Victoria conservatorului Jair Bolsonaro în Brazilia va împinge în reflux comunismul latino-american

1
Brazilian right-wing presidential candidate Jair Bolsonaro gestures during a campaign rally in the district of Ceilandia in Brasilia, on September 5, 2018. - Brazil will hold presidential elections on October 7. (Photo by EVARISTO SA / AFP) (Photo credit should read EVARISTO SA/AFP/Getty Images)

Temă cunoscută din filmele science fiction – o expediție de nave extraterestre vine fără să își declare intențiile, tereștrii nu știu cum să îi primească, nu le înțeleg intențiile și cât deliberează împărțiți ce au de făcut, armatele aliene atacă brusc, pun stăpânire pe Pământ distrugând totul, cu intenția acum înțeleasă de a consuma resursele planetei gazdă și de a merge mai departe, ori de a păstra totul sub o cruntă stăpânire, cu tereștrii deveniți sclavi.

Temă știută din viețile noatre, din timpul nostru – comuniștii vin și prea puțini înțeleg care le sunt intențiile reale, atacă centrele politice, sociale, economice vitale, iau totul în stăpânire, ruinează și distrug tot cele cade in mâini, rămân stăpâni dar trimit mai departe armate ideologice, să ruineze și alte țări, alte civilizații… Știm cum s-a întâmplat în trecut. Am văzut cât au ucis, cât au înfometat, cum au ținut în sclavie jumătate din planetă în lagărul condus de ei. Ce ating comuniștii ajunge ruină, indiferent de regnul din care face parte. Iar dacă în ’90 comunismul sovietic condus de la Moscova s-a prăbușit sub propria greutate, comunismul chinez și cel latino-american, după o perioadă de reflux, au continuat să atace lumea liberă, să caute să ruineze țări întregi. Forumul de la Sao Paolo a trasat liniile de dezvoltare ale comunismului de după anii ’90 în America Latină, iar organizația ALBA (Alianza Bolivariana para los Pueblos de Nuestra América) a încercat să ofere infrastructura, legăturile economice și juridice pentru acesta întreprindere.

După anii ’90, Cuba, rămasă fără susținerea URSS, a continuat povestea – a susținut cu bani și oameni pregătiți ideologic infectarea politică a Venezuelei, (pe care practic a colonizat-o cu „specialiști”), din care apoi a aspirat accelerat resursele economice vitale imediat ce comunistii au ajuns acolo la putere , ajungându-se acum ca și Venezuela să aibă nevoie de un ajutor masiv pentru a se putea salva de la prăbușirea economică totală produsă atât din cauza falimentului economiei condusă de comuniști dar și de „ajutorul” masiv oferit necondiționat Cubei.

Și felul în care este parazitată Venezuela atinge cote inimaginabile – fostă una dintre cele mai mari exportatoare de petrol din lume, paralizată de naționalizările industriei petroliere de unde îi venea cea mai mare parte din venituri, a ajuns să se împrumute ca să cumpere petrol pentru a trimite în Cuba, deși are acasă un număr imens de oameni care nu au ce mânca.

Numai că atâta vreme cât țara este în continuare condusă de comuniști, nu are nimeni curaj să investească acolo, practic să arunce bani într-o gaură neagră, chiar dacă aceasta a fost pentru mulți ani cea mai dezvoltată țară din America Latină. Fondul Monetar Internațional a atras atenția asupra faptului că acum Venezuela este într-una cele mai mari mare crize economice din istoria modernă, dar chiar așa fiind, transporturile de petrol venezuelean merg în continuare către Cuba… Iar prăbușirea Venezuelei atrage obligatoriu și falimentul Cubei care pierde astfel principala sursă externa de la care se putea susține, așadar e nevoie să fie infectată și parazitată altă țară bogată, în continuare. Planul de salvare era simplu – urma Brazilia la aspirat, altă țară bogată în resurse și capital. Condusă de Lula da Silva (unul dintre fondatorii Forumului de la Sao Paolo) pentru două mandate – după care a urmat Dilma Rouseff cu un mandat întreg și altul terminat cu un impeachment, iar acum cu Michel Temer președinte interimar, toți comuniști din Partido dos Trabalhadores (PT), dar fără să fie total stăpânită de aceștia – Brazilia venise la rând să fie luată pe sus și devalizată pentru a i se folosi resursele pentru susținerea Venezuelei și Cubei. Un document al PT din 2016 descoperă explicit regretul celor de la conducerea partidului că nu au reusit să controleze societatea și să desființeze statul de drept în lunga perioadă în care au putut conduce țara.

Numai că Lula da Silva a fost condamnat pentru corupție în primăvară și cel care a fost numit să îi urmeze la candidatura pentru postul de președinte, Haddad, nu reușește să se facă acceptat de populația care, știind ce se întâmplă în Venezuela, ce fac comuniștii acolo și sătulă de corupția generalizată produsă de regimul Lula, îl preferă clar pe candidatul conservator Bolsonaro. Dar votul pentru Bolsonaro este motivat și de creșterea nivelului criminalității stradale în anii în care PT a condus țara (60.000 de omucideri pe an), de oamenii sătui de mentalitatea comunistă care pretinde impunitate pentru infractori sub pretextul că inegalitățile din societate sunt de vină pentru infracțiuni, bandiții fiind de fapt victime. Votul împotriva candidatului PT, Haddad, mai este motivat și de furia părinților care vor să oprească promovarea pornografiei și a ideologiei gender în școli, sub pretextul „educației sexuale”.”Am votat și împotriva hoție și corupției” a spus Mariana Prado, una dintre cei care i-au votat pe Jair Bolsonaro.

Acum rețelele stângii coordonate de la Havana și Caracas au de dat lupta finală în Brazilia, înaintea celui de al doilea tur al alegerilor, în condițiile în care candidatul comunist, Haddad a luat doar 28% din voturi în primul tur, față de 46% cât a luat Bolsonaro. O Brazilie condusă de comuniști ar putea da o linie de supraviețuire economică vitală pentru Cuba și Venezuela, dar și pentru celelalte dictaturi spijinite de PT în ultimii ani, ca Angola, Zimbabue, Congo, Guinea Ecuatorială și Gabon.

Astfel, candidatul conservator Bolsonaro nu are de luptat doar cu contracandidatul său comunist ci și cu întreaga internațională comunistă latină, care are mijloace și oameni pentru a interveni în alegerile din Brazilia. În momentul de față, presa din Venezuela evită să îl susțină fățiș pe Haddad, pentru că asta i-ar face pe alegătorii brazilieni să îl asocieze cu regimul criminal de la Caracas, dar îl atacă constant pe Bolsonaro, atribuindu-i și intenția de a porni război împotriva Venezuelei.

Cuba îl numește prin toate mijloacele de propagandă „nazist” pe candidatul dreptei, acuzându-l în manieră comunistă de toate relele atribuite celor care le sunt împotrivă.

Ceea ce se întâmplă acum în Brazilia este o etapă importantă a luptei comunismului împotriva lumii libere – dacă vor fi câștigate alegerile de conservatorul Bolsonaro, comunismul latino-american va intra într-un reflux accelerat, fiind lipsit de mijloacele economice, politice, militare ale celei mai mari și mai bogate țări din America Latină. Cu un comunism victorios în Brazilia, însă, axele răului comunist vor fi revigorate.

Așadar, ca în filmele cu invadatori extratereștri care vin să pustiască tot, alegerile din Brazilia reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un război al lumilor. Un război care va decide soarta a sute de milioane de oameni pentru multă vreme de aici înainte.

ACP

Drumul Pakistanului înapoi, dinspre China către America

0
051210-F-2729L-003 Pakistani soldiers unload humanitarian relief supplies from a U.S. Army CH-47D Chinook helicopter in Nardjan, Pakistan, on Dec. 10, 2005. The Department of Defense is supporting the State Department by providing disaster relief supplies and services following the massive earthquake that struck Pakistan and parts of India and Afghanistan. DoD photo by Airman 1st Class Barry Loo, U.S. Air Force. (Released)

Încetarea ajutorului american pentru Pakistan, la începutul anului, a dat startul unei bravade periculoase a guvernului de la Islamabad care a căutat să îi facă pe americani să își regrete mișcarea, strângând alianțe cu Beijingul și Moscova. Moscova, lipsită de mari mijloace financiare a putut să trimită doar consilieri și instructori militari, să facă exerciții comune cu armata pakistaneză și cam atât. În schimb, Pakistanul trebuia să cumpere arme rusești, dar toți banii care puteau fi cheltuiți au fost investiți în altă alianță, în cea cu China, așadar parteneriatul cu Rusia nu a mers prea departe. Alianța cu China, în schimb, a fost lansată cu mai multă ambiție, în ideea că marea forță financiară a Beijingului va putea susține și Pakistanul aflat la marginea prăpastiei. China avea deja Pakistanul încadrat în proiectul Belt and Road Initiative așa că cele două țări au găsit naturală apropierea lipsită acum de eventualele restricții ale Americii. În definitiv, ce ar fi putut merge rău la acesta asociere? Numai că guvernul de la Beijing a continuat să funcționeze ca un guvern comunist, închizând în lagăre pakistanezii din zona de graniță și trimițând la reeducare musulmanii cu legături în afara țării, provocând o iritare imensă în țara care se definește că republică islamică.

Interesul Pakistanului de a nu rămâne fără aliați puternici în fața Indiei a făcut ca guvernul de la Islamabad să își înghită revolta și să nu reacționeze în nici un fel – investițiile chinezești trebuiau să continue fără probleme, știindu-se că Beijingul sancționează economic cu severitate orice reacție la abuzurile pe care obișnuiește să le facă. Pe lângă problemele acestea, au mai ieșit la suprafață o mulțime de nemulțumiri legate de practicile firmelor chinezești care nu au angajat muncitori pakistanezi ci și-au adus muncitori din China pentru șantierele din Pakistan. Apoi firmele chinezești nu au adus nici o îmbunătățire infrastructurii distruse a țării gazdă, dincolo de ce era proiectat, arătând un total dezinteres pentru populația locală și pentru comunitățile unde își desfășoară activitatea.

Materiile prime și utilajele au fost aduse tot din China, astfel încât banii investiți au mers în cea mai mare parte tot în China. Ca și cum asta nu era destul, cei mai multi bani dati pentru șantierele BRI au fost împrumutați tot din China, așadar guvernul de la Islamabad nu numai că și-a cheltuit banii pe un proiect din care ar avea cel mai mult de câștigat China la final, dar a rămas și dator Beijingului.

Proiectul Belt and Road a fost însă gândit mai mult ca un proiect politic important pentru Partidul Comunist Chinez, pentru a ajuta China să își proiecteze puterea în afara sa, cât mai departe, așadar nefiind gândit întâi economic, nu se văd beneficii foarte mari pentru statele partenere în urmă realizării lui, la o evaluare atentă. Mai mult, acesta a fost pus pe hârtie când nu se anticipa că America va începe războiul economic cu China.

Acum, ca pe multe alte șantiere mari, s-a constatat că realizarea proiectului durează mai mult și costă peste ceea ce s-a anticipat inițial, ceea ce a produs deja primul impas. Peste asta, mult mai important, noua conducere politică de la Islamabad, guvernul lui Imran Khan, a promis și vrea să facă în Pakistan un „stat social islamic’ așa cum ar gândit să facă Mahomed în Medina. Numai ca nu mai sunt bani nici pentru ajutoare sociale, nici pentru marele proiect chinezesc, de altfel pentru mai nimic, așa că Pakistanul trebuie să se împrumute masiv doar ca sa nu se prabuseasca și singura instituție care îi poate da suma necesară este Fondul Monetar Internațional, care are în Statele Unite cel mai mare acționar. Iar Washingtonul nu bucură deloc să dea bani Chinei, chiar via Pakistan, pentru ca Pakistanul are de plătit acum, în primul rând, împrumuturile pe care le-a făcut în China, pentru serviciile și bunurile firmelor chinezesti participante la Belt and Road (multe dintre acestea aflate in proprietatea statului chinez).

Mike Pompeo a spus clar că nu există nici o rațiune pentru care America ar trebui să ajute Pakistanul să plătească Chinei.

Acum Pakistanul are ca singură cale de rezolvare pentru împrumutul de peste 10 miliarde de dolari o îmbunătățire a relațiilor cu America și o reevaluare a relației cu politice și economice cu China, o negociere strânsă cu FMI, pe lângă începerea unor reforme structurale reale și renunțarea la prostiile cu statul social islamic. Nu ar fi prima țară care se răzgândește în privința relației cu China-au mai făcut-o Sri Lanka, Malaezia, Nepal și Myanmar. Problema e că acum Pakistanul chiar are nevoie sa facă drumul înapoi și către America președintelui Trump, așadar o Americă ce nu mai poate fi ușor mințită ori dusă cu vorba ca în anii trecuți.

ACP

Imperturbabila nerușinare

0

Calmul nerușinării nu are nici un drept să ne solicite calmul. Mai mult, el a produs și produce cea mai mare cantitate de indignare posibilă. Și deci, el poate întreține conflicte mult mai durabile în plan social decât ne lasă să înțelegem „progresiștii” autohtoni. Vreți să ne liniștim? Soluția vă stă la îndemână: încetați să ne mai mințiți!

După consumarea recentului referendum, tebuie chipurile să ne îngrijim de pacificarea societății, dar nu ne angajăm să avem grijă decât de răniții uneia dintre tabere. Nu are nici o importanță dacă un Adrian Papahagi va fi în continuare interzis pe Facebook, grija pacificatorilor va  rămâne pe mai departe aceeași: să ne vindece de fricile imaginare. Curios că, deși referendumul a făcut parte dintr-un complot „putinist”, după opinia anumitor analiști, vinovați că s-au lăsat duși de val sunt doar conservatorii, nu și reprezentanții minorităților sexuale. Ultimii nu puteau cu nici un chip să faăa parte din complotul cu pricina… În fine, Dan Barna, liderul USR, ne anunță victorios că tema referendumului e cât se poate de nepopulară, după ce partidul domniei sale s-a scindat pe exact aceeași temă. Dacă în interiorul partidului său e oportun un asfel de referendum, acesta încetează să mai fie atunci când este organizat în întreaga țară. (Aș vrea să-l vad pe d-ul Barna că strange 3 mil. de semnături pentru oricare din inițiativele cetățenești sau politice pe care le considera actuale…).

„Pacificatorii” asistă plini de satisfacție la disensiunile apărute în interiorul frontului larg-conservator, justificate sau nu. Care „progresist” se mai gândește la pacea socială atunci când susținătorii referendumului – fie ei reali sau închipuiți-, se acuză reciproc de eșecul acestuia? În același timp, media românească, căreia îi revine răspunderea principală pentru reușita boicotului, le oferă acestora spațiul necesar pentru a se părui în public. Un asfel de război pare să fie util, atât pentru presa pretins „imparțială”, cât și pentru cei ce se ocupă de interzicerea „discursului urii”.

Care sunt concluziile ce se impun după acest referendum? Prima, și cea mai ocolită de către noii reeducatori  ai societății romanești, e aceea că boicotul a reușit. Iar a doua e aceea că majoritarii nu sunt în mod obligatoriu mai influenți decât reprezentanții minoritarilor. Și deci, că majoritarii au tot dreptul sa riposteze atunci când aceștia le atacă valorile.

„reVIN RUȘII”, un concert cât o amenințare

1

În numărul din 2-9 octombrie al revistei Cațavencii, condusă de Doru Bușcu și sponsorizată de la bugetul de stat, adică din banii dvs, de duamna Firea prin Primaria Capitalei (vedeti pe prima pagina a site-ului, în partea dreapta, sus), îngrămădită între o mulțime de glume proaste și poante scremute, este strecurată o reclamă la concertul „Corului Gărzii Roșii” din 18 octombrie, de la Sala Palatului din București.

Concert de glorificare a crimelor comunismului și a invaziei sovietice – „ReVin Rusii -The Red Guard Choir” (pagina evenimentului pe Facebook).

Ocazie cu care Bucureștiul s-a umplut de luni de zile cu afișe de propagandă sovietică sponsorizată de Ambasada Rusiei la București:

Concertul este promovat și de o mulțime de reviste, site-uri și ziare, cum ar fi fostul important ziar anticomunist România Liberă, care de când l-a numit pe propagandistul rus Iulian Capsali în funcția de director editorial a virat-o sănătos spre putinofilie. Au servit drept trompete ale propagandei sovietice și sora mai mică a Cațavencilor, Academia Cațavencu, alături de dcnews.ro al lui Bogdan Chirieac, ziarul Bursa, care oferă chiar o reducere de preț, Evenimentul Zilei, Agerpres (agenția de presă finanțată de la buget, aflată sub controlul Parlamentului României) etc.

Printre partenerii oficiali ai evenimentului se află Romania TV, iConcert.ro, Nine O’Clock, Romania libera, Catavencii, Agerpres etc.

Pe 18 octombrie, esența culturii rusești va fi însuflețită de muzicienii ruși în cadrul unui spectacol de gală, ce va avea loc la Sala Palatului din Capitală, începând cu ora 20:00.

… ne anunță comunicatul de presă oficial al concertului organizat cu sprijinul ambasadei Rusiei la București. De „însuflețirea esenței culturii rusești” se va ocupa „Corul Gărzii Roșii”, numit până de curând „Corul Armatei Roșii MVD” și inființat în 1939 de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice sub Stalin, sub denumirea de „Ansamblul NKVD”. Beria este cel care a semnat ordinul de ucidere a aproximativ 15.000 de ofițeri și 10.000 de intelectuali polonezi în pădurea Katin, ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu drept masacrul de la Katin. Beria a jucat un rol major în epurările oponenților lui Stalin, coordonând epurările din republicile transcaucaziene din timpul „Marii Epurări” din 1936-1938, când milioane de oameni au fost trimiși în Gulag.

Beria este și cel care a ordonat deportările în Siberia a peste 3.400 de familii, în total peste 22.000 de oameni, din Basarabia.

„Acțiunea sovieticilor se făcea sub pretextul purificării „elementelor duşmănoase” existente pe cuprinsul teritoriilor anexate de URSS de la România în iunie 1940. Pe lângă miile de ţărani – scoşi din case pentru ca, în locul lor, să se mute „eliberatorii sovietici” veniţi din fundul Rusiei -, au mai fost deportate jumătate din cadrele didactice, majoritatea medicilor, sute de agronomi, artişti numai pentru că aveau studii româneşti. Iar o dată cu ei au luat drumul Gulagului toţi elevii și studenții din România”, scrie Petre Bădică.

„reVIN RUȘII”, un nume de o nesimțire groasă, care are darul de a trezi sudori reci celor care își amintesc de comunism. Un concert prin care Moscova batjocorește, în mod oficial, suferința a milioane de români, moartea a 100 de milioane de oameni, glorificând cea mai neagră perioadă din istoria omenirii.

Un concert cât o amenințare cu moartea.

Citiți și „Rușii «ocupă» Palatul” – Titlul trebuie schimbat și afișele retrase, dacă nu, concertul trebuie anulat (Bogdan Oprea)

update

filmare de la concertul din 18 oct:

imagini: agerpres

A fi sau a nu fi populist

1

E la modă să li se aplice eticheta de „populist” liderilor și partidelor politice anti-sistem. În Germania partidul de dreapta Alianța pentru Germania se bucură de cele mai multe ori de această etichetare, împreună cu calificativul de „extremist”. De când partidul Angelei Merkel, pe vremuri de dreapta, a luat-o semnificativ spre stânga, actuala dreaptă a devenit „extrema dreaptă”. Uniunea Creștin-Democrată, aliată de mai mulți ani la guvernare cu Partidul Social-Democrat a ajuns să se confunde cu acesta din urmă, diferențele inițiale de ideologie dispărând din peisaj într-o realitate elastică și alunecoasă. Doar în Bavaria se mai înregistrează unele tentative anemice ale Uniunii Creștin-Sociale de a mai păstra din elementele politicii de dreapta.

Dar populismul fiind un fel de struțo-cămilă liber-schimbistă menită să le facă pe plac maselor largi populare, iar masele largi populare fiind în ultimul timp împărțite în două mari tabere ideologice, una pro- iar cealaltă contra așa-numitei societăți multi-culturale, prin urmare și populismele se pot împărți în mod similar.

Aplicând aceeași unitate de măsură oarecum în oglindă, Angela Merkel e figura – speră, unii dintre observatorii fenomenului – în curând de tristă amintire a populismului multi-cultural din Germania. Popularitatea ei în continuă scădere ca urmare a gestionării catastrofale a importului masiv de imigranți din culturi ne-creștine, sub masca umanismului prost înțeles, pregătește probabil ascensiunea la putere a unei coaliții de orientare politică diametral opuse.

În Franța, Emmanuel Macron a ajuns președinte printr-o stratagemă asemănătoare de tip liber-schimbist struțo-cămilesc, într-un ghiveci în care s-au amestecat elementele de centru-stânga și cele de centru-dreapta, totul pentru a opri drumul spre Palatul Elysée al Marinei Le Pen. În prezent balonul de săpun al popularității macroniste se sparge, după cum o arată prăbușirea din sondajele de opinie publică. Precum în povestea cu hainele noi ale împăratului, care excelau prin inexistență, la fel și politica lui Emmanuel Macron e o simplă formă fără fond. Iar populismul lui e cu adevărat găunos. În ciuda faptului că le cântă în strună membrilor pretinselor elite progresiste, precum Angela Merkel în țara vecină și prietenă.

Eșichierul politic contemporan pare să se fi curbat, ajungând să fie aproape în formă de cerc, în care extrema stângă și extrema dreaptă tind să se contopească.

În practicarea dublului limbaj al corectitudinii politice, teza și antiteza sunt greu de distins una de alta, cu consecințe uneori tragi-comice.

Socialiștii europeni îi înfierează în prezent pe cei la putere în Polonia și Ungaria, pe care îi acuză ca fiind „fasciști”, și – în același timp – continuă să îi tolereze în propria familie politică, zisă de stânga, pe cei din partidul principal de guvernământ din România. Asta deși același partid din România împrumută aparent unele tehnici și tactici ale colegilor de dreapta din Ungaria și Polonia. Cu precizarea că partidul care conduce Polonia urmează o linie clar conservatoare, în timp de regimul domnului Orban cochetează cu mai multe orientări și jonglează atât cu cartea anti-progresistă cât și cu cea pro-Putinistă. Guvernul ungar e pus la stâlpul european al infamiei pentru că nu se mai lasă călcat în picioare de mult prea generosul domn George Soros, pe care îl acuză că luptă împotrivă ideologiei de dreapta pentru a-l înlocui cu un guvern de stânga care să-i facă pe plac. Iar guvernul de stânga de la București îl acuză pe același prea milostiv domn Soros de finanțarea mișcărilor contestatare din România, bănuindu-l că organizează o serie de comploturi menite să răstoarne guvernul de stânga pentru a-l înlocui cu unul de dreapta. Dacă a fost cumva informat, presupun că pragmaticul filantrop multi-cultural e încântat să afle că e bănuit și de sforării în care chiar că nu e implicat. Absolut accidental, evident.

Concluzia momentului? Populismul e rețeta succesului. Cei care din vorbe îl condamnă nu au nici cea mai mică ezitare să îi aplice rețetele, dacă și când își dau seama că le asigură victoria în alegeri. Hillary Clinton a învățat pe propria piele cât de usturător e eșecul în fața votului celor pe care i-a numit cu dispreț drept „deplorabili”. În luna mai a anului 2019 s-ar putea ca multe partide europene să descopere cât de important e glasul „deplorabililor” de pe propriul continent. Cu riscul de a-l auzi prea târziu pentru propria supraviețuire politică. Punct și de la capăt.

Cum să nu organizezi un referendum

10

Deznodământul procesului de revizuire a Constituției inițiat de CpF este o surpriză pentru toate părțile implicate. Prezența de 20% la referendum este sub pragul de 30% necesar validării acestuia și amendării Constituției. Așadar, cuvântul „soți” rămâne în Constituție și lasă deschisă calea oficializării în viitor a căsătoriilor între persoanele de același sex.

O luptă nu este niciodată câștigată dinainte

Pare un clișeu, dar iată că aserțiunea de mai sus este încă odată confirmată. Un subiect care părea a avea susținerea majorității absolute a cetățenilor nu a fost confirmat prin prezența la urne. Merită să trecem în revistă câteva din explicațiile prezenței reduse la vot :

1. Timpul de campanie redus. Două săptămâni și jumătate este o perioadă prea scurtă pentru informarea și mobilizarea taberelor. Spre comparație, data referendumului pentru BREXIT a fost anunțată cu 4 luni înainte (Primul-ministru al Marii Britanii, David Cameron a anunțat în februarie 2016 că referendumul se va ține pe 23 iunie). Informații despre referendum, miza acestuia și argumentele ambelor tabere au avut timp să ajungă la toți alegătorii. În cazul nostru, se știa de această inițiativă de multă vreme, însă eforturile de campanie și mobilizare la vot nu putea fi demarate în lipsa unei date sigure de organizare a referendumului. Interesul politic imediat al PSD a făcut ca referendumul să fie organizat intempestiv.

2. Politizarea referendumului a bruiat și a dus în derizoriu subiectul supus consultării populare. Referendumul s-a transformat într-o alegere între pro sau anti PSD, ba chiar între pro sau anti Dragnea. Este evident că PSD și Liviu Dragnea au încercat să utilizeze acest subiect în interes propriu, dar totuși, mizele procesului de revizuire a Constituției au fost diferite, cu bătaie mai lungă și mult mai importante decât soarta unui singur om.

3. Boicotul tacit sau explicit al mass media. Principalele mijloace de informare în masă fie au prezentat tendențios ideea referendumului și susținătorii DA-ului, fie au semi-ignorat-o. Bias-ul împotriva opiniilor conservatoare care a fost constatat la presa mainstream din SUA se manifestă și la noi, poate nu la aceeași intensitate, dar destul de evident. Pur și simplu, oamenii care lucrează în media au, în marea lor majoritate, opinii mai degrabă progresiste. În consecință, relatările lor, prioritizarea subiectelor, alegerea invitaților, modul de organizare a dezbaterilor și de formulare a întrebărilor reflectă destul de mult opiniile lor personale.

4. Neimplicarea partidelor politice. USR s-a poziționat ferm împotrivă și nu poate fi condamnat pentru această opțiune. În principiu, acest partid se profilează ca o formațiune de stânga, social-liberală. UDMR a îndemnat electoratul său să iasă la vot, dar în județele în care maghiarii sunt majoritari prezența a fost cea mai redusă. Probabil că în afară de îndemnul de la centru, UDMR nu a mișcat nici un deget în teritoriu. PNL s-a poziționat ambiguu, partea „populară” fiind invizibilă. PSD, partidul care în principiu credea că va avea cele mai multe beneficii de pe urma acestui referendum s-a poziționat prin declarațiile unor lideri, inclusiv Liviu Dragnea, de partea DA. PSD nu avea cum să piardă din acest referendum. Pentru că părea atât sigur de rezultat, nu și-a mobilizat aparatul de partid pentru că asta costă mulți bani. PSD a crezut că va obține maxim de beneficii cu un minim de implicare, chiar gratis. Biserica va scoate oamenii la vot sau aceștia vor ieși de bunăvoie. PSD a așteptat să cadă para mălăiață. Aparent, eșecul referendumului dezavantajează PSD, dar nu este așa. Prin organizarea referendumului PSD a transmis mesajul său către segmentele conservatoare din societate care se suprapun destul de mult cu electoratul său: „Noi ne-am făcut datoria. Am făcut ce a depins de noi”. În același timp, în plan extern iese cumva cu fața destul de curată. Un rezultat care ar fi plasat PSD în contradicție totală cu partenerii din familia socialiștilor europeni a fost evitat. Un argument în minus pentru cei care susțin, nu fără temei de altfel, că PSD a devenit o forță reacționară, conservatoare și euro-sceptică. Per ansamblu, chiar acele partide care s-au declarat de partea DA-ului nu au făcut campanie și nu au alocat nici un fel de resurse, considerând inutil acest lucru într-o bătălie ce părea dinainte câștigată.

5. Inconsistența taberei DA. Organizațiile care au susținut DA-ul s-au confruntat cu numeroase obstacole, dar au și partea lor de responsabilitate în acest eșec. Tărăgănarea organizării referendumului din partea politicienilor a fost un act regretabil, dar partea bună a fost că a dat timp CpF să construiască alianțe, să se organizeze, să informeze publicul. Acest răgaz de timp nu cred că a fost valorificat la maxim. Prestația persoanelor care au fost în prim plan nu a fost dintre cele mai bune. Tema a fost ofertantă, dar asta nu ține loc de organizare, management profesionist și lobby.

6. Discursul urii promovat de acea parte a societății civile care are pretenția de a vorbi în numele întregii societăți civile. Un demers care în principiu urmărea menținerea și întărirea status-quo-ului în materie de căsătorie, adică nimic revoluționar sau ieșit din comun, a fost prezentat de cei din tabăra anti-referendum ca fiind ceva absolut scandalos și revoltător. Când nu ai argumente, apelezi la emoție. Intelectuali cu pretenții nu s-au abținut la a-și vărsa umorile în spațiul public. Ca să dau doar un singur exemplu, Sorin Ioniță, un comentator inteligent și pertinent pe anumite teme de politici publice, nu a ezitat să traseze comparații între susținătorii referendumului și nazism & Holocaust. Nici alți „progresiști” nu s-au lăsat mai prejos. Susții referendumul? Ești unealta lui Putin, a serviciilor secrete, dorești spargerea UE sau ieșirea României din Uniune, ești un caz clinic pentru că suferi de diverse fobii, etc. Acest discurs plin de ură prin care adversarii sunt demonizați până la a fi făcuți post-factum „găini fără cap” i-a convins doar pe cei deja convinși, însă a contribuit destul de mult la zgomotul de fond care a dus în derizoriu tema referendumului și a îndepărtat moderații.

O mână spală pe alta, dar nu și fața

Pe un subiect în care erau direct interesate, bisericile nu au reușit să-și mobilizeze credincioșii. Ar fi interesant de văzut repartizarea voturilor în funcție de afilierea la un cult sau altul. În general, cultele protestante și neo-protestante se mobilizează mai bine datorită vieții comunitare mai consistente a credincioșilor, care se bazează pe conștientizarea faptului că sunt o minoritate. Totuși, grosul alegătorilor este constituit din ortodocși la care se adaugă 5-6% greco-catolici și catolici. Absenteismul acestora pare greu de explicat.

Chiar dacă 86% din cetățenii României se declară ortodocși, merită să ne punem întrebarea câți dintre aceștia sunt ortodocși doar cu numele și care este de fapt nivelul de informare și practică religioasă. Mobilizarea slabă pe o temă de interes pentru BOR poate însemna mai multe lucruri:

• Segmentul de credincioși activi, care participă la viața religioasă și comunitară a Bisericii constituie probabil o minoritate. Aparent, BOR păstorește doar teoretic 86% din populație, în fapt masa de credincioși activi este mult mai mică.

• Înțelegerile tacite sau explicite, mai transparente sau mai opace, pe care unii ierarhi le-au făcut cu PSD, în teritoriu sau la centru, au adus beneficii pe termen scurt sau mediu, dar au vulnerabilizat BOR și i-au afectat capitalul moral, inclusiv în raport cu unii credincioși. Poate că o mână spală pe alta, dar uneori uită sau nu mai poate să mai spele și fața. Și mai este o vorbă care merită amintită: când intri în troaca politică, cineva te va mânca.

• Partenerul de conjunctură (PSD) nu s-a implicat decât formal. Dacă referendumul trecea, PSD își aroga victoria; pentru că nu a trecut, poate plasa ușor responsabilitatea în curtea BOR: „Noi, PSD, ne-am făcut datoria în Parlament și la Guvern, am organizat referendumul, era datoria voastră să scoateți oamenii la vot”. Este o lecție despre limitele și riscurile înțelegerilor lumești.

Este un eșec sau o lecție de democrație?

Depinde cum vrei s-o iei. O acțiune desfășurată pe parcursul mai multor ani, pornită de la firul ierbii, cu resurse puține, a fost foarte aproape de a se finaliza cu succes. Dacă ar fi reușit, ar fi constituit un precedent pozitiv: cetățenii au puterea și capacitatea de a impune teme pe agenda publică și de a corecta sau îmbunătății arhitectura juridico-instituțională a statului democratic. Inițiativa „fără penali” ar fi avut poate un culoar mai favorabil.

Activiștii LGBT au acum un argument mai puternic în susținerea cauzei lor. Ar fi o greșeală din partea lor să se mulțumească cu parteneriatul civil. Acum pot pretinde mai ușor legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex. Vor invoca faptul că majoritatea alegătorilor fie s-au pronunțat cu NU la referendum, fie au considerat tema irelevantă. Așadar, vor putea apela la sofismul că majoritatea cetățenilor fie sunt pentru, fie sunt indiferenți la doleanța lor. Crede oare cineva că în momentul în care se va discuta din nou despre legalizarea căsătoriei între persoanele de același sex se va mai organiza vreun referendum?

Modul în care a fost organizat acest referendum, inclusiv pseudo-campania care l-a precedat arata mai degrabă cât de puțină considerație avem ca societate pentru democrație. Organizarea intempestivă, din considerente înguste, care au ținut doar de dorința PSD de a ieși din încercuire și de a recăpăta inițiativa politică, apelurile la absenteism ca mijloc de luptă anti-PSD, și stângăciile ambelor părți de a menține dezbaterea la un nivel civilizat, cu toate au contribuit la un fals exercițiu democratic. Oare mulți dintre cei care nu s-au prezentat la vot a stat acasă pentru că au citit în Poiana lui Iocan apelul lui Tismăneanu & compania la boicot sau pentru că nu au știut de acest referendum și care este miza lui? O consultare de care cetățenii nu au aflat și pe care nu o înțeleg pentru că nu li s-a explicat, nu poate conta ca exercițiu democratic. Este o lecție de cum nu trebuie organizat un referendum.

Jair Bolsonaro, candidatul dreptei conservatoare la alegerile prezidențiale din Brazilia, are prima șansă

1

Duminică, 7 octombrie, după primul tur al alegerilor prezidențiale din Brazilia, candidatul dreptei conservatoare, Jair Bolsonaro a înregistrat un avans categoric în fața candidatului Fernando Haddad, susținut de Lula da Silva, fostul președinte socialist, acum condamnat și închis pentru coruptie. Bolsonaro are 46% din voturi, iar candidatul Partidului Muncitorilor, Haddad are 29%.

Pentru mulți era de așteptat că Bolsonaro să câștige din primul tur, susținut de un electoral sătul de corupția generală lăsată să se dezvolte de guvernele socialiste trecute, de criminalitatea crescută, de problemele economice produse de corupție și de intervenția statului în economie. Exista așteptarea asta chiar în condițiile în care Haddad, doctor în filozofie și fost primar al Sao Paolo, a avut și are susținerea întregii stângi din America Latină, aliniată să îi fie alături condamnatului Lula, despre care presa comunistă și cea aservită spuneau că dacă nu era închis, ar fi fost candidatul cu cele mai mari șanse la prezidențialele de acum. Propaganda din media făcea însă abstracție de „Lei da Ficha Limpa” din 2010, o lege care interzice politicienilor condamnați să candideze. Lula da Silva îl alesese pentru a candida împreună cu el pentru postul de vicepreședinte, numai că arestarea lui în aprilie a făcut că Haddad îl înlocuiască și să candideze pentru președinție iar Manuela d’Avila din partea Partidului Comunist să îi fie alături pentru postul de vicepreședinte. Toată agitația stângii, susținerea presei, a intelectualilor, a universităților, intervenția susținută a țărilor comuniste, trebuiau să dea câștig de cauza stângii în cea mai mare și mai bogată țară din America Latină. Numai că discursul lui Jair Bolsonaro centrat pe valorile morale creștine, pe siguranța cetățeanului, înainte de economie, a convins marea majoritate a populației care îl susține deschis pe candidatul numit „fascist” de presa stângii și, absolut aiurea, în front larg, de presa internațională „candidat de extremă dreapta”. Carvalho spune despre Bolsonaro că „este singurul politician brazilian care nu a furat vreodată ceva și nici nu are vreun hoț între apropiați”.

În momentul de față sunt semnalate o mulțime de fraude la secțiile de votare, lucru care face explicabilă reușita candidatului stângii de a trece în turul doi, de a se ține turul doi până la urmă, în condițiile în care, deschis, Bolsonaro avea și are susținerea generală a societății braziliene libere. Faptul că deși Bolsonaro a lipsit din campanie câteva zile importante după ce s-a încercat asasinarea lui și a trebuit să fie spitalizat, timp în care stânga a defilat pe la toate televiziunile, nu i-a scăzut deloc susținerea populației dovedește că electoratul brazilian e sătul de poveștile comuniste și îl dorește în postul de președinte pe candidatul conservator. Peste trei săptămâni se va ține votul final. Până atunci candidatul conservator va trebui să își asigure siguranța personală și să facă față întregii mașinării de propagandă și influență a stângii din întreagă America Latină, care începând de la înființarea Forului de la Sao Paolo are ca obiectiv transformarea întregului continent într-un spațiu comunist. Dar Bolsonaro nu e deloc singur ori lipsit de aliați în lupta asta – are de partea sa cea mai mare parte a populației Braziliei care urmează să hotărască la vot în ce direcție o va lua țara în următorii ani.

sursa foto: conferință Jai Bolsonaro, Olavo de Carvahlo și Jeff Nyquist.

Jair Bolsonaro îi datorează mult ca formare intelectuală lui Olavo de Carvalho și adesea îl citează în discursurile lui. „Fenomenul Bolsonaro” a fost posibil datorită eforturilor de decenii ale lui Olavo de Carvalho de a contracara, de unul singur, dominația marxismului cultural din Brazilia. În 2011, la inviația ILD și a Fundației Ioan Bărbuș, Olavo de Carvalho a vizitat România, ocuzarie cu care a dat mai multe interviuri și a ținut o conferință la ICCCMER. Mai multe filmări din vizita filozofului brazilian la București, aici.

Programul politic al lui Bolsonaro:

sursa: Jornal da Cidade

ACP

Administrația Trump a preluat inițiativa împotriva Rusiei și în războiul cibernetic

0

Ofensiva generală a Rusiei purtată asupra țărilor din jur dar și asupra țărilor occidentale a însemnat, pe lângă atacul și ocupația militară, și susținerea rețelelor teroriste, șantajul politic, spionajul agresiv și dezlănțuirea unui război cibernetic total împotriva tuturor țărilor NATO. Deși dovezile despre atacurile armatei cibernetice ale Kremlinului nu au fost puține și sunt larg cunoscute de cațiva ani, Statele Unite, țintă primară a acestor atacuri, alături de țările Europei Occidentale, au încasat lovituri după lovituri pană anul acesta, fără să pară foarte interesate să răspundă măcar simetric, ci doar să își pună capabilitățile de luptă cibernetică într-o postură strict defensivă și să limiteze pagubele produse de repetatele atacuri rusești. Ultima lovitură cunoscută, dată de Statele Unite prin intermediul mediului cibernetic, a fost lansarea virusului Stuxnet, care a produs daune considerabile programului nuclear iranian, în anul 2010. Atunci, virusul introdus în sistemul industrial iranian a afectat grav programul nuclear al Teheranului prin distrugerea fizică a peste 900 de centrifuge (din cele 6000), care au devenit incontrolabile după ce și-au accelerat mișcarea circulară până la dezintegrare, îndată ce au fost afectate programele care le comandau. Virusul, la care a lucrat și Israelul, conceput la ordinul administrației Bush, a fost folosit și în perioada Obama, care a permis continuarea operațiunii și a autorizat lansarea câtorva versiuni diferite ale acestuia, de mare ajutor în luarea deciziei continuării ofensivei cibernetice fiind faptul că nu se putea cunoaste sursa acestuia la acel moment.

De atunci capacitățile de luptă cibernetică ale Americii au funcționat mai mult defensiv, chiar dacă armata americană și-a dezvoltat capacități extraordinare de luptă în acest mediu. Lucrul acesta s-a întâmplat și din cauza emiterii a Presidential Policy Directive 20 (PPD-20) în septembrie 2012, care limita folosirea unor lovituri din mediul cibernetic, de genul Stuxnet. Din cauza PPD-20 răpunsurile US Cyber Command (USCYBERCOM) la atacurile rusești ori chinezești au fost întârziate ori drastic limitate, ceea ce a dus la o mare lipsă de control în mediul online, imediat și foarte eficient folosită de armatele informatice ale Kremlinului și Beijingului. Cazurile rare în care Cyber Command a putut lansa ofensive limitate au privit activitățile online ale Statului Islamic, în special cele de recrutare, dar rezultatele, din câte se poate ușor constata acum, nu au fost cele mai fericite…

NATO, de asemeni, s-a mișcat greu împotriva amenințărilor Rusiei din domeniul cibernetic, abia în 2016, la summitul de la Varșovia, fiind recunoscut spațiul cibernetic ca mediu în care poate fi purtat război împotriva țărilor alianței. Cu acea ocazie s-a convenit că un atac cibernetic la adresa unei țări aliate trebuie să primească răspuns din partea NATO. Iar în 2017 s-a convenit să fie creat un centru de operații cibernetice comun al NATO.

Situația nu putea continua așa cu administrația Trump, mai ales după seria de atacuri informatice asupra sistemului electoral american, asupra sistemului energetic, asupra armatei americane ori a unui număr mare de persoane private. La jumătatea lunii august a anului acesta, președintele Trump a semnat un ordin care limitează efectele PPD-20, dând astfel posibilitatea militarilor să răspundă mult mai rapid atacurilor ori să inițieze atacuri cibernetice preemptive fără să mai aștepte îndeplinirea formalităților care încetineau considerabil capacitatea de reacție a USCYBERCOM în era Obama.

Ordinul președintelui fusese deja precedat de o întărire treptată a statutului USCYBERCOM sub comanda lui James Mattis, pentru a permite lansarea de atacuri cibernetice după ce ani de zile America încasase o mulțime de lovituri fără să poată face altceva decât să încerce să se apere.

Acum noul statut al USCYBERCOM, faptul că își poate folosi formidabila capacitate de luptă ofensiv, că poate muta lupta pe teritoriul inamicului, va fi destul de repede de înțeles de cei de la Kremlin.

Pe 4 octombrie, cu ocazia unei intalniri a ministrilor apararii a statelor membre NATO de la Bruxelles, James Mattis a anuntat ca Statele Unite vor oferi acces aliatilor din alianta la forta de lupta cibernetica a armatei americane impotriva tarilor agresoare, cea mai importanta dintre acestea fiind Rusia.

Tot cu acesta ocazie, guvernul olandez a facut publică o actiune a serviciilor de contrainformații olandeze, în cooperare cu cele britanice, in care a fost oprit un atac cibernetic general al Rusiei asupra Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons (OPCW) în Haga, arestând patru agenți ai Serviciului militar rus de informatii (GRU).

Atacul GRU asupra instituțiilor internaționale, din 13 aprilie a anului acesta, a dovedit că schimbările făcute de administrația Trump erau absolut necesare. Acum nu mai poate fi vorba de atacuri greu de nejustificat ale Americii și statelor NATO, după atâția ani de ofensivă generală, neîntreruptă, a rușilor. Acum poate fi vorba numai de lovirea unui adversar deosebit de periculos căruia i s-a permis o libertate prea mare până anul acesta.

ACP

În Linie Dreaptă la Referendum: DA Familiei. DA Civilizației Creștine. DA Occidentului

9

Societatea acordă o recunoaștere și o ocrotire deosebită familiei întemeiate pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie pentru că și numai pentru că aceasta îi furnizează un serviciu de neînlocuit: îi asigură supraviețuirea, prin naşterea şi educarea viitoarelor generaţii.

Societatea nu are de ce să acorde vreo recunoaștere deosebită legăturilor erotice dintre persoanele de același sex, deoarece acestea nu prestează acest serviciu.
Societatea nu are de ce să recunoască și să ocrotească, prin instituții special dedicate, preferințele și variantele tehnice prin care cetățenii își obțin plăcerea sexuală.

În privința ocrotirii și educării minorilor, singurul criteriu care trebuie să ghideze legislația este interesul copilului. Iar interesul copilului este să fie crescut de către părinții săi biologici.

Când acest lucru nu este posibil (deces, boala, destrămarea familiei), copilul suferă. Interesul lui cere ca, dacă este adoptat, să crească totuși într-o familie cât mai apropiată de modelul sus-menționat. Interesul oricărui copil este să aibă o mamă și un tată. Pentru că așa e natural, așa e firesc. Este înscris în codul nostru genetic: copilul se naște în urma unirii dintre un bărbat și o femeie și crește în îngrijirea mamei și tatălui care l-au adus pe lume. Darea copiilor în adopție unor cupluri de homosexuali reprezintă un experiment iresponsabil făcut pe seama copiilor, pentru a satisface revendicări ideologice și mofturi individuale.

Civilizația Occidentală a fost construită pe Creștinism. 

Acesta este un fapt a cărui constatare nu ține de crezul personal sau practica religioasă a cuiva, ci numai de onestitatea sa intelectuală.

Sursa culturii, legislației, obiceiurilor, mentalităților, inclusiv a manierelor, care caracterizează această Civilizație și i-au construit peste veacuri măreția, este religia. O religie care îl recunoaște pe Dumnezeu drept Creator al omului și al întregii firi, cu toate legile sale, și Decalogul drept lege morală, dată de către Același Creator.

Pretenția de a dărâma bazele naturale și morale pe care se fundamentează de milenii Civilizația Occidentală și de a le înlocui cu proiecte ideologice efemere, dar extrem de radicale și de agresive, care au ambiția de a revoluționa nu numai legile societății (cum făcea marxismul clasic), ci și cele mai evidente legi ale naturii (cum face marxismul cultural, în care se înscrie și promovarea pe toate căile a homosexualității), este în mod evident iresponsabilă și destructivă, și poate să pericliteze chiar supraviețuirea acestei Civilizații, sau cel puțin a unei mari părți din ea.

Promovarea homosexualității nu are nimic de-a face cu drepturile omului. Este motivată ideologic. Reprezintă o strategie de subversiune îndreptată împotriva Civilizației Occidentale, nicidecum o expresie a acesteia.

Deși fenomenul homosexualității este prezent în diferite epoci istorice, locuri și contexte culturale, nimănui, în toată istoria umanității, nu i-a trecut prin cap să pretindă recunoașterea relațiilor sexuale dintre persoane de același sex drept „familie”.

Dar iată că astăzi, această ofensivă ideologică a dus în multe țări la situația în care actele sexuale săvârșite în orice alt fel decât modalitatea firească, descrisă în manualele de biologie la capitolul „aparatul reproducător”, să fie în mod oficial încurajate și glorificate, toată lumea fiind obligată să le laude și să le admire, sub amenințarea unor represalii legale, a oprobriului, a distrugerii carierei profesionale etc.

Concomitent, religia creștină, care a dat naștere Civilizației, este ridiculizată, calomniată și terfelită, scoasă în afara spațiului public.

Sexul a devenit o chestiune publică, religia a devenit o chestiune privată. (Bronislaw Wildstein)

În mare măsură, establishmentul dominant astăzi în instituțiile UE, în presa și în televiziunea mainstream, marile universități Occidentale, industria de film și în majoritatea organismelor internaționale se înscriu în orbita ideologică a marxismului cultural și revoluției sexuale din anii 1968. Nu e un fenomen spontan. Este rezultatul „lungului marș prin instituții” recomandat comuniștilor de către Antonio Gramsci, în urmă cu aproape un secol, dar și al infiltrării agenturale ruso-sovietice de-a lungul multor decenii şi până astăzi.

Proiectul de inginerie socială din care face parte „căsătoria gay” este calculat pe termen lung.

Dacă acceptăm acum că am putea defini căsătoria și altfel decât între un bărbat și o femeie, nu există niciun motiv pentru a crede că ne vom opri aici. Dacă abandonăm condiția complementarității naturale dintre sexe din definiția familiei, nu are rost să ne facem iluzii: după acceptarea „căsătoriei gay”, nu peste mult timp ni se va cere să acceptăm revendicări precum căsătoria a trei sau mai mulți indivizi, căsătoria între rude, căsătoria cu animale sau cu obiecte, acceptarea pedofiliei cu consimţământul minorului.

Este evident că astfel noțiunea de căsătorie își pierde cu totul sensul. Consecințele acestui experiment nebunesc, pentru societate și pentru Civilizație sunt incalculabile.


Teachers forced to attend ‘LGGBDTTTIQQAAPP’ training session

România are șansa de a nu fi ajuns încă sub ocupația completă a acestei ideologii. E bine să învățăm din experiența altora și să oprim această ocupație, până nu e târziu.

Această nebunie ideologică nu este altceva decât o modă. Nu este o evoluție inexorabilă. Nu trebuie să ne lăsăm intimidați de propaganda ei agresivă. Ca și alte nebunii din istoria recentă, ea va trece, dar s-ar putea să lase în urmă multă distrugere.

Amintindu-ne de experiența totalitară încă proaspătă, noi, românii, avem elementele necesare pentru a recunoaște din vreme pericolul terorii ideologice de tip soft, și a nu-i permite să se instaleze.

Am putea chiar contribui, alături de alte popoare din Europa de Est, la vindecarea acestei nebunii și la restaurarea morală a Europei. Să nu uităm că proiectul european iniţial nu era nicidecum marxismul, el a fost conceput în spirit de împăcare şi conlucrare creştină, de către Robert Schuman, care era un credincios practicant. Simbolistica steagului UE este tot creştină: coloarea albastră o reprezintă Maica Domnului, iar stelele pe cei 12 apostoli (vezi imaginea femeii înveșmantate în soare din Apocalipsa 12:1).

Așadar, alegerea pe care o vom face la sfârşitul săptămânii următoare, va determina, pe termen mediu şi lung, modul în care lumea noastră va înţelege ce însemnă familia, instituție fundamentală a Civilizaţiei Occidentale, Iudeo-Creştine.

Avem de ales între Civilizația Occidentală și un proiect totalitar.

Toate proiectele totalitare, începând de la Revoluția Franceză, au considerat familia drept un inamic ce trebuia distrus, o fortăreață a „reacțiunii”.

Marx şi Engels au teoretizat dispariția familiei burgeze, odată cu proprietatea privată.

Lenin a implementat prima revoluţie sexuală din istoria omenirii, legalizând avortul şi homosexualitatea, încurajând promiscuitatea şi făcând divorţul mai ușor decât cumpărarea unui bilet de tren.

Lenin a inițiat Şcoala de la Frankfurt, împreună cu Georg Lukács şi Willi Münzenberg, şeful Komintern-ului, care este citat cu aceste cuvinte: „Vom face Occidentul atât de corupt încât să pută”.

Există o continuitate neîntreruptă, de la Lenin și frankfurtieni, prin „teoria critică”, prin Wilhelm Reich (prieten nedespărțit al celui mai vestit agent KGB din istorie, Arnold Deutsch), pornomarxismul lui Marcuse și Foucauld, revoluția sexuală a anilor 1968, care a subminat Occidentul, și până la „teoria genului” care îl subminează în prezent.

Adepții de astăzi ai revoluției sexuale din Occident sunt urmași ai lui Lenin, mulți dintre ei chiar se mândresc cu asta.

În Rusia Sovietică, inovațiile lui Lenin în materie de moravuri au produs un imens dezastru social. Milioane de familii au fost aruncate în aer, milioane de copii au ajuns vagabonzi, hoți și muritori de foame, milioane de femei au fost batjocorite, sau au fost nevoite să recurgă la prostituție pentru a supraviețui.

În fața acestei catastrofe, Stalin, care avea planuri de război, a decis să mai limiteze promiscuitatea care se generalizase. Asta nu înseamnă că Stalin respecta familia și morala creștină. În vremea lui, violul era politică de Stat, nenumărate familii au fost distruse prin omorurile în masă, foamete organizată, deportări masive, distrugerea vieții private, teroarea și practica generalizată a delațiunii.

Rusia lui Putin se raportează la Stalin, din ce în ce mai pe față, cu tot mai mare nerușinare.
Rusia lui Putin nu este creștină, este urmașa lui Stalin.

Stânga porno-marxistă nu reprezintă Civilizația Occidentală, ci este urmașa lui Lenin.

Votul nostru de la referendum este PENTRU Civilizația Occidentală, nu între urmașii lui Lenin și cei ai lui Stalin.

Așadar, NU avem ce alege între Rusia „creștină” a lui Putin și stânga „occidentală” porno-marxistă.

Românii sunt creștini. Și pro-occidentali. În același timp.

Asta constatăm din toate sondajele în care li se cere să-și declare apartenența religioasă și orientarea civilizațională.

Dezbinarea societății printr-o falsă și forțată împărțire între creștini și pro-occidentali este în interesul Rusiei. Reprezintă un obiectiv al războiului informațional dus de aceasta împotriva României și a celorlalte țări din Estul Europei.

Să nu uităm că pe lista lui Dughin de agenți de influență ai Rusiei în România se numără atât neobolșevicul Vasile Ernu, de la criticatac, organ care susține activ cauza „LGBTQ”, cât și „apărători ai familiei”, ca Bogdan Stanciu și băieții de la Active News.

Este vechea tactică rusească a „pompierului incendiator”. Aceeași tactică, pro-și-anti gay, a fost folosită și în Basarabia.

Rusia are susținători în România atât printre promotorii referendumului, ca Iulian Capsali (ajuns acum, director editorial la România Liberă), cât și printre oponenții referendumului, ca USR. Pentru că, indiferent ce vrea lumea să creadă despre USR, un om de bază al acelei formațiuni, omul care cu adevărat a știut drumul, este Matei Păun, legat și el de Rusia prin numeroase fire, care de care mai interesante.

Rusia joacă, dialectic, la ambele capete. Propaganda lui Putin, profund cinică, se foloseşte acum atât de viziunea lui Lenin, cât şi de cea a lui Stalin. Pe progresişti îî manipulează folosind ideile lui Lenin, zgândărind temele legate de revoluţia sexuală sau drepturile LGBT, iar pe tradiţionalişti îi incită speriindu-i cu decăderea Vestului.

Deși, cum spuneam, românii se declară într-o majoritate zdrobitoare, atât creștini cât și pro-occidentali, totuși nu avem o forță politică, măcar un ziar, care să-și asume în mod clar și credibil ambele cauze.

Din păcate, în România, partea vizibilă a spațiului public e ocupată, pe de o parte de falși creștini, PSD, și agenți de influență ai Rusiei şi, de cealaltă, de adepți ai marxismului cultural, care se cred de „dreapta”, „occidentali”.

Știe toată lumea că PSD nu a lansat acest referendum de dragul familiei, ci pentru că, politic și penal, se află în plină prăbușire și avea nevoie de o diversiune, de o ocazie de a „da bine” la alegători.

Pretenția PSD că e un partid „creștin”, care ne apără de „decadența venită din Occident” este cea mai neobrăzată minciună.

Cine nu a înțeles acest lucru, să pună mâna să caute. Să vadă cum a votat PSD în Parlamentul European cele mai extreme atacuri împotriva familiei și moralității creștine, să-și amintească de CNCD, organ subordonat PSD și poliție a corectitudinii politice, promovând cu toate forțele homosexualitatea, toate acestea pe bani publici.

Să vadă cum implementează PSD în România ideologia de gen, ultimul răcnet al revoluției sexuale, pe calea educației și învățământului.

Decadența Occidentului de care, chipurile, ne apără PSD, este în cea mai mare măsură rezultatul unui secol de infestare ideologică marxistă. Iar marxismul este principalul izvor ideologic de la care se adapă PSD și tovarășii săi din Partidul Socialist European.

Dacă e să urmărim cum intră în România revoluția sexuală din „Occidentul decadent”, vom constata că principala cale este legislația UE. Iar la UE, mai toate aceste noutăți sunt propuse de către grupul Socialiștilor Europeni, cu participarea activă a europarlamentarilor PSD.

Dacă mai era nevoie, avem și declarația recentă a doamnei prim-ministru PSD, făcută la Bruxelles, în fata tovarășilor socialiști europeni, cand s-a lepădat de 3 ori de referendum înainte de a fi cotcodacit găina.

Din păcate, în loc de a avea inteligența să denunțe duplicitatea PSD, să spună că această „ciumă roșie”, această grupare de penali numai creștină nu este, „dreapta” de tip Cioloș intră în scenariul PSD – „Mișcarea România Împreună respinge orice tip de referendum care ar limita libertățile, drepturile și egalitatea în drepturi.”

Intelectuali civici se întrec în a înfiera poporul consumator de mămăligă. Președintele Iohannis îi face pe cei 3 milioane de semnatari pentru referendum „extremisti”. Parcă sunt cu toții înțeleși să confirme în fața electoratului că PSD e singurul „partid creștin”.

Parcă sunt toți înțeleși să le confirme românilor ceea ce le spune propaganda rusească, că „Occidentul înseamnă căsătoria gay”.

Cei care se prezintă ca mari apărători ai apartenenţei României la Europa, dar îşi bat joc de principiile creştine, sunt făţarnici şi mancurţi totdată. Majoritatea făuritorilor Unirii şi a liderilor democraţi anticomunişti, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi mulţi alţii, erau creştini pro-europeni, proveniţi din ţărănime sau din mica nobilime rurală. În decembrie 1989, la Bucueşti şi Timişoara s-a cântat Hristos a Înviat şi s-a spus Tatăl Nostru în genunchi. După 1989, primii care au cerut aderarea la structurile euro-atlantice erau foştii deţinuţi politici, creştini şi prooccidentali.

Însă elitelor „dreptei” de astăzi nu le pasă nici de jertfele înaintaşilor, nici de ce vor românii astăzi, de ce e sfânt și valoros pentru ei, ci de ce vor „occidentalii” adepți ai marxismului cultural de la Bruxelles și Berlin.

Și totuși, deși știm toate acestea, deși, așa cum vă amintiți, dragi cititori,
chiar noi vi le-am spus:

Mergem la referendum

Etapa discuțiilor despre riscurile și beneficiile organizării acestui referendum a trecut. Războiul a început, chiar dacă noi nu l-am dorit.

După cum știți, ILD nu a susținut organizarea referendumului. Am fost primii care am atras atenția asupra poziției semnificative pe care o aveau, cel puțin la un moment dat, agenți de influență ai Rusiei în Coaliția pentru Familie.

Deși respectăm Bisericile care au considerat de cuviință să îndemne credincioșii să semneze pentru referendum ca să apere familia, deși respectăm opțiunea celor 3 milioane de cetățeni care au dat acea semnătură, noi nu am crezut și nu credem că lucrurile evidente, sfinte și fundamentale ar trebui să fie puse în discuție, să depindă de majorități de moment, care se pot și schimba în timp. Cu atât mai puțin când există riscul ca această consultare publică să servească unor interese politice sau geopolitice murdare.

Și totuși, mergem la referendum, indiferent dacă înainte am fost sau nu pentru organizarea lui.

Propunem spre comparație următoarea situație. Să spunem că un vecin de-al nostru s-ar juca cu focul. Ne dăm seama de riscuri, avertizăm, nu participăm la joaca lui. Dar dacă deja casa a luat foc, atunci nu avem încotro, trecem la acțiune, facem ce trebuie.

Mergem la referendum, deși Coaliția pentru Familie nu s-a delimitat de rusofili. Mergem la referendum, deși referendumul a fost convocat de PSD. NU alegem corupția, practicată de PSD, ca să scăpăm de homosexualitatea, promovată de UE. NU alegem homosexualitatea, promovată de UE, ca să scăpăm de corupția, practicată de PSD. De altfel, PSD le ni le asigură pe amândouă.

Votul nostru de la referendum nu este pentru PSD, este pentru copiii și nepoții noștri.

Ulterior, vom cere socoteală și rusofililor și PSD. Oricum va trebui s-o facem. Dar acum nu putem sta deoparte, când e în joc definiția familiei.

Mergem să spunem DA familiei, pentru că de instituția familiei ne pasă nouă, nu pentru că i-ar păsa lui Dragnea sau lui Putin.

semnat: Mihaela Bărbuș și Anca Cernea

Revoluția sexuală, politică de stat a bolșevicilor

1

Uniunea Sovietică a fost prima țară din lume și istorie care a adoptat revoluția sexuală drept politică de stat. Timp de aproape un deceniu, între 1917 și sfârșitul anilor 1920, rușii au fost încurajați la dezinhibiție totală și desfrâu, iar familia tradițională a fost delegitimizată și stigmatizată, ca instrument arhaic al oprimării capitaliste.

Efectele au fost atât de destructive încât bolșevicii au fost nevoiți să renunțe la acest experiment social și să revină la căsătoria și normele sexuale tradiționale. După ce au dat foc la casă, bolșevicii au înțeles că stabilitatea și dezvoltarea unei societăți sunt imposibile atunci când cetățenii devin slujitori ai instinctului sexual. Sau, în terminologia timpului, s-a arătat că planul cincinal la producția de oțel nu poate fi realizat de oțelari și oțelărese al căror centru de procesare a lumii înconjurătoare se află undeva sub linia brâului.

În schimb, revoluția sexuală este extrem de eficientă ca armă de distrugere în masă. De aceea bolșevicii au exportat-o în Occident, timp de decenii, fie prin marxismul cultural inițiat de Școala de la Frankfurt, fie prin sponsorizări și infiltrări la destinație, operate discret și eficient de către KGB. Rezultatul este încurajator: balamucul sexual a devenit normă științifică și cuprinde toate sferele sociale.

După un secol de la inovația bolșevică lumea și-a dat pantalonii jos și s-a întors cu fundul gol în sus. Ce s-a găsit acolo? Un număr nelimitat de sexe; o tabletă de lut inscripționată cu pronume noi și atotcuprinzătoare, care să înlocuiască binarul perimat al lui „el” si „ea”; și, la o ascultare atentă cu stetoscopul, a fost recepționat un SOS al elevilor din școala primară. Ei cer insistent să afle cele mai noi tehnici de masturbare și probleme noi de aritmetică, care să-i pregătească mai temeinic pentru viața de adult. De exemplu, problema din manualul de a II-a – „Dacă Ana are 3 mere și mănâncă 2 pere, câte mere îi rămân?” – să fie înlocuită cu „Dacă Ana vrea să fie Costel, care centru de schimbare de sex i-ați recomanda? Această problemă o puteți rezolva împreună cu mămicile sau tăticii voștri.”

Revoluția sexuală din prezent aplică rețeta din trecut și de aceea primul pas este acela de a slăbi și compromite căsătoria dintre un bărbat și o femeie. În numeroase țări occidentale, cum ar fi Germania, Franța, Marea Britanie, Canada și altele, a fost legiferată căsătoria între persoane de același sex. Apoi a urmat ostracizarea și linșarea socială a persoanelor și instituțiilor care se opun revoluției sexuale, mai ales la îndoctrinarea și siluirea fizică și morală a copiilor și tinerilor.

Acum este rândul României să aleagă între normalitate și bolșevism sexual. Spre deosebire de alte țări (cum ar fi cele de mai sus) în care mariajul homosexual a fost impus de politicieni, fără consimțământul cetățenilor, românii au șansa de a alege în cadrul unui referendum național. Dacă aleg să-și păstreze integritatea fizică și mentală (pentru că în cele din urmă despre asta este vorba) vor face cel mai mare bine posibil generațiilor viitoare și vor transmite un mesaj de speranță tuturor occidentalilor a căror normalitate a fost deturnată. Războiul cu bolșevismul sexual nu se va fi încheiat, dar ar fi o etapă câștigată.

Ar fi și o izbândă demnă de Centenar: în al sutelea an de la formarea României contemporane să fim victorioși pe câmpul de luptă al identității noastre sociale. Și, legat de acest lucru, se merită amintit un episod istoric al acelui timp, foarte relevant pentru situația din prezent: în urmă cu aproape o sută de ani, în 1919, armata română a desființat dictatura bolșevismului sexual din Ungaria.

Béla Kun s-a născut pe 20 februarie 1886, într-un sat din Transilvania. Fiu al unui funcționar evreu, Kun a fost de timpuriu atras de ideile marxiste, iar la Budapesta a devenit activ politic și a frecventat cercuri social-democrate. La începutul primului război mondial s-a înrolat în armata austro-ungară și în 1916 a devenit prizonier de război al armatei țariste. După revoluția din octombrie 1917 a trecut de partea bolșevicilor și a primit instructaj în tactici revoluționare. L-a cunoscut pe Lenin, care, impresionat de potențialul lui Kun, l-a trimis în Ungaria pentru a pregăti revoluția. Pe 20 decembrie 1918 a înființat Partidul Comunist Maghiar și, cu toate că la scurt timp după aceea a fost întemnițat de guvernul lui Mihály Károlyi, i s-a permis să-l conducă din închisoare. Pe 20 martie 1919 Kun a fost eliberat, iar a doua zi a fost numit comisar al afacerilor externe, în cadrul unui nou guvern de coaliție între social-democrați și comuniști. La foarte scurt timp după aceea comuniștii i-au îndepărtat pe social-democrați de la guvernare, Kun a devenit șef de stat și a fost proclamată Republica Sovietică Maghiară.

Apoi a urmat instaurarea bolșevismului sexual. În funcția de comisar adjunct pentru cultură a fost numit György Lukács, un intelectual marxist care a pus în aplicare planul său de „terorism cultural”. Programa școlară a fost schimbată și, inclusiv pentru clasele mici, au fost introduse ore de „educație sexuală” în care elevii erau învățați despre superioritatea „amorului liber”, tehnici de penetrare sexuală, natura perimată a monogamiei, rolul opresiv al familiei în obținerea plăcerilor fizice și irelevanța religiei, care inhibă libertatea sexuală deplină. Copiii erau încurajați să ia în derâdere autoritatea părinților și moralitatea tradițională.

În cele din urmă regimul lui Béla Kun s-a prăbușit pe 1 august 1919, după intervenția armatei române în Ungaria. Ajunși la Budapesta românii nu au arborat drapelul românesc, de teamă să nu inflameze opinia publică locală. În schimb, au înălțat o opincă pe un catarg de steag. Mi se pare cea mai frumoasă și hâtră formă de justiție poetică: cea mai grotescă formă de bolșevism călcată în picioare de umila opincă românească.

Nu știu cât de întâmplător e faptul că emblema opincii este speculată în derâdere de un clasic în viață, care declamă dezgustat: „România în ițari, cu opinci și cu ochelari de cal: Anunțatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în zdrențe.” Ne întristează să fim dojeniți atât de aspru dar nu-i bai, noi tot mergem la referendum și nu ne rușinăm de opincile noastre; le avem de la cei care ne-au dat o țară în păstrare, în urmă cu o sută de ani.

Explozia (și implozia) revoluției sexuale în Rusia anilor 1920

Gheorghi Manaev și Daniel Cealyan

„Au apărut recent, la Moscova, oameni goi-goluți purtând banderole pe care citesc Jos rușinea! Un astfel de grup a fost văzut urcându-se într-un tramvai. Tramvaiul s-a oprit, iar publicul era indignat”, scrie Mihail Bulgakov, faimosul scriitor rus, în jurnalul său din 1924. Cu doar 15 ani înainte femeile nu se gândeau să iasă afară într-o rochie până la genunchi. Dar s-au petrecut oare aceste schimbări peste noapte?

Societatea rusă pre-revoluționară, mai ales în capitalele de provincie, nu era puritanică. Un soldat anonim, născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, rememorează: „La 10 ani eram deja expus la tot felul de comportamente desfrânate… Imaginile pornografice nu erau chiar o raritate”.

Îmbrăcatul în straiele sexului opus, travestiul și petrecerile homosexualilor erau populare în cercurile artistice și chiar unii nobili erau cunoscuți ca fiind homosexuali. Viața de petrecere, care implica adesea mai mulți parteneri, era o distracție obișnuită pentru unii. Cu toate acestea, homosexualitatea era o infracțiune penală… până când bolșevicii au venit pe scenă.

Din punct de vedere ideologic, eliberarea sexuală a fost una dintre armele esențiale în lupta împotriva Ortodoxiei și împotriva ordinii vechi, în general. Printre bolșevicii timpurii, propagandista cheie a unei noi ordini familiale a fost Alexandra Kollontai, revoluționar rus și, mai târziu, diplomat. Există o teorie populară, adesea atribuită lui Kollontai – cea a „paharului de apă”. Ea afirma că dragostea (și, în consecință, sexul) ar trebui să fie la îndemâna oricui, la fel de ușor de obținut ca un pahar cu apă. Aceasta este totuși o simplificare prea mare a ideii lui Kollontai.

Alexandra Kollontai
Alexandra Kollontai

Kollontai a promovat conceptul de „femeie nouă” – o persoană eliberată de opresiunea căsătoriei, a muncii în gospodărie și a activității de a crește copii; toate acestea trebuiau să fie preluate de societate și de stat. Statul ar trebui să se ocupe de educația copiilor (inclusiv de cea sexuală), va impune o mișcare pentru înființarea unei industrii naționale de catering, va asigura locuințe la comun, îi va lua în grijă pe orfani și așa mai departe. Din punctul de vedere al lui Kollontai și dragostea trebuia eliberată – parteneriatul civil ar fi trebuit să ia locul căsătoriei tradiționale.

Evident, bolșevicii își construiau politica în ce privește familia conform celor mai progresiste linii directoare – ceva ce nu a fost văzut în Occident timp de decenii. Cu toate acestea, responsabilitatea era acordată acum individului, iar o libertate atît de cuprinzătoare era pur și simplu prea mult pentru societatea rusă agricolă, abia urbanizată, din anii 1920.

„Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la parteneriatul civil, copiii și proprietatea” au fost printre primele decrete ale sovieticilor din 1918. Nunțile bisericești au fost desființate și a fost introdus parteneriatul civil. Divorțul a devenit o chestiune de preferință personală. Avorturile au fost legalizate. Toate acestea au implicat o liberalizare totală a relațiilor de familie și sexuale. Acest lucru a inaugurat cea mai decadentă perioadă din istoria recentă a Rusiei.

Atitudinea relaxată față de nudism era semnul viu al timpurilor: pe malul râului Moscova, lângă Catedrala lui Hristos Mântuitorul, s-a format o plajă de nudiști, în genul căreia Europa vestică nu îndrăznea să viseze la vremea respectivă. Societatea „Jos rușinea!”, menționată mai sus, organiza numeroase marșuri, iar unul dintre acestea a strâns un număr de 10.000 de persoane. Alexander Trușnovici, un monarhist, își amintește una dintre întâlnirile lor: „Jos cu filistinii! Jos cu preoții înșelători! Nu avem nevoie de haine! Noi suntem copii ai soarelui și ai aerului! – așa zbiera un purtător de cuvânt gol pușcă, cocoțat pe o scenă din piața principală a orașului Krasnodar. Trecând seara pe lângă acest loc am văzut scena demontată… și cineva îl burdușea zdravăn pe copilul soarelui și al aerului„.

Toate aceste evoluții extreme au avut loc în timp ce Rusia era încă în mijlocul războiului mondial, iar apoi al războiul civil. Amnistiile din 1917, 1919, 1920 și de mai târziu au eliberat un număr mare de infractori, într-o țară în care puterea de stat abia începea să se formeze. Acestor mase de infractori li s-au alăturat soldații dezertori și lăsați la vatră.

Începând cu anii 1920 violul a luat proporțiile unei epidemii. Pentru o vreme, violența sexuală față de fostele femei de viță nobilă sau burgheze a fost considerată drept „justiție de clasă” printre bărbații proletari. Între timp, până la 20% din populația de sex masculin a Rusiei a contractat boli venerice (deși în Rusia țaristă, la începutul secolului, acest procentaj a fost de 25% – 27%). Noile legi privind căsătoria și atmosfera generală de rupere cu trecutul au încurajat promiscuitatea și abordarea complet dezinhibată a sexului, de neconceput în urmă cu câțiva ani.

Stânga - "Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale"/ Dreapta - "Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină"
Stânga – „Fiecare mascul comunist poate și trebuie să-și satisfacă nevoile sexuale”/ Dreapta – „Fiecare femeie comunistă trebuie să-l ajute, altfel este o filistină”

Societatea sovietică a produs o generație periculoasă de orfani fără adăpost – rapoartele oficiale arată că, până în 1923, jumătate dintre copiii născuți la Moscova fuseseră concepuți în afara căsătoriei și mulți dintre ei au fost abandonați în copilărie. Pendulul revoluției sexuale trebuia să se miște înapoi – iar dacă nu, trebuia să fie tras cu forța.

Deja în prima jumătate a anilor 1920, când eliberarea sexuală se afla încă în plină desfășurare, sovieticii au început să promoveze valorile tradiționale… din nou.

În 1924, psihiatrul Aron Salkind publică volumul „12 porunci sexuale ale proletariatului revoluționar”, în care se spunea că „dragostea trebuie să fie monogamă”, „relația sexuală trebuie să fie doar legătura finală în lanțul de sentimente profunde și complicate care leagă doi oameni în dragoste”.

În timp ce susținătorii sloganului „Jos rușinea!” mărșăluiau goi pe străzile din Moscova, Nicolai Semașko, comisarul poporului pentru sănătatea publică, scria că un astfel de comportament „trebuie condamnat în modul cel mai categoric… Într-un moment în care monstruozitățile capitaliste, cum ar fi prostituția și huliganismul, nu au fost încă eliminate, nudismul în public induce imoralitatea… De aceea consider că este absolut necesar să oprim imediat această rușine, cu metode represive, dacă este necesar…”

Liderii sovietici nu doreau ca populația să-și irosească energia pe destrăbălare. Au fost introduse restricții severe. Grupurile pentru drepturile femeii au intrat în declin. În plus, femeile nu prea mai aveau nevoie acum de educația pentru care feministele luptaseră cu îndârjire: de îndată ce femeia a fost eliberată de societatea tradițională patriarhală pe care bolșevicii au urmărit o să elimine, ea a fost adusă înapoi în bucătărie, să gătească pentru muncitorul care îi era soț. Între timp, rațiile de alimente primite de la fabrică au început să fie redistribuite, ceea ce a făcut ca gătitul la domiciliu să devină o necesitate. „Noua femeie” a lui Kollontai a fost nouă doar pentru un deceniu.

Familia a devenit din nou unitatea de bază a societății. Decretele emise înainte au fost revocate unul după altul. În cele din urmă, homosexualitatea a fost re-criminalizată în 1934, iar interzicerea avortului a fost reintrodusă în 1936. Bineînțeles că acest lucru nu a dus la diminuarea valorii propagandistice a ideii de eliberare a femeii. În fond, ea putea acum „să le facă pe toate” – să îndeplinească sarcina comunistă de înfăptuire a revoluției, fiind în același timp mamă, soție, bucătar și femeie de serviciu.

De-a lungul deceniilor următoare sexualitatea și erotica au fost complet evitate de cultura și societatea sovietică – și, luând în considerare acest lucru, nu este de mirare faptul că societatea rusă a devenit atât de ipocrită față de sex. Următoarea revoluție sexuală a avut loc abia în anii 1990.

În original: How sexual revolution exploded (and imploded) across 1920s Russia

AGRU București: Nu avem de ales între Creștinism și Occident. La referendum votăm pentru amândouă

0

Asociația Generală a Românilor Uniți București

Referendumul din 6-7 octombrie este un eveniment important  și trebuie să ne exprimăm cu fermitate opțiunea pentru ceea ce este firesc și ceea ce au păstrat și sfințit ca firesc părinții care ne-au adus pe lume.

Legătura sfântă dintre un bărbat și o femeie, care întemeiază o familie prin Taina Căsătoriei, aduce societății întregi o slujire neprețuită: aceea de a da naștere și a educa viitoarele generații.

Este drept așadar ca societatea să dea acestei legături o recunoaștere și o ocrotire specială prin instituția căsătoriei definite astfel. Nu este nimic nedrept în a afirma că alte tipuri de legături, care nu împlinesc această slujire, nu au de ce să pretindă aceeași recunoaștere din partea societății.

Legile și moravurile Civilizației noastre sunt fundamentate de 3000 de ani pe Cele Zece Porunci date de Dumnezeu lui Moise, și pe legile firii, înscrise de același Dumnezeu în făptura pe care a creat-o.

Încercarea de a substitui acest fundament moral și natural pe care este construită societatea cu construcții ideologice de moment, ce neagă realitatea biologică evidentă, este rea atât la nivel spiritual, cât și lumesc – constituind un experiment iresponsabil, care pune în pericol copiii și viitorul acestei societăți.

Dimpotrivă, mai ales în timpurile noastre, căsătoria și familia au nevoie de și mai multă prețuire, ocrotire și stabilitate, tocmai pentru slujirea de neînlocuit pe care o aduc societății.

Așadar, dincolo de acest eveniment singular, din 6-7 octombrie, trebuie ca în fiecare zi, fiecare creștin, acolo unde l-a pus Dumnezeu, să spună DA virtuților curăției, castității, iar soții să-și reînnoiască legământul fidelității și dragostei conjugale, amintindu-și că ceea ce Dumnezeu a unit, omului nu îi este îngăduit să despartă, căsătoria a fost instituită pentru a fi deschisă vieții și este ocrotită pentru că numai în ea se plămădește, cu dragoste și jertfă, viitorul Bisericii și al țării.

Să înțelegem că mărturia pe care suntem datori să o dăm prin votul de la referendum nu înseamnă nicidecum că astfel sprijinim o anume formațiune politică,  sau anumiți politicieni. Sprijinim principii și instituții care sunt la temelia societății.

Să nu uităm că, pentru noi creștinii, toate poruncile lui Dumnezeu sunt obligatorii, că trebuie să refuzăm păcatul sub orice formă. Nu să alegem între diferite păcate – între închinarea la idoli ideologici, distrugerea familiei și păcatul corupției. Să înțelegem că toate aceste păcate, pe lângă răul sufletesc pe care îl pricinuiesc, vulnerabilizează societatea și țara noastră.

Să înțelegem că la 6-7 octombrie nu avem de ales între Creștinism și Civilizația Occidentală. Această Civilizație este, la bază, indisolubil legată de Creștinism. Ideologia anti-creștină, care a ajuns astăzi să conteste până și legile firii, nu reprezintă această Civilizație, ci însăși subminarea ei. Oricât ar fi de zgomotoasă, această ideologie este trecătoare, ca toate celelalte atacuri împotriva Creștinismului cunoscute până acum din istorie.

Indiferent de interesele imediate pe care diferite forțe le leagă de acest referendum, votul nostru poate să contribuie, pe termen mai lung, la reîntoarcerea Europei către valorile creștine.

Așadar, să nu ne tulburăm, să nu ne lăsăm învrăjbiți și să nu ne sustragem îndatoririlor noastre de creștini și de cetățeni.

Să slujim deci binelui comun, cu dragoste, înțelepciune și curaj, dând mărturie pentru Adevăr, atât în viața noastră privată, cât și în spațiul public.

declarație AGRU București  

Demos, partidul românesc care are ca sursă de inspirație un partid spaniol conectat la bani din Iran și Venezuela

2

Înregistrarea oficială a partidului Demos, în această toamnă, a avut oarece acoperire mediatică – partid din noul val al stângii europene, al „avangardei sociale”, conectat, măcar la nivelul idealurilor, de noile partide europene ale tinerilor. Dintre ele, cel mai apropiat conceptual este Podemos-ul spaniol, al cărui model și nume îl copiază și la al cărui succes aspiră.

Podemos a avut și are susținere asigurată de procente bune din populația tânără a Spaniei, a avut și încă are susținerea unei părți bune din intelectualitatea spaniolă și nu numai – profesori din marile universități spaniole, jurnaliști, actori, artiști de tot felul. E unul dintre cele mai mari partide ale uneia dintre cele mai mari țări europene, țară care deține a cincea mare economie europeană, așadar ar fi, categoric, un exemplu de luat în seamă. Depre Podemos, activistul Claudiu Crăciun, faimos diversionist la protestele din București și secretar general al Demos, a declarat în urmă cu un an: „Multă lume ne bănuiește că i-am copiat pe cei de la Podemos… Este un acronim de la două valori importante pentru noi: democrație și solidaritate. Cu siguranță nu ne deranjează comparația. (…) Noi am încercat ca, în linii mari să invățăm ceva de la ei. În afară de numele care sună la fel noi mai avem ceva în comun: avem un număr foarte mare de politologi în această organizație a noastră.”

Merită văzut, în aceste condiții, cum stau lucrurile în realitate cu partidul exemplu, cu Podemos, și la ce sunt buni politologii universitari. Dezastrul umanitar produs de comunism în Venezuela a arătat iarăși, în timp real, cum se desfășoară lucrurile, care sunt efectele aplicării în practică a concepțiilor marxiste, indiferent cum ar fi ambalate. Crime, închisoare pentru cei care nu se aliniază partidului și au ceva de spus în consecință, naționalizări, prăbușirea catastrofală a economiei, inflație nemaivăzută, cozi uriașe la orice fel de produse, oameni înfometați care se luptă pentru mâncare pe străzi, șiruri nesfârșite de refugiați care încearcă să scape din iadul imensului lagăr comunist prezentat ca lumea nouă (bravă). Comunismul întreg, așa cum îl știm.

Regimul acesta criminal, care a provocat cel mai mare dezastru umanitar din America Latină, a avut însă, și încă are, parte de consiliere și susținere din partea unor membri importanți ai câtorva partide politice de stânga din Europa, da, între cei mai vizibili fiind cei ai Podemos. La strategia de distrugere a Venezuelei au lucrat pe sume mari membri marcanți ai lăudatului partid spaniol și chiar partidul a fost înființat și finanțat, la rândul lui, cu susținerea Venezuelei, scopul declarat fiind acela de a răspîndi mișcarea comunistă bolivariana în Europa. Centro de Estudios Políticos y Sociales (CEPS), din care a fost înființat Podemos, a primit în câțiva ani peste 7 milioane de dolari din Caracas, începând din 2008, lucru confirmat de Rafael Isea, fost ministru de finanțe în Venezuela în acea perioadă, după apariția unor documente oficiale elocvente.

Juan Carlos Monedero, membru fondator al Podemos, a recunoscut că aprimit 425.000 euro în doar șase luni de la guvernul comunist, printr-o bancă a organizației comuniste ALBA, pentru consultanță în construirea unui nou sistem de administrație publică și posibilitatea de a înființa o monedă unică a Americii Latine, din câte declară el. Monedero a negat inițial dar, în urma unor dezvaluri din presă, a recunoscut ca a făcut consultanță direct pentru președinția Venezuelei comuniste… Iar Venezuela are acum un sistem nou de administrație publică, lucru ce poate fi confirmat de cele două milioane de refugiați din țara comunistă, iar președinții comuniști Chavez și Maduro au fost bine consiliați – au reușit performanța să ruineze și să țină captivă ceea ce fusese cea mai prosperă țară din America Latină până la venirea lor, a comuniștilor.

Pablo Iglesias Turrion, membru de frunte al CEPS și președinte al PODEMOS, fost profesor de științe politice la Universidad Complutense de Madrid, este alt exemplu – apărător asumat al regimului din Venezuela în emisiunile sale de televiziune, consultant plătit și propagandist al comuniștilor bolivarieni, conectat la fluviul de bani dinspre Caracas spre Podemos. Ca și cum nu era de ajuns, profesorul de politologie Iglesias a fost multă vreme și în plata guvernului iranian, prin intermediul unor bănci din țări terțe, pentru activitatea sa politică și de propagandă pe care a desfășurat-o la postul Hispan Tv, post deținut de Iran.

Pablo Iglesias Turrion, președintele Podemos

Anul acesta Iglesias a fost implicat într-un alt scandal mediatic când și-a cumpărat o vilă cu piscină de 615 000 euro după ce ani de zile condamnase bogăția altor politicieni spanioli și susținuse constant că politicienii trebuie să trăiască între oameni, în cartiere. Adică acolo unde spune el că trăiește și se simte mereu acasă…

În 2016, postul spaniol de televiziune Antena3 (sic) a prezentat o filmare în care Maria Jose Aguilar, care conduce Podemos în Castilla-La Mancha, călătorea cu avionul Forțelor Aeriene ale Venezuelei, folosit de Maduro, spre Caracas. Împreună cu el în avion au mai fost și Ana Gabriel, membru de frunte al partidului anticapitalist și pro independența Cataloniei, CUP, Ignatio Gil de San Vicente, socrul liderului terorist basc ETA, David Pla, conectat la gruparea insurgentă comunistă FARC din Columbia alături de alții. Nemaiputând ascunde adevărul, oficialii PODEMOS și CUP au recunoscut că aceasta călătorie a fost plătită de Maduro

Lista dovezilor care atestă legătura dintre Podemos și regimurile criminale din Venezuela și Iran nu se termină cu siguranță aici, dar ce trebuie înțeles e deja clar – partidul de stânga spaniol e direct conectat la rețeaua dictaturilor genocidare din Iran și Venezuela și cei de la Demos ar vrea să le calce pe urme. Universitarii politologi ai Podemos au ales cu bună știință să susțină regimuri genocidare, iar aspiranții de la Demos nu au nici o problemă cu asta. Ba din contră, din câte se vede…

Stânga, mereu așa cum o știm!

ACP

PUBLICATE RECENT