Cum am ajuns aici

de Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Horia-Roman Patapievici despre Bronisław Wildstein – lansarea volumului „Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă“

Bronisław Wildstein, Horia-Roman Patapivici, Vlad Russo și Anca Cernea au vorbit la lansarea volumului „Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă“.

[scurtă intriducere de Vlad Russo]

anca cernea Anca Cernea: Vorbesc ca traducător al acestor texte și ca reprezentant al Fundației Ioan Bărbuș, al platformei În Linie Dreaptă, care împreună cu Editura Humanitas au contribuit la publicarea acestei cărți. E o culegere de texte pe care am încercat să le selectez, cât de cât reprezentative în privința domeniilor din care scrie Bronisław Wildstein.

Bronisław Wildstein este mult mai mult decât un publicist și un jurnalist, este un scriitor, scrie literatură – în prezent domnul profesor Constantin Geambașu lucrează la traducerea unuia dintre romanele sale – și este un gânditor, care ne-ar putea spune, nouă românilor, foarte mult. Ne amintim, noi cei care am trăit anii ’80 cu Europa Liberă, eram cu toții fascinați de ce se întâmmpla în Polonia și de curajul polonezilor, consideram de atunci că Polonia este pentru un noi un model. Cred că lucrurile sunt valabile în continuare. Sunt lucruri pe care încă le putem învăța din Polonia. Bronisław Wildstein este reprezentativ și pentru acea epocă și cea de acum, avem de învățat de la el și din prima și din a doua epocă. În anii ’70, în timpul studenției, împreună cu alți prieteni, un grup de intelectuali, el a format un grup care s-a alăturat KOR, Comitetul pentru apărarea muncitorilor, născut în 1976 la inițiativa lui Antoni Macierewicz. S-au mobilizat în ajutorul muncitorilor implicați în grevele de la Ursus și Radom, care suferiseră deja represiuni brutale.

Acel moment a fost extraordinar de important pentru Polonia și pentru deschiderea posibilității ca sindicatul Solodaritatea să se nască. A fost momentul în care s-a produs alianța dintre intelectuali și popor.

Polonezii s-au revoltat toată vremea împotriva comunismului, revolta anticomunistă nu a început cu Solidaritatea, dar în 1968, revolta a fost mai degrabă la nivel academic și universitar. Muncitorii nu au participat. În anii 1970, muncitorii au fost cei care s-au revoltat și au suferit jertfe importante. În 1976, apare pentru prima dată această idee de a crea o relație între intelectuali și muncitori. Spun toate lucrurile astea ca să reiasă meritul acestor oameni care în acea vreme, într-un context nici o speranță – încercăm să ne amintim cum stăteau lucrurile în 1976, nu exita nimic care să promită că va putea fi înfrânt vreodată comunismul – angajându-se în astfel de acțiuni, aveau toate motivele să se aștepte ca lucrurile să se termine prost. Trebuie să fim recuncători, inclusiv personal lui Bronisław Wildstein, pentru că angajamentul lor nu a fost făcut doar pentru polonezi. Chiar și între ei exista conștiința că fac lucrurile astea și pentru noi.

În 1977, acest grup a format prima grupare oficială independentă de opoziție față de structurile de stat, grupare studențească, Comitetul studențesc al solidarității. Este pentru prima oară când apare numele Solidaritatea. În acei ani, până la apariția Solidarității, Bronisław Wildstein a fost de nenumărate ori arestat și închis. Veți găsi în prima parte a cărții o evocare a acestei perioade a Solidarității și o analiză a etosului, spiritului pe baza căruia s-a putut construi această mișcare extrardinară, și veți vedea ce se mai poate încă învăța pentru epoca noastră.

Încă un lucru pentru care trebuie să îi mulțumim lui Bronisław Wildstein este curajul cu care analizează, în continuare, totalitarismul soft cu care ne confruntăm în zilele noastre. Acum nu mai există luptă fizică, dar nu este o luptă mai puțin grea. Este un merit deosebit, capacitatea de a face un diagnostic atât de lucid și de nemilos, fără compromis, al acestei realități, războiul cultural, agresiunea ideologică împotriva fundamentelor civilizației noastre, în primul rând religioase. Ceea ce e deosebit, deși diagnosticul e destul de sumbru, este faptul că asta nu îl determină să cadă în depresie. Discuția e asa: îi spui, Bronek, lucrurile stea rău, și spune, nu stau rău, stau mult mai rău, dar tot timpul ai ceva de făcut. E un îndemn la acțiune, nu e un îndemn la a renunța și la a depune armele.

Aș spune că, am încercat în cartea asta, sper ca oarecum să fi reușit, să aleg acele texte despre lucruri pe care le cunoaștem și noi bine, experiențe comune ale tuturor țărilor comuniste, dar și acele lucruri care fac ca Polonia să fie o excepție. Putem să învățăm foarte mult din ambele. În zilele noastre, situația din Polonia nu este neapărat mai bună, în sensul că nu au greutăți. Au greutăți care care s-ar putea mai mari decât ale noastre. Războiul cultural este mult mai aprins în Polonia, prăpastia dintre cele două tabere care se confruntă este mult mai adâncă, dar și puterea ambelor tabere este incomparabil mai mare decât orice confruntări vedem aici. Inclusiv limbajul de ură de tip antenist, acolo nu se numește antenist, dar este prezent și aș putea spune că are forme mult mai violente decât în țara noastră. Lucrurile nu sunt deloc ușoare, dar cred că ce trebuie să învățăm de la ei e că niciodată nu renunță.

Ce au ei în plus e răspunsul față de ele. Răspunsul e specific polonez, sunt o mulțime de inițiative spontane, o mulțime de forma de vountariat, nenumărate asociații, cercuri de studii, de reflexie, reviste, încercări de a construit media alternative care să contracareze această propagandă ideologică, și cred ca asta am putea încă învăța de la polonezi.

Vreau, în încheiere, să aduc mulțumiri deosebite în primul rând lui Horia-Roma Patapievici, fără ajutorul căruia cartea asta nu ar fi apărut. Vreau să îi mulțumesc lui Vladimir Tismăneanu, care nu este fizic printre noi, dar e alături de noi cu gândul. Ne-a ajutat și ne-a încurajat, și a scris prefața acestei cârți. Se cuvin mulțumiri cu totul deosebite domnului Liiceanu și întregii echipe de la Humanitas, domnului Vlad Russo care ne-a ajutat atat de mult cu notele și cu corectura și vreau să mai aduc mulțumiri personale doamnelor profesor Francisca Băltăceanu și Anca Broșteanu. Mai vreau să aduc mulțumiri personale, deosebite doamnelor profesor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, și mamei mele pentru ajutor, sfaturi și încurajare.

Vlad Russo: Citind acest volum, pe măsură ce îl citeam, mi-am amintit de șocul pe care mi l-a dat lectura Politicelor lui Horia Patapievici. Același stil precis și tăios, aceiași analiză într-un fel făcută de sus, o analiză adevarată se face de la înălțime, nu se face de la firul ierbii. Trebuie să te înalți ca să prinzi lucrurile bine, și de aceea, când am spus de afinitățile care îi leagă pe Bronisław Wildstein și pe Horia-Roman Patapievici, în spatele vorbelor mele se afla acest gând. Horia-Roman Patapievici, există aceste afinități?

horia roman patapievici

Horia-Roman Patapivici: Aceste afinități neîndoielnic există. Aș vrea sa îl situez în ochii Dumneavoastră, unde cred că se află Bronisław Wildstein atunci când formulează, de sus, judecățile asupra lumii.

Vreau să vă spun că astăzi, Andrei Ursu a ieșit din greva foamei și vreau să vă citesc comunicatul pentru că conține un lucru important, care îi va spune ceva și lui Bronisław Wildstein, care luni s-a aflat la GDS și a stat de vorbă cu Andrei Ursu. Comunicatul lui Ursu sună așa: „Aseara pe 5 noiembrie 1985 la ora 19:11″… vă rog să remarcați eroarea, ’85. ’85 e anul în care a fost asasinat tatăl lui. E incredibil… Andrei Ursu e atât de adânc motivat de faptul că sângele tatălui lui cere dreptate, nu spun răzbunare, cere dreptate, încât în comunicatul oficial prin care a încetat greva foamei, a greșit data. A pus anul morții tatălui lui, și nu moarte, ci asasinării tatălui lui. […] (Puteți citi tot comunicatul aici.) O veste bună după două săptămâni de greva foamei, Andrei Ursu a ieșit victorios pentru că acest act eliberat de procurorul general al României, maiorul de Securitate Marin Pîrvulescu este inculpat.

De lucrurile astea și de multe altele se ocupă Bronisław Wildstein în cartea lui. O felicit pe Anca Cernea pentru selecția făcută. Neștiind poloneză, nu știu opera lui Bronisław Wildstein decât din traducerile care au apărut pe postalul În Linie Dreaptă , unde există extrase semnificative din gândirea lui. Acolo l-am urmărit înainte de a-l invita la emisiunea Înapoi la argument și acolo am observat o gândire nu doar vie, dar o gândire extraordinar de precisă și care are o virtute asupra căreia vreau să insist, acum când încerc să îl situez în fața Dvs.

Este o gândire care vorbește din firescul bunului simț. Pare pleonastic „firescul bunului simț” pentru că noi știm de la Pascal că cine și-a abandonat adevărata natură, poate îmbrățișa oricare alta, astfel încât nu mai poate distinge între adevărata lui natură și una împrumutată. Natura este obișnuința. Firescul bunului simț este o afirmație tare care îl situează pe Wildstein în felul în care vreau să vi-l descriu. Dacă cineva citind cartea ar vrea să îl situeze pe eșicherul ideologic, va spune, da, Wildstein e un conservator. Sau, da, este un om de dreapta. Unii, dacă se situează pe poziții de stânga mai radicale, vor spune, iată un reacționar pur-sânge! Acum, ce au împropriu aceste judecăți? Ele depinde de un Centru. Unde pui Centrul, de acolo măsori daca este de stânga, de dreapta, dacă e de dreapta mai mult, sau dacă e reacționar. Prin urmare, este foarte important care este Centrul de la care pleci atunci când definești un om. Or, în privința asta noi nu suntem lăsați la voia întâmplării. Aș spune că istoria ne arată unde este Centrul, și tot faptele istoriei ne arată, prin experimentele nu mentale, ci reale, dramatice, cam unde trebuie să îl situăm. Și încep cu exemplele pe viu de unde trebuie să situăm centrul.

Patapievici Wildstein Avem un popor, poporul coreean. Istoria taie în două peninsula lui, în Nord se instaurează un regim care este regimul comunist, în Sud, un alt regim, care este regimul liberal capitalist. Nu o democrație, un regim liberal capitalist. Ce rezulta de aici în numai 10-15 ani? Rezultă dezvoltare economică și instalare a societății Sud-Coreene pe o traiectorie care finalmente a dus Coreea de Sud într-o zonă apropiată de democrație și mai îndepărtată de autoritarism, militar sau de orice alt tip, cu o economie extrem de prosperă. Pe scurt, o țară competitivă. Unde a dus regimul comunist aceeași societate coreeană inițială, în Nord? În zone pe care nici nu le putem descrie, atât de abisal sinistre sunt?

Poporul german, pe care ne-am da cu ușurință țara, pentru că avem încrederea că nemții sunt buni. Ei bine, se ia Germania și se împarte în două. Partea de Est se dă rușilor și partea de Vest, Aliaților din Al Doilea Război Mondial. Ce rezultă în numai 10 ani? Rezultă, pentru societatea comunistă, necesitatea de a ridica un zid care să împrejmuiască, ca un ghetou, Berlinul de Est. O concluzie clară a deschiderii, progresului șamd a societății comuniste. Iar în Vest, rezultă o societate care a uimit toată Europa și continuă să uimească, pentru că, dacă Germania a pierdut două războaie mondiale – implicând ceea ce probabil urmărea, supremația militară asupra Europei – a câștigat, fără armatele ei care erau extraordinar de eficace, a câștigat economic, pacea.

Istoria ne oferă exemple de unde trebuie să situăm CentrulDe ce spune asta? Pentru că nu e o problemă de Dreapta și Stânga în chip tradițional, ci este vorba de un anumit tip de aranjament social, un anumit tip de construcție a statului care permite omului, sau societății, mai degrabă să își atingă firescul într-o dezvoltare de zi cu zi, în condiții în care, sigur, nedreptatea există, dar ai posibilitatea să lupți împotriva ei. Vă reamenitesc definiția pe care Leszek Kołakowski a dat-o unui regim democratic: este un regim în care poți da în judecată puterea având rezonabile speranțe, 1) să o aduci în judecată, și 2), să câștigi impotriva ei. Nicăieri, decât într-un regim rezonabil de democratic nu poți face așa ceva. Imaginați-vă cum ar fi fost ca Gheorge Ursu sau Andrei Ursu să dea în judecată statul comunist pentru rele practici. E de neimaginat. Dar astăzi se poate imagina o situație în care un simplu cetățean să dea în judecată o autoritate a statului român, și nu doar să o dea în judecată, dar să și câștige împotriva ei.

Exista un tip de aranjament economic, un tip de aranjament social, un tip de aranjament statal care permite realizarea a ceea ce numesc firescul omului. Centrul acolo trebuie situat. Dacă ne uităm la istoria europeană. Istoria europeană este marcată de un eveniment major care s-a produs în secolul al XI-lea, când unui Papă, Grigore al VII-lea, i-a dat în gând să rezolve litigiile între autoritatea imperială și autoritatea eclezială, sau în interiorul societăților, între cei care se luptau pe diferite subiecte, a avut ideea de a rezolva aceste conflicte prin drept. Și atunci, i-a invitat pe câțiva călugări învățați la Bologna să adune tot ce s-a păstrat din Dreptul Roman. Iar acela este nucleul primei universități. După aceea s-a dezvoltat în sistemul extraordinar de învățământ, aboslut unic în toată istoria, în care este asociată predarea cunoașterii cu crearea ei și cu conservarea ei. Asta e universitatea europeană cu toate transformările prin care ea a trecut, iar noi astăzi încă suntem beneficiarii acestei inovații introduse de un papă vizionar.

Unul dintre oamenii Papei era Thomas Becket. Într-o situație de conflict din Sudul Angliei care i-a fost adusă, una dintre părți a invocat cutuma. Știci cum i-a răspuns Thomas Becket? Și asta ne trimite spre Wildstein, i-a răspuns, Hristos nu a spus, Eu sunt cutuma, a spus, Eu sunt adevărul. Prin urmare, ca să ne rezolvăm conflictele, trebuie să ne referim la adevăr, nu neapărat la cutumă. Vorba asta mi se pare extraordinar de importantă pentru că este este o vorbă care pune degetul pe Centru. Centrul este Adevărul, Centrul este Binele, Centrul este Frumosul. Ați recunoscut triada clasică, cea care a constituit de-a lungul mileniilor, de după Platon, să spunem, structura morală a întregii dezolvtări europene. Dar Europa este marcată profund de nașterea nu numai a Revoluției Papale, cum este numită în istoriografie actul lui Grigore al VII-lea, dar și de faptul că dintr-o civilizație creștină, prin transformarea acesteia s-a născut o civilizație puternică, având baze de legitimitate complet diferite de toate societățile tradiționale de până atunci, care este societatea modernității.

Modernitatea este o invenție, în fond, a societăților creștine, reprezentând un fel de transformare a societăților creștine pe baze care elimină un anumit tip de conflicte, care să spunem că sunt conflictele religioase. Insist pe faptul că modernitatea este un produs al creștinismului și este ininteligibilă înafara datelor creștinismului. Prin urmare, dacă luăm acest exemplu, noi știm unde să situăm Centrul. Centrul se situează, nu numai ca în definiția precedentă, în acel aranjament social și acel aranjament statal și economic care permite exprimarea firescului omului, ci și în zona în care noi înțelegem că modernitatea provine din creștinism, ca un legat al acestuia.

Bronisław Wildstein, când judecă lumea și când formulează judecăți asupra ei, se situează în acest Centru. Eu pretind că el nu este un conservator. Eu pretind că el este un om care are un dialog și o negociere continue cu ceea ce numesc centrul modernității europene, pe care aș vrea să îl definesc pe scurt.

Ce se află în centrul modernității europene, adică în centrul tradiției europene moderne? Se află o idee nouă și extraordinară care spune că nu există nimeni și nici o autoritate deasupra legii. Acest principiu a fost formulat de Locke ca fiind Rule of Law, domnia legii, și este echivalent cu principiul pe care îl numim Stat de drept. Lui i se mai adaugă ceva pe care Pericle în marele Discurs Funebru l-a rostit prima oară, în care pentru a face deosebirea între societatea ateniană, democratică, și societatea spartană, o societate  militarizată, spunea că în societatea noastră, ca în toate societățile, sunt anumiți oameni care fac legi. Pentru că ei știu să le facă, ei sunt specialiștii. Dar spre deosebire de toate celelalte societăți, spunea Pericle, în a noastră, toți au dreptul să le judece. De ce au dreptul să le judece? Pentru că este o licență? Nu. Pentru că la bază este ideea de bine comun.

A doua idee fundamentală a modernității care se află în centrul ei este adeseori exprimată ca ideea democratică, dar nu o exprim ca o democrație prin vot, e important asta, ci ca democrație prin existența unui bine comun, în care toți oamenii au dreptul să se pronunțe asupra legilor, pentru că există un bine comun. Anterior acestui drept este existența binelui comun. De obicei asta se spune că e asta o poziție pe care o susțin conservatorii. O prostie. De unde? Este o idee fundamental centrală a modernitații europene, și rădăcina ei vine din Discursul Funebru pe care Tucidide ni l-a păstrat, al lui Pericle.

A treia idee fundamentală, care este foarte vizibilă în analizele lui este raționalitatea. Faptul că modernii au decis ca între facultățile sufleteșți să scoată în față facultatea raționalității și să subsumeze toate celelalte facultăți sufletești judecății acesteia. Din acest motiv numai în civilizația europeană, a modernității, există curente irațioanliste. Pentru că aceste curente filozofice se revoltă împotriva acestui principiu fundamental al modernității. Din punerea rațiunii asupra celorlalte facultăți sufletești, în modernitate s-a născut o nouă abordare a lumii pe care o numim spirit științific. Și de aici provine știința modernă a naturii.

Ce veți vedea în analizele lui Wildstein este o permanentă raționalitate caldă. Nu e raționalitatea rece, e raționalitatea caldă. Și ajung imediat, de unde vine căldura aceasta, un alt principiu al modernității europene. Frapează faptul că el e un om raționalist, este un om care judecă lumea fără să își dea ochii peste cap, fără să recurgă, ca Leon Bloy de exemplu, la un afect și o stilistică vitriolante, nu, el este un om care privește lumea cu rațiunea. O analizează, are geniul de a găsi soluția simplă pentru argumente complexe și ai impresia că te afli în firescul bunului simț. Revin la formula inițială, ai impresia citindu-l că, în sfărșit, ai revenit la firescul bunului simț. Domnule, omul ăsta a găsit! S-a situat în Centru, de aici vine.

bronislaw wildstein O altă idee fundamentală a Centrului european este separarea Bisericii de Stat. Este un principiu care vine din Evanghelii, în care Hristos, ispitit să cadă în capcana unei întrebări, a răspuns „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Această separare a puterilor în societate este fundamentul civilizației creștine din punct de vedere politic, și este și fundamentul modernității care se trage din creștinism.

Eu nu știu dacă Wildstein este credincios, nu știu dacă este un credincios practicant, nu știu dacă este catolic, nu știu dacă e protestant. Poate e ortodox. Dar știți ce se vede la el?, și aici indic sursa căldurii… Dați-mi voie, ca să nu fie foarte abrupt, și să pară stupid, pentru că nu e, ce veau să vă spun, să luăm un exemplu – nimeni dintre Dumneavoastră care se află aici, nu se gândește unde se află. Știți că vă aflați la Humanitas Cișmigiu, care este o clădire, aici este bulevardul, trec mașini, toate percepțiile astea sunt organizate spontan în mințile Dvs și ele devin datul de situare. Imediat. E simplu. Dacă nu ați face așa, ar fi undeva o problemă. Dar noi facem acest lucru automat și asta oferă situarea. Noi nu avem vreo anxietate legată de locul unde suntem pentru că totul lucrează ca să ne situeze. În momentul în care în modernitate problema existenței lui Dumnezeu a devenit curcială și a apărut un tip de sensibilitate, nu spun gândire, un tip de sensibilitate pentru care ipoteza ca Dumnezeu nu există pare mai firească decât ipoteza ca Dumnezeu există, din acel moment a apărut angoasa de situare pentru societățile moderne. Pentru că lucrul extraordinar, iar Wildstein acolo este, pentru el, existența lui Dumnezeu, sau existența ordinii modale este ceva care se realizează exact cum se realizează pentru noi toți situarea spațiala în care ne găsim. Nu aveți nici o anxietate de situare spațială pentru că lucrurile funcționează fără greș. Sunteți aici pentru că ați vrut să veniți aici etc. La Wildstein, exact așa sunt scrise textele, din perspectiva faptului că Dumnezeu există, ordinea morală există, ce, ați innebunit?! Cum sa nu existe? El se situează într-un punct de vedere care este anterior rupturii tipice modernității care face ca întrebarea De ce există ceva, mai degrabă decât nimic?.., la care răspunsul este, Pentru că a fi este mai bun decât a nu fi. Răspunsul este prin Bine, iar acest răspuns îl vedeți deja în Aristotel. El se situează înaintea întrebării La ce bun toate aceste lucruri? la care răspunsul este La niciun bun! Wildstein este anterior acestei disocieri în sensibilitatea modernă. E ceea ce conferă scrisului lui, nu autoritate, pentru că nu e ceva care ne pune pumnul în gură sau ne forțează gândim într-un anumit fel. Nu, este un tip de raționalitate liberă, egală, calmă, plus căldură.

Căldura vine din faptul că pentru Wildstein, ordinea morală care decurge din existența lui Dumnezeu, ca fapt simplu, de situare în lume, pur și simplu, toate astea conferă mediul, ambianța din care gândirea lui se nutrește.

Părerea mea este că, cu Wildstein suntem în prezența unui tip de gândire extraordinar de interesantă ca simptom cultural. El e interesant în tot ce spune în judecățile lui. Veți învăța enorm nu numai despre Polonia, dar și despre noi. Veți vedea în ce măsură, structural vorbind, Polonia pe care atât o admirăm, nu este diferită de România. E ceva aproape întristător. Dar discursul lui, schimbând ce este de schimbat, este un discurs și despre România. Veți afla foarte multe lucruri interesante de la el, dar lucrul cel mai important pe care îl veți afla, dacă veți ciuli puțin urechile spiritului, și vă veți întreba de unde vine persuasiunea acestui text, răspunsul pe care urechile spiritului vi-l vor da trebuie să fie, după părerea mea, acela că Wildstein a găsit situarea corectă, s-a situat mai aproape de centrul modernității europene. Și în plus, a reușit, iar asta e un geniu al inimi, a reușit să se situeze în interogațiile lui, afectiv, înaintea întrebării nihiliste care este, De ce există toate acestea? Degeaba!

Răspunsul la el nu este degeaba, e ca la Aristotel, Pentru că a fi este un lucru mai bun decât a nu fi.

Foto: Radu Sandovici, Humanitas

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.