O placă stricată

    Print Friendly, PDF & Email

    Nu demult, doamna prim-ministru a Danemarcei a făcut o vizită la Casa Albă. Afabil, preşedintele american a mărturisit presei că Danemarca este o ţară mică, dar cu un impact mai mare decât sugerează greutatea sau anvergura ei.

    Un reporter danez care prezintă emisiunea de televiziune Detektor a avut curiozitatea de a frunzări declaraţiile făcute de Obama cu ocazia vizitelor la Casa Albă ale altor preşedinţi sau şefi de guverne. Colecţia de declaraţii încropită de prezentator scoate în evidenţă un Obama maestru al galanteriilor copy & paste: toate ţările în cauză, de la Norvegia pînă la Filipine si Germania, au „impact peste categoria de greutate” în care se află şi toate sunt, în precisă şi egală măsură, „cel mai solid aliat al SUA”. Toată lumea este unanim supercalifragilistică şi nimeni nu se poate simţi mai prejos, nici măcar la un decalaj de nano-mustaţă. Se pare că Obama a defrişat calea dreptăţii sociale în codrul inegal al relaţiilor diplomatice. Totuşi, comentatorul danez observă contrariat o asperitate nedreaptă: Danemarca a fost caracterizată drept „un aliat important”. De ce doar atât?

    Însă frişca de pe tort e rezervată pentru consum intern. Tot nu demult, de fapt foarte recent, Obama a ţinut o (magistrală, cum altfel?) cuvântare despre subiectul spinos al bugetului guvernului federal. Spinos deoarece SUA, la cel mai înalt nivel executiv, planează pe pilot automat de mai bine de 1000 de zile: guvernarea Obama, cu toate că în primii doi ani a beneficiat de majoritate Democrată absolută în Congres şi Senat, a evitat cu dibăcie legislarea unui buget care să ajungă pe masa preşedintelui. Sună ciudat şi convolut, dar este cât se poate de expedient: astfel pot fi evitate pietre de moară prea grele politic (orice buget atrage responsabilităţi care pot deveni obligaţii neîndeplinite) şi, în plus, fără astfel de obligaţii se poate fredona la nesfârşit aria „obstrucţionismului” din partea partidului aflat în opoziţie, dar fără putere reală. Republicanii au obţinut majoritatea în Congres în noiembrie 2010, iar de atunci are loc un elaborat kabuki coordonat între locatarul Casei Albe şi Democraţii majoritari din Senat pentru a crea impresia unui impas dramatic datorat (cui altcuiva?) Republicanilor fundamentalişti din punct de vedere fiscal (bine, „fundamentalismul” Republican este o torpilă mediatică cu multiple întrebuinţări, dar ne limităm la focosul fiscal pentru subiectul de faţă).

    Paul Ryan, deputat Republican cu reputaţie de economist serios şi dedicat problemei reducerii deficitului şi datoriilor enorme ale SUA, a prezentat în aceste zile planul sau pentru un buget federal care să elimine treptat din orgia cheltuielilor de stat. Obama a înaintat propriul său buget în urmă cu două luni. Votul a fost unanim în Congres: toţi la zero au votat împotriva Obabugetului, inclusiv Democraţii. Senatul, unde Democraţii au majoritate şi pot oricând aproba Obabugetul, pur şi simplu refuză să voteze: liderul majoritarilor refuză să îşi convoace colegii pentru un exerciţiu legislativ de aprobare sau dezaprobare. Se riscă încă un moment stânjenitor pentru preşedinte şi e mai prudent să nu se creeze tentaţii nedorite.

    Astfel preşedintele are mână liberă să lamenteze, în discursuri, un obstrucţionism imaginar care înăbuşă în faşă pastorala sa fiscală. Republicanii au avut curiozitatea să compare ultima sa elegie cu un discurs pe aceeaşi temă de anul trecut. Au descoperit ceea ce se ştia deja: toţi marii artişti au o unitate de mesaj deosebită. Dar la Obama unitatea e chiar monolitică şi monosilabică: omul repetă identic şi în detaliu exact ce spunea în urmă cu un an.

    Memorie de invidiat sau placă stricată… puteţi alege fără încuviinţare preliminară din partea senatorilor Democraţi.

    8 gânduri despre “O placă stricată

    1. Da, Emil. Si, cu toate astea, din cate aud, Obama, in momentul de fata, conduce in sondaje. Dat fiind ca nu-mi permit sa le dau mailuri cunostintelor mele din USA ca sa le intreb „ce se intampla fratilor, s-au tampit americanii in proportii de masa, de-au ajuns sa-l voteze pe pacaliciul asta?”, te intreb pe tine…..kakaia explicatia? Cum naiba reuseste nenea asta, cel mai de seama produs al tehnologiei copy/paste, sa ameteasca atata lume?

    2. Obambi e si nesimtit. Lunea trecuta parca a zis:

      „Ultimately, I’m confident that the Supreme Court will not take what would be an unprecedented, extraordinary step of overturning a law that was passed by a strong majority of a democratically elected Congress.”

      Un mesaj in dulcele stil al mafiei din Chicago. Bineinteles ca tupeul asta in crestere nu a fost remarcat de mass media predominant stingista care e ocupata sa-l picteze pe Romney drept anticrist.

    3. Dupa ce 2008 ne-a daruit o lupta intre un McCain si un Obama, acum cei care se bat pentru scaunul prezidential sunt Mitt Romney si acelasi Barack Obama, adica un republican stangist, fara pic de coloana vertebrala, si un extremist de stanga a carui unica virtute este hipnotizarea celor mai incuiati progresisti. Slaba confruntare va mai fi si anul asta.

    4. un republican stangist, fara pic de coloana vertebrala

      Vlad, la mine unul informatiile din USA ajung ceva mai greu (sau deloc); probabil ca asa e cum spui, insa ce argumente exista?

    5. Emil, la campanie, demagogie si gargara, stangistii vor fi intotdeauna number uan, n-ai ce sa spui. Ce-i al lor e-al lor. Din pacate pentru noi, posesorii de creier.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.