Etica indignării

Etica indignării
de Horia-Roman Patapievici

Acest text are ca motto un cuvânt al Elisabetei Rizea care sună în felul următor: Păi aș zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om, atâtea sunt de spus!

Marcus Aurelius a Murit dezolat. Dezolat de oboseala Imperiului, dezolat de inoportunitatea bolii, și dezolat de fiul său, Comodus, care deja începuse să se arate josnic și sângeros. Incoerențele relatării lui Iulius Capitolinius ni le arată pe Marcus Aurelius, exasperat. Acest stoic pedant și uneori pisălog, renunță, în ultimele sale zile, la orice pedagogie. Pe fiul său, ne relatează istoria augustă, l-a lăsat să facă ce vrea.

Acest cuvât mă impresionează. L-a lasat să facă ce vrea. Pentru un om al datoriei ascetice și al constrângerii, aceste cuvinte sunt teribile. Ele îmi evocă, în notă gravă, următoarele versuri de avertisment ale lui Geo Bogza: „Cu scroafa, să nu-ți bați capul. Când va fi să se urce în copac, să știi că se urcă! Oricât ar fi de tânără și de nătângă, oricât de bătrână și de grea, și oricât de înalt copacul, când va fi să se urce, să știi că se urcă”.

Marcus Aurelius întelege că destinul fiului său, Comodus, este să nu mai poată fi schimbat. Și atunci, îl lasă în voia lui, iar tatăl, din cea clipă, refuză mâncarea și băutura, lăsându-se să moara.

Dacă perfectul Marcus Aurelius a murit dezolat, virtuosul Cato din Utica s-a omorât din dispreț. Să ne reamintim.

Cato a luptat împotriva lui Cezar, de partea vechilor republicani, care au fost înfrânți. La Utica, în nordul Africii, unde s-a retras pentru o ultimă împotrivire, Cato face dreptate cu amândouă mâinile. Îi ajută să plece pe cei care vor să plece și organizează lupta pentru cei care încă mai aveau dorința să lupte. E momentul în care Cato înțelege că indiferent de rezultatul ei punctual, lupta, moralmente vorbind, este dinainte pierdută. Oamenii pe care Cato îi contemplă în acele zile nu mai voiau decât un singur lucru, să se acomodeze. Și atunci, severul Cato, hotărăște să se omoare. Singur, fiul sau, care îl venerează, își exprimă dorința să moară împreună cu el.

Relatez toate acestea pentru raționamentul prin care Cato respinge solidaritatea fiului său, raționament care, venind de la un tată, mi se pare necruțător. Cato argumentează că dragostea sa față de republică se întemeiază pe anumite exigente, pe care vechii romani le aveau, dar pe care cei noi, fie nu și le mai amintesc, fie au devenit incapabili să le mai guste. Exigența libertății față de alții și exigența respectului față de sine. Firește, cine și-a pierdut respectul de sine tolerează cu ușurință înjosirile servituții, fără să i se pară intolerabile, sau monstruoase. Acțiunea lui Cezar, susține Cato, merge în sensul anulării libertății, iar romanii par dispuși să își cedeze aceasta suveranitate, cu neglijență. De ce? Pentru că și-au pierdut respectul față de ei înșiți. În concluzie, Cato își oprește copilul de la moarte, alături de el, nu din iubire, cum ar face-o orice modern normal, și eu aș face-o așa, ci pentru că îl simte că se va putea acomoda cu lumea lui Cezar. Va putea trăi, înseamnă, pentru Cato, că este pregătit sufletește pentru servitute. Sinucigându-se, Cato aruncă asupra lumii pe care o părăsește o judecată lipsită de complezență. O condamnă. Ceea ce este uluitor, și pentru noi atroce, în motivele pentru care Cato îi interzice fiului său să îl urmeze, este împrejurarea că, dacă l-ar fi găsit la fel de apt de libertate ca și pe sine, i-ar fi permis să se omoare alături de el. Nu o face pentru că judecata sa asupra lumii, pe care o disprețuieste, îl include și pe fiul său, pe care îl iubește, cu mențiunea că în această iubire intră o parte de desconsiderare pe care nu o putem trece cu vederea și care, cu toată cruzimea ei, pune în lumină o severitate în iubire pe care numai romanii o aveau și pe care noi am pierdut-o.

Cred ca noul civilizat, prin care înțeleg omul dispus să traiască între alti oameni de care nu este legat afectiv, trebuie sa posede doua virtuzi cardinale. Politețea și capacitatea de a se indigna. Ambele sunt virtuți, deopotrivă, coagulante și sanitare. Politețea ne apropie de semeni printr-un soi de halou, care fixează condițiile, la limită, ale de decenței oricărui contact personal. Cele două excese ale contactului dintre oameni, punerea sufletului pe masă și bătăile afectuoase pe burtă sunt dovedite ca lipsite de gust prin exercițiul suveran al politeții. Politețea îmi face tolerabilă atât existența semenului pe care nu-l iubesc, cât și viața celui de care sunt îndrăgostit. În primul caz, prin realizarea unui contact decent și suportabil, în al doilea caz, prin menținerea distanței dintre suflete. Cât privește capacitatea de a se indigna, nu îmi pot reprezenta o comunitate de oameni demnă de acest nume căreia să îi poată lipsi. De fapt, indignarea este sentimentul fundamental al oricărei morale. Într-adevăr, odată discriminarea răului făcuta, în urma căreia devenim conștienți de el, indignarea vine să se separe emoțional de prezența lui.

Înainte de exercițiile separării de rău, consecințe, în fond, raționale, ale moralei sau politicii, prima separare de prezența lui este pur emoțională și reprezintă, oarecum, modul în care inima își manifestă discernământul față de ceea ce o degradează.

Indignarea e, prin urmare, discernământul etic al inimii. E important să înțelegem că indignarea este un simț, ca și mirosul, văzul sau pipăitul. Prin indignare noi pipăim faptele morale ale lumii, sau ale noastre, și le cântărim dacă sunt bune sau rele. Ceea ce trezește indignare este rău, ceea ce nu trezește este fie bine, fie indiferent. Ansamblul societății umane trăiește în această marjă de indiferență morală, față de care simțul indignării este neutru. Nu mai puțin, făptura mea morală al lua-o razna dacă nu aș beneficia de objurgațiile indignării de mine însumi, la fel cum societatea s-ar degrada catastrofal în absența regulatorului etic care este indignarea față de răutatea sau prostia celuilalt.

În sumă, am putea spune că indignarea, ca și politețea, de altfel, prezervă acel spațiu al interiorității, îndeobște numit respectul față de sine. Altfel spus, cheia ei morală este sesizarea a ceea de degradează sau înjosește. Prin indignare noi devenim conștienți de lucrurile care ne înjosesc și de faptele care ne degradează. Firește că, în absența ei, lumea ar deveni amorfă din punct de vedere moral, după cum amorfă ar deveni mâncarea pentru un om care ar fi incapabil să îi simtă gustul. Vreau să sugerez faptul că omul inapt de indignare este, în ordine morală, asemeni celui căruia i-au fost răzuite papilele gustative. Integritatea fizică a ființei sale suferă. Pe omul fără papile în depistăm prin inspectarea limbii sale cu lupa. Pe omul cu simțul indignării răzuit, îl ghicim după absența reacției etice.

Lui totul i se pare întotdeauna OK, se acomodează fără tresărire oricui și la orice, nimic nu i se pare nepotrivit cu demnitatea sa, într-un cuvânt, nimic nu pare să-l degradeze. Or, ideea că totul merge și nimic nu este cu adevărat grav, cel puțin în lumea în care am fost născuți, este o consecință a pierderii puterii de a discrimina între bine și rău, și adevăr și fals. Absența discernământului, și nu vreo înțelepciune specială, este, în fapt, cea care ne acomodează cu orice.

Mă gândesc că în locul unor astfel de oameni a creat Dumnezeu pietrele, să strige pentru ei atunci când, lipsindu-le indignarea, aceștia vor tăcea cu aceeași placiditate cu care refuză să ia act de orice.

Sinuciderea lui Călin Nemeș m-a zguduit, deși, omenește vorbind, nu știam aproape nimic despre făptura lui personală. Călin Nemeș s-a instalat trainic în imaginarul câtorva dintre noi prin superbul curaj de care a dat dovadă în decembrie 1989. Extraordinara sa sfidare a morții, ce i-a făcut de răs pe criminalii care, totuși, au tras, a reabilitat cu vigoare, de mult îngropată, mândria de a fi român, de care ne-am îmbătat toți, oarecum desfrânat, în acele zile. Ei bine, acest om brav și generos și-a luat acum viața. Firește, falșii înțelepți vor găsi imediat o rațiune josnică și bârfitoare, potrivit naturii lor care să explice tot. Atât rațiunile dubioase pentru care a fost erou în decembrie 1989, cât și motivele sordide ale sinuciderii sale, în iunie 1993. Pe aceștia, în chip apotropaic, îi voi rândui între pângăritorii de cadrave și nu voi vorbi despre ei. Rămâne, pentru noi, să chestionăm lecția gestului său în lumina eternității, în care, vorba lui Radu Petrescu, Călin Nemeș deja își vârâse un deget. În lumina eternității există doar două instanțe – Dumnezeu, pentru incondiționatul vieții, și valorile, pentru justificarea condiționării ei.

Valorile în numele cărora Călin Nemeș a îndrăznit, în ’89, nu pot fi cu ușurință exprimate în cuvinte. Ele țin de misterioasele temeiuri și căi ale solidarității comunitare și, în fond, se revendică din exercițiul generozității. Schematic spus, Călin Nemeș a riscat atunci pentru ideea care și-o făcea despre comunitatea noastră, pe care o socotea grav lezată de regimul comunist al lui Ceaușescu. Într-o lume în care victima își detestă călăul, orice morală e simplă. Ca să iei partea victimei e suficient să te opui călăului.

Integritatea morală a victimei se verifică tocmai prin capacitatea acesteia de a discrimina realitatea călăului și, firește, prin declanșarea acelei reacții de respingere a răului pe care o numim indignare. Ce se întâmplă, însă, când victima nu mai reacționează ca victimă, ci, prin tropismele ei, se manifestă ca un straniu și dezgustător complice al călăului. Când comunitatea nu mai are nici o reacție de respingere față de răul împotriva căruia eroul luptă, când dimpotrivă, comunitatea în care eroul văzuse victima se declară fără echivoc în favoarea călăului și împotriva celui care o apără. Ei bine, Ceea ce se întâmplă în acemenea situații e la fel de clar – rațiunea de a fi a eroului dispare. Și întrucât dreptatea nu se revendică împotriva, ci numai în favoarea cuiva, eroului i se ucide, în acest mod, miza. Nu doar că el nu mai are pentru cine lupta, dar sacrificiul său anterior este dramatic lovit de nulitate. Călin Nemeș s-a trezit confruntat cu deriziunea unui popor, al său, care îl trimitea placid și nesimțit la plimbare. Neamurile care își acceptă voluntar robia nu au nevoie nici de profeți, nici de eroi. Nemeș a trebuit să înțeleagă că poporul său nu are nevoie de el, că noua înfrățire între victimă și călău, bazată pe consimțământul vicios al victimei, îl făcuse de prisos.

Să ne amintim că după alegerile de la 20 mai 1990, Petre Țuțea, stupefiat de rezultate, a exclamat: „Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! România e un loc viran.” Așa trebuie să fi simțit și Nemeș progresele uimitoare ale prostiei din ultimii ani, progrese traduse printr-o stupefiantă absență a indignării din viața noastră publică.

Dincolo de motivațiile de moment, în mijlocul defecțiunilor firești și inevitabile ale oricărei vieți, Călin Nemeș a fost lipsit de sprijinul esențial al solidarității noastre. Pe de o parte, de resepctul pe care îl datorăm celor care sunt mai generoși decât noi, adică, de politețe, și, pe de altă parte, de reacția de bun simț pe care ar fi trebuit să o avem față de resuscitarea hidoasei lumi, pentru dispariția căreia Nemeș a fost gata să moară. Într-un fel care ne condamnă, Călin Nemeș a murit pentru ideea pe care și-o făcea despre poporul său, ca unul care poseda facultatea aristocratică de a se indigna într-o comunitate de oameni care i-a uitat exigențele.

HR Patapievici, „Cerul văzut prin lentilă”, 1995.

Un gând despre “Etica indignării

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.