de fapt, intențiile ascunse ale guvernului Poloniei sunt altele: „Mulți critici au acuzat jocul duplicitar al guvernanților de la Varșovia, care, oficial, se distanțează de naționaliști, dar de fapt îi acceptă și protejează chiar”. „Mulți critici” spun asta, trebuie să fie adevărat!
  • „Preşedintele Duda a ţinut un discurs în faţa extremei drepte la marşul pentru sărbătorirea independenţei Poloniei”, titrează adevarul.ro. Apoi aflăm, nu doar că la marș au fost prezenți extremiști, dar acesta e chiar „organizat de grupuri naţionaliste şi de extremă-dreaptă”… iar organizatorul fiind, acum, Guvernul Poloniei, trageți dumneavoastră concluzia.
  • Cei de la Digi24 au fost, de departe, cei mai îndrăzneți, descriind evenimentul, în totalitatea lui, drept „Marș al extremiștilor de dreapta” care au intonat „imnuri naționaliste” (este vorba, evident, despre imnul Poloniei și despre cântece patriotice, a căror intonare, ne sugerează Digi24, este semn de „extremism de dreapta”, chiar și cu ocazia aniversării a 100 de ani de la dobândirea Independenței țării.
sursă imagine: Alexandru Supeanu, Facebook

UPDATE Anca Cernea:

În realitate, să vă spunem noi cum a fost: ca în bancul cu Radio Erevan, „nu era o Volgă, era o bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat”.

De fapt, Germania și Franța sunt țări care au un număr mare de extremiști de dreapta, neonaziști și antisemiți violenți, iar problema nu face decât să crească. În timp ce în Germania au loc mari festivaluri neonaziste, bazate pe structuri bine organizate, deja cu o veche tradiție, fenomene pe care autoritățile nu sunt în stare să le împiedice, iar crimele cu caracter antisemit înregistrează creșteri dramatice, care îi sperie și pe guvernanți, în timp ce și în Franța, actele cu caracter antisemit au crescut în ultima vreme cu 70%, evreii din această țară trebuind să o părăsească, dacă vor să fie în siguranță, papagalii din presa românească se întrec în plecăciuni în fața Germaniei și Franței, dar urlă isteric împotriva polonezilor care, culmea!, și-au permis să marcheze Centenarul Renașterii Poloniei printr-un marș patriotic, organizat de Guvern și Președinție!

Cum e povestea cu Marșul Independenței în Polonia v-am mai spus.

"Provocări rusești" – Anca Cernea explică incidentele de la marșul de la Varșovia de Ziua Independenței

Pe scurt, lucrurile stau așa.

Polonia are două sărbători naționale, una la 3 Mai, Ziua Constituției și una la 11 Noiembrie, Ziua Independenței.

În urmă cu vreo zece ani, mici grupulețe naționaliste au început să sărbătorească Ziua Independenței, 11 nov, printr-un marș. Grupulețele respective se revendică de la tradiția politică a lui Roman Dmowski, personalitate istorică importantă în contextul redobândirii independenței Poloniei după Primul Război Mondial, dar marcată de aspecte controversate, între care convingerea că Polonia trebuia să fie aliată cu Imperiul Rus. În contrast cu această tradiție, Partidul Lege și Dreptate, fondat de frații Kaczynscy, face referire la o alta, mai importantă, aceea a Mareșalului Pilsudski, adversar politic al lui Dmowski (și rival personal al acestuia), animat de o cu totul altă viziune asupra securității și alianțelor Poloniei (ideea de bază fiind Intermarium).

Grupulețele naționaliste – atenție, naționaliste nu înseamnă neonaziste, oricât ne-ar fi de antipatice – de care vorbim, sunt nesemnificative în Polonia din punct de vedere electoral. Au în Seim (Parlament) un singur reprezentant, Robert Winnicki, și acesta ajuns acolo datorită faptului că a fost pus pe listă de rocker-ul Pawel Kukiz, altfel Winnicki nefiind în stare să obțină pe cont propriu numărul necesar de voturi. Prin contrast, Partidul Lege și Dreptate guvernează în Polonia din 2015, pentru că a câștigat alegeri. În Seim Winnicki se remarcă prin opoziția față de PiS, pe care îl acuză, de exemplu, că susține sancțiuni împotriva Rusiei și nu împotriva Israelului.  Winnicki nu e de acord cu prezența militară americană în Polonia – prezență pe care guvernul PiS se străduiește din răsputeri să o asigure. Aceste lucruri și multe altele ne duc, nu numai pe noi, de la ILD, ci și pe polonezi, la ideea că grupulețele în chestiune ar putea fi marionete putiniste (din prostie sau din alte motive tenebroase).

Așadar, marșurile organizate de aceste grupulețe, și, în general, acțiunile, și însăși existența acestor grupuri, erau de obicei ignorate de polonezi. Până în 2009, când Gazeta Wyborcza, trompeta marxismului cultural din Polonia, le-a făcut reclamă, isterizându-se asupta „pericolului fascist” reprezentat de ele și enervând astfel pe cei care sunt deja imunizați față de propaganda stângistă a acestui ziar. De atunci, la marșuri au început să participe mult mai mulți cetățeni. Deși majoritatea participanților erau pașnici, în timpul guvernării Platformei Cetățenești, PO (stânga liberală) Marșul Independenței a fost mereu marcat de incidente, pe care autoritățile fie nu au fost capabile să le prevină, fie că le-au provocat chiar ele. Date fiind aceste antecedente, Partidul PiS obișnuia de mulți ani să celebreze Ziua Independenței la Cracovia, și nu la Varșovia, pentru a nu fi amestecat, ca imagine, în asemenea context.

Anul acesta, fiind și anul Centenarului, era de așteptat ca marșul să ia proporții. Primărița Varșoviei, Hanna Gronkiewicz Waltz, de la PO, a interzis marșul. Aceasta nu însemna nicidecum că marșul nu se mai ținea. Însemna doar că s-ar fi ținut fără protecția forțelor de ordine.

Soluția oferită de Președintele Andrzej Duda și de guvernul condus de Prim-Ministrul Mateusz Morawiecki a salvat situația. Marșul Independenței a fost anul acesta patronat de Președinție și Guvern, implicând toate instituțiile Statului. Apelul lansat de Președinte și Guvern a fost ca acest eveniment să fie trăit cu bucurie și cu pace de către polonezi, indiferent de simpatiile sau antipatiile politice, uniți la aniversarea celor 100 de ani de când țara lor a revenit oficial pe harta Europei.

E interesant de remarcat că grupulețele naționaliste, care organizau marșul de obicei, în loc să se bucure că, de astă dată, Președintele și Guvernul se angajează în organizare, s-au supărat foc, pesemne, că PiS le ia copyright-ul (au avut loc negocieri, până la sfârșit lucrurile s-au calmat). Între timp, justiția a anulat hotărârea Hannei Gronkiewicz Waltz de a interzice marșul, întrucât aceasta îngrădea, în mod cu totul nejustificat, dreptul de a manifesta, un drept constituțional al cetățenilor.

Opoziția PO, Donald Tusk, toate mass media nemțești de limbă polonă (pentru că presa din Polonia se află în cea mai mare parte în mâinile concernurilor germane), precum și toată stânga de pe planetă s-au întrecut în apeluri la boicot, îngrijorări și avertismente împotriva Marșului Independenței 2018. PO a anunțat că organizează o manifestare separată.

Și iată, a venit Ziua Independenței.

Marșul a fost un succes indiscutabil. Nu s-au înregistrat niciun fel de incidente. Nici mai mult nici mai puțin decât un sfert de milion de polonezi au participat, cu familiile, la această sărbătoare. Au venit cu steaguri alb-roșii și au cântat cântece patriotice, arătând lumii că nu le e rușine de țara lor și de istoria lor, dimpotrivă, sunt mândri de ele. Nu a fost în mod explicit o manifestațe a unui grup politic sau a altuia. Dar este evident că această participare masivă și entuziastă constituie o dovadă asupra sprijinului polonezilor pentru o politică patriotică. Polonezii au arătat că nu le pasă de părerea unor Verhofstadt, și nu au de gând să ceară voie de la Merkel și Macron pentru a-și sărbători Ziua Națională așa cum cred de cuviință, mai ales că acum era vorba și de marea aniversare a Centenarului.

În schimb, la mitingul „alternativ” al PO nu s-a dus nimeni – liderii acestei formațiuni au avut de ce să regrete amarnic decizia pe care au luat-o, făcându-se de râs.

În încheiere:

Cum va fi învins comunismul

0

Când Gingis Han a atacat prima oară China, bănuia că împăratul puternicei dinastii Jin nu va veni la timp în ajutorul celor din Xi Xia, pe care urma să ii atace cu hoardele sale. După ce i-a învins hoarda mongolă s-a revărsat și asupra celor din teritoriile Jin, pe care i-a masacrat, le-a distrus orașele, le-a ras întreaga țară. A urmat o perioadă neagră în istorie, aproape 10% din întreaga populație a planetei de atunci pierind de mâna mongolilor. Aproape toată Asia și parte din Europa au fost trecute prin foc de războinicii sălbatici. Totul s-ar fi putut opri fără urmări atât de tragice dacă cei din spatele marilor ziduri ale Chinei ar fi înțeles că civilizația lor avansată nu îi poate apăra per se dacă nu ies să atace inamicul, timp în care să își și elimine trădătorii. După războiul mongolilor și stăpânirea acestora, la peste 1000 de ani, a venit rândul altor însetați de sânge să atace și să distrugă comparabil bună parte din populația lumii.

Războiul comunismului cu lumea va rămâne probabil în istorie ca Războiul de o sută și cine știe câți ani de acum înainte. Război total, de multe ori civil, cu victime ce au acoperit jumătate de planetă. Un război cu Răul travestit în Bine pentru mințile slăbite. Război hibrid, în care bună parte din legiunile inamice nu poartă însemnele părții pentru care luptă, în care Lumea Liberă a avut mereu partizani ai stângii în spatele frontului atacându-i centri nervoși și devastând tot ce le pică în mână, în care trupele regulate de sub steagul cu stea roșie apar când și când, cu schimbări de ritm și pauze lungi care au dat sentimentul lumii libere că războiul acesta se poate tempera sau că e pe sfârșite. Nimic mai fals. Un război continuu, cu un număr imens de nevinovați uciși, cu popoare înfometate, cu șiruri nesfârșite de refugiați, cu populații dislocate.
Fără să fie un război al ateismului cu lumea spirituală, a folosit în schimb permanent și la intensitate mare ateismul militant. A fost și este mai degrabă un război al unei religii satanice, cu o eshatologie rudimentară, dus împotriva întregii lumi libere. Un război al Răului pentru controlul total al minții. Homo sovieticus era cel care nu mai gândea deloc în afara regulilor partidului. Un război în care comuniștii ucid și torturează fără restricții, iar lumea liberă dezbate ce reguli ale Convenției de la Geneva are de respectat. Scopul final-un matrix-gulag universal.

Să ne închipuim ce ar fi dacă cineva din lumea liberă ar decide să servească comuniștilor un tratament cât de cât simetric, după propria lor rețetă: arestări, condamnări grele, gulag spre exterminare, execuții la volum mare. Nu s-a întâmplat, nu se poate întâmpla: lumea liberă e în bună parte creștină, are reguli și e bine că e așa, asta ne deosebește de ei. Dar ce nu are lumea liberă și îi este absolut necesar, este Manualul de Luptă împotriva lor și vointa de termina definitiv cu ei. Manualul cu setul de reguli după care să poată fi făcută o Internațională care să li se opună peste tot comuniștilor. Împotriva chemării generale la luptă a comuniștilor, în toată lumea, nu există de 150 de ani niciun răspuns care să conteze în timp, peste tot. Monstrului comunist pluricefal i se taie degeaba câte un cap, la răstimpuri. Ce ar fi fost dacă, după căderea comunismului în URSS și Europa, Statele Unite ar fi rezolvat problema Cubei presand-o până ar fi cedat, apoi i-ar fi urmărit pe agenții comuniști din toată America Latină, recomandând țărilor unde se aflau să îi extradeze ca să îi aresteze și judece pentru trădare, terorism si crimele făcute? Un Guantanamo pentru comuniști nu a fost făcut niciodată, dar mai mult ca sigur că nu ar mai fi existat Forumul de la Sao Paolo, unde s-a hotărât să se meargă înainte cu comunismul în America Latină după căderea URSS și marele dezastru umanitar din Venezuela nu ar mai fi avut loc. Oamenii din Brazilia, Bolivia, Nicaragua și Columbia ar fi dus o viață mult mai ușoară dacă războiul împotriva comuniștilor era purtat așa cum trebuie cu un dușman atât de periculos și de perfid.

Ce ar fi fost dacă după prăbușirea comunismului în Europa am fi avut un Nürnberg al comuniștilor? Am avut doar cateva procese minore ale comunismului, comuniștii având cu foarte mici excepții imunitate absolută. Au putut în câțiva ani să se regrupeze, să se adune în partide politice mainstream, au parazitat și încurcat partide care nu aveau nici o treabă cu comunismul sau erau de-a dreptul anticomuniste. Acum sunt iar peste tot, în toată Europa. În partide, în media, în universități, în biserici.

Nimeni nu a răspuns serios lungului marș comunist prin instituții, cu nimic. La înghițirea universităților, la atacurile și infiltrarea Bisericii, la ocuparea instituțiilor media, la monopolul pretins asupra vieții artistice, la mișcarea generală coordonată de ocupare a principalelor instituții ale lumii libere în timp – nu i s-a răspuns în niciun fel coordonat, serios. Ici-colo voci disparate au atras atenția, dar nu au putut face mare lucru când comuniștii le-au replicat cu atacuri concertate. Foarte rar s-a găsit vreo organizație ori persoane dispuse să ducă un război total împotriva infiltrării comuniste în societate. Și când s-a găsit cineva să facă asta nu a făcut-o pentru o perioada prea lungă, unul dintre motive fiind și lipsa susținerii politice cauzată de atacurile presei virusate care, până la Trump, a cam dat tonul și temele opiniei publice. McCarthy este încă privit în Statele Unite, de prea mulți, ca un personaj mai degrabă negativ.

Un caz special a fost cel al lui Olavo de Calvalho, o armata puternică formată dintr-un om, o voce ce părea singură dar care a atras aliați și a ridicat o țară întreagă împotriva comuniștilor. Brazilia și lumea întreagă îi datorează multe lui Carvalho, cel care al cărui nume a devenit simbol al luptei anticomuniste din America Latină. „Olavo tem razao” (Olavo a avut dreptate) a fost unul dintre cele mai puternice sloganuri de lupta împotriva comunismului în Brazilia, luptă câștigată la scor mare. În jumătatea din Europa ocupată de comuniști se spunea că „X a avut dreptate” când era vorba despre comuniști, de regulă după ce lupta era pierdută… Asta spune multe despre cât de eficientă a fost lupta lui Olavo de Carvalho.

Dacă acum în Statele Unite, la Casa Albă, este un om care gândește cum trebuie față de marele pericol, iar în America Latină comunismul pare a fi în remisie după pierderea Braziliei și apropiatul colaps al regimului din Venezuela, după ce Bolivia dă semne clare că vrea să scape de Morales și ai lui și, exceptând China, comunismul nu mai are nicăieri susținere militară serioasă, nu înseamnă că războiul s-a sfârșit. Nici pe departe. E nevoie la fel de mult ca oricând de Manualul după care să fie dusă lupta anticomunistă, care să ducă la agregarea unei mișcări internaționale care să identifice și să atace centrele de comandă și propagandă ale acestui cancer ideologic. Comuniștii vor reveni într-o formă sau alta. Nu trebuie să îi așteptăm. Trebuie mers pe terenul lor, luptat cu ideile lor și cu ei până când vor deveni definitiv inofensivi, iar lumea va avea liniște până la venirea următorului Mare Rău.

ACP

Neintelectualii

8

Continuă să mă uimească felul în care e folosit termenul „intelectual”, faptul că sunt numiți intelectuali ori, în fine, intelectuali ai stângii, niște inși care au doar o minimă înțelegere a lumii în care trăiesc, care văd totul printr-un filtru îngust ce distorsionează ciudat inclusiv lucrurile cele mai simple, care sunt în același timp de o cruzime mult peste cea animalică dar perfect disimulată și motivată de „rezistența/lupta împotriva opresiunii”. Intelectuali!

„Comunismul e bun” gândesc ei și de multe ori o și spun, chiar dacă ideologia asta nenorocită a ucis peste o sută de milioane de nevinovați și a înfomentat jumătate din lume nu cu multă vreme în urmă, lucruri pe care e de așteptat să le știe oricine. Ei le știu dar nu le înțeleg, pur și simplu. Nu pricep că nu merge mai nimic în comunism în final, că toată lumea ajunge invariabil să sufere în lagărul stângii. Disonanța asta cognitivă poate fi explicată printre altele și de intelectul tulburat, dar oamenii ăștia sunt, da, numiți intelectuali.

Stalin era și el un intelectual – știa ceva teologie, era nelipsit de la teatru, cititor constant al gazetelor literare, mare consumator de muzică simfonică. Beria, Jdanov, alte lumini întunecate ale comunismului sovietic erau, la rândul lor, mult mai educați și mai rafinați decât Stalin, așadar intelectuali cu ceva clasă. Hitler, artist aspirant. Reinhard Heydrich, cunoscut și ca „Macelarul din Praga” era fiul celui care înființat Conservatorul din Halle. Chiar și Ceaușescu își dorea să fi fost intelectual – participa la unele ședințe ale Uniunii Scriitorilor, se întâlnea cu scriitorii în biroul lui și se chinuia cu câte un text ori cu câte o poezie servită de Păunescu ori Vadim și alții asemeni. Păunescu și Vadim, intelectuali, nu-i așa?

E cutremurătoare fotografia cu Sartre și Simone de Beauvoir ascultându-l, sorbindu-i cuvintele derbedeului ucigaș Guevara, în postură de învățăcei, probabil după ce ordonase câteva execuții sumare ori arestări arbitrare. Mai mult, oamenii știau că sunt fotografiați, că imaginea aceea o să fie folosită de propagandă și că o să rămână, o să fie văzută în timp. Acesta e intelect liminar. Este neinteligență la limită clinică.

Până acum nu s-a schimbat nimic. „Intelectualii” de la Podemos au consiliat regimul comunist din Venezuela până când țara a ajuns la comunismul clasic – crime, arestări, înfometare, lipsuri inimaginabile în lumea liberă, care au dus la un exod nesfârșit al celor care lasă totul numai că să scape din iadul marxistoid. Zilele trecute ONU raporta că au ieșit deja din Venezuela peste 3 milioane de refugiați. Pablo Iglesias Turrion, figură centrală a Podemos, predă politologie la Universitatea Complutense din Madrid, dar l-a admirat pe Chavez și l-a susținut pe Maduro ca și cum nu avea habar ce e comunismul. Imbecilitatea morală e una, dar nici cognitiv nu are cum să stea bine un om ca el și toți asemeni lui. Oamenii știu, în mare majoritate acum, ce e comunismul. El știe că lumea cam știe ce e comunismul. În condițiile astea îl susține, îl predică, și pentru asta are etichetă de „intelectual al stângii”. La noi cei care au înființat partidul Demos, alți susținători ai comunismului și admiratori ai celor din Podemos al căror model vor să îl urmeze, sunt numiți, da, tot „intelectuali ai stângii”.

Era o anecdotă despre gay – cu sute de ani în urmă cei prinși erau condamnați la moarte, cu zeci de ani în urmă erau arestați și condamnați, cu câțiva ani în urmă erau doar amendați, acum îmi e frică să nu devină obligatoriu să devii gay. Similar, dar fără glumă acum, cu foarte multă vreme în urmă cred că era probabil mai greu să fii numit om al cărții și să fii știut ca susținător al unei utopii rudimentare care să fie practic și o nebunie criminală. Acum, se pare, e musai să ai o slăbiciune pentru stânga extremă, să fii practic simpatizant al comunismului dacă vrei să ai recunoașterea colectivă, ca intelectual, a grosului celor cărora le place să fie numiți așa. Și totul devine mai trist când, până la urmă, s-a ajuns ca să fie numiți intelectuali în special neisprăviții fără vreo calificare ori vocație pentru ceva folositor, cu cunoștințe aproximative dar cu păreri despre orice, care au absolvit studii care nu dezvoltă vreo abilitate utilă, logoreici și/sau grafomani, activiști ai tuturor cauzelor ori subdiviziunilor stângii. Stânga a consacrat cunoașterea aproximativă – activistul stângii „știe” anatomie, biologie pentru că vorbește convins despre sex versus gen, geologie pentru că „știe” cum e cu gazele de șist, de exemplu, fizică, de toate. Are cunoștințe și convingeri teologice chiar dacă e ateu sau agnostic, e drept, bazate pe un text evanghelic imaginar. Vrea să fie respectat ca unul înobilat de lecturi și cunoștințe care dau o întelegere superioară, dar poartă bască proletară. Vrea confortul „gulerelor albe” dar pretinde că duce viața gulerelor albastre. Toate trebuie să i se cuvină, poate spune orice, are carte blanche din principiu pentru că e intelectual. Stiți ce spunea Ernu despre gulag (pâârț) si ce spun alții ai stângii despre lagărele naziste. Intelectual public de adevăratelea pentru că e al Stângii.

Sunt convins, știind bine toate acestea, că oamenii aceștia trebuie numiți în alt fel. Măcar pentru a nu fi mânjit cu oximoronul toxic un cuvânt care desemna ceva onorabil…

ACP

Supremația militară aeriană a Americii rămâne neschimbată în anii care vor urma

2

Generația a cincea a avioanelor de luptă este cea mai promovată și discutată parte a avangardei tehnologice militare a momentului. Reprezentată în special de avioanele americane F-22 Raptor și F-35 Lightning produse de Lockheed Martin și Boeing, dar și de avionul chinezesc Chengdu J-20 și de avionul rusesc Sukhoi Su-57, ar trebui să fie nu numai niște arme foarte eficiente, dar și o forță fantastică de descurajare a inamicilor care vor trebui să lupte împotriva lor. Faptul că sunt invizibile ori aproape invizibile pe radar e una dintre cele mai cunoscute caracteristici ale lor. Insă dintre toate avioanele enumerate, doar americanele F-22 și F-35 sunt în producție, au fost deja prezente pe câmpul de luptă în mai multe misiuni importante, niciunul nu a fost doborât de inamici, se vând și sunt foarte căutate. Problemele de proiectare, dezvoltare și producție ale avioanelor F-22 și F-35 despre care a scris presa în multe rânduri, au fost in bună parte reale – costurile programului au fost imense, durata a fost mult mai mare decât era programat, au avut loc multe accidente, rezultând într-un salt salt tehnologic impresionant.

F-22 a fost conceput pentru a înlocui și surclasa avioanele F-15 și F-16, destinat în exclusivitate armatei americane, iar F-35 a fost proiectat și construit cu mai mulți parteneri externi, fiind destinat și exportului către țările aliate. Costurile suplimentare au făcut ca programul de dezvoltare și producție să fie ajustat de mai multe ori, ajungându-se ca, în 2009, să se ia decizia, prin votul Senatului, de înghețare a proiectului F-22. Obama însuși a cerut oprirea producției, susținând că Statele Unite va avea de luptat numai in războaie mici, limitate, astfel că nu mai merită făcută cheltuiala pentru înzestrarea armatei americane cu un avion multirol atât de scump…

Ulterior, președintele Obama a mai declarat și că militarii și cetățenii americani au de pierdut dacă se mai alocă bani de la Apărare pentru avioanele F-22, care sunt prea avansate și nu au adversari comparabili, deci nu e nevoie de ele! În consecință, s-a hotărât că, de la un număr gândit inițial de 700 de avioane F-22, să se oprească producția la 187. Realitatea era că avioanele americane din generația a cincea sunt scumpe câtă vreme sunt produse în puține exemplare, iar de îndată ce vor începe să fie produse în număr mare, să înlocuiască majoritatea flotei americane de avioane de luptă, costurile vor scădea drastic. Însă administrația Obama și presa democrată păreau că nu doresc în mod deosebit ca armata americană să rămână și pe viitor net superioară adversarilor, și că nu îi deranjează o lume multipolară în care Rusia și China să aibă puteri apropiate de Statele Unite în domeniul militar și nu numai…

În timpul în care noile avioane americane erau larg și insistent criticate în lumea politică și în presă ca fiind mult prea scumpe și nu tocmai necesare, rușii și chinezii lucrau în ritm accelerat la conceperea și producerea unor avioane similare, nereușind însă să obțină ceva cât de cât apropiat că performanțe, ca tehnologie. Rușii au conceput avionul Su-57 (T 50 PAK FA), care e vizibil inferior tehnologic lui F-22 în ceea ce privește posibilitatea de a fi invizibil pe radar și care, deși rușii spun că a fost testat în Siria, mai are o cale lungă de străbătut până să ajungă o armă eficientă, gata de luptă. Inițial și India participase la programul Su-57 (T50 PAK FA), dar după 11 ani de colaborare cu rușii și sume uriașe investite, guvernul de la New Delhi, sătul de felul în care se lucrează cu Moscova, de cheltuielile crescânde și de înțelegerea că avionul rezultat nu o să fie atât de grozav cum este promovat de ruși, s-a retras pur și simplu din colaborare la începutul anului. Rușii sunt singuri acum cu un proiect care arată, după toate semnele, că ii depășește, dar pe care Kremlinul îl vrea finalizat, cu avionul în dotarea armatei, gata de luptă, până în 2020.

China are de asemeni probleme mari, avionul lor, Chengdu J-20, fiind într-o evidentă inferioritate tehnologică ca aparat invizibil pe radar, fiind și echipat până acum cu niște propulsoare slabe, rusești sau autohtone, pentru că rușii nu exportă motoarele avioanelor de luptă de ultimă generație. În toamnă presa a fost anunțată că, în sfârșit, s-a reușit realizarea unui motor chinezesc care ar avea o putere comparabilă cu cea a lui F-22 și care nu se topește când funcționează, cum se întâmpla până acum cu motorul chinezesc WS15 destinat să înlocuiască motoarele mai slabe cu care evolua avionul Chengdu J-20. Acum, în noua echipare, avionul chinezesc urmează să treacă printr-o serie de teste extinse, ceea ce va duce la recuperarea distanței față de avioanele americane la numai aproximativ 20 de ani

Chiar și Iranul ar încerca să construiască un avion invizibil, de generația a cincea, numai că ei încă nu au ajuns în anii ‘70 în domeniul avioanelor de luptă și, din cât se pare, nici nu vor ajunge curând – aparatul prezentat de Teheran ca avion de lupta invizibil, de generația a cincea, a fost numit de presa internațională „a total joke„.

F-35 era tocat în presa occidentală, rusă, chineză și de oriunde, țări ca Israelul cumpărau deja avionul și îl foloseau cu mult succes în luptă. Turcia, care a participat la programul de producere al F-35, a făcut eforturi diplomatice extraordinare să nu îi fie blocat accesul la cumpărarea avionului din cauza conduitei politice a lui Erdogan. Ultima lovitură de senzație a venit însă din Europa – Belgia a anunțat intenția de a cumpără 34 de avioane F-35, lucru care i-a înfuriat pe toți politicienii adepți ai „armatei europene”. La sfârșitul lunii octombrie, premierul belgian Charles Michel a făcut public rezultatul evaluării începute în martie 2017, în urma căreia s-a ajuns la concluzia că cel mai bun candidat pentru înlocuirea flotei învechite de F-16 este criticatul F-35. Emmanuel Macron a spus că regretă decizia Belgiei, care vine împotriva intereselor europene, iar Jean Dominique Giuliani, care conduce Robert Schuman Foundation, un think tank european, a declarat AFP că decizia Belgiei este o alegere neeuropeană, e mult mai mult decât o palmă dată apărării Europei, e ceva cumplit…

Vestea bună, în schimb, pentru cei care doresc o armată europeană înzestrată numai cu echipamente de luptă europene vine din Canada – Trudeau ar dori pentru armata canadiană avioane franceze Rafale ori Eurofighter Typhoon, chiar dacă au fost și firme canadiene care au lucrat la programul F-35, probabil pentru a se alătura preaputernicei armate care ar fi condusă de la Bruxelles.
În momentul de față, în lume, în unitățile militare americane și ale câtorva țări aliate, sute de avioane F-22 și F-35 sunt defașurate, confirmând superioritatea absolută a armatei americane.

ACP

Ce trebuie să știi despre Jair Bolsonaro, președintele conservator al Braziliei, ca să nu pari prost

17

Articolul de mai jos a fost tradus în portugheză de Elpídio Fonseca: O que precisas saber acerca de Jair Bolsonaro, o presidente conservador do Brasil, para não pareceres estúpido.

Motto:

„Dacă Bolsonaro e atât de rău, de ce toate crimele lui sunt viitoare, în timp ce ale adversarilor lui sunt deja dovedite cu lux de amănunte în istoria trecută și prezentă?” (Olavo de Carvalho)

Pentru a înțelege contextul, vă rugăm revedeți și „Olavo are dreptate”, publicat în aprilie 2015.

Jair Messias Bolsonaro este al 38-lea Președinte al Braziliei

Jair Messias Bolsonaro, candidatul Partidului Social-Liberal (PSL, de fapt, un mic partid conservator) l-a învins în cel de-al II-lea tur al alegerilor prezidențiale din Brazilia pe candidatul Partidului Muncitorilor (PT, de fapt, un mare partid comunist), Fernando Haddad.

Victoria lui Bolsonaro se datorează reconquistei culturale a Braziliei, în care cel mai mare merit îi revine unui singur om, aceluiași Olavo de Carvalho, care de decenii scrie, ține cursuri, conferințe, înfruntând de unul singur minciuna, prostia și reaua-credință ce păreau invincibile, deschizând ochii generațiilor de brazilieni și formând o nouă elită intelectuală – într-o țară cât un continent în care, practic, domnea cu totul marxismul cultural. Nu întâmplător, în toate protestele anticomuniste din Brazilia din ultimii ani, la care participă milioane de oameni, adesea întâlnim sloganul „Olavo tem razão”, „Olavo are dreptate”.

Există și un hit muzical cu acest refren, dedicat cărții best-seller a lui Olavo de Carvalho din 2013, „O Mínimo que Você Precisa Saber para não Ser um Idiota” („Minimumul ce trebuie să știi ca să nu fii idiot”).

Minimul ce trebuie spus despre campania electorală din Brazilia 2018 este acesta:

Bolsonaro l-a învins pe Haddad în ciuda tentativei de asasinat căreia candidatul PSL, care deja conducea detașat în toate sondajele, i-a fost victimă în plină campanie, supraviețuindu-i printr-o minune, mai bine zis, printr-o serie de minuni.

Evident, în aceste condiții, candidatul nu și-a putut duce mai departe, personal, campania. Mitingurile electorale au continuat însă, cu și mai mare determinare, la ele participând doar candidatul la postul de Vicepreședinte, Generalul Mourão, și fiii lui Bolsonaro – primii trei fiind și ei foarte activi în politică: respectiv Eduardo, avocat, polițist, deputat în Congresul Federal pentru São Paulo (deputatul cel mai votat din istorie), Flávio, avocat, deputat statal pentru Rio de Janeiro și Carlos, inginer, ales local municipal la Rio de Janeiro.

Tentativa de asasinat împotriva lui Bolsonaro face ca victoria lui să nu fie doar neobișnuită, ci unică în istorie. Deși inițial în presa braziliană și mondială s-a relatat câte ceva, peste acest eveniment central al campaniei, ca și peste făptaș, Adélio Bispo de Oliveira, s-a așternut imediat, ca prin farmec, ceața grea a tăcerii și a uitării.

Atentatul rămâne însă elefantul din cameră, mare de iese prin tavan, dar ignorat de toți dăștepții de comentatori și analiști care se fofilează cu greu pe lângă el, făcându-se că nu-l văd. Ei speră că, trecându-l sub tabu, elefantul ăsta, care le strivește în picioare bunătate de narațiune, chiar va înceta în mod real să mai existe. În schimb, delirează despre elefanți verzi pe pereți, isterizându-se pentru imaginare-pericole-potențiale asociate victoriei lui Bolsonaro. Condamnă victima unei crime reale pentru pretinse-posibile-crime-virtuale.

Această atitudine nu înseamnă doar participare la o nedreptate, ea are implicații mult mai grave, pentru că acțiunea de diabolizare care a precedat atentatul împotriva lui Bolsonaro a slujit ca un soi de pregătire a terenului (ca și în cazul Președintelui Poloniei, Lech Kaczynski, mort la Smolensk, în explozia avionului recent reparat la atelierele unui curtean de-al lui Putin, Oleg Deripaska, unde fusese trimis de guvernul Tusk). După ce se face atâta tărăboi împotriva unui om politic, intervine desensibilizarea, nimeni nu se va mai mira că un tip atât de „controversat” a murit de moarte năpraznică.

Din fericire, în cazul lui Bolsonaro, asasinatul fizic a eșuat. La milimetru. Dar asta nu scade cu nimic responsabilitatea tuturor celor care au participat și participă în continuare la ritualul asasinatului moral. Vorbele au consecințe. Aviz papagalilor care se ocupă cu asta în limba română și poate nu sunt destul de inteligenți ca să-și dea seama în ce se bagă.

Bolsonaro a învins deși PT, la scurt timp după ce câștigase puterea pe cont propriu (în 2010, dar PT guverna în coaliție încă din 2003), s-a grăbit să introducă în Brazilia sistemul de urne electronice din Venezuela.

Este vorba de un sistem dialectic și științific, bazat pe principiul formulat de un celebru savant sovietic, cunoscut sub numele de Iosif Visarionovici Stalin: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”; funcționează cu un soft fermecat în care votezi cu cine vrei și din care iese cine trebuie. Așa că PT a furat ca în codru (codru mare, Mato Grosso), de atunci, la toate alegerile. Inclusiv la cele din 2018.

Mulți sunt de părere că, dacă nu se fura, Bolsonaro ar fi câștigat din primul tur. Dar a câștigat în cel de-al II-lea, în ciuda urnelor electronice, pentru că totuși, Brazilia nu este încă atât de distrusă de comunism ca Venezuela. În Brazilia, comuniștii PT erau mult mai puțin siguri pe Armată, nu și-ar fi putut permite să scoată tancurile în stradă, ca tovarășii lor de la Caracas, pentru a strivi uriașele proteste ce s-ar fi declanșat, cu siguranță, dacă frauda electorală în favoarea PT ar fi mers chiar până la nerușinarea de a-l proclama învingător pe Haddad.

E interesant de menționat aici că, într-un document de partid din 2016, PT chiar își făcea autocritica pentru a nu fi reușit să controleze cu totul instituții-cheie, ca Armata, Procuratura și Poliția Militară. Acest document este o dovadă indiscutabilă a caracterului antidemocratic al PT, care regretă, de fapt, că nu a reușit să-și pună copita comunistă pe grumazul statului de drept.

Față de asemenea ambiții de control total al Partidului asupra Statului, PSD-ul lui Dragnea pare inocent ca „Șoimii Patriei”.

Dar de astfel de mărunțișuri nu îi veți auzi pe Cărtărescu și pe amicii lui îngrijorându-se. Probabil că nici n-a auzit de ele. Important e să te pronunți.

Faptul că nația îl voia pe Bolsonaro era evident, chiar și pentru PT. În ultimele săptămâni de campanie, milioane de brazilieni au participat la evenimente electorale organizate spontan în favoarea candidatului conservator, constituind cele mai mari adunări care au avut loc vreodată în istoria acestei țări în favoarea vreunui candidat.

Sursa și mai multe imagini

În schimb, mitingurile PT, mai mici ca dimensiuni, erau mult mai costisitoare ca buget, pentru că adepții erau aduși pe bani, cu autobuzele partidului, exact cum se face la PSD.

De aceea, unul dintre sloganele anti-PT este „eu vim de graça”, „eu am venit pe gratis”.

O deosebire izbitoare dintre manifestațiile pro-Bolsonaro și cele ale PT este gama coloristică. PT folosește ca simboluri (cum altfel?) steaguri roșii, stele roșii cu cinci colțuri, mutra lui Che Guevara. În schimb, suporterii lui Bolsonaro și, în general, milioanele de manifestanți anti-PT din ultimii ani se îmbracă numai în culorile steagului brazilian, verde-galben, subliniind cu mândrie faptul că „steagul nostru nu va fi niciodată roșu”.

Caracterul explicit anticomunist al acestor mișcări din Brazilia nu pare a avea corespondent în alte țări latino-americane, cu excepția Columbiei. În Argentina, de exemplu, „dreapta” lui Macri este liberală, se interesează în primul rând de economie, nu prea se ocupă de idei (și când se ocupă, o cam ia la stânga). Nici chiar în Venezuela opoziția nu e propriu-zis conservatoare, în accepțiunea reprezentată de Bolsonaro, ci mai degrabă e vorba de grupări diverse, de la liberali la social-democrați, mai toți, până la urmă, de stânga. Conștientizarea mult mai clară, de către brazilieni, a naturii comuniste a răului de care suferă țara lor și continentul întreg se datorează în cea mai mare măsură filozofului Olavo de Carvalho. Influența gândirii lui se manifestă de altfel și în Columbia, unde are discipoli și unde a fost invitat să țină conferințe.

Faptul că adversarii lui Bolsonaro simțeau deja cum le fuge pământul de sub picioare a devenit foarte vizibil spre sfârșitul campaniei electorale din 2018, când liderii PT au început să schimbe costumația, lăsând acasă tricourile roșii și îmbrăcându-se și ei în verde-galben. Ba mai mult, au început să pozeze cu familiile – ei, care au combătut din răsputeri familia burgheză, impunând obsesiv agenda LGBT și ideologia de gen în Brazilia, pe banii contribuabilului brazilian, cel mai frecvent, acest contribuabil fiind creștin, după cum spun statisticile.

Ba încă și mai mult, candidații PT au început și ei, ca PSD-iștii, să se filmeze prin biserici, ei, care până acum, cât timp s-au aflat la putere, au făcut totul ca să distrugă credința și morala creștină. Însă această pioșenie de ultimă oră a fost too little too late. Nimeni nu i-a mai crezut. Ba chiar au trezit și mai mare indignare, pentru că Haddad, marxist cultural, militând explicit pentru construirea „societății erotice”, și Manuela d’Avila, candidata PT la vicepreședinte, comunistă fără jenă, chiar mândră de asta, ambii s-au dus într-o duminică la Sf. Liturghie catolică, înfigându-se și la Sf. Împărtășanie, fără însă a fi dat vreun semn că, înainte de a o face, s-ar fi căit de păcatele comise, măcar de cele publice; altfel spus, în văzul credincioșilor, au mai adăugat la ele un sacrilegiu. Și tot degeaba.

Bolsonaro l-a învins pe Haddad deși, de decenii, PT a are sub controlul său toate mass media din Brazilia. Bolsonaro nu a beneficiat decât de entuziasmul nenumăraților săi sprijinitori voluntari de pe rețelele de socializare. Aceștia au tot lansat și schimbat între ei mesaje de sprijin improvizate. Iată, un exemplu:

Exasperată de intensitatea acestor acțiuni spontane de mobilizare a cetățenilor (la fel cum sunt exasperați pesediștii de mișto-ul pe care îl facem noi pe Whatsapp de Dragnea și de Dăncilă, și îi caută explicații delirant-conspiraționiste), tabăra comunistă PT, prin mass media mainstream – în acest caz, ziarul Folha de São Paulo – a lansat acuzația că oameni de afaceri favorabili lui Bolsonaro ar finanța aceste inițiative. Dacă era adevărat, aceasta ar fi constituit o încălcare a legii, deoarece în Brazilia este interzisă finanțarea directă, de către donatori, a unor acțiuni de sprijin paralele cu campania, nedeclarate în bugetul oficial al acesteia.

S-a încercat astfel a se crea un pretext pentru blocarea candidaturii lui Bolsonaro, nu numai pentru 2018, ci și pentru 2022! PT a cerut aceasta Tribunalului Suprem Electoral TSE – care a și deschis o investigație. În urma acesteia, TSE a respins acțiunea PT ca nefiind întemeiată pe niciun fel de probă, ci doar pe speculațiile jurnaliștilor de la Folha de São Paulo.

În ciuda concluziei TSE, povestea se rostogolește în continuare, o găsim peste tot în presa internațională și probabil va sta la baza versiunii comuniste a istoriei alegerilor braziliene din 2018, care va încerca astfel să delegitimeze victoria lui Bolsonaro.

În orice caz, campania electorală din 2018 este un examen picat pe linie de mass media mainstream din Brazilia, care iese din această confruntare pierzându-și și ultima fărâmă de credibilitate.

Lista numeroaselor fake news împotriva lui Bolsonaro este prea lungă ca să o epuizăm aici. Campania electorală nu a făcut decât să le intensifice. Vom cita doar câteva, mai tipice:

  • Bolsonaro ar fi amenințat-o cu moartea pe fosta sa soție. În cele din urmă, fosta soție a ieșit public și a infirmat cu indignare această poveste (video), lansată în principal de Folha de São Paulo.
  • Bolsonaro ar disprețui femeile, negrii, în special pe „quilombolas” (locuitori din „quilombos”, comunități ce descind din sclavii care au reușit să fugă de pe plantațiile din Brazilia, înainte de abolirea sclaviei în 1888), pe indigeni și pe „nordestinos” (locuitorii din Nord-Est, regiunea cea mai săracă a Braziliei).
  • Păi, cum spunea Olavo de Carvalho, dacă ar fi așa, atunci ar însemna că Bolsonaro disprețuiește cel puțin 80% din populația Braziliei (care este un mozaic de culori, relativ puțini dintre cetățeni putând spune că sunt 100% albi sau negri, amestecul etnic fiind mult mai generalizat decât, să zicem, în SUA).
    Și atunci nu înțelegem cum de a ieșit Președinte, cu peste 55% din voturile exprimate, cum de a fost votat de aproape 58 de milioane de cetățeni.
    Dacă Bolsonaro e rasist, cum de Președintele Federației Quilombolas din Statul Pará (nordul Braziliei) a anunțat oficial sprijinul pentru candidatura acestuia la Președinție? 
  • Dacă Bolsonaro e machist, cum de s-a bucurat de cel mai mare procent de sprijin printre femei, dintre toți candidații din primul tur (printre care se număra și o femeie, Marina Silva)?
Jair Bolsonaro, pe primul loc în rândul votanților femei, cu 24% (sursa: sondaj IBOPE)
Jair Bolsonaro, pe primul loc în rândul votanților de culoare/metiși, cu 28% (sursa: sondaj IBOPE)

Bolsonaro e „homofob”

Această etichetă i se atribuie pentru că deputatul federal Jair Bolsonaro a fost mereu un răspicat apărător al familiei, pronunțându-se ferm împotriva „căsătoriei gay” și protestând vehement împotriva îndoctrinării LGBT a copiilor în școală și pornografiei predate minorilor sub titlul de „educație sexuală”.

Printre altele, Bolsonaro a protestat împotriva proiectului lui Haddad, de pe vremea când acesta era ministrul PT al Educației, proiect denumit „trusa gay”/„școala fără homofobie”, adresat elevilor din clasele mici și conținând planșe și filmulețe cât se poate de sugestive, alcătuite cu sârg de „experți” de la ONG-uri specializate LGBT, ale căror eforturi au fost sprijinite cu sume colosale din banii contribuabililor (scandalul a ieșit până la urmă atât de mare, încât Președintele Dilma Rousseff a blocat proiectul).

În filmulețul de mai sus l-ați văzut pe Bolsonaro prezentând o cărțulie care, în milioane de exemplare, a ajuns în bibliotecile școlilor. Chipurile, ea se adresează elevilor de peste 12 ani. Dar fiind în bibliotecă, desigur, au avut acces la ea și copii mai mici.

Acum, iată cum este descrisă această atitudine a lui Bolsonaro într-un articol de pe PSnews, de care vom mai vorbi:

Apărător al „valorilor”, aliat al evangheliştilor ultraconservatori, fostul militar vrea să acţioneze asupra educaţiei, întărind studierea matematicii, ştiinţelor şi limbii portugheze, „fără îndoctrinare şi nici sexualizare precoce”. O referire la obsesia unei părţi a dreptei dure, convinsă că şcolile braziliene pervertesc copiii cu idei marxiste şi iniţierea în sexualitate.

Stabiliți singuri dacă acea cărțulie, din imagine, justifică indignarea zecilor de milioane de părinți de elevi brazilieni, dacă paginile acelea sunt adecvate pentru copii, sau toată povestea se reduce la „obsesia unei părți a dreptei dure”. Și mai stabiliți dacă e bine sau e rău că Bolsonaro vrea ca școala să-i învețe pe copii să scrie și să socotească, în loc să le bage în cap sex și marxism.

Revenind la acuzația de homofobie, credem că cel mai potrivit e să ilustrăm povestea tot cu imagini. Iată aici un un talk-show în care gazda, Danilo Gentili, îi pune lui Bolsonaro întrebarea direct: „multă lume crede că nu poți să stai aproape de un gay, ai vreun prieten gay?”, la care acesta răspunde: „sunt aici, lângă tine, acum”, „îmi dau un pupic?”

Alegerea Căpitanului Bolsonaro ca Președinte al Braziliei „riscă să readucă dictatura militară”

Din CV-ul lui Jair Messias Bolsonaro aflăm că el a studiat la prestigioasa Academia Militar das Agulhas Negras (West Point-ul brazilian), unde a fost admis în 1974 (când pentru cele 38 de locuri s-au prezentat 40.000 candidați) și a absolvit-o în 1977, specializându-se ca ofițer de artilerie.

A parcurs cu brio cursuri de parașutism și de scafandru (pe bune, nu ca Putin) și Cursul de Educație Fizică al Armatei. A ajuns la gradul de căpitan. În 1988 a condus un protest împotriva salariilor mici din armată. A fost și arestat pentru 15 zile. A fost acuzat că a plănuit să pună o bombă, pentru a atrage atenția asupra problemei salariilor ofițerilor – dar a fost declarat nevinovat de Tribunalul Suprem Militar. Jair Bolsonaro a rămas militar în rezervă al Forțelor Armate Braziliene.

Deși perioada în care Bolsonaro a fost militar activ coincide în parte cu perioada guvenării militare din Brazilia (1964-1985), nici măcar comuniștii cei mai nerușinați nu-i pot reproșa că ar fi comis vreun abuz împotriva drepturilor cuiva.

Coechipierul lui Bolsonaro, candidat la postul de Vicepreședinte, Generalul Hamilton Mourão, a fost, în schimb, acuzat de Haddad că l-ar fi torturat, în timpul guvernării militare, pe cântărețul Geraldo Azevedo (pe baza afirmațiilor acestuia din urmă). Fake news ușor de dărâmat, întrucât generalul Mourão avea 16 ani la data pretinsă a comiterii faptei (1969) și a intrat în armată abia 3 ani mai târziu. Așa fac istorie comuniștii.

Ceea ce este însă important de subliniat, ceea ce deosebește fundamental poziția lui Bolsonaro, de exemplu, de aceea a dreptei din Chile sau din Spania, este că brazilianul știe foarte bine istorie și nu cedează nici măcar un milimetru în fața pretenției comuniste de a-și impune narațiunea privind trecutul recent. Acest refuz de a lăsa comuniștilor istoria se datorează în cea mai mare măsură influenței gândirii lui Olavo de Carvalho asupra lui Bolsonaro și asupra acelei Brazilii care s-a recunoscut în el, l-a susținut și l-a ales.

Spre comparație, iată cum s-a pierdut (mai bine zis, nu s-a dat) bătălia pentru istorie în Spania; vedeți și aici.

Nu ne propunem să facem aici o monografie a guvernării militare braziliene. Vă vom da însă câteva informații pe care nu le prea găsiți în mass media.

Fidel Castro în vizită în Brazilia, João Goulart la dreapta lui Castro (stânga pozei).

Ca și în alte țări latino-americane, în anii 1960, sovieticii și cubanezii au organizat în Brazilia grupuri teroriste comuniste – „guerrilheiros”, cum le plăcea să se numească, indivizi antrenați de cubanezi ca să practice „lupta armată”, adică atacuri cu bombe, omoruri, jafuri, în ideea de a declanșa un război revoluționar care să aducă la putere un regim comunist, ca cel din URSS. Nu este adevărat că „lupta armată a fost un răspuns la dictatura militară”. Gherilele existau deja în Brazilia, așteptau doar semnalul Moscovei ca să declanșeze războiul civil. Președintele de atunci, João Goulart, era comunizant și pro-castrist, dar la acea vreme societatea braziliană nu era de partea comuniștilor, dimpotrivă, era extrem de alarmată de alunecarea spre comunism și cerea Armatei să intervină.

Demiterea, în 1964, a Președintelui João Goulart, ca și, ulterior, alegerea în locul acestuia a Generalului Humberto de Alencar Castelo Branco, s-au făcut prin votul Congresului Național. De asemenea, toți generalii care au urmat apoi la Președinția Braziliei au fost aleși, e adevărat, nu direct, ci de către Congres (dar și după încheierea perioadei de guvernare militară, în vremea democrației, Președintele Tancredo de Almeida Neves a fost ales tot indirect, de către Congres).

Armata a preluat puterea în 1964. Au avut loc lupte, arestări, s-a lăsat cu morți și dispăruți. Numărul morților și dispăruților guvernării militare din Brazilia, cf. unor calcule care nu pot fi bănuite de părtinire în favoarea militarilor, s-a ridicat la peste 400.

Nu zice nimeni că asta e frumos, sau că printre victimele militarilor nu s-au putut număra și oameni nevinovați. Jair Bolsonaro subliniază însă că e greu de imaginat cum puteai să combați grupuri marxist-leniniste violente, înarmate până în dinți de către sovieto-castriști, folosind doar flori și cuvinte frumoase.

„Comisia adevărului” numită de Președinta Dilma Rousseff, alcătuită din oameni de încredere ai PT, nu și-a îndreptat câtuși de puțin atenția asupra crimelor comise atunci de comuniști – de exemplu „execuțiile” ordonate de „tribunale revoluționare”. Nici nu s-a interesat, de exemplu, de sursele de finanțare ale comuniștilor – de banii cu care erau alimentați prin filiera Fidel Castro, sau de cei primiți de Lula însuși, ca sponsorizare pentru PT, de la… Colonelul Gaddafi, din Libia. În aceste condiții, rolul „comisiei adevărului” s-a redus la obișnuita rescriere a istoriei de către comuniști.

E cazul să ne gândim însă ce s-ar fi întâmplat dacă în Brazilia ar fi câștigat în anii 60 comuniștii, ca în Cuba.

Păi, să aplicăm regula de trei simplă: dacă în Cuba, la aproximativ 7 milioane de locuitori, regimul comunist a omorât cel puțin 5.000 de oameni, imediat ce a luat puterea, în 1959, (câți au mai omorât de atunci și până în prezent, numai Dumnezeu știe, întrucât nici dacă am avea acces la toate arhivele, tot nu am putea fi siguri că i-am numărat pe toți), să se calculeze câți oameni ar fi omorât comuniștii în Brazilia, care număra în 1964 vreo 80 milioane de locuitori. Ar fi murit aproape 60.000 de oameni. Totuși, ar fi fost mai rău în varianta comunistă, nu credeți?

Execuții în Cuba

Mai sunt și alte diferențe semnificative.

În Cuba, regimul comunist a instalat imediat teroarea și controlul total al Statului asupra culturii și asupra tuturor aspectelor vieții sociale.

În Brazilia, deși exista, formal, cenzură, militarii le-au lăsat comuniștilor pe mână cultura, universitățile și mass media – ca să stea cuminți și să nu mai pună bomba, să nu omoare lumea, mai bine să se joace frumos în acel țarc (a cărui importanță strategică scăpa înțelegerii generalilor).

Urmările acestei miopii a militarilor, așa cum arată Olavo de Carvalho, au fost dezastruoase pe termen lung, întrucât astfel, comuniștii au putut lua puterea politică mai târziu, prin alegeri democratice, după ce ocupaseră mai întâi, așa cum i-a învățat Gramsci, hegemonia culturală.

Dar să revin la comparația dictaturilor.

Pe vremea militarilor, brazilienii puteau călători în străinătate, puteau să aibă pașaport, puteau să plece și să vină, fără opreliști. Nu cred că e nevoie să vă mai spun eu că nu același lucru s-a petrecut cu cubanezii, e suficient să ne amintim de nenumărații balseros care și-au pierdut viața încercând să scape de fericirea comunistă de pe insula-închisoare.

În Brazilia, urmăriți, supravegheați, persecutați de către dictatură, erau vreo 2.000 de indivizi, din 80-90 de milioane, adică numai cei suspectați de activități împotriva regimului. Nu toată populația, ca în țările comuniste.

În timpul regimului militar din Brazilia, economia a înflorit, zeci de milioane de brazilieni ieșind din sărăcie sub guvernarea Generalului Medici. Nici măcar în starea de criză economică gravă, în care se află țara acum, după peste 10 ani de guvernare comunistă, situația din Brazilia nu se compară cu mizeria sinistră din Cuba, mizerie care este și ea o formă de represiune.

La alegerile din Brazilia 2018 s-au confruntat următoarele două opțiuni:

Jair Bolsonaro și Fernando Haddad
  • Haddad, care declară convingeri democratice, dar în același timp reprezintă un partid strâns asociat cu alde Castro, Chavez și teroriștii de la FARC din Columbia. Haddad asumă și apără linia ideologică a marxismului, cea care a produs, peste tot unde a fost impusă, dictaturi sângeroase, ducând la moartea a peste 100 milioane de oameni în secolul XX; cea care și acum inspiră regimuri ce terorizează, torturează și omoară, în țări precum China, Coreea de Nord, Cuba, Venezuela, Nicaragua, Bolivia.
  • Bolsonaro, militar în rezervă, care își declară sprijinul pentru Statul de drept, democratic, constituțional, refuzând totodată să condamne guvernul militar brazilian – un guvern responsabil, în cel mai rău caz, de moartea/dispariția a 400 de oameni, un sistem politic ce a încetat de mult timp să mai existe și care nici măcar la vremea lui nu aspira la un control total asupra societății, nu aparținea vreunei structuri de putere supranaționale, nici nu avea un substrat ideologic coerent definit, nici măcar un minim consens asupra orientării anticomuniste (v. de exemplu atitudinea favorabilă a Generalului Ernesto Geisel față de regimurile comuniste din Angola și Mozambic).

Care dintre cei doi candidați risca în mod real să ducă Brazilia în dictatură? Pentru care dintre cele două candidaturi ar trebui mass media serioase, iubitoare de libertate, să-și dubleze vigilența?

Care dintre candidaturi ar trebui să-i îngrijoreze pe intelectualii civici din spațiul românofon? Ca să-i ajutăm să se decidă, le reamintim acestora definiția onestității intelectuale, formulată astfel de Olavo de Carvalho: „să nu pretinzi că știi ceea ce nu știi, și să nu te faci că nu știi ceea ce știi foarte bine”.

„Bolsonaro vrea escaladarea violenței” 

Gleisi Hoffman, actuala președintă a PT, a avertizat în acest sens, adăugând că, dacă Bolsonaro câștigă, „o să ajungem ca în SUA”.

Hm, asta n-ar fi rău, am spune noi, dat fiind că în SUA numărul de omucideri e mult mai mic decât cel din Brazilia, unde a depășit cifra de 60.000 pe an.

În Brazilia, ca și în SUA, cetățenii pot deține arme. Dintotdeauna. Guvernul militar nu le-a luat dreptul la arme, precum au făcut regimurile comuniste în toate țările în care au deținut puterea. Dar comuniștii de la PT au făcut tot ce au putut pentru a îngrădi acest drept prin taxe, birocrație, tot felul de piedici în legislație și mari programe de dezarmare – era vorba, desigur, de dezarmarea oamenilor cinstiți, că doar bandiții nu or fi fraieri să se dezarmeze; și, prin definiție, ei nu se lasă impresionați de legi.

Jair Bolsonaro este pentru dreptul cetățenilor cinstiți de avea arme și de a le folosi când aceasta se justifică, în propria apărare sau în apărarea familiilor lor. Acesta este unul dintre principalele sale puncte de program, extrem de important, având în vedere că, sub domnia PT, banditismul, narcotraficul și violența în general au adus cifra omorurilor la înălțimile susmenționate – comuniștii limitând substanțial posibilitățile poliției de a combate criminalitatea și ușurând mult pedepsele infractorilor, ceea ce a încurajat aceste plăgi. Bolsonaro este pentru o cât mai severă aplicare a legii și pentru întărirea autorității și forței poliției și justiției.

Problema siguranței cetățeanului este în Brazilia atât de gravă încât umbrește orice alte probleme, inclusiv sărăcia, șomajul, calitatea slabă a educației, accesul insuficient la servicii medicale. Atitudinea fermă a lui Bolsonaro față de criminalitate, sprijinul pentru dreptul cetățenilor de a avea arme și de a face uz de ele cf. legii, faptul că este militar, la fel ca și Generalul Mourão, au fost printre primele motive pentru care multe milioane de brazilieni i-au dat votul.

Afișul de mai sus spune: „Discursul de ură” al lui Bolsonaro este adresat bandiților. Dacă te simți deranjat, îmi pare foarte rău să-ți spun, dar cred că ești unul dintre ei.

Bolsonaro l-a învins pe Haddad, deși mass media mainstream de pe toată planeta se tot dau de ceasul morții în ultimul timp, neputând să doarmă de grija democrației din Brazilia, „amenințate” acum de cel puțin „controversatul”, „neoliberalul”, „iliberalul”, „autoritarul”, „populistul”, acest „Trump tropical”, „homofobul”, „machistul”, dacă nu chiar „extremistul”, „fascistul”, „rasistul”, „nazistul” Bolsonaro.

La fel se procedează în cazul guvernului actual din Polonia. Cum spunea europarlamentarul polonez, Prof. Ryszard Legutko, această pletoră de adjective „strică cuvintele”. Unii dintre termenii citați mai sus sunt creații lexicale special ticluite ca armă ideologică („homofob”). Alții însă, sunt termeni serioși, care ar trebui să-și păstreze încărcătura satanic-macabră (de ex. „nazist”), dar prin folosirea inadecvată și abuzivă sunt aduși în derizoriu și ajung să nu mai însemne nimic, în afară de un semnal dat haitei de stângiști, ca să știe pe cine să latre (citiți Olavo de Carvalho: Istericii la putere și animalizarea limbajului)

Și, ca întotdeauna, marii jurnaliști, intelectualii civici, experții de fițe din România maimuțăresc plini de zel această isterie adjectivistă, ca să existe și ei, să fie în rând cu lumea bună.

De exemplu, „Libertatea” îl face pe Președintele Braziliei recent ales (cu vreo 58 de milioane de voturi) „cel mai respingător lider din lume”.

Ce ziceți, nu e cam ieșită din scală expresia, pentru un președinte abia ales? Ce le-o fi făcut Bolsonaro ăstora de la Libertatea, de li se par mai atrăgători lideri ca Putin, ăia din China și ăia din Iran, Kim Jong Un, Castro, Maduro, Ortega, Assad, toți fiind băieți cu vechime în posturi și cu straturi groase, suprapuse, de sânge mai uscat și mai proaspăt pe mâini? Ce știu jurnaliștii de la Libertatea despre Bolsonaro? Or fi încercat să se apropie de el și i-a „respins”?

Alt titlu, de astă dată de pe PSnews: „Alegeri prezidențiale în Brazilia: moderatul Fernando Haddad vs. candidatul extremei drepte, Jair Bolsonaro”; în text, la un moment dat, PSnews citează Le Monde ca sursă. Dacă te duci pe link, vezi că și Le Monde minte de stinge, dar minte totuși mai cu furculița. PSnews întrece vârtos „modelul occidental” din care se inspiră, încercând parcă să-și compenseze complexul de inferioritate, depășind planul la corectitudine politică înfulecată, de astă dată cu polonicul. În Le Monde măcar, „moderația” lui Haddad ne este prezentată ca o autodescriere a acestuia, nu ne este băgată pe gât ca informație obiectivă: „Fernando Haddad, fost ministru al educației, care se descrie ca fiind moderat”. Dar PSnews știe sigur că Haddad chiar este „moderat”, nu e vorba doar că se crede el așa.

Nu avem timp să vă expunem contribuția teoretică a lui Fernando Haddad la dezvoltarea socialismului științific, deși ar merita. Dar vă veți prinde imediat cât de „moderat” este Haddad, după ce vă dăm câteva simple informații.

Haddad este, printre altele, autorul următoarelor cărți și articole:

  • O Sistema Soviético e sua decadência („Sistemul Sovietic și decadența sa”), Scritta Editorial, São Paulo, 1992 – în care susține că Uniunea Sovietică nu a reprezentat adevăratul socialism și deci experimentul ar trebui încercat din nou, dar de data asta pe bune;
  • Em defesa do socialismo („În apărarea socialismului”), Editora Vozes, Petrópolis, 1998 – titlul vorbește de la sine; în carte, autorul propune o lectură a Capitalului lui Marx, în lumina gândirii Școlii de la Frankfurt și a lui, F. Haddad, astfel încât socialismul să nu mai dea chix și de data asta.
  • Alte titluri ale oprerelor lui Haddad, pe care le citez fără a considera necesare alte explicații: Desorganizando o consenso, Vozes, Petrópolis, 1998; Sindicatos, cooperativas e socialismo, Editora Fundação Perseu Abramo, São Paulo, 2003; Trabalho e Linguagem para a Renovação do Socialismo, Azougue Editorial, Rio de Janeiro, 2004;”, Tempo Social, número 9 (2), 1997; Habermas: herdeiro de Frankfurt?, Novos Estudos Cebrap, n.48, 1997. Teses sobre Karl Marx, Estudos Avançados, USP, 34, 1998; Toward the redialectization of historical materialism, Cultural Critique, University Of Minnesota Press, n. 49, Fall, 2001; Dialética Positiva: de Mead a Habermas, Lua Nova, Lua Nova 2003, n.59.

Pe scurt, avem în față un „moderat”, ca toți marxiștii.

Față de grosolănia marxist-clasică a lui Lula, Haddad ar trebui de fapt considerat și mai periculos, tocmai pentru că pe el marxismul cultural l-a învățat să-și camufleze radicalismul în spatele unor fraze complicate, anestezice (citiți Mises Brazil: Fernando Haddad, um autodeclarado marxista adepto da Escola de Frankfurt).

Pentru cine tot nu a înțeles unde se situează Haddad, pe o scală de la dictatură la democrație, să mai explicăm: omul a candidat la Președința Braziliei din partea, PT, partid membru fondator al Forumului de la São Paulo (internaționala comunistă continentală, înființată de Lula și Fidel Castro în 1990 „pentru a recupera în America Latină ceea ce s-a pierdut în Europa de Est”), partid care a finanțat intens, din banii munciți de brazilieni, următoarele dictaturi: Angola, Congo, Cuba, Gabon, Guineea Ecuatorială, Venezuela, Zimbabwe.

De partea cealaltă, Bolsonaro, „cel de extremă dreaptă” este, din punct de vedere doctrinar, un discipol al lui Olavo de Carvalho. Olavo de Carvalho a fost marxist în adolescență, a și fost și arestat pe vremea guvernului militar. În prezent, el este, poate, cel mai important gânditor conservator contemporan. Cine a citit scrierile sale despre mentalitatea revoluționară știe foarte bine în ce termeni severi denunță el deopotrivă comunismul, nazismul, islamismul și toate celelalte forme de fanatism ideologic. Olavo de Carvalho: Mentalitatea revoluționară

Dar cine nu a citit și totuși îndrăznește să-și dea cu părerea despre Olavo de Carvalho, făcându-l „fascist”, n-are decât să-și ia răspunsul filosofului brazilian – de aici (v. video).

Mai adăugăm că, spre deosebire de Haddad cel „moderat”, Bolsonaro, „extremistul”, este un bun prieten al Statelor Unite și al Statului Israel.

Asociația Sionistă Brazilia-Israel ASBI a emis un comunicat în care a protestat vehement contra etichetării lui Bolsonaro drept „nazist” și și-a manifestat sprijinul pentru el. ASBI arată că această acuzație, disproporționată și isterică, adusă lui Bolsonaro și alegătorilor săi, lovește într-o bună parte a comunității iudaice care este astfel jignită. În același comunicat, citim că ASBI se pune la dispoziția familiei Bolsonaro pentru organizarea de evenimente.

Și tot la capitolul „extremism de dreapta” să mai spunem că Bolsonaro a promis, acum deja a anunțat, că va muta ambasada Braziliei de la Tel Aviv la Ierusalim. Cetățenii brazilieni care au votat în Israel l-au ales pe Bolsonaro cu peste 77%.

Bolsonaro cu fiii săi în Israel

Relațiile economice ale Braziliei, care privilegiază actualmente, pe criterii ideologice și nu economice, schimburile cu țări guvernate de tovarăși comuniști ai PT, ca Bolivia, Nicaragua și alte dictaturi comunistoide precum cele susmenționate, Bolsonaro le vrea resetate și re-orientate în principal către SUA, Israel, Japonia și Coreea de Sud.

Bolsonaro este un adept al pieței libere și al restrângerii cheltuielilor și birocrației guvernamentale. Numărul de ministere al guvernului Bolsonaro va fi de 15 (da, ați citit corect, c i n c i s p r e z e c e). Acum, Brazilia are 29 (cam cât România). Președintele ales vrea să privatizeze tot ce se poate privatiza.

Cum poate fi acuzat același om politic atât de „neoliberalism” și „ultracapitalism”, cât și de „nazifascism”?

Unde vedeți, în cazul lui Bolsonaro, proiectul de concentrare a puterii și idolatria Statului, care ar trebui să caracterizeze nazifascismul, (dacă dătătorii cu părerea ar avea habar despre ce vorbesc)? Nu cumva găsim aceste trăsături tocmai la PT?

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Olavo de Carvalho (@olavodecarvalho) pe

Avem așadar un tip care și-a asumat în scris apărarea socialismului și un altul care nu a scris și nu a zis niciodată nimic în apărarea nazismului. Un tip care se simte bine între dictatorii cei mai sângeroși de pe planetă și un tip care se simte bine în SUA, Israel, Japonia. Care e extremist și care nu e? 

Bolsonaro l-a învins pe Haddad deși cheltuielile de campanie ale stângii „muncitorești” PT, cele declarate până acum, au fost de 20 ori mai mari decât cele ale „neoliberalului” Bolsonaro. Diferența de buget, dar și de atitudine, s-a manifestat vizibil cu prilejul drumurilor candidaților în campanie, drumuri care, în acea țară cât un continent, au fost parcurse de „muncitorescul” Haddad în luxoase avioane private, iar de „neoliberalul” Bolsonaro în avioane obișnuite de linie, alături de cetățenii normali, de al căror contact Bolsonaro nu se ferea, fie că îi erau susținători sau adversari.

Avionul lui Haddad (sursa)

Poate era mai bine ca Bolsonaro să fi fost mai prudent în contactele sale cu mulțimile pentru că acum vine partea cea mai dură și mai semnificativă a istoriei:

Atentatul

Jair Bolsonaro înjunghiat în timpul campaniei electorale, 06/09/2018. sursa foto

La data de 6 septembrie 2018, în timpul unui miting electoral în localitatea Juiz de Fora din statul Minas Gerais, Jair Bolsonaro a fost înjunghiat.

Cuțitul, măsurând 25 de cm, i-a intrat pe jumătate în abdomen, provocându-i o hemoragie masivă, pierderea fiind de cca 2 litri de sânge (40% din volumul circulant), prin multiple leziuni intestinale, care au fost urmate de peritonită.

Prima minune a fost aceea că atacul a fost mult atenuat de intervenția promptă a unui polițist militar care a deviat lovitura, deși nu a reușit să o împiedice cu totul. Fără această intervenție, Bolsonaro ar fi fost ucis pe loc.

A doua minune a fost că, datorită eficienței polițiștilor și datorită atitudinii cooperante a mulțimii de oameni prezenți la miting, s-a reușit evacuarea imediată a rănitului la spitalul Santa Casa din mica localitate, unde a ajuns tocmai când echipa de medici se pregătea să plece acasă – era cu puțin înainte de ora 16.00.

Bolsonaro, operat după înjunghiere. sursa foto

După prima intervenție și stabilizarea pacientului, el a putut fi transportat la São Paulo, unde a suferit o a doua, la Spitalul Evreiesc Albert Einstein:

sursa foto

Aceasta a fost urmată de complicații – ocluzie intestinală, pricinuită de apariția unei colecții purulente, fiind nevoie de încă o intervenție.

În cele din urmă, Jair Bolsonaro a scăpat cu viață, deși mult slăbit și încă departe de a fi complet restabilit.

sursa foto

În noiembrie este programată o nouă operație, pentru suprimarea colostomei și restabilirea tranzitului intestinal normal.

Episodul dramatic al atentatului și emoția pricinuită în rândul sprijinitorilor lui Bolsonaro de riscul foarte concret de a-l pierde au fost aproape total ignorate de mass media internațională. În universul sud-american, oamenii sunt obișnuiți să-și manifeste fără rezerve emoțiile. Ele chiar nu erau greu de observat. Trebuie o doză însemnată de nesimțire pentru a trece cu vederea sute de mii de oameni care plâng și se roagă împreună pentru un om în care și-au pus speranța, un om a cărui viață e în grav pericol, tocmai pentru că a avut curajul să spună și să facă pentru ei ceea ce așteptau de la el. O formă de manifestare a emoției trăite în acele momente a fost cea muzicală. Iată un exemplu, creația lui Veneco, un rapper negru, refugiat în Brazilia din Venezuela, pe care îl puteți auzi cântând această piesă, împreună cu fiul său:

(El Veneco n-o fi știind că Bolsonaro e „dușmanul negrilor și al refugiaților”?)

Iată câteva informații despre atentat, pe care nu prea le găsiți, decât dacă știți portugheză și vă orientați în blogosfera braziliană. Veți judeca singuri dacă sunt relevante sau nu. Și dacă era sau nu de datoria mass-media să vi le spună și să le analizeze:

Cu ceva timp înainte de atentat, pe rețelele de socializare, tot soiul de stângiști discutau pe față cum că Bolsonaro „trebuie omorât”.

Tot cu ceva timp înainte, un individ pe nume Adélio Bispo de Oliveira, șomer de ani de zile și fără venituri, îl urmărea pe Bolsonaro, călătorind după el în lung și în lat prin acea țară, cum spuneam, mare cât un continent, și având bani de avion, precum și de cazare, în diferitele localități în care candidatul PSL își ținea evenimentele de campanie. Când a fost arestat, șomerul Adélio avea patru telefoane celulare și un notebook – două celulare erau la el, restul device-urilor erau în camera lui de la pensiunea unde stătea. Poliția a stabilit însă că Adélio frecventa zilnic și un centru internet din oraș, aceasta sugerând că anumite comunicări prefera să nu le facă prin telefon. Șomerul avea și carduri bancare, iar cineva îi tot alimenta conturile cu sume de bani. Nu știm cine.

Imediat ce Adélio a fost arestat și a recunoscut fapta, au apărut la poliție 4 (patru) avocați, aterizând cu toții în mica localitate Juiz de Fora. Avocații, de categorie grea, de la cea mai scumpă firmă de avocatură din statul Minas Gerais, s-au prezentat rapid să-l asiste pe făptaș la interogatoriu. Putea să vină doar unul. Puteau să vină doar doi. Sau trei. Au venit toți patru. Mai întâi au spus că fac asta pro bono. Apoi au spus că îi plătește un binefăcător care vrea să rămână anonim. Apoi au spus că îi plătește o anumită biserică. Dar acea biserică a dezmințit ferm orice legătură cu cazul. Până la urmă, tot nu știm cine îi plătește. Dar e clar că e vorba de cineva care nu se zgârcește, plătește oricât trebuie, așa încât Adélio să aibă parte de cea mai bună asistență avocățească și să nu se simtă părăsit. Poate că, dacă s-ar simți părăsit, Adélio s-ar pune pe ciripit și cine știe pe cine ar da în vileag…

Între timp, patroana pensiunii la care se cazase Adélio în Juiz de Fora a murit, la scurt timp după ce apucase să dea o primă declarație la poliție. Se știe că femeia avea cancer, poate o fi murit din cauza bolii. Dar iată că, nu peste mult, a mai murit și un client al pensiunii care stătea acolo la vremea sejurului lui Adélio. Se pune întrebarea dacă nu este totuși cam ciudată această creștere bruscă a mortalității din jurul faimoasei pensiuni din Juiz de Fora.

Deși probabil ați văzut prin presă teoria că Adélio Bispo de Oliveira ar fi acționat de nebun, de capul lui, totuși, el trebuie să fi avut complici, pentru că, la momentul arestării, adică imediat ce l-a înjunghiat pe Bolsonaro, arma crimei deja nu se mai afla la el. Cuțitul însângerat a fost găsit mai târziu, aruncat lângă o tarabă din piața unde a avut loc atentatul.

Primul interogatoriu al făptașului a fost filmat și publicat pe youtube. Din el se vede că individul e orientat, coerent, nimic nu pare patologic în comportamentul lui. Povestea cu nebunia, rostogolită de media mainstream filocomuniste (din nou, scuze de pleonasm), nu se confirmă, pare a fi menită doar să pună capăt întrebărilor privind conexiunile politice ale lui Adélio și posibilitatea ca cineva să fi comandat această crimă.

Adélio nu era străin de preocupări politice. Acest „lup solitar” avea o pagină de facebook cu 15.558 de seguidores. Postările lui arată clar convingerile lui „de stânga”. Nu că ar fi de mirare propensiunea stângistului pentru asasinat. Dar e important să subliniem ce ideologie îl anima, pentru că atentatul comis de el a avut caracter politic și e clar cine ar fi profitat, ce formațiune politică ar fi avut cel mai mult de câștigat dacă el ar fi reușit să-l omoare pe Bolsonaro.

Mai mult, Adélio avea și contacte sus-puse printre politicieni. În data de 6 august 2013, numele lui apare înregistrat că ar fi intrat în clădirea Congresului din capitala Brasilia, dar nu știm la cine s-a dus, cu cine s-o fi întâlnit dintre aleși, pentru că înregistrările de pe camerele de supraveghere s-au șters între timp.

Cred că sunteți de acord că aici sunt mai multe mistere ce ar trebui dezlegate, mai multe fire sugerând că Adélio putea fi doar un executant, teleghidat și finanțat de altcineva. Foarte posibil, de cineva din politică. Și deci, dacă există acest autor moral, cum arată indiciile, atunci găsirea lui este nu doar de importanță criminalistică și judiciară, ci de importanță politică și istorică.

În general, indiferent cu cine ținem în Brazilia, o minimă onestitate intelectuală ar trebui să ne determine să fim de acord că: 1. toate lucrurile acestea meritau măcar să fie expuse și discutate, urmând ca unele ipoteze să fie infirmate, altele confirmate, și astfel să ne apropiem de adevăr, precum și că: 2. treaba jurnalistului nu e să bage astfel de chestiuni sub covor, în timp ce umflă altele, fie inventate cu totul, fie cu un miez real, dar distorsionate.

Oricum am lua-o, dacă în cursul campaniei electorale a avut loc un asemenea eveniment, el trebuie să ocupe centrul atenției.

În concluzie, când mai vedeți vreun dăștept analizând exhaustiv alegerile din Brazilia 2018 fără a se opri cu atenția cuvenită asupta atentatului, îl puteți clasa, după caz, la categoria „habarniști-aflători-în-treabă” sau la categoria „mincinoși-propagandiști-nevertebrați”.

Stabiliți voi unde clasați, de exemplu, articolul citat din PSnews, care nu pomenește absolut nimic de atentat, dar spune că cei doi candidați și-au jucat ultima carte, înainte de turul II, „Jair Bolsonaro pe internet”, „de la reşedinţa sa din Rio de Janeiro”, iar „adversarul său de stânga, Fernando Haddad, într-o favelă”.

Păi da, Bolsonaro pe internet, pentru că nu mai putea să umble prin favele, pentru că abia scăpase cu viață după ce un adversar de stânga a încercat să-l omoare!

Atentatul arată clar de care parte se află „ura” și „intoleranța”.

El dovedește o dată în plus legătura indisolubilă dintre ideologia comunistă și practica omorului. Atentatul este și dovada supremă a incapacității adversarilor lui Bolsonaro de a-l învinge prin argumente, în ciuda avantajului lor zdrobitor în privința resurselor de campanie și accesului la media.

Dar este și dovada fricii și disperării tuturor celor care își vedeau amenințate nu doar interesele mafiote, ci și libertatea, de perspectiva tot mai inevitabilă a victoriei candidatului PSL. Atentatul arată că reprezentanții ciumei roșii din Brazilia au luat în serios promisiunea lui Bolsonaro de a restaura domnia legii, iar pușcăriabilii PT nu se îndoiesc de faptul că el se va ține de cuvânt. Aceasta înseamnă nu doar că nu îl vor putea scoate pe tovarășul Lula de la pârnaie, ci că îl vor urma în curând în spatele gratiilor.

Ca și în cazul PSD din România, mai toți liderii PT au dosare penale/procese penale aflate în diferite stadii

Cele mai multe, dar nu numai, sunt în cadrul vestitei operațiuni „Lava Jato” „Spălătoria Auto”, denumită astfel pentru că investigația a pornit de la spălarea de bani într-o casă de schimb valutar de la o spălătorie auto din capitala Brasilia, dar a luat apoi proporții mult mai mari, prin descoperirea unor fraude uriașe la compania petrolieră de stat Petrobras și a giganticelor șpăgi de la compania Odebrecht, toate acestea implicând politicieni de rang înalt, mai ales de la PT, dar și din alte partide, dar și din alte țări, toate acestea alcătuind cel mai mare scandal de corupție din istoria Americii Latine.

Judecătorul Sergio Moro, cel care l-a condamnat pe Lula, tocmai a fost numit de Bolsonaro să conducă megaministerul Justiției și Siguranței Publice. Un sondaj recent a arătat că 82,6% dintre brazilieni aprobă această alegere. De acum, Sergio Moro va avea acces la informații pe care nu le avea ca judecător – lucru ce constituie un mare motiv de insomnie pentru infractori.

Bolsonaro, stânga, și Sergio Moro, în dreapta

Fostul Președinte Dilma Rousseff, care la aceste alegeri a pierdut fotoliul de senatoare și totodată imunitatea, își cam face deja valiza, procesele în care este judecată, legate, în principal, de relația guvernului său cu firma Odebrecht, urmându-și implacabil cursul.

Pentru Gleisi Hoffman, actuala șefă a PT, pe lângă celelalte procese pe care deja le avea, Procurorul General al Republicii, Raquel Dodge, a cerut recent o condamnare pentru corupție și spălare de bani în cadrul operațiunii Lava Jato. Este oare de mirare că Gleisi a prezentat un proiect de lege împotriva planului de combatere a crimei organizate inițiat de Președintele Michel Temer?

Iar Haddad este acuzat și el de corupție, spălare de bani, luare de mită, asociere în vederea comiterii de infracțiuni – în total, fiind confruntat cu vreo 32 de procese.

Iată o reprezentare plastică a proceselor în care este judecat Haddad, într-un mic clip video realizat de un sprijinitor lui Bolsonaro:

Trebuie să recunoaștem că, față de astfel de jucători, „brazilianul” Dragnea, deși promite, se mai încălzește încă la echipa de juniori și poate va ajunge la pușcărie înainte de a fi atins asemenea performanțe (așa să ne ajute Dumnezeu!). Nu putem decât să sperăm că justiția românească nu se va clasa mult în urma celei braziliene în campionatul mondial de lupte la categoria „lege vs. ciumă roșie”.

Bolsonaro și axele răului din America latină

Bolsonaro deranjează toate axele geopolitice ale răului din America Latină: în primul rând, interesele rusești și postsovietice, dintotdeauna articulate cu structurile comuniste locale, reunite în cadrul Forumului de la São Paulo. Dar în zonă au interese și China și Coreea de Nord, dar și „organisme internaționale”, teologi ai eliberării, dar și tot soiul de ONG-uri neomarxiste de tip Soros, dar și Iranul și Hezbollah. Deși lumea crede că, din principiu, forțele susmenționate sunt divergente și ar trebui să se păruie între ele, totuși, pe teren vedem că ele sprijină cam aceleași cauze, grupuri și personaje (în principal, cele din Forumul de la SP), cu unele mici variații, uneori chiar și unele conflicte – care nu ajung însă la „contradicții antagonice”, vorba marxistului, deoarece principiul de coeziune dintre acești tovarăși este mult mai puternic decât diferențele și constă în ura lor comună față de America, Israel și Civilizația Occidentală.

Bibliografie:

Lui Bolsonaro nu are cum să-i scape strânsa cooperare tovărășească, inclusiv militară, dintre Rusia și toți componenții Forului de la São Paulo. Sperăm să-l ajute Dumnezeu să spargă această axă a răului, care este, încă de pe vremea URSS, cea mai importantă din acea zonă a lumii (ca și în celelalte).

Sperăm și să fie sfătuit de cineva care cunoaște bine politica europeană, și-i poate deosebi pe adevărații conservatori (care, de fapt, sunt numai polonezii lui Kaczyński) de pseudoconservatorii „anti-establishment” teleghidați de Putin.

Dacă ne uităm în aceste zile prin Sputnik și celelalte trompete putinești, observăm că acestea deocamdată scriu politicos despre Bolsonaro – insistă să ne spună că el a fost felicitat vicepremierul Italiei, Salvini – despre care știm că e putinofil. De la Viktor Orban, Marine Le Pen, și Nigel Farage, încă n-am auzit, dar nu ne îndoim că vor sări și ei cu felicitatul, dacă îi pune Putin.

Impresia e că rușii și slugile lor încă par să-l tatoneze pe noul Președinte brazilian, încearcă să-l agațe, de exemplu insistând să-l asocieze cu Steve Bannon (cu care, pesemne, Eduardo Bolsonaro, fiul lui Jair, s-ar fi întâlnit astă-vară). Par să spere încă să-l cucerească pe Președintele ales al Braziliei care, de fapt, constituie o amenințare mortală pentru interesele Rusiei din America Latină.

Șamanul satanist Aleksander Dughin nu umblă însă cu ocolișuri: el deja a proclamat necesitatea construirii unui front anti-Bolsonaro!

„În Brazilia, eu sprijin stânga”, a declarat el.

Alexandr Dughin: „Bolsonaro e absolut rău în toate sensurile”. sursa

Reamintim că Dughin a avut acum câțiva ani o dezbatere cu Olavo de Carvalho, pe care a pierdut-o. În portugheză există o vorbă: „quem apanha nunca esquece”, „cine ia bătaie, nu uită niciodată”. Dughin nu a uitat și de aceea este cât se poate de categoric: „Bolsonaro e absolut rău în toate sensurile”. 

Jair Bolsonaro va prelua oficial atribuțiile de Președinte al Braziliei numai de la 1 ianuarie 2019. Dar deja s-a constituit împotriva lui așa-numita „Rezistență”. La fel cum în Polonia,în 2015, nici măcar nu apucase încă să se constituie guvernul Beatei Szydło, că deja s-a înființat KOD, „Comitetul pentru Apărarea Democrației” (care, între timp s-a fâsâit, șeful său fiind urmărit penal, pentru a fi deturnat fondurile ONG-ului). Și frontul anti-Bolsonaro al lui Dughin folosește denumirea de „Noua Rezistență”. Ideea e, probabil, de a trimite la tradiția „Resist” din SUA, chiftea comunistă veche, reîncălzită acum și aruncată împotriva lui Trump.

Aviz neștiutorilor care, în România, în lupta cu ciuma roșie, jaful și mafiotismul comunist de stat, acceptă să poarte sigla #Rezist, care, de fapt, reprezintă EXACT ceea ce vrem să combatem în protestele noastre.

Dacă în România s-ar înțelege lecția braziliană, poate am avea și noi o șansă să ne urnim din noroi.

Dacă ar exista o opoziție credibilă, formată din oameni curați, inteligenți și curajoși, care nu au pactizat cu PSD (precum PNL), și nu propun, pe post de „alternative de dreapta” la PSD marxismul cultural, cauza LGBT, „căsătoria gay” și ideologia de gen (precum USR și Cioloș), dacă ziariștii și intelectualii de fițe ar înțelege importanța religiei pentru cultură și a culturii pentru politică, dacă ar înțelege importanța ordinii morale și cea a familiei pentru societate, inclusiv pentru dezvoltarea materială, dacă ar înțelege că Occidentul în care vrem să ne integrăm nu este construit pe homosexualitate, ci pe creștinism, dacă ar înțelege că problema cu ciuma roșie nu este doar corupția, dacă, în loc să promoveze batjocura de nație și de istoria ei (precum Lucian Boia – Deutschland über alles), toți aceștia ar arăta respect față de popor, de credința și de patriotismul lui, și ar accepta să-i fie purtători de steag, PSD ar putea fi măturat de la putere precum a fost măturat PT în Brazilia, ca de un val seismic.

„Adevărul vă va face liberi”

Iată, în Brazilia a fost deajuns un om de o inteligență și o forță morală de excepție, Olavo de Carvalho, care să proclame adevărul, și un alt om, de o cinste ireproșabilă și de un curaj personal de excepție, Jair Bolsonaro, care să ridice acest steag, pentru ca o țară mare cât un continent, care părea pierdută fără speranță în abisul marxismului, să reușească să dea afară ciuma roșie de la putere.

Olavo de Carvalho și Jair Bolsonaro

R. Moldova are nevoie de decomunizare si lustrație, nu de „public policies” falimentare şi „gender studies”

1

Societatea civilă moldovenească trebuia să înceapă cu condamnarea comunismului şi lustraţie. Să spună finanţatorilor occidentali: daţi-ne bani pentru decomunizare şi lustraţie, nu pentru „public policies” falimentare şi „gender studies”.

Ce au făcut oamenii ăştia 25 de ani a fost să continue angajarea, centralitatea statului în rezolvarea oricăror probleme, mascat sub forma unei *responsabilizări* a lui, a administraţiei de toate rangurile, în condiţiile în care *capturarea* lui nu încetase după căderea comunismului. El a rămas capturat în mîinile nomenklaturii şi după ’90. Pariul suprem, aşadar, trebuia să fie liberalizarea, minimizarea, nu *responsabilizarea* statului, oricît de frumos nu ar suna sau ar fi sunat.

Şi nu pentru că statul, sau administraţia nu trebuie să devină şi să fie responsabile în faţa cetăţeanului plătitor de impozite. Ci pentru că vegherea asupra acestei responsabilităţi era şi este un exerciţiu dificil pentru o societate ca cea moldovenească. Ni se tot spune de către această societate civilă că noi, cetăţenii, trebuie să fim activi, implicaţi, vigilenţi. Asta ar fi soluţia, să stăm veşnic cu ochii pe un stat căruia îi delegăm cu duiumul *responsabilităţi*, pe care acesta trebuie apoi să le îndeplinească faţă de indivizi şi societate.

Lucrul ăsta – sau modelul ăsta administrativ – e valabil pentru societăţile care au acumulat prosperitate şi capital timp de secole! Care au – la urma urmei, deşi nu este un model de urmat pe termen lung tocmai pentru că toceşte din libertatea şi responsabilitatea individuală – ce împărţi, ce mobiliza.

Noi nu suntem şi n-am fost în situaţia asta. Nici acum, nici imediat după comunism. De aceea noi nu avem ce delega statului. Din contra, ar trebui să smulgem statului responsabilităţile, adică controlul – nu vă faceţi iluzii.

Paranteză: (Noi nu ne puteam alinia ipostazelor tîrzii, obosite ale democraţiilor occidentale. Ci trebuia să învăţăm urgent alfabetul celor mai dinamice formule de dezvoltare, verificate istoric. Inclusiv prin a reface nişte legături istorice, memoriale, identitare cu noi înşine după paranteza comunistă, fără ca acest lucru firesc să fie degrabă cenzurat şi înfierat ca tradiţionalism retrograd sau revizionism veros. Bineînţeles, se aştepta ca o elită să formuleze asta într-un mod civilizat, pe de o parte. Nu să cadă în patima modernizării la xerox pe de altă parte. Or nu trebuie nicicînd uitat că la noi în Moldova comunismul s-a instalat nu doar cu toate ideile şi practicile violente pe care le ştim şi care au fost comune pentru toate regimurile est-europene, ci şi cu o politică specifică: o politică naţională, identitară, de manipulare identitară şi deznaţionalizare, şi asta nu-i puţin lucru şi nu putea fi tratat cu o nouă tabula rasa şi gender studies, sau alte forme identitare tîrzii, care nici în Occident nu au găsit consens, dovadă reacţia la care asistăm.

De reţinut aşadar că la noi comunismul e inseparabil de chestiunea identităţii. Care e o chestiune a memoriei, a recuperării prin definiţie, a trecutului – pardon. Iar pentru că e inseparabilă de comunism, rezolvarea chestiunii identităţii la noi e o chestiune morală – iară pardon. Da, ştiu, sună politically incorrect într-o lume în care identitatea a fost decretată ca subiectivă în mod absolut. Cum au abordat elitele de după ’90 chestiunea? Cele politice au marşat în continuare pe moldovenism, cele civice tocmai pe ideea asta năstruşnică despre o autoidentificare subiectivă, care nu a făcut decît să consacre şi să consolideze mistificările identitare sovietice. Exemplul cel mai strident – „moldovenii spun că vorbesc limba moldovenească, nu limba română, ce să-i faci, libertate de expresie a opiniei, democraţie, nu putem impune o viziune normativă lingvistic sau istoric, who are we to judge etc.” Adică exemplul clasic de formă fără fond. Fără a sesiza că identitatea e un conţinut care orientează inclusiv politic viaţa comunităţii. Geopolitic mai precis în cazul nostru. Altfel, te poţi plînge cît vrei despre propaganda rusă, pe căruţe de bani de la UE, cu rezultate neglijabile. O grămadă de povestit la acest subiect al identităţii.)

Revenind. De asta resursele şi respectiv soluţiile trebuiau să vină (sau să fie elaborate şi cerute) în funcţie de problemele specifice ale estului post-comunist, ale Moldovei în mod particular, nu în funcţie de proiecţiile de moment ale Vestului despre cum putea sau poate fi (re)democratizată zona. Nu pentru că soluţiile liberale nu sunt universale. Tocmai că sunt, dar nu s-au aplicat destul. Iar fanteziile ideologice ale unui anume post-modernism identitar chiar nu dau rezultate pentru Moldova.

Esperţii noştri ne-au povestit 25 de ani despre „equality” şi „tolerance”, cînd nu ne-au ros urechile cu limba de lemn a *teoriilor* administrative de tot felul, pînă moldovenii au început a emigra cu sutele de mii, dovedindu-se mai *liberali* decît „policy maker”-ii: s-au dus să-şi caute de treabă la propriu în economiile vestice, dezangajîndu-se de statul minunat şi ne(mai)aşteptînd nimic de la el.

Aaa, acuma că se dau bani de „combatere a fake news, propagandei ruse, război hibrid, regimuri iliberale” şi alte chestii la modă. Acuma s-au trezit şi esperţii noştri vorbind de pericolul rusesc şi regimuri cleptocrate pe bază de nomenklatură comunistă. Cînd ei au însoţit şi consultat 25 de ani aceleaşi guverne, formate din aceiaşi inşi pe care îi ştiţi, descendenţi direcţi din nomenklatură. Direcţi. Au contribuit la consolidarea ticăloșilor ăştia bine merci.

Şi nu-s semne că s-au deşteptat. În fond, ei continuă să dea ochii peste cap despre regimurile cleptocrate la televiziunile opoziţiei, care au fost finanţate de-a lungul anilor exact din aceiaşi bani spălaţi. Ei ştiu asta şi imaginea e absolut comică.

R. Moldova are nevoie de politică în sensul de mobilizare de idei, doctrine, adică valori, nu de „soluții tehnice”, nu de tehnocrație.

PUBLICATE RECENT