Inadecvarea la realitate a funcționărimii de la Bruxelles în problema Iranului

0
Politicienii iranieni au dat foc steagului american în parlament și l-au acuzat pe Donald Trump că "îi lipsește capacitatea mentală pentru a rezolva probleme" după ce președintele american a anunțat că se retrage din Acord.

foto: Politicienii iranieni au dat foc steagului american în parlament și l-au acuzat pe Donald Trump că „îi lipsește capacitatea mentală pentru a rezolva probleme” după ce președintele american a anunțat că se retrage din Acord.

Comisia Europeană a anunțat pe 18 mai că va activa procesul de blocare a sancțiunilor care vor fi impuse iar de Statele Unite Iranului, după denunțarea acordului nuclear de la Viena din 2015 de către administrația americană. Astfel, companiile europene ar putea opera în continuare în Iran, fara probleme din partea autorităților europene, iar banii pentru investițiile făcute de aceste firme vor putea fi în continuare împrumutați de la Banca Europeană de Investiții.

Jean Claude Juncker a declarat că este dator să protejeze companiile europene, probabil indiferent de conjunctura geopolitică actuală. Iar conjunctură e clar cunoscută – Iranul continuă să pună în pericol întreagă regiune a Orientului Mijlociu, incluzând și zonele care mai erau cât de cât stabile, cu trupe paramilitare în Liban, Siria, Yemen, amenințând deschis cu distrugerea Israelul și Arabia Saudită.

Ca și cum nu era de ajuns pericolul pe care îl reprezenta Iranul în condițiile militare actuale, regimul de la Teheran dorește în continuare să obțină arma nucleară, de care are nevoie pentru a distruge țintele declarate.

Ridicarea sancțiunilor în urma acordului JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), obținut de Teheran cu Statele Unite, Uniunea Europeană, Rusia și China în aprilie 2015, la Viena, a permis Iranului să încaseze sume imense, direct ori în investiții, să înceapă să se modernizeze accelerat și să permită astfel regimului islamist să se consolideze economic. Peste asta e clar că organizațiile paramilitare iraniene care operează în afară țării au putut fi întărite cu ajutorul sumelor considerabile încasate de Teheran în urmă încetării sancțiunilor.

E drept că nici înainte de acordul JCPOA de la Viena, principala grupare paramilitară iraniană care operează în Liban și Siria, Hezbollah, nu statea rău cu finanțarea, câtă vreme a beneficiat de bunăvoința administrației Obama, care, printre altele, a blocat Proiectul Cassandra lansat de DEA ce trebuia să oprească operațiunile de crimă organizată, extinse la scară mondială, ale organizației iraniene. Aceste operațiuni, de la trafic de droguri și arme, la traficul de mașini furate, în cursul cărora erau uciși americani și europeni, aduceau peste un miliard de dolari pe an pentru Hezbollah.

Așadar, Iranului i se oferise o libertate de miscare mult prea mare pentru finanțarea organizațiilor sale ce operează în tot Orientul Mijlociu, numai că odată cu ridicarea sancțiunilor, acestea pot avea acum bugete imense, care să le acopere necesitățile pentru echipare cu armament, pentru a-și putea aduce la îndeplinire obiectivele pentru care au fost înființate, anume de a ataca și produce pagube mari Israelului, dar și Arabiei Saudite.

Explicația oferită de Juncker pentru declarația din 18 mai e simplă: interesele companiilor europene trebuie protejate, așadar Europa nu se va alătura Statelor Unite în renunțarea la acordul JCPOA. Iar dintre cele mai mari companii europene despre care vorbește oficialul european, multe dintre ele franceze, cea mai mare este Total. Numai că Total a anunțat că își va sista operațiunile în valoare de mai multe miliarde dacă nu va avea acordul Statelor Unite să continue lucrul în Iran! Mai mult, există firme mari europene care deja își încetează activitățile în Iran, urmând îndemnului administrației de la Washington și ignorând declarațiile de la Bruxelles: gigantul danez Maersk Shipping a anunțat că își va înceta activitatea în Iran, la fel compania germană Allianz, ca și compania italiană producătoare de oțel Danieli.

Oricum, firmele care începuseră să lucreze în Iran după încheierea acordului din 2015 se loviseră de corupția generalizată care parazitează economia, administrația, justiția, de nepotism, de implicarea brutală a politicului în economie, de lucruri care adaugă o doză masivă de imprevizibil și nesiguranță mediului în care firmele europene și-au desfășurat sau ar fi trebuit să-și desfășoare activitatea. În Corruption Perceptions Index al Transparency Internațional, din anul 2017, Iranul ocupă locul 130 din 175 de țări.

Pe 21 mai, într-un discurs ținut la Heritage Foundation, așadar urmând declarației de la Bruxelles a lui Juncker, Mike Pompeo a anunțat că Iranul va avea parte de cele mai dure sancțiuni din istorie dacă nu își va schimba comportamentul și nu va răspunde unei liste de 12 cereri venite din partea Americii.

În condițiile astea e clar că declarația de la Bruxelles, din 18 mai, de susținere a firmelor europene care ar trebui să opereze în continuare în Iran, nu face decât să arate cât de inadecvată realității e înalta funcționărime de la Bruxelles și cât aiuritoare sunt deciziile pe care le ia.

ACP

„Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (II): Perioada închisorilor, o mare paranteză

2

citiți și „Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (I): o carte ce putea fi utilă

Teza de bază a cărţii Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt, publicată recent de Humanitas, este că influenţa liderului Mişcării Legionare (ML) se face simiţită şi astăzi. Cu toate aceastea, dinamica transmiterii mesajului său nu este explicată aproape deloc. Referirile la perioada închisorilor sunt inacceptabil de superficiale. Puşcăriile şi Canalul au fost pline de legionari, dar nu aflăm mai nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cicerone Ioniţoiu sau Ion Ioanid, memorialişti inteligenţi şi prolifici ai represiunii comuniste, ale căror scrieri au fost confirmate de cercetări, nu apar în bibliografie, deşi puteau oferi indicii legate de modul în care au trecut legionarii prin închisori.

Nu aflăm, nici măcar cu aproximaţie, cum anume au fost transmis mesajul ML sau mitul Căpitanului în întreaga perioada comunistă, deşi sutem informaţi că încă din timpul vieţii Căpitanului existau probleme de comunicare şi că ML era heterogenă. După moartea lui, legionarii nu au mai avut „un câmp magnetic” care să îi coaguleze, iar familia Codreanu, care apare drept păstrătoarea moştenirii sale, a fost izolată şi nu a mai jucat un rol proeminent. Dacă astfel stăteau lucrurile în 1938, cum fost transmis mesajul până la noi, prin cine, unde, în ce perioade? Cine erau liderii recunoscuţi care au perpetuat ideile Căpitanului după moartea acestuia, în 1938? Ce s-a intâmplat cu simpatizanţii Căpitanului şi cu mişcarea după circulara lui Nicolae Pătraşcu, în care legionarii sunt îndemnaţi să respecte autoritatea statului şi să colaboreze la reconstrucţia ţării (1944)? Ce impact a avut înţelegerea dintre Ana Pauker şi Pătraşcu (1945)? Ce s-a întâmplat în timpul rezistenţei armate, în închisori, după eliberarea deţinuţilor politici (1964) şi după căderea comunismului (1989)?

Perioada închisorilor a existat si este documentată. Se poate reconstitui un fir roşu al continuităţii liderilor şi ideilor în cazul altor structuri politice sau religioase interzise de comunişti. De exemplu, există documentaţie suficientă legată de activitatea şi menţinerea ierarhiei în Biserica Greco-catolică în timpul clandestinităţii. Se cunoaşte modul în care ţărăniştii şi liberalii au păstrat legăturile între ei şi cine erau liderii în închisori şi după 1964. Care e situaţia în cazul adepţilor Capitanului şi al ML în general? Ar trebui să existe date, nume şi alte argumente care să explice continuitatea. În text nu apar şi nici bibliografia nu oferă indicii. Este limpede că un mesaj cu conţinut neuniform a circulat mai degrabă dezorganizat, dar lucrarea nu tratează satisfacător dinamica acestuia.

Pentru clarificarea unor detalii din viaţa personală a Căpitanului, ni se atrage atenţia că istoricii au un acces redus la cercul restrâns din jurul acestuia, având în vedere că oamenii apropiaţi lui nu au lăsat memorii, iar „memorialistica apărută în România înainte de 1989 ține adesea de contextul aşa-numitei „reeducari” din lagărele comuniste”. Aici iar se foloseşte în mod neglijent un termen foarte important. Cu toate că a existat peste tot, reeducarea nu a fost aplicată la fel, cu aceleaşi metode. La Piteşti, Reeducarea la care au fost supuşi mulţi studenţi legionari nu are termen de comparaţie cu nicio altă reeducare, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. De asemnea, din formularea de mai sus nu se înţelege ce implică faptul că „memorialistica dinainte de 1989 ţine adesea de contextul reeducării…” ? Orice meorialistică ţine de contextul unor epoci şi de experienţe personale, iar istoricul trebuie să accepte acest lucru, să faca diferenţe, să compare şi să afle ce s-a întâmplat. În cazul României, memorialistica ofera destule surse: ce s-a scris în ţară, ce s-a scris în exil, de către legionari sau de către cei care au avut posibilitatea să îi observe. Problema nu e contextul în care a fost elaborată memorialistica, ci faptul că nu e consultată.

Autorului nu i s-au părut importante informaţiile despre infiltrările sovietice în ML, pe care le recunosc chiar legionari asumaţi, dar le pomenesc şi surse ale autorităţilor din acel timp. Indiciile există şi în general ştim că sovieticii – ca şi naziştii, de altfel – recurgeau fără sfială la astfel de infiltrări. (Ca să nu mai amintim că, încă de pe timpul Ohranei, Rusia era specialistă în a aţâţa discordia în toate taberele şi că acest obicei s-a pastrat intact până astăzi.) Aşadar, influenţele influenţele pe care ML le-a suferit din afară nu sunt lămurite.

Nu e clar nici cât de informaţi erau şi cât de mult aderau la Căpitan şi la ideologia mişcării admiratorii lor, mai ales că, după cum am amintit, exista o mare diversitate de grupuleţe şi, pe deasupra, dificultăţi de comunicare. Aflăm, de exemplu, că după moartea lui Moţa, poziţia lui Codreanu a fost slăbită la nord şi vest de Carpaţi, că adepţii lui Sima nu prea îl cunoşteau pe Căpitan, că serviciile secrete se infiltraseră şi mijloacele de comunicare erau supravegheate, astfel încât „mulţi adepţi din Bucureşti, ca să nu mai vorbim de provincie, nu aveau acces la informaţii şi indicaţii”. Prin urmare, adepţii au avut acces la informaţii selectate şi incomplete şi au înţeles lucruri diferite, în funcţie de ce voiau să audă, de ce ajungea la ei, de impresia pe care le-o făceau legionarii din preajma lor, de perioada în care au venit în contact cu ideile legionare etc.

Heterogenitatea nu a făcut decât să se adâncească după moartea lui Codreanu şi mai ales în timpul comunismului, de la perioadă la perioadă şi de la caz la caz. Un tânăr care a căscat o dată gura la o reuniune legionară nu poate fi pus alături de altul care era activ într-un cuib şi a participat la violenţe împotriva evreilor. De asemenea, este o deosebire între, de pildă, Nichifor Crainic, om de cultură, activ în ML, care a fost arestat pentru activitate legionară, şi-a ispăşit pedeapsa şi a fost ulterior reabilitat, şi un student arestat degeaba în 1956, ca Dl. Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care afirmă că nu e legionar, dar admiră „moralitatea legionară” pe care a văzut-o la unii deţinuţi politici. În sfârşit, nu pot fi puşi în aceeiaşi categorie trolii care se declară legionari pe internet şi cer „revenirea la independenţa României” de pe timpul lui Ceauşescu, adică ieşirea din UE şi NATO şi, de fapt, revenirea în sfera de influenţă rusă, şi, să spunem, Ion Gavrilă Ogoranu sau Prof. Iulian Constantin, care nu s-au delimitat de ML, însă nu au săvârşit fapte reprobabile şi au sprijinit clar aderarea României la structurile euro-atlantice. Lucrurile devin foarte complicate, ceea ce confirmă atât caracterul confuz şi contradictoriu al legionarismului, cât şi nevoia unei analize morale, nu doar istorice, a faptelor, sine ira et studio, fără metafore generalizante, amalgamări sau ignorarea unor informaţii cunoscute.

În ce mă priveşte, sunt de acord cu Livia Dandara care, după ce a studiat rezistenţa legionară anticomunistă, mărturiseşte: „am mari dificultăţi în surprinderea adevărului privind rezistenţa anticomunistă legionară. De la om la om, de la document la document, de la memorii la amintiri, lucrurile se învălmăşesc, datele diferă, cazurile sunt prezentate total (sau cu nuanţe) diferite. Apărând în ipostaze când de luptători, când de victime, când de rezistenţi, când de spioni, când de torţionari, când de martiri, fiecare cu variantă şi destin singular. Mânaţi de curajul specific tinereţii; dominaţi de setea de răzbunare şi revanşă pentru persecuţiile din trecut; cu înclinaţii educate pentru acte politice extreme (spionaj, conspiraţie, terorism, asasinat); prinşi în angrenaje politice anterioare; îndatoraţi faţă de naziştii germani care-i manipulaseră şi-i ocrotiseră; dornici de a salva ţara de sub dominaţia şi ocupaţia sovieto-comunistă; dezorganizaţi ca mişcare unitară (program, şefie, orientare), au intrat în malaxorul represiunii comuniste şi s-au comportat, fiecare, cum a crezut şi cum a putut. Nu detaliile şi cantitatea de informaţii sunt cea mai grea piatră de poticnire în studierea fenomenului legionar, ci dificultatea de a formula un mesaj unitar din nişte idei contradictorii şi fluctuante. Transmiterea mitului Căpitanului nu se explică prin enunţul clar al principiilor şi prin aplicarea lor cât de cât uniformă, ci prin fascinaţia pentru persoana liderului şi pentru câteva formule generale, înţelese şi aplicate foarte diferit. E foarte lăudabil că în puşcăriile comuniste s-au găsit suflete curate care să preia din acest mesaj doar îndemnurile la curaj şi generozitate. Totuşi, foştii deţinuţi politici legionari au ramas dezbinaţi, între altele, şi pentru că nu au căzut de acord asupra formulării principiilor şi politicii.

Doctrina şi practica legionară: „trup şi suflet din trupul ortodoxiei”?

Lucrarea abordează subiectul şi din punct de vedere al istoriei religiei, fără însă ca termenii creştini să fie stâpâniţi îndeajuns. E ca şi cum s-ar trata un subiect de medicină doar cu noţiuni şi termeni din istoria biologiei. Modestia instrumentelor face dificilă deosebirea dintre ce este normal în învăţătura şi practica creştină de ce este exagerat, neimportant sau inadmisibil. Aceasta duce la afirmaţii nedemonstrate şi inexacte, ca de exemplu: „unele cercetări mai noi arată că doctrina şi practica legionară erau trup şi suflet din trupul ortodoxiei, fie că era vorba de modul organic de a înţelege comunitatea sau de pomenirea morţilor, de pildă, sub formă de parastase”. Metaforele gen „trup şi suflet din trupul ortodoxiei” sunt neştiinţifice şi nu arată cât era legionarismul de fidel ortodoxiei sau măcar creştinismului, ceea ce este esenţial. Dacă cele mai normale lucruri din credinţa creştină, precum comunitatea, rugăciunile, parastasele sau pelerinajele sunt privite ca un cancer latent, în pericol să declanşeze oricând o ML, atunci nu doar că batem pasul pe loc ca până acum, ci ne întoarcem cu paşi mari către anii 50. (Păcat că nu aflăm mai multe despre acele „cercetări mai noi”, ca să nu le confundăm cu unele mai vechi, făcute prin beciurile Securităţii, care au ajuns la concluzii similare.)

Citiţi şi:
Legionarismul, cel mult o erezie şi Dragos Paul Aligica: Studiul Bancii Mondiale despre ortodoxie, posibil argument de decuplare a est europenilor de vest

După cum arată Tatiana Niculescu, termenul „ortodoxie” era rareori folosit de Căpitan, care promova mai degrabă “un amestec de concepţii, un amestec de repere religioase, în care se găseau influenţe protestante şi catolice. Căpitanul avea în vedere un fel de predestinare cu tentă protestantă atunci când justifica violenţa prin robia păcatului strămoşesc. Fosta soţie a Căpitanului afirma că mişcarea avea un caracter „pur ortodox”, însă dezvăluia totodată că fostul său soţ „nu era un practicant fervent, că prefera să se roage în singurătate sau să „treaca pe la” mormintele lui Moţa şi Marin. Acest tip de practică poate fi greu asimilat ortodoxiei propuse de catehismele aprobate de Biserică.

Căpitanul s-a păcălit pe el şi pe alţii imitând şi interpretând în mod propriu speranţe şi dorinţe de bine ce vin din credinţa creştină. Orice manipulare apelează la o speranţă, o dorinţă de bine, fiind o copie nereuşită a unui adevăr. Diavolul este simius Dei (maimuţoiul lui Dumnezeu) şi trucurile sale sunt vechi de când lumea. Antidotul lor este adevărul. După cum manipularile financiare nu se evită prin interzicerea afacerilor, ci prin dovedirea şi sancţionarea înşelăciunilor, mutatis mutandis, ca să îndepărtăm sursele şi ispitele de fanatism şi violenţă izvorâte din interpretări ale religiei creştine, nu e normal să denunţăm parastasele (e chiar hilar), ci e mai eficient să ne îndreptăm eforturile pentru a educa moral şi pentru a da în vileag manipulările, indiferent cât timp şi energie ar fi necesare.

Sunt utile citatele din care se vede cum Căpitanul sprijinea violenţa, răzbunarea şi antisemitismul sau interpreta personal teme şi practici religioase, dar şi aici se încurcă lucrurile, rugăciunile la Sfântul Anton de Padova şi pelerinajele fiind puse pe acelaşi plan cu cultul morţii şi al sângelui sau cu naivităţile (şi prostioarele) inofensive. Acesta este cazul dizertaţiei inconcludente despre Maglavit, care e asemănată cam la întâmplare cu pelerinajul în cinstea Maicii Domnului de la Lourdes (Franţa), sau referinţele mult prea generale la Oastea Domnului şi Arsenie Boca, introduse în text probabil doar pentru că sunt legate de manifestări creştine publice, ce par a fi considerate suspecte din oficiu.

Interpretarea chestiunilor legate de credinţă în cheie strict seculară duce la punerea în discuţie a separării dintre Biserică şi Stat. Astfel, ni se spune că „miscarile religioase de masa din sânul populaţiei româneşti (multă vreme ignorate de cercetare), fie că e vorba de apariţia de la Maglavit sau de cei circa un milion de ortodocşi de rit vechi din estul ţării, indică o dezorientare spirituală profunda a populaţiei, care nu ajungea în atenţia parlamentarisului de faţadă de la Bucureşti şi pentru care puterea de stat nu avea pregătite nici un fel de oferte politice”. Nu e posibil să se accepte principiul separării Bisericii de Stat şi în acelaşi timp să se sugereze că „dezorientarea spirituală” se poate soluţiona în Parlament prin „oferte politice”. Mişcările religioase de masă nu sunt o problemă a „puterii de stat” decât în măsura în care se produce haos sau cei certaţi cu legea nu sunt sancţionaţi prompt. Partea religioasă nu este de resortul politicului. În orice caz, Maglavitul şi ortodocşii de rit vechi nu se pot pune în aceeiaşi oală. (Ar fi o culme a ipocriziei să ne plângem azi de Maglavit, dar să nu avem nimic de spus de concertele de muzica gotică, de riturile macabre şi de haosul pe care le ocazionează, de mesajul pe care îl transmit spectatorilor şi de veniturile uriaşe care rezultă din cele de mai sus.)

Cunoaşterea superficiala a religiei creştine şi dificultăţile pe care le are autorul în a păstra proporţiile se regăsesc în toată cartea şi sunt foarte contraproductive, între altele, pentru că neglijează apropierea legionarismului de gonze. Tribunalele particulare, listele negre, planurile măreţe de schimbare, măsurile radicale de curăţire a societăţii, ambiţia de a pune bazele unei religii noi, care să nu aibă slăbiciunile celor existente, accentul pe sacrificii arată orgoliu şi dorinţă de putere, nu smerenie şi echilibru, adică exact opusul „dreptei socotinţe” la care aspiră creştinii răsăriteni. Pretenţia de a face curăţenie o dată pentru totdeauna şi de a rezolva greşelile lumii acum, pe loc, e o caracteristică a gnozelor imanentiste. Revolta împotriva evreilor, a poporului ales, e o forma de marcionism. Dorinţa de a fundamenta salvarea românilor pe principii etnice, cu nesocotirea catolicităţii mesajului evanghelic, este o ispită de filetism.

Legiunea – Ceauşescu – Romania?

Din lipsa de claritate a dinamicii transmiterii ideilor legionare şi a mitului Căpitanului în ultimii 80 de ani (1938-2018), decurge a altă problema a cărţii: conexiunea Codreanu-Ceauşescu, care este afirmată, dar nu şi demonstrată.

Autorul spune că liderul ML a „polarizat” sau „mobilizat” oameni şi/sau epoci. Din aceste formulări aproximative nu reiese anvergura şi durata impactului pe care le-au avut în timp mesajul lui Codreanu şi fascinaţia pentru persoana sa. Evoluţia care ni se propune nu e convingătoare. Ni se spune că mişcarea a fost foarte puternică prin anii 30, dar că totul s-a destrămat ca prin farmec la moartea Căpitanului (1938) şi a rămas aproape blocat în timpul războiului, după care nu ştim ce s-a întâmplat în anii următori şi în timpul lui Dej, însa suntem informaţi că discursul lui Ceauşescu a fost puternic influenţat de un mesaj legionar de stânga, pentru ca, după 1989, în opoziţie şi/sau în continuarea discursului ceauşist (nu ştim), ideile legionare să fie vehiculate din nou, astfel încât noi să le vedem azi pe reţelele de socializare.

Nu e prea serios să se afirme că Ceauşescu a introdus în politica PCR idei legionare de stânga, fără să ni se arate care sunt acestea şi cum s-a identificat paternitatea lor. E adevărat că între ML şi comunism au existat asemănări, după cum bine a remarcat şi Decebal Codreanu, fratele Căpitanului, ca şi alţi legionari mai puţin cunoscuţi, însă aceste asemănări sunt comune religiilor politice, comunismul şi legionarismul având amândouă o viziune colectivistă, paternalistă, de tătuc salvator, care apelează la un patriotism primitiv.

Nu ni se spune cum anume a ajuns Ceauşescu să aibă contact cu ideile legionare. I-au trecut pe lângă ureche la cizmarie, a dat ulterior în patima lecturilor legionare sau era pătruns de aceste idei pentru că în orice român doarme un mic legionar? O fi existat cumva un intelectual adevărat în preajma Geniului Carpaţilor care simpatiza ML şi l-a influenţat şi pe şeful sau? Cine era acesta? Dacă regimul Ceauşescu era pătruns de idei legionare, cum se face că acestea nu s-au manifestat şi în timpul lui Dej? O fi fost Dej vreun democrat şi doar Nea Nicu a „întinat nobilele idealuri”, cum a spus tov. Iliescu în decembrie 1989…

Termenul de „naţional comunism românesc” este impropriu pentru regimul Ceauşescu.

Acest regim era clar o dicatură comunistă de tip sovietic, care continua firesc mult mai sângeroasa dictatură a lui Dej, sistemul permiţând fără probleme ascensiunea unui lider ca Ceauşescu, cu manifestările particulare ale paranoiei sale, care veneau „la pachet”. Este o eroare să se neglijeze faptul că Ceauşescu a rămas până la sfarşit internaţionalist. El datora totul URSS. Nu ar fi fost niciodată om de stat, dacă nu exista armata rusă şi teroarea instaurată de aceasta. Mentalitatea, metodele de lucru şi aparatul de represiune au purtat până cel puţin la mineriade amprenta puternică a Moscovei. Spre deosebire de mulţi intelectuali contemporani, Ceauşescu ştia foarte bine că regimul lui nu se menţinea datorită ideilor (marxiste, legionare sau de alt fel), ci datorită apartenenţei României la blocul sovietic, impusă mai intâi militar şi menţinută apoi prin forţă de către Securitate, sora mai mică şi părtaşa planurilor KGB-ului.

Ceauşescu auzise de mii de ori lozici precum „Stalin si poporul rus /Libertate ne-au adus”, care preamăreau poporul rus, nu cel sovietic, pentru ca internaţionalismul sovietic nu exludea promovarea naţionalismului rus. Ceremoniile megalomane, instruirea paramilitară a tinerilor sau şantierele de muncă au existat de la începutul URSS şi au fost prezente în toate regimurile totalitare din secolul XX. Nu trebuie să se caute prea multă coerenţă în propaganda comunistă, care (ca cea putinistă sau pesedistă) e doar un instrument al puterii, nu baza sa. Ceauşescu a inlocuit pur şi simplu personajele: s-a facut pe el Conducător şi şi-a anexat poporul, ca orice dictator. Aceasta nu l-a împiedicat să continue „lupta neabătută împotriva fascismului, imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului”. Cârmaciul ţinea să fie privit ca un internaţionalist, făcea mari eforturi să fie acceptat în afară şi, de altfel, a şi reuşit să fie primit în cancelariile simandicoase până la sfârşitul vieţii sale. El a murit cântând Internaţionala, nu imnul României.

Legionarii printre noi

Pentru că nu elucidează ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul nu clarifică nici cum a ajuns la noi mesajul legionar şi ce mai conţine el astăzi. Subiectul este de mare interes în conextul războiului infromaţional actual, în care acuzatţile de fascism sunt foarte frecvente, mai ales din partea Rusiei.

În prezent, cei mai tineri membri activi ai Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret a ML, trebuie să aibă în jur de 90 de ani. Ei sunt foarte puţini şi e greu de crezut că sunt internauţi atât de înrăiţi încât să facă pe trolii şi chiar să influenţeze spaţiul cibernetic. Majoritatea şi-au petrecut tinereţile în închisori şi au rămas oameni de omenie. După ce au ispăşit pedepse mai lungi şi mai grele decât chiar ale naziştilor din Germania, au muncit din greu purtând stigmatul de foşti deţinuţi politici şi sunt acum bolnavi şi săraci. Nu s-au răzbunat, nu făcut politică incompatibilă cu legile ţării şi cei mai mulţi au fost de acord cu intrarea României în structurile euro-atlantice, grupul lor rămânand însă foarte heterongen. Nu orice mucos are autoritatea morală să îi arate cu degetul. Nu a existat un dialog respectuos şi semnificativ cu ei. Campionii autoproclamaţi ai dialogului au preferat să se admire reciproc şi să se plângă că poporul e neinstruit şi naţionalist, dar nu au fost capabili să vorbească cu deţinuţii politici, indiferent de optiunile politice ale acestora . (După cum s-a văzut şi în timpul procesului Vişinescu, intelectualii noştri au forfecat totul, dar nu s-au înghesuit să asiste la proces şi nu au fost în stare să reţină numele liderilor democraţi închişi la Râmnicu Sărat.) Nu e de mirare că lucrurile nu sunt încă lămurite în privinţa ML, nici măcar la nivel de idei.

Există şi simpatizanţi legionari mai noi, care au avut contacte cu legionarii care supravieţuiseră închisorilor. Aceştia trebuie studiaţi, aş sugera eu, în zona organizaţiilor studenţeşti din anii 90, mai degrabă la facultăţile umaniste (între foştii şefi ai Asociaţiei Studenţilor Comunişti), dar şi pe alte filiere, mai ales printre securiştii dezabuzaţi. Autorul indică şi revista România Mare ca un continuator al ideilor ML şi crede că orientarea sa este sincer apropiată de un corp relativ unitar de idei legionare de stânga. Pare însă să nu ştie că C. V. Tudor şi majoritatea susţinătorilor lui au fost beneficiari ai regimului comunist, gata oricând să îşi tranzacţioneze opiniile pentru bani şi privilegii şi că, nu în ultimul rând, propaganda publicaţiei serveşte perfect propaganda putinistă.  

În sfârşit, există şi alte categorii de potenţiali simpatizanţi legionari, precum nostalgicii aiuriţi, mai mult sau mai puţin periculoşi. Există cazul lui Matthew Heimbach, atentatorul de la Charlottesville, ce purta nu demult un tricou cu figura Căpitanului şi declara că Vladimir Putin „liderul lumii libere”, care a fost dezavuat de Dl. Florin Dobrescu, fostul lider al partidului Totul pentru Ţară, dar şi, în mod curios, de părinţii de la Mănăstirea Petru Voda. (Deşi e critic faţă de Biserica Ortodoxă, autorul nu se întreabă de ce aceasta mănăstire a luat o poziţie oficială în chestiunea respectivă.) În sfârşit, există pur şi simplu troli plătiţi. Discursul şi riscurile pe care le prezintă toate aceste categorii trebuie să fie studiate, pentru a se separa ideile legionare de propaganda rusă, de ţăcăneli şi de informaţii anodine.

Într-adevăr, pe reţelele de socializare se pot observa mesaje cu conţinut legionaroid, antisemit, incitatoare la ură şi violenţă. Culmea e că ţinta acestor mesaje nu sunt Carol II, Ion Antonescu şi comuniştii, adică cei care chiar au luat măsuri dure împotriva legionarilor, ci tot democraţii, mai ales realizatorii actului de la 23 August 1944, Regele Mihai, Iuliu Maniu şi colaboratorii lor, adică cei care i-au deranjat pe ruşi şi pe comunişti, după cum se poate vedea şi într-un comentariu la prima parte a acestui articol.

Analiza acestor mesaje e laborioasă, dar trolii pot fi totuşi identificaţi. Există numeroase studii referitoare la modul lor de acţiune. Temele frecvente, perioadele de intensificare a activităţii (alegeri, tulburări sociale, conflicte internaţionale), formulările, repetitivitatea lor, IP-urile de la care pleacă mesajele constituie indicii importante. Rezultatele analizelor trebuie să fie aduse la cunoştinţa publicului, care are dreptul să ştie cum decurge manipularea pe internet, care sunt metodele şi scopurile trolilor.

În treacăt fie spus, autorul apreciază adoptarea legii 217/2014, însă deplânge faptul că nu a fost urmată de dezbateri despre Căpitan. În primul rând, textele legislative suscită dezbateri interesante înainte de vot, nu după acesta. În al doilea rând, au existat dezbateri pe marginea legii, dar au lăsat foarte mult de dorit, pentru că toată vânzoleala  mediatizată cu această ocazie a stimulat ceea ce legea afirma că doreşte să combată.

Citiţi şi:
Legea-lui-Crin I şi II.

În al treilea rând, dacă e să judecăm după rezultate, aşa cum a prevăzut ILD, legea nu a fost eficientă: mesajele legionaroide şi antisemite nu s-au redus, ba chiar sunt numeroase. Cel puţin aşa afirma nu demult Naftali Bennett, ministrul israelian pentru diaspora, care a plasat Bucureştiul, alături Santiago de Chile şi de Dnipro (Ucraina), între primele trei „cele mai antisemite oraşe” din lume!!! Măsurătoarea a fost făcuta cu Anti-Semitism Cyber Monitoring System, care este cel mai avansat sistem pe plan mondial pentru monitorizarea antisemitismului on-line in timp real. Nu ştiu ce tip de date oferă acest sistem şi nu înţeleg deloc cum s-a ajuns aici. Cei care şi-au luat responsabilitatea monitorizarii antisemitismului la noi nu au dat semnale de avertisment, nu au propus măsuri de remediere şi au fost tot timpul areactivi, în afară de momentele în care au criticat câte ceva la plăcuţele străzilor.

Comisia Europeană a publicat miercuri, 2 august 2017, un nou sondaj Eurobarometru privind opinia publică în Uniunea Europeană. La peste 10 ani de la aderarea României la UE, încrederea în Uniunea Europeană este în creștere, atingând cele mai înalte cote din 2010 până în prezent. Românii se situează pe locul patru în ce privește încrederea în UE, cu 57% (față de 42% media europeană), în creștere cu 5% față de toamna anului 2016. De asemenea, 67% dintre români declară că sunt optimiști cu privire la viitorul.

Cum se face că antisemitismul măsurat pe net nu se vede la fel şi în alte părţi? În România nu au avut succes formaţiunile explicit antisemite, ca Jobbik, şi nici lideri de opinie cu vederiile lui Jeremy Corbyn, Jean-Marie Le Pen, Alain Soral, Dieudonné, Luis Laurent, etc. Deşi e absolut normal, am ajuns să apreciem că la noi nici nu poate fi vorba de violenţele antisemite din Franţa, Germania, Suedia, Regatul Unit sau Venezuela. E halucinant că diplomaţii, jurnaliştii şi elitele noastre intelectuale nu au nimic de spus. Faptul că nici nu au băgat în seamă SUPERŞTIREA lui Bennett, arată că antisemitismul îi interesează numai în măsura în care le afectează carierele (lucru care s-a vazut şi din totala lor incapacitate de a se dumiri în faţa surprizei lui Dragnea cu mutarea ambasadei României în Israel, când au repetat dogmatic texte de la UE şi ONU, în loc să formuleze o reacţie adaptată situaţiei concrete). Menţionez că în afară de ILD, aproape nimeni nu a vorbit de antisemitismul şi legionarismul de pe internet.

Citiţi şi:
Minerii internetului

Interpretări interpretabile politic

La sfârşitul cărţii, autorul ne oferă câteva interpretări mai mult sau mai puţin personale. Am o rezervă generală asupra raţionamentelor ce stau la baza lor pentru că formulările nu sunt suficient de clare pentru o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, aspectele religioase sunt abordate reducţionist şi se trec cu vederea informaţii accesibile în legătură cu  perioada comunistă.

Autorul susţine că „aparenta contradicţie dintre nostalgia premodernă şi modernitatea revoluţionară” vizibilă la Codreanu au existat şi în alte părţi în Europa interbelică. Adaugă însă că ridicarea promisă de Capitan a fost „singura lansare spre modernitate care nu a fost impusă României din afară în cursul secolelor XIX şi XX, fie de marile puteri occidentale sau central-europene, fie de Rusia şi, mai târziu, de Uniunea Sovietică”. „Lansarea spre modernitate” este o altă formulă metaforică cu înţeles incert. Indiferent ce înseamnă, cele câteva şantiere şi manifestări pentru tineret „lansate” de ML vor fi totdeauna evaluate alături de violenţa, vrajba şi confuzia intelectuală „lansate” tot de ML. Oricum, este o enormitate şi o lipsa totală de simţ al proporţiilor să se numească „lansare spre modernitate” măsurile URSS de terorizare a întregii populaţii şi de reprimare sălbatică a elitelor, de la profesori universitari şi generali, până la studenţi, lideri politici şi religiosi, militari şi ţărani vrednici şi înlocuirea lor cu penali, semidocţi şi analfabeţi, ca să nu mai amintim de rescrierea istoriei, interzicerea sociologiei, a geneticii si a psihologiei, aruncarea in derizoriu a noțiunii de proprietate intelectuală, generalizarea corupţiei etc. Ocupaţiile militare ruseşti nu pot fi comparate cu progresul paşnic, dorit şi asimilat (cu dificultăți inerente), determinat, de pildă, de influența Şcolilor de la Blaj, a fanarioţilor sau a venirii Regelui Carol I.

Imediat după ce vorbeşte de „lansarea spre modernitate”, autorul adaugă, într-o formulare alambicată, că „lupta lor împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional, a drepturilor cetăţeneşti individuale şi a economiei de piaţă, reprezintă în mod arhetipal ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească de atunci ca reacţie la provocarea unor vremuri noi, în ceea ce priveşte reaşezarea unei societăţi în interior, dar şi slăbirea locului României într-o nouă Europă”. Aşadar, „singura lansare spre modernitate” getbeget românească duce la slăbirea poziţiei ţării în Europa, pune bazele a trei dictaturi şi mai acţionează şi astăzi la nivelul ideilor! Aceasta spune foarte mult, dacă nu totul, despre ce preţ crede autorul că se poate impune pentru o „lansare spre modernitate”, însă nu oferă dovada că lupta Căpitanului şi a ML „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…” reprezintă „în mod arhetipal” ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească. Când au fost alegeri libere în care românii să voteze majoritar „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…”?

Sutem informaţi în continuare că astfel s-au „pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană şi cea comunistă – , iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite şi în contexte politice diferite, ceea ce propagase el.” Şi în fraza de mai sus se insinueaza că nu regimul de tip sovietic impus de tancurile ruseşti, ci naţionalismul românesc consubstanţial ML ar fi fost baza ideologică a dicaturii comuniste de la noi, ceea ce e pur şi simplu neadevarat.

În sfârşit, autorul precizează că „toate cele trei dictaturi au proscris memoria conducătorului Legiunii, dar nu şi ideile lui, care prin intermediul multor oameni marcaţi de fenomenul legionar au continuat după 1938, timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea româneasc şi să hrănească până în prezent modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste. De aceea, un studiu dedicat lui Codreanu şi legiunii rămâne şi astăzi un demers incomod”. Din nou, afirmaţiile nu sunt susţinute de demonstraţii şi exemple concrete. Dacă oamenii care au continuat „timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea românească” au fost atât de influenţi, de ce nu îi menţioneaza pe nume? Dacă în România se manifestă vizibil idei provenite de la Codreanu care hrănesc „modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste”, de ce acestea nu se regăsesc proporţional în sondaje sau în viaţa publică? Cum se face că România se prezintă astăzi ca ţara cu cea mai multă încredere în UE? Cum deosebim „nostalgiile colectiviste” lansate de ML acum peste 80 de ani de cele mult mai recente, care provin de la societăţile organizate după principiile lui Marx, pe care chiar mărimile UE încă îl mai admiră? De asemenea, deşi tema Căpitanului şi ale ML este dificilă, nu e adevărat că studiile legate de acestea sunt demersuri mai incomode decât altele. Dimpotrivă, sunt foarte încurajate de mediul politic, academic şi de presă. Cu totul alta e situaţia în ce priveşte studiile legate de moderaţi, care sunt într-adevar incomode, rarissime şi inaccesibile publicului larg. Cartea profită din plin de această situaţie.

Că tot veni vorba de interpretari, cartea nu pare să propună democraţia ca alternativă la mesianismul politic. Imaginea lui Codreanu e foarte mult ameliorată prin piticirea democraţilor contemporani lui – care au fost, totodată, şi realizatorii României Mari -, prin prezentarea lor ciuntită şi prin judecarea întregii epoci după fanteziile stângii academice actuale, în care pregatirea Unirii trebuia să se facă detaliat şi etapizat, pe baza unor analize SWOT şi a unor predicţii exacte, cu alt popor, care să fi avut, de preferinţă, altă religie. Cu un Maniu nu mult mai bun decât Codreanu şi cu o Românie Mare definită după elucubraţiile lui Vadim, ce ne rămâne de facut? Să ne mulţumim cu un loc în sfera de influenţă a tătucului de la Est? Sau să mai cedăm din suveranitate şi să nu ne mişcăm fără unda verde de la despoţii inţelepţi experţi în toate cele de la Bruxelles/Berlin?

Perioada interbelică nu a fost castelul prinţeselor de la Disney, dar nici vremea în care totul a mers de-a-îndoaselea, aşa cum afirmă atât legionarii, cât şi  comuniştii şi stângiştii de azi, care împărtăşesc cu toţii aceeiaşi ranchiună revoluţionară faţă de societatea aşezată pe principii europene tradiţionale. Aşa pestriţă şi imperfectă cum a fost, acest tip de societate a permis multe schimbări în bine la nivel social şi economic şi a asigurat menţinerea orientării prooccidentale a ţării. Cu toate păcatele noastre, nu i-am ales liber nici pe ruşi, nici pe nemţi şi fără nebunia lor violentă nu am fi intrat în război nici noi, nici alte ţări din Est. Încercarile de a diseca la infinit şi exacerba astăzi fascismul est-european servesc numai politicii istorice germano-ruse, fiind menite să distragă atenţia asupra răului imens adus în ţările estice de către nemţi şi să justifice istoriceşte pretenţiile ruseşti de a readuce aceste ţări în sfera sa de influenţă sub pretextul combaterii fascismului. Fundaţiile germane şi propaganda putinistă ştiu că cine controleaza trecutul controlează viitorul, cine controleaza prezentul, controlează trecultul (George Orwell).  

Istoria nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor

Pe lângă informaţiile despre Căpitan şi ML, cartea oferă indicii despre tendinţele la modă în cercetarea istorică şi despre comunicarea istoricilor cu publicul. Din alegerea surselor de informaţie se vede preferinţa pentru părerile istoricilor şi comentatorilor cu orientări asemănătoare şi o rezervă netă faţă de relatările martorilor, indiferent de mesajul lor. Această practică este extrem de îngrijorătoare. Este foarte grav ca, sub pretextul reducerii subiectivismului, toţi martorii să fie trataţi la fel, nivelaţi şi decredibilizaţi. Este pervers din punct devedere moral să fie consideraţi la fel de credibili călăii ca şi cei care au trecut cu capul sus prin încercările la care i-au supus călăii. E evident că neglijarea martorilor îngustează orizontul de studiu, pentru că se trec cu vederea o seamă de informaţii, dar şi pentru că istoria, sărăcită de aportul mărturiei vii a oamenilor care au trăit evenimentele, rămâne un teren arid de luptă profesională şi mai ales politică, în care experţii comunică numai între ei şi cu finanţatorii izolându-se de public, după cum avem ocazia să vedem din ce în ce mai mult.

Nu s-a ajuns încă acolo, dar nu mai este mult până când aceleaşi noţiuni şi evenimente să fie inţelese de noi şi de experti în moduri diferite. Vocabularul, temele de interes şi perspectivele lor nu ne spun mare lucru, iar elementele comune cu înaintaşii noştri sunt greu de identificat, dacă nu sunt contestate cu totul. E dezolant că istoriei ţoapelor pesediste nu i se opune decât strâmb şi parţial politica istorică germano-rusă sau clişeele gândirii de lemn europeniste “despre beneficiile solidarităţii şi păcii sociale, despre unitate în diversitate”.

Istoria are scopul de a ne face pe noi să-i înţelegem pe cei dinaintea noastră aşa cum erau ei pe vremea lor pentru ca, folosindu-ne de experienţa lor, să evităm greşlile din trecut. Cum se poate înţelege trecutul, dacă nu păstrăm repere comune cu cei dinaintea noastră? Ce mai e comun cu ei dacă ţara, credinţa, limba şi tradiţiile nu mai sunt privite ca punţi de legatură, ci mai degrabă ca celulele latente ale cancerului extremist? Dacă adevărul moral nu există sau e stabilit de opinia majoritară de moment din rândul experţilor, cum se poate înţelege ce a fost rău în trecut şi cum se poate evita repetarea acelui rău în viitor? O lectură a trecutului din care oamenii nu pot înţelege ce e bine şi ce e rău şi nu pot vedea punţile de legatură cu generaţiile anterioare dă viaţă unei alte predicţii a lui Orwell, care spunea că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le împiedici sau să le distrugi propria înţelegere a istoriei.

Din fericire, trecutul nu poate fi schimbat şi cunoaşterea lui nu depinde doar de politica istorică a celor puternici şi de toanele experţilor, ci şi de oamenii obişnuiţi. Istoria nu poate şi nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor, pentru că face parte din personalitatea fiecărui om. Trădări ale cărturarilor şi încercări de a impune o anumită lectură a istoriei au mai existat în trecut. Toţi cei care s-au crezut stăpânii lumii au vrut să schimbe şi trecutul şi toţi au eşuat, pentru că întotdeaună au rămas câţiva oameni care au refuzat să uite şi au transmis mai departe ceea ce ştiau.

Odată slobozit, adevărul acţionează de la sine, fără să mai aibă nevoie sa fie apărat, pentru că se apară singur, aşa cum spune Augustin din Hippo.

Homeschooling impotriva orânduirii socialiste

2

URSS, sfârșitul anilor ’20. Anton Makarenko, pedagog comunist revoluționar, este numit șef la „Comuna pentru Muncă Dzerjinski”, unde-i va trasforma pe orfanii cu înclinații către delicvență în cetățenii doriți de statul sovietic, în mici comuniști. Lucrul acesta nu scapă neobservat la Moscova și, în 1935, Makarenko este promovat adjunct al Departamentului Coloniilor de Muncă al NKVD Kiev, unde va putea să-și pună metodele la lucru la scară mai largă, pentru a-i reeduca pe cei care nu pricepeau binefacerile comunismului și trebuiau convinși urmându-se metode pedagogice care, după ce au avut efectele bine studiate, au fost puse la lucru la scara întregului imperiu sovietic. Oamenii nu trebuiau doar educați, ci mai degrabă reeducati, pentru a fi transformați în Oameni Noi, corespunzători epocii de aur comuniste. Întregul sistem de invatamant sovietic va urma apoi doctrina lui Makarenko, scopul fiind reeducarea copilului pentru a pune colectivul, interesele acestuia, în locul familiei, iar partidul în locul părinților.

Nenorocirea asta a devenit dogmă oficială, obligatoriu de urmărit la literă, în tot lagărul comunist, așadar și la noi în țară. Șoimi, pionieri, uteciști, comuniști, detașamente de muncă, brigăzi, Consiliul Oamenilor Muncii ori ce mai era și, peste toate, Partidul. Vreme de zeci de ani. Apoi sistemul comunist s-a prăbușit și totul ar fi trebuit schimbat de la zero. Numai că nu s-a schimbat mare lucru. Noi am avut Învățământul condus de oameni ca Ecaterina Andronescu, Andrei Marga, Funeriu, Pop și ceilalți, cum e domnul care e acum ministru, al cărui nume îmi scapă. Fiecare a încercat să schimbe câte ceva, sau a mimat asta, dar niciunul nu a reușit să se îndepărteze prea mult de modelul școlar comunist. Efectele se văd – învățământul românesc e la pământ, nu e nici o universitate românească între primele 200 din lume, avem școli conduse de directori care, examinați, nu au fost în stare să lege câteva fraze corecte, școli generale pline de suplinitori slăbuți, care sunt, nu de puține ori, mai buni decât titularii, programa școlară e haotică, manualele sunt construite anapoda. Profesorii buni nu sunt recompensați și își pierd în timp interesul, performanță școlară se face rar și, categoric, doar în ciuda sistemului. Industria meditațiilor ar fi singura care ar ajuta elevii să poată învăța cât de cât, dar pentru asta trebuie să fie pus copilul, venit după 6 ore de școală, să o ia de la capăt cu orele de meditație, ori asta e complet inuman. Pe urmă, mai e și violența din școli, împotriva căreia nu s-a găsit o nici o rezolvare, de nici un fel. În condițiile date, e clar că sunt părinți care se gândesc să își scape copii de toate astea și una dintre soluții e cea americană a sistemului homeschooling. În Statele Unite, în ultimii zece ani, numărul elevilor din homeschooling s-a mărit 61,8% și numărul lor e în creștere constantă.
https://www.christianpost.com/news/how-homeschooling-can-revive-conservatism-opinion-170975/

În momentul de față, câteva milioane bune de copii americani beneficiază de acest sistem de educație.

Si America, țara civilizată, care a fost ferită de dictaturi și de toate ideologiile totalitare, care a salvat lumea în câteva rânduri, țara celor liberi, trebuie să aibă un sistem de educație care să merite luat în seamă, in special la noi, unde lucrurile stau cum stau…

Numai că, la noi în țară, lucrurile chiar stau nițel mai complicat. L-am enumerat pe Funeriu între ceilalți miniștri, în condițiile în care sunt știute performanțele lui ca ministru al unui guvern de dreapta și este încă unul dintre intelectualii urmăriți și apreciați.

Dar, ca să lămurim un pic de ce parte a politicii este cu adevărat așezat omul, să vedem ce spune despre homeschooling, așadar despre o parte a sistemului de învățământ american, care se dezvolta rapid:

„M-am opus introducerii homeschooling-ului… Faptul că ești părinte nu îți dă dreptul (privilegiul) să îți educi copilul numai cum vrei tu, ci și cum vrea societatea. Societatea trebuie să decidă.”

„Homeschooling au luat copilașii jihadiști care se aruncă în aer”.

Că soldații jihadului învață obligatoriu în madrase (școli islamice) de pe langa moschei, ori aflate sub patronajul unor organizații, ori al vreunui stat islamic, nu într-un sistem apărut și dezvoltat în Statele Unite, e ușor de aflat, dar felul in care este respins acest sistem american, de unul dintre vizibilii dreptei romanesti, e de urmărit.

În condițiile astea, merită văzut cum gândesc cei despre care se spune ca sunt asemeni jihadiștilor, ori sectanții ciudați (tot Funeriu a spus asta), care vor să își educe, să își instruiască copiii acasă, lipsindu-i de performanțele sistemului de stat, sustrăgându-i deciziei societății. Pentru asta am urmărit grupurile de pe internet ale părinților care fac homeschooling, apoi am stat de vorba cu doamna Andreea Nistor din București, mama a doi copii, ambii în homeschooling, așadar o persoană de două ori suspectă, după categoriile domnului Funeriu, intelectual cunoscut, fost ministru al unui guvern de dreapta.

La prima vedere e o persoană deschisă, luminoasă, clar educată peste medie, dar știm că așa reușesc radicalizatii, jihadistii și sectanții de tot felul să își atragă adepții și să înșele societatea, așa că am încercat să rămân vigilent și după ce am schimbat primele fraze cu ea.

Doamna Andreea Nistor, de câți ani faceți homeschooling cu copiii dumneavoastră?

De 4 ani.

Înainte să luați decizia de a lucra cu ei în sistemul ăsta, ați văzut statistici, studii despre rezultatele sistemului homeschooling în România ori în Europa de Est?

Nu am găsit mare lucru atunci când mi-am pus problema de homeschooling. Nu a fost un motiv să nu încerc. De ce? Pentru că asta ni se potrivește, homeschooling se face în ritmul familiei. Petrecem mult timp împreună, călătorim mult, ne stabilim singuri regulile, e un stil de viață frumos, diferit, nu e doar școală. Și se potrivește cu concepția noastră despre educație. Am cea mai mare miză în educația copiilor, ca părinte, le sunt cea mai aproape și, indiscutabil, le doresc binele mai mult decât oricine altcineva. Atunci, de ce nu mi-aș asuma educația lor până la capăt? În final, în familie se resimt reușitele și eșecurile. Ne-am asumat-o cu toții.

Ați menționat eșecul. Ați fost convinsă că faceți față? Ați luat în calcul un eventual eșec? Până la urmă, nu sunteți educator de meserie și lucrurile puteau merge rău.

Temeri că nu ne descurcam am avut cam un an, înainte să începem. Citeam niște bloguri americane, am văzut ce fac ei și am fost uimită să descopăr că și în România se face. Mă gândeam că o facultate nepedagogică, chiar și bine făcută, nu mă califică să fiu “învățătoare”. Puneam greșit problema. Nu învățătoare trebuia să fiu, nici nu trebuia să țin ore sau să predau – decât dacă voiam neapărat. În sensul ăsta, pot oricând să optez pentru o școală-umbrelă care să-mi trimită la pachet materiale anual, de la grădiniță până la liceu, în sistem manualul profesorului/manualul elevului/caiet de lucru. Manualul profesorului îți spune la fiecare lecție exact cum s-o predai. E suficient să știi engleză și să ai niște noțiuni de bază.

Ok, nu țineți ore. Atunci ce faceți?

Explorăm. De la matematică pe rețete în bucătărie până la istorie și cavaleri în Malta. Călătorim mult, copiii s-au obișnuit să se descurce în locuri noi, să-și facă prieteni. Citim. Facem și ceva școală structurat, dar mai puțin. Până acum, la 9 ani, am lucrat mai mult pe fișe, cu flashcard-uri, cu tot felul de jucării educative (litere, numere, animale etc), în aplicații online. Manualele de care am avut nevoie le-am descărcat în general de pe site-uri de HS. Statele Unite și Marea Britanie au o grămadă de resurse disponibile online, multe gratuit. Dar cel mai mult nu din cărți au învățat, ci din experiențe. Lumea e prea mare și prea diversă ca să încapă într-o clasă. Copiii caută singuri să numere, să scrie, să citească așa cum caută să copieze orice alt comportament care li se pare interesant. Nu o fac toți în același timp, pot să învețe literele la 4 ani sau la 7, e ok, sunt diferiți, n-au pierdut nimic. Invață în hopuri, au afinități diferite, asa că am vrut o educație personalizată. Asta am vrut de fapt, o educație care să țină cont de individualitatea fiecăruia dintre copii. Dacă școala convențională face o educație colectivă, homeschoolingul este centrat pe individ. Poate asta e cea mai grea parte, să accept că au ritmuri diferite, interese diferite – între ei, între ei și mine la vârsta lor, între ei și programa școlară. Ne certăm uneori pe priorități, ei cu jocurile închipuite, eu cu lista de obiective, dar au argumente, vin cu propuneri – reușesc să-și apere onorabil interesele și asta mi-e mai dragă decât brațul de cărți în care vreau să-i prind. Uite ceva ce nu mă așteptăm: odată ce am stabilit ce au de lucru, le las fișele sau materialele și știu că se vor ține de treabă, fără furat căciula, fără copiat răspunsurile de pe verso… Da, unele fișe au răspunsurile printate pe verso și, când termină, verifică singuri ce-au făcut. E o motivație puternică să înțelegi că atunci când înveți, nu o faci pentru altcineva, nu o faci pt note, de rușine sau de frică. N-o faci nici mereu doar de plăcere, o faci pentru că îți trebuie.

Și chiar functionează?

La noi, homeschoolingul nu e de atmosferă așa, idilică. E cu negociere, cu seri târzii – dacă la ora 10 noaptea vrea copilul să învețe despre ficat, până la 11 răsfoim Anatomica – și cu deviații de la subiect, trecem de la culorile curcubeului la cât durează să ajungă lumina de la Soare la Pământ. Idilic e când îmi stau în brațe și le citesc poveșți sau discutăm despre filozofie și știință ori despre viață în general, despre comunism, Pol Pot… Școala nu se desfășoară într-un spațiu delimitat pentru că învățarea se face aproape peste tot.

Dar nu le pare rău că nu merg la școală, nu le lipsește asta?

Băiatului deloc, este categoric, vede lucrurile pragmatic: ține la libertatea lui (de a-și face programul, de a călători oriunde oricând, de a alege ce învață și cu cine-și petrece timpul), la interesele lui (multă joacă, mici inginerii, pian, moto cross etc) și i se pare nerentabil să meargă la școală. Fată e încă între joacă și poveșți, n-o preocupă felul în care face școală decât atât cât să respunda apăsat că e “la homeschooling” atunci când o întreabă cineva.

Socializarea?

Asta este cea mai mare frică a tuturor cand vine vorba de homeschooling, și e absolut absurdă. De ce ar dezvolta skill-uri sociale mai degrabă într-un spațiu limitat, într-un grup limitat, poziționat sub autoritatea câtorva adulți – toți cunoscându-se între ei? Comunicarea cu oamenii se învață comunicând cu oamenii, zi de zi, pe stradă, în magazine, pe aeroport, în tren, pretutindeni. Ai mei nu percep bariere de vârstă sau de familiaritate în interacțiunile cu ceilalți, cer informații la ghișee, fac cumpărături, comandă mâncare, își iau bilete sau pur și simplu pun întrebări spontan. Au prieteni pe care-i văd în fiecare zi, merg la Cercetași, au colegi de ateliere, își fac ușor prieteni în orice țară mergem, formează echipe, au conflicte – e o intersecție de planuri foarte colorată, foarte dinamică. Școală nu poate concura cu asta. Până la 10-11 ani, au joacă în parc și prieteniile-fulger pe unde călătorim. Percepția e că mai târziu au nevoie de cadrul școlii pentru a lega prietenii. Mi se pare greșit. Își fac prieteni acolo unde petrec timp. Dacă zilele noastre se desfășurau la școală nu înseamnă că trebuie să acordăm școlii un merit pe o baza în realitate conjuncturală. În liceu aveai prieteni din alte licee? Prieteni cunoscuți la baschet? În excursii cu prieteni ai prietenilor? La țară, la bunici? Iar în vacanțe nu mai aveai prieteni, nu-ți făceai prieteni? Vezi, e o capcană a tendinței de a-i raporta mereu la noi, la cum credem că am crescut noi. Sunt alte vremuri, alte opțiuni, ei cresc altfel. Au dispărut multe bariere de comunicare, de mobilitate.

Ce școală or să facă mai încolo?

Planific 1-2 ani înainte și vedem din aproape în aproape. Direcția este spre studiu individual, așa o văd. Nu am intenția să le predau materii din ce în ce mai multe și mai stufoase, nimănui nu-i place asta. Vom discuta în continuare pe fiecare tema și vom stabili împreună prioritățile și resursele. Dar mi se pare necesar să simtă că ei aleg ce vor să facă, să-și asume alegerea și responsabilitatea. Or să aleagă doar materii ușoare sau distractive? Nu, or să aleagă și materii care le “trebuie”, chiar dacă vor fi anevoioase. Totul e să înțeleagă de ce au nevoie de ele – și încep să înțeleagă deja. În funcție de cum evoluează lucrurile, iau în considerare din clasa a 5a o școală online, probabil din Marea Britanie.

Până când?

Posibil până la terminarea liceului, când vor da BAC-ul american sau englezesc. E departe încă momentul și se pot schimba multe.

V-ati gandit la alte tipuri de școală/educație?

Școala de stat este o opțiune pe care nu am luat-o realmente în considerare și motivele variază de la anii pe care i-am petrecut noi, părinții, în școală până la statisticile recente. O alternativă tentantă ar fi școlile private, dar când ai 2 sau mai mulți copii, devin destul de costisitoare. În plus, structura anului școlar este tot fixă, orarul la fel, materia și ea. Multe puncte fixe. Nu zic că HS este o alegere bună pentru toată lumea, e doar cea mai bună pt noi! Este singura care nu ne impune compromisuri. Oricum ar fi, cred cu tărie că trebuie să fie la alegerea părintelui tipul de educație. Scopul este să ai un copil bine educat, care să se descurce în orice împrejurări, care să aibă șanse bune să-și urmărească țintele, vocația. Dacă crezi că școala convențională nu respectă promisiunea asta, trebuie să poți alege alternative. Cumva, e ideea asta că școala trebuie să fie în slujba copilului, nu invers.

Ați avut probleme legale din partea statului român?

Nu, nu am avut. Legislația curentă nu cuprinde conceptul de homeschooling, insă Constituția are o poziție, în literă și spirit, sănătoasă, măcar pe domeniul asta. În Constituție scrie, la Articolul 29 (6) – Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Aparțineți dumneavoastră sau soțul vreunui cult neoprotestant sau necreștin?

Suntem creștini ortodocși, copiii au fost botezați în confesiunea ortodoxă.

ACP

Libera exprimare nu se dispută. CNCD trebuie să dispară

0

Când românii au ieșit de sub ceaușism, erau avizi de informație. Atât de avizi încât, la începutul anului 1990 apăruseră aproximativ 1500 de publicații. Oamenii își cumpărau ziare cu subrațul, câte puteau să ducă și să citească. Informația era la liber și românii au cunoscut, pentru prima oară după o perioadă lungă, libertatea de exprimare.

Din cele peste 1500 de publicații, puține au rezistat o lună. Unele apăreau doar în câteva numere, iar apoi dispăreau. Bună parte aveau informație falsă, manipulatoare și deficitară. Altele erau fidele realității. Din atâtea, câteva trebuiau să fie.

Vorbim aici despre un drept elementar câștigat – libertatea de exprimare. De ce este elementar? Fiindcă dacă ți se neagă libertatea de exprimare, ți se neagă libertatea de gândire critică, singurul tip valid de gândire. De ce sunt atât de importante astea două? Fiindcă – în tradiția lui John Stuart Mill – numai așa poți ajunge la Adevăr.

Prin libertatea de exprimare, orice om are în puterea lui să participe la descoperirea Adevărului – adică a ceea ce corespunde cu realitatea. Bancurile cu Bulă de pe vremea lui Ceaușescu aveau micul lor rol lor în acest proces, la fel cum samizdatul avea un rol mai mare. Dar toate erau acolo.

Libertatea de exprimare nu e un drept disputabil și nu trebuie supus compromisului. Când autoritarismul lovește, rareori o face din plin în primă fază. Dar mereu libera exprimare cade victimă prima. Fiindcă regimurile autoritare și totalitare știu că exprimarea la liber va naște dizidenți la o pocnitură din degete – prin forța cuvântului. Încep cu anumite spații, apoi cu anumiți termeni, apoi trec la interpretarea termenilor inofensivi – pas cu pas, până ajungi să te întrebi ce s-a întâmplat.

E important să luăm în vedere asta înainte să ne gândim măcar că scopul CNCD ar fi unul nobil și principiul pe care e clădit este unul legitim. Nu este. Un principiu nobil nu include limitarea libertății de exprimare; nu ajungi la alte lucruri nobile încălcându-l pe unul dintre cele mai de bază. Dacă „scopul scuză mijloacele” nu este un principiu sustenabil, aici este vorba de unul dintre cazurile în care mijloacele aruncă cu totul în derizoriu scopul.

Scopul CNCD este exercitarea unei tot mai mari doze de control asupra populației: asupra presei, asupra școlilor, asupra angajatorilor privați, ba chiar și a Președintelui. Nimeni nu scapă din vizorul acestei instituții aflate sub controlul total al Parlamentului.

Ce e de făcut?

În primul rând, CNCD trebuie desființat. Azi, de preferință, dar săptămâna viitoare e la fel de bine. CNCD e un alt instrument de control născocit de scumpii noștri politicieni să-și țină populația sub bocanc.

În al doilea rând, Constituția României trebuie revizuită pentru a include un Prim Amendament, ca în Statele Unite. Recent, Curtea Supremă din SUA a decretat că dreptul absolut la liberă exprimare la ei în țară e inviolabil, și că nu va deveni altfel din cauza unor termeni la modă precum „hate speech”.

Constituția României pe subiectul liberei exprimări e o absolută glumă. După ce primele 4 alineate ale art. 30 ne spun despre cum cenzura de orice fel e interzisă și libera exprimare e sfântă, avem alineatele 6 și 7, care spun așa:

„(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege (…) manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

Ce-o fi vrând să spună poetul prin alăturările de silabe de mai sus, greu de spus precis. Nici nu trebuie să știi precis. Important e ca – la vremea potrivită – orice cadru de judecată aflat mai mult sau mai puțin sub control politic să calce pe drepturile tale cu Constituția în mână.

Libertatea de exprimare nu e supusă dezbaterii. Libertatea nu trebuie supusă dezbaterii. Este obligatoriu, însă, ca oricărei instituții care supune libertatea la dezbatere să-i fie arătată ușa către groapa de gunoi a istoriei.

Rețeaua de propagandă, influență și spionaj a Chinei, scoasă la lumină în Statele Unite, e prezentă și în România

1

Începând de la sfârșitul anului trecut, după ultimul congres al Partidului Comunist Chinez, a devenit din ce în ce mai clar că lumea comunistă care încearcă să revină are o nouă patrie mamă, condusă de la Beijing.

Asta și pentru că, în ultima vreme, Rusia a încercat să îsi construiască propagandistic o imagine nouă, imaginea de principală, dacă nu singură apărătoare a conservatorismului creștin, pentru asta întreținând legături strânse cu rețelele de grupări din tot spectrul ideologic fascist, care se identifică apărătoare ale valorilor europene creștine și ale Europei întregi, până la urmă.

Ideologia oficială a Rusiei este, în principiu, cea știută de la Dughin, care nu exclude comunismul, ci merge mai departe, unind toate nebuniile politice criminale ale stângii secolului XX (fascismul și nazismul incluse), văzute ca elemente ale unei pretinse gândiri profund europene care este acum apărată de Putin și trebuie cultivată în tot Occidentul. Centrala de propagandă a Kremlinului a făcut eforturi să îl transforme chiar și pe Stalin, tartorul comunismului sovietic, într-un mare apărător al valorilor morale creștine, care dacă nu e chiar sfânt, măcar un fel de drept al rușilor tot e. Dacă nouă, celor din Estul Europei, asta ne pare o ciudățenie enormă ce se poate adresa numai și numai unor oameni complet lipsiți de memorie, cunoștințe istorice și logică, musai purtători de intelect subnormal, celor care l-au elogiat oficial pe Karl Marx ca pe un mare filozof, economist și nu mai știu ce altceva, începând de la Juncker, e posibil să li se pară corectă nouă prezentare oficială a lui Stalin.

Astfel, Moscova a cedat rolul de centru absolut al universului comunist, comuniștii din toate țările nu se mai închină doar mumiei din Piața Roșie, ordinele Internaționalei roșii nu mai sunt date în rusește și banii pentru propaganda comunistă nu mai vin de la Gosbank (Государственный банк СССР), via KGB…

Locul lăsat gol de Moscova a fost luat de Bejing, care tocmai își recuperează în cadență mare ideologia anilor în care Mao era zeul suprem în viață, al comuniștilor chinezi. Revenirea treptată a comunismului clasic în China, văzută din ce în ce mai clar în ultimii ani, culminează cu așezarea oficială a învățăturilor președintelui Xi Jinping alături de cele ale lui Mao, in același timp cu modificarea legilor pentru a i se permite președintelui chinez să rămână la conducerea statului atât cât o să dorească.

Cât privește relația Partidului Comunist Chinez cu marile religii asiatice, după zeci de ani de prigonire cruntă a membrilor acestora, a fost găsită o soluție simplă: președintele Xi Jinping este de fapt Buddha reîncarnat, iar Confucius un înțelept protocomunist ale cărui învățături sunt benefice societății (multilateral dezvoltate), de vreme ce aceste învățături sunt pe linia actuală a partidului.

Iar imensa putere economică a Chinei nu avea cum să nu îi facă pe comuniștii chinezi să viseze că pot da lecții lumii întregi, acum, când e clar că au reușit economic! Contează puțin faptul că unul dintre motivele succesului Chinei a fost tocmai renunțarea cvasi totală la dogmele economice de bază ale comunismului (pe lângă lipsa oricăror standarde de protecție a mediului ori mâna de lucru aproape gratuită vreme de aproape treizeci de ani).

Deja, în discursurile ultimului congres al partidului comunist chinez a fost formulată explicit pretenția Chinei de a fi cea care trebuie să conducă lumea către o nouă eră de dreptate, prosperitate comună, armonie planetară și alte câteva chestii din lumea mincinoasă a imaginarului comunist. Partidul Comunist Chinez reușește abia acum să câștige o cursă în care s-a angajat încă de pe timpul vieții lui Mao, care a considerat destalinizarea lui Hrușciov o trădare majoră a lumii comuniste, lume ce ar fi trebuit să fie condusă de la Beijing de îndată ce Moscova se îndepărtase de puritatea ideologică a comunismului stalinist.

Și, pentru această dominație mondială, China avea nevoie de un instrument eficient de propagandă, care să convingă popoarele oprimate de capitalism că salvarea lor poate veni doar de la Beijing.

Instrumentul cel mai important de propagare a ideilor comuniste în afara Chinei este programul Institutelor Confucius, înființat în anul 2004, pentru popularizarea limbii și culturii chineze, prin marile campusuri universitare din Occident și din toată lumea.  

Institutele Confucius au preluat practic funcțiile știute ale centrelor culturale sovietice.

Ele sunt centre de propagandă, zone de recrutare și transmitere a informațiilor de la și către Beijing ale serviciilor secrete chineze și Partidului Comunist Chinez. Institutele sunt orientate în special către studenții, profesorii și, în general, către intelectualii non chinezi din țările unde sunt amplasate aceste institute. Nu au fost lăsați în pace nici studenții chinezi care studiază în afara țării lor – aceștia sunt chemați să participe la ședințele organizațiilor comuniste, sub comanda instructorilor de partid trimiși din China chiar în campusurile universitare unde studiază.

Institutul Confucius are în momentul de față peste 500 de filiale în toată lumea și numărul acestora crește, în continuare, rapid. Chiar dacă intenția Partidului Comunist Chinez, de a folosi rețeaua Confucius ca armă propagandistică, a fost deja oficial lămurită de anchete de presă ori ale FBI, ale căror concluzii au fost prezentate în Congresul american, cei de la Beijing merg înainte cu investiția în masivul proiect, fără să dea vreun semn de timiditate.

Și de ce nu ar face China asta? URSS a reușit să opereze zeci de ani în Occident, adică practic pe teritoriul inamicului ideologic și nu numai, în condițiile în care, începând de la Mc Carthy, nu mai era un mare secret faptul că sovieticii aveau agenți de propagandă în majoritatea centrelor universitare din Statele Unite și din Europa, în presă, în lumea culturală …

Așadar China își poate continua activitatea propagandistică fără să își facă probleme prea mari, în ciuda faptului că intențiile i-au fost făcute cunoscute deja.

În luna februarie a acestui an, directorul FBI, Christopher Wray, a prezentat un raport fața Comisiei pentru Intelligence a Senatului, în care este explicat felul în care statul chinez folosește filialele Institutului Confucius din universitățile americane pentru a face propagandă comunistă, antiamericană, dar și pentru a colecta informații despre programele științifice din universitățile americane. Christopher Wray a mai spus și faptul că:

naivitatea din sectorul academic american exacerbează acesta problemă…

Un număr de universități americane, printre care University of Chicago și Pennsylvania State University încetaseră deja orice colaborare cu filialele Institutului Confucius încă din anul 2014, dar sunt o mulțime de universități americane care nu au nici o intenție să renunțe la finanțarea masivă din partea guvernului chinez, care vine la pachet cu acceptarea fără prea mari rezerve a activității Institutului Confucius.

„Stockholms universitet” din Suedia, „Université de Lyon” din Franța și McMaster University din Canada, sunt alte universități care au sistat orice colaborare cu Institutul Confucius.

Merită menționat și faptul că și în România sunt, de câțiva ani, câteva filiale ale Institutului Confucius: la Universitatea București, la Universitatea Transilvania din Brașov, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj.  

În „Dilema veche” din decembrie 2017 a fost publicat articolul „Un loc al excelenţei şi rafinamentului. Institutul Confucius din cadrul Universităţii din Bucureşti”, care nu mai are nevoie de nici un comentariu.

Ce poate însemna asta? Printre altele și faptul că, anii care vor urma, vom putea vedea și la noi în țară, din ce în ce mai des, apărători publici ai cauzei Chinei comuniste, concurând ori colaborând cu cei ai rușilor, care ne sunt atât de bine cunoscuți…

ACP

„Știi, nu prea mai discută nimeni cu mine…” O amintire, dureroasă, cu Doina Cornea

0

O amintire trimisă ILD de Adrian Boilă, unul dintre copiii venerabilului preot greco-catolic Matei Boilă. La Cluj, în anii cei mai negri ai dictaturii, familia părintelui Matei Boilă i-a fost alături Doinei Cornea.

Dragă G.,

Încerc să răspund solicitării tale de a scrie ceva despre doamna Doina Cornea.

Am încercat să rememorez o întâlnire, o întâmplare, respectiv o părticică din relația personală pe care am avut-o, ca adolescent, cu dumneaei. Multe amintiri s-au estompat până într-atât încât acum nu mai reprezintă decât mici crâmpeie, deloc coerente și nemeritând a fi așternute pe hârtie.

Există, totuși, o amintire care mi-a rămas destul de bine întipărită în minte. Este o amintire care sunt sigur că nu i-ar face plăcere doamnei Doina Cornea să o audă vehiculată în public.

Discreția doamnei Cornea, sensibilitatea ei și dorința de a nu răni pe cineva sunt tot atâtea motive pentru care nu am găsit în interviurile memorialistice ale dumneaei nimic din care să transpară realitatea dureroasa a unor comportamente (prea!) umane la sfârșit de dictatură. O realitate pe care aceasta amintire o surprinde cu tristețe.

După cum știi, eram vecini și prieteni (de familie) cu doamna Doina Cornea. De asemenea, îți amintești, desigur, de metoda alimentelor pe cartelă pe care regimul dement al lui Ceaușescu o încetățenise  încă de prin 1982.

Așa că, într-o dimineață, înarmat cu cartelele familiei, am urcat Calea Turzii spre Alimentara care ne furniza lunar bruma de produse. Pe la jumătatea drumului m-am intersectat cu doamna Doina Cornea care cobora încetișor dealul. M-am oprit, am salutat-o, după care a început o discuție banală ca între un adult ajuns în pragul bătrâneții și un adolescent grăbit și nerăbdator. De aceea, am fost puțin mirat atunci când…

… brusc, doamna Doina Cornea mi-a mărturisit:

„Ce bine îmi pare că discutam și schimbăm o vorbă!”

Am rămas oarecum contrariat, așa că doamna Cornea a continuat ușor stânjenită:

„Știi, nu prea mai discută nimeni cu mine”.

După câteva momente m-am despărțit de doamna Cornea, fără însă să conștientizez grozăvia din spatele acestor cuvinte de sfârșit de conversație. Mult mai târziu, am realizat drama și suferința produsă de « ai ei ».

Se spun multe în aceste zile despre lupta și suferința doamnei Cornea. Se vorbește de unicitatea acțiunilor ei de împotrivire în fața unui regim totalitar, de izolarea la care a fost supusă de Securitate și Miliție, dar prea puțin despre singurătatea în care am aruncat-o noi, cei aflați de aceeași parte a baricadei, din cauza lașității noastre. În loc să-i fi diminuat suferința, prin gesturi (mici) de solidaritate, i-am mărit-o prin fricile și lașitățile noastre.

Aceasta amintire nu tocmai frumoasa spune multe despre sacrificiul asumat al doamnei Doina Cornea. Și, din păcate, spune multe și despre degradarea morală în care ne-a adus dictatura comunistă.

Ar fi nedrept să închei fără a aminti aici că a fost, totuși, cineva care nu a părăsit-o și a susținut-o în toți acei ani întunecați.

Mă refer la Tintin (Leontin, fiul doamnei Doina Cornea), care și-a urmat mama inclusiv în anchete și închisoare.

Fără a diminua unele gesturi de solidaritate, venite (răzleț) din țară și străinătate, cred că iubirea și susținerea lui Tintin au fost decisive în această încleștare inegală între Bine, întruchipat de o ființă plăpândă, și Răul sub forma unui stat totalitar și abuziv.

« Că eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat.
Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit ».
Epistola a II-a Timotei, 4, 6-7

Dumnezeu să o ierte și să o odihnească!

Adrian Boilă

O victimă a culturii morții: Terri Schiavo (România liberă, 2005)

0
Terri Schiavo în 2003

Americanca Terri Schiavo a fost ucisă, din ordin judecătoresc, în 2005, prin înfometare și privare de apă. Un articol pe care l-am scris în 2005 pentru România liberă. Terri a fost deconectată de la tubul care o hrănea și hidrata în 18 martie 2005. A murit două săptămâni mai târziu, în 31 mai 2005.

Acest caz a deschis calea către exemple cutremurătoare în care judecătorii se joacă de-a Dumnezeu, precum cazurile CEDO – Vincent Lambert în 2015 (despre care a scris pentru ILD Andreea Popescu) și cel din aceste zile al micuțului Alfie Evans condamnat de judecătorul instanței supreme din Marea Britanie – Anthony Hayden.

Pinellas Park (Florida) are 45 de mii de locuitori. În medie, se înregistrează două crime pe an în oraș. Cu siguranță, uciderea prin înfometare a lui Terri Schiavo nu va fi adăugată la statistici. De acum, moartea prin înfometare e cu voie de la judecător.

Zorii unei Noi Ere mijesc din Pinellas Park.

Prevestesc vremuri în care poți fi lăsat să mori de foame și de sete pentru că nu poți spune „Mi-e foame!”, ori „Mi-e sete!”, nici măcar nu poți arăta că vrei să trăiești.

Vremuri în care poți fi ucis prin înfometare pentru că așa vrea soțul (care știe că ești o plantă, are de încasat o despăgubire de malpraxis și poate spune că de fapt dorința ta era să mori), pentru că așa vor un avocat bine plătit și judecătorul transformat în călău. Terri Schiavo nu a mai primit hrană sau apă de mai bine de zece zile.

Duminică, de Paștele Catolic, soțul lui Terri Schiavo (care, de altfel, trăiește cu altă femeie cu care are doi copii) s-a îndurat să-i permită unui preot să o împărtașească pe Terri. Terri Schiavo nu a putut înghiți ostia transformată în Trupul lui Hristos. Avea limba uscată. A fost împărtășită doar cu vin.

Disperarea mamei lui Terri (care vrea să fie lăsată să-și îngrijească fata) ar trebui să ne cutremure:

Dacă cineva ar lăsa un animal să moară de foame, ar ajunge la pușcărie.

Așa e.

Lașitatea doctorilor e, și ea, cutremurătoare: pacienta moare în spitalul lor pentru că, la cererea soțului, un judecător a decis să o decupleze de la tubul care o hrănea.

Și nici un doctor nu a îndrăznit să intervină. Să spună că Jurămantul lui Hippocrat poate fi mai presus decât nebunia judecătorilor.

Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa, nu voi da unei femei un remediu abortiv.  

Stupefiază ipocrizia acelora care promovează moarte prin inaniție a lui Terri Schiavo.

Sunt indignați că guvernul federal și statul Florida – președintele Bush și fratele său, guvernatorul Jeb Bush – încearcă să dea peste cap decizia judecătorilor, că vor ca biata femeie să fie din nou conectată la tubul care o alimentează. Statul se amestecă în chestiuni private, acuză apostolii culturii morții.

Sunt cam aceiași oameni care aplaudau intervenția administrației Clinton în cazul Elian Gonzales, puștiul luat cu forța de guvernul federal din custodia familiei din SUA și expediat înapoi în raiul comunist al lui Fidel Castro.

Dar peisajul este incomplet. Duminică l-am văzut pe Sfântul Părinte Ioan Paul II în agonie. A încercat să rostească binecuvântarea și nu a putut. A făcut semne de durere și de disperare. Papa putea să stea ascuns. Își putea ascunde durerea și neputința. Nu o face. Din contră, își poartă agonia în fața ecranelor. Nu poate să mai vorbească, dar vrea sa ne facă să înțelegem ceea ce nu au înțeles cei care i-au decis soarta lui Terri Schiavo. Că viața e sfântă din momentul concepției și până la moarte, că trebuie apărata, păstrată și prețuită.

Poate apostolii culturii morții vor avea câștig de cauza, iar Terri Schiavo va sfârși de foame și de sete. Dar aceasta „victorie” a lor va provoca repulsia celor care cred că civilizația occidentala este întemeiată pe valorile creștine, va trezi conștiințe adormite.

Prin acest caz extrem de mediatizat, misiunea apostolilor culturii morții, fanaticilor avortului și eutanasiei s-a dezvăluit în toată hidoșenia.

Articol publicat în România liberă, în 29 martie 2005 (și recuperat prin Hotnews.ro)

„Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (I): o carte ce putea fi utilă

6

În perioada interbelică aproape toată lumea civilizată gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră deja în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. În Europa de Est, au existat oameni care nu s-au lăsat seduşi de teorii extreme şi nu s-au plecat în faţa criminalilor şi nebunilor. Ei sunt astăzi uitaţi sau calomniaţi. Universităţile, presa şi editurile îi răsfaţă pe extremişti. Când se anunţâ vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul înţelepţilor este diminuat, iar cel al extremiştilor şi compromişilor e amplificat. În condiţiile actualului război informaţional, această modificare a proporţiilor are o importantă semnificaţie politică.

Sfarşitul Primului Război Mondial a adus schimbări majore ale hărţii Europei, dezorientare, tensiuni, violenţă şi răspândirea unor teorii nebuneşti care dispreţuiau persoana umană şi viaţa şi proclamau atingerea paradisului terestru prin triumful voinţei omului şi al ştiinţei. În acelaşi timp, multe pături sociale au atins un nivel de viaţă mai bun, schimburile diplomatice şi culturale s-au aplificat foarte mult, artele au devenit accesibile maselor, care au putut să se bucure de ele, dar au şi fost manipulate prin ele. Reproşăm celor dinaintea noastră că nu erau pregătiţi nici pentru înfrângere, nici pentru victorie, nici pentru criza economică şi nici pentru alte transformări care au avut loc în perioada interbelică, deşi ne e foarte greu de precizat cam ce pregătiri se puteau face.

„Când votezi, schimbi numele celor din cabinet. Când împuşti, dai jos guverne, inaugurezi epoci noi, aboleşti vechile orânduiri şi stabileşti altele noi.” – G.B. Shaw

Embed from Getty Imageswindow.gie=window.gie||function(c){(gie.q=gie.q||[]).push(c)};gie(function(){gie.widgets.load({id:’2GidqqNxSWh3lsMnBbuPCw’,sig:’HtPTRlfn17Fy9UaajJVUDdomTpsCVZZjY8w6_9clO0c=’,w:’387px’,h:’594px’,items:’542656385′,caption: true ,tld:’com’,is360: false })});

Dacă anticiparea evenimentelor şi a consecinţelor lor nu era posibilă, cu siguranţă se putea face mai mult în ce priveste răspândirea ideilor eronate. În perioada interbelică lumea civilizata gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. Deşi numai naziştii au pus în practică eugenia cu preţul vieţii a milioane de oameni, această teorie nu era respinsă în lumea civilizată. Cu toate că numai ruşii trecuseră la aplicarea marxismului şi că toată lumea putea să vadă că în practică aceasta însemna măcel, foamete, NKVD, Gulag şi minciună, mulţi au văzut în sistemul de tip sovietic o lansare spre spre modernitate. În Europa de Est, au existat oameni de seamă care nu s-au lăsat ispitiţi de teorii extreme şi nici nu şi-au plecat capul în faţa criminalilor psihopaţi. Astăzi ei sunt uitaţi sau calomniaţi. Iuliu Maniu, Milada Horáčková şi Witold Pilecki sunt trecuţi sub tăcere sau chiar terfeliţi, în timp ce extremiştii sunt răsfăţaţi de universităţi, edituri şi presă. Când se anunţă vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul extremiştilor şi compromişilor e amplificat, iar cel al înţelepţilor şi al curajoşilor este diminuat, sub acuzaţia prostească de a fi permis ascensiunea radicalilor, ca şi cum aceasta era eroarea lor personală, nu o vulnerabilitate cunoscută şi asumată a democraţiei. Sub pretextul că de la radicali oricum nu se aşteaptau la mare lucru, noile tribunale ale experţilor îi acuză înca o dată tot pe cei care au plătit verticalitatea atitudinii lor cu libertatea sau chiar cu viaţa, confirmând astfel sentinţele tribunalelor populare din anii 50.

Istorie şi memorie: nazism, comunism şi rezistenţă în Austria

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de la Anschluss – anexarea Austriei de către Germania nazistă, la 11-13 martie 1938. Cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg, care preluase conducerea guvernului după asasinarea lui Engelbert Dolfuss, a fost forţat să demisioneze. La scurt timp, a fost arestat de Gestapo şi dus în lagăr, de unde a fost eliberat de americani şapte ani mai târziu. Armata germană a fost foarte bine primită de populaţie şi atmosfera generală în acele zile a fost de mare entuziasm. Austriecii, mai ales după înfrângerea comună din Primul Razboi Mondial, aveau sentimente fraterne faţă nemţi. Ideile naziste pătrunseseră demult şi fascinaseră o mare parte din populaţie, pe fondul dezorientării şi dificultăţilor materiale de după război şi al unui mediu politic agitat, chiar violent.

Primirea lui Hitler în Austria, martie 1938

După Anschluss mulţi austrieci s-au grăbit să pătrundă în structurile puterii şi să recupereze decalajul faţă de nemţi, astfel că s-au înscris în numar mare în NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German), au devenit membri SS sau au colaborat la arienizarea economiei. După ce Austria şi-a recăpătat independenţa, în 1955, trecutul nazist al ţării a rămas mai mult în contul nemţilor, iar austriecii au fost priviţi mai degrabă ca victime sau rezistenţi, chiar dacă nu toată Austria avusese opţiunile politice ale familiei von Trapp din filmul Sunetul Muzicii (1965).

Am putea să ne oprim aici cu prezentarea situaţiei, sau am putea, totuşi, să adaugăm că Schuschnigg nu prea a avut de ales şi nu putea conta pe vreo susţinere din afară. Italia îl sprijinea pe Hitler, democraţiile vestice semnalaseră că nu se vor opune unirii dintre Germania şi Austria, iar mediul politic austriac era foarte puternic dezbinat între socialişti, pronazişti şi conservatori. Schuschnigg a anunţat un referendum care ar fi dat posibilitatea alegerii sau respingerii unirii cu Germania, însă acesta nu a mai avut loc tocmai datorită Anschluss-ului. Foarte probabil, acel referendum ar fi arătat că deşi austriecii erau filogermani nu voiau să se contopească cu Germania (ceea ce probabil bănuia şi Hitler). Cu toate că a făcut parte din Reich, în Austria a existat o mişcare de rezistenţă antinazistă. După capitularea Germaniei, Austria a fost administrată de ţările armatelor învingătoare. În 1955, URSS a devenit dispusă pe neaşteptate să accepte independenţa Austriei în schimbul angajamentului acesteia de a rămâne neutră. Înainte de a părăsi Austria, SUA, Regatul Unit şi Franţa au renunţat fără condiţii la toate proprietăţile şi drepturile pe care le aveau ca despăgubiri de război. URSS a primit drept plată pentru restabilirea independenţei ţării 150 de milioane de dolari pentru fostele întreprinderi germane confiscate pe care Austria le-a răscumpărat de la Administrația Proprietății Sovietice, 2 milioane dolari pentru activele germane confiscate ale companiei de transport fluvial Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft şi 10 milioane de tone de ţiţei pentru câmpurile petrolifere austriece şi rafinăriile care fusesera pradă de război sovietică.

Din nou, am putea să ne oprim aici sau am putea să amintim că, până la Gorbaciov, URSS nu a părăsit de bunăvoie vreo ţară ocupată şi că de la sfârşitul războiului până în 1955 fuseseră ratate zeci de reuniuni în care s-a discutat soarta Austriei.

În ciuda acestui fapt, austriecii s-au rugat pentru ţara lor la Maica Domnului. În 1955, unul din zece austrieci se ruga zilnic rozariul pentru întoarcerea păcătoşilor, pace în lume şi libertatea Austriei. Primii miniştrii Julius Raab şi Leopold Figl, însoţiţi de membri ai cabinetului, au participat la procesiuni cu rozariul şi lumânări în mâna.

Julius Raab şi Leopold Figl la procesiuni, 1953, Viena

În aprilie 1955, ruşii au anunţat că vor pleca, iar în octombrie ultimul soldat sovietic a părăsit ţara. La Viena şi în toată Austria au avut loc procesiuni de mulţumire la care au participat sute de mii de oameni. Julius Raab a spus ulterior că “dacă nu ar fi fost atâtea rugăciuni, dacă atâtea mâini din Austria nu s-ar fi împreunat în rugăciune, probabil că nu am fi reuşit. De atunci, în septembrie, în fiecare an, austriecii se adună pentru a mulţumi Maicii Domnului. De altfel, ei participă în număr mare şi la alte pelerinaje, de exemplu la Mariazell sau Lourdes. Lumea ştie că unii austrieci au fost nazişti şi că altii au rezistat naziştilor, însă foarte puţini ştiu că Austria a trecut razant pe lângă comunism.

Militari austrieci în pelerinaj la Lourdes / sursa
Pelerini la sanctuarul de la Mariazell din Austria / sursa

Ar mai fi încă multe de spus, dar nu putem să intrăm aici în toate detaliile. E de reţinut că istoria poate fi relatată în multe feluri şi că, deşi posibilităţile de cercetare au fost mult ameliorate în ultimul timp, accesul general la informaţii nu a făcut trecutul mai accesibil publicului.

Informaţii care să schimbe semnificativ ce se ştia până acum apar rareori, dar trecutul rămâne încâlcit. Istoria e dezagreabilă pentru tineri, neglijată de adulţi, care îşi închipuie că se pot concentra asupra viitorului fără să ştie ce a fost înaintea lor, iar bătrânii nu se regăsesc în descrierile recente ale vremurilor pe care le-au trăit. La şcoala nu se învaţă istorie în mod satisfăcător şi ce se prezintă în mass media este total haotic. Experţii s-au izolat, vorbesc o limbă inaccesibilă, favorizează detaliile şi informaţiile voluminoase în detrimentul sintezelor şi al prezentării inteligibile a contextului şi deseori se lansează în comentarii şi interpretari pe care nu le separă clar de cercetarea propriu-zisă. Omul obişnuit este obligat prin lege să asume ce au făcut cei dinaintea lui, însa trecutul nu îi este accesibil decât dacă face eforturi personale foarte intense.  

sursa
sursa

O perspectivă radical seculară şi elitistă

Anschluss-ul, plecarea rusilor din Austria şi percepţia generală asupra lor mi-au venit în minte pentru că în zilele în care se împlineau 80 de ani de la intrarea lui Hitler în Austria a fost lansată la Bucureşti cartea Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt. Publicată recent de Humanitas, lucrarea este o traducere cu adăugiri a unui text publicat în limba germană (Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, Paul Zsolnay Verlag Wien 2016).

Până acum, cartea nu a produs confruntări semnificative de idei. În interviurile şi articolele de promovare a cărţii, net favorabile autorului, cum era şi normal, acesta este lăudat sau chiar solicitat să dea sfaturi, însă nu i se pun întrebari, nu zic “de încuietoare”, dar cât de cât interesante. Nu a existat şi nici nu am speranţa că va exista o dezbatere reală cu cei care nu împărtăşesc punctul de vedere al autorului, ceea ce e un eşec explicat doar parţial de stufoşenia cărţii (şi de preţul aproape prohibitiv), cât mai ales de secularismul său radical (şi cam ignorant), care nu are darul de a stimula dialogul cu cineva care ia credinţa în serios.

Lucrarea prezintă multe date importante şi interesante, însoţite de numeroase citate, oferind într-un singur loc numeroase informaţii despe evoluţia, contextul familial şi activitatea publică a lui C.Z. Codreanu. Autorul subliniază, ca mulţi dintre admiratorii Capitanului, aura acestuia, imaginea, senzaţiile pe care le producea publicului, latura mistică la care aspira discusul său, şi conectează, cam tras de păr, impactul liderului legionar şi al mişcării sale cu dificultăţile legate de crearea României Mari, de lipsa de educaţie a poporului şi de dezorientarea sa spirituală. Din păcate, deşi informaţiile sunt numeroase şi multe observaţii sunt interesante, interpretările rămân subiective, tributare politicii istorice germano-ruse.

Căpitanul a fost inegal şi contradictoriu, a omorât el insuşi şi a stimulat violenţa, a impresionat simţurile, a trezit speranţe, a organizat şi mobilizat tineri, dintre care unii s-au simtit întăriţi şi îndemnaţi la bine. Mai întâi violent, apoi şi ascet, justifica violenţa prin robia dată de păcatul strămoşesc, pe care creştinii cred că pot să îl învingă. Visa la o religie unificatoare, în timp ce adepţii se considerau ortodocşi „puri”. Avea priză la public şi apariţiile sale erau memorabile, însa nu era un intelectual de anvergură, nici un mare orator, iar ideile Mișcării Legionare nu erau închegate şi nu au fost transmise unitar, nici în perioada de înflorire a ML, nici după aceea. Oricât am încerca o reductio ad Hitlerum, mişcarea Căpitanului, în culmea succesului (şi foarte aproape de cântecul său de lebadă) nu a atins mai mult de 15,58% şi nu a propus ceva practic şi viabil, politic sau economic.

Lucrarea e victima unei viziuni elitiste, care împiedică o bună cunoaştere a mediului românesc, predominant rural. Oamenii simpli sunt consideraţi în bloc, din oficiu, lipsiţi de educaţie şi orientare, ceea ce nu e exact. Nu trebuie să fii etnolog ca să ştii că un ţăran vrednic, fără diplome, nu e un prost, ba chiar are cunoştinţe foarte variate, de la cultura cerealelor, construcţia caselor şi a acareturilor din gospodarie, la realizarea obiectelor de menaj, creşterea animalelor, meteorologie, îngrijirea bolnavilor, literatura populară, noţiuni biblice etc. Dacă autorul ar fi auzit de Şcoala Gustiniană, poate ar fi înţeles aceste lucruri. Dacă ar fi citit o literatură carcerală mai amplă, ar fi văzut că şi în puşcăriile comuniste omenia, tăria morală şi înţelepciunea nu au depins de numărul de diplome. Oameni simpli, ca Moise Anculia sau Memet Mende, au făcut faţă unor securişti experimentaţi şi au fost prieteni cu intelectuali de marcă.

O bibliografie voluminoasă şi cam selectivă

Cartea începe cu un citat lung dintr-o cuvântare a lui Ion Codreanu din octombrie 1916, pe care tatăl viitorului Căpitan a rostit-o în faţa soldaţilor, când trupele Puterilor Centrale încercau să penetreze liniile româneşti în Carpaţii Orientali. Cuvântarea este „de modă veche”. A fost rostită acum peste 100 de ani, de un orator bun şi foarte temperamental, în faţa unor soldaţi cărora li se cerea să meargă la moarte pentru ţară. Temele abordate de Codreanu-tatăl sunt cam amestecate, dar clasice, nu conţin ceva frapant de suspect pentru acel timp. Mulţi conducători militari, din România sau din alte ţări, în timpul Primului Război Mondial sau în alte războaie, au amintit în cuvântările lor de strămoşi, de ţară, de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se inventaseră încă power-point-urile şi soldaţii erau convinşi de dreptatea cauzei lor prin ce le spuneau superiorii lor.

Într-adevar, Ion Codreanu se adresează înaintaşilor morţi cam melodramatic şi insistent. Acest pasaj poate indica un embrion de cult al morţii pe care îl va avea mai târziu legionarismul, ceea ce este cu siguranţă o problemă, care trebuie să fie scoasă în evidenţă şi discutată, dar cu simţ cu adevărat critic, în sensul etimologic al cuvântului, adica judecând, separând, făcând diferenţe. Autorul însa conchide simplist că „discursul lui Ion Zelea Codreanu nu ilustra nimic altceva decât crezul naţionalismului românesc”, aşadar pune în aceeiaşi oală discursul amintit cu alte discursuri politice din epocă. Cele din preajma Unirii, de pildă, intră cu siguranţă în această categorie. Diferenţele nete sunt la nivel de structură, stilistică şi calitate, nu în ce priveşte menţionarea valorilor creştine, a idealurilor naţionale sau a jertfelor înaintaşilor, care constituie dovezile compromiţătoare în ochii autorului. De altfel, termenul România Mare este folosit în toată cartea în mod inacceptabil, în sensul unei poveri care ne depăşeşte politic şi administrativ, sau, în majoritatea cazurilor, în înţelesul pe care i l-a dat liderul ML sau slujbaşii temelor securiste de propagandă, precum C.V. Tudor.

Autorul a consultat conştiincios, nemţeşte, un număr mare de surse, începând de la o foarte lungă listă de autori de limbă germană până la documentaţie despre Maglavit, însă trece peste opiniile pe care le aveau democraţii despre Capitan şi ML. Nu i-a citit pe Wilhelm Fielderman şi pe Rabinul Şef Alexandru Şafran, liderii comunităţii evreieşti. Vorbeşte mult despre relaţia dintre Maniu/PNŢ si Capitan/ML, dar în afară de surse de informare generale, nu a citit decât un singur ţărănist, pe Zaharia Boilă (care este vulnerabil). Nu ştie sau nu i se pare demn de reţinut ce spun alţii. Prezintă pactul de neagresiune dinainte de alegerile din 1938 mai degrabă ca o afacere între legionari şi PNŢ, neglijând că la acesta au aderat şi alte formaţiuni: liberalii lui Gh. Brătianu, Partidul naţional-agrar (Argetoianu), PSD (Jumanca), Partidul evreiesc (Filderman), Partidul ţătănesc maghiar (Retti), PNL (Dinu Brătianu). În toată cartea încurcă alianţa electorală, care presupune o înţelegere bazată pe elemente de politică comună, cu pactul de neagresiune, care înseamnă doar angajamentul luat de semnatari de a nu se ataca între ei. Noţiunea de pact de neagresiune este clasică, nu e invenţia lui Codreanu şi Maniu. (În timp de război, un pact de neagresiune e încheiat între beligeranţi din tabere opuse, nu între aliaţi.) Cartea trece uşor peste cifrele rezultate din alegerile din 1938 (PNL 35,92%, PNŢ 20,4 %, Totul pentru ţară – legionarii 15,58%, Partidul Naţional Creştin – O. Goga 9,15%, Partidul Maghiar 4,43%, PNL Brătianu  3,89%, Partidul Ţărănesc Radical 2,25%, Partidul Agrar 1,70%, Partidul Evreiesc 1,42%, Partidul German 1,42%, Partidul Social Democrat 0,94%). De altfel, în general, lucrarea nu e foarte precisă cu cifrele şi nu oferă o imagine clară asupra numărului de membri sau simpatizanţi ai Căpitanului. Ni se spune că la o anumită reuniune au fost participanţi de ordinul a „n” zeci/sute/mii de oameni, dar nu se ştie câţi membri şi simpatizanti avea ML pe ani, regiuni etc. E posibil ca surse sigure asupra cifrelor să fie greu de găsit dar în acest caz generalizările devin imprudente şi nu sunt demne de încredere.

În lucrare apare ceea ce poate fi privit ca apropieri dintre Maniu/PNŢ şi Căpitan, dar nu se prezintă explicit criticile aduse legionarilor de către PNŢ şi invers. Le putem deduce doar dacă ştim care era situaţia. Aş nota doar că dacă, în 1938, Maniu ar fi fost aliat cu Codreanu, după 23 august 1944 (şi dupa 1989), PNŢ-ul nu ar fi pus condiţii referitoare la înscrierea legionarilor în partid.

PNŢ-ul este prezentat ca o entitate duală, care conţinea două formaţiuni distincte, una burgheză conservatoare transilvăneană şi alta socialist-agrară în Vechiul Regat. Maniu şi Mihalache sunt prezentaţi tot timpul pe poziţii separate, ceea ce nu corespunde realităţii, chiar dacă, aşa cum ştie toată lumea, au existat deosebiri de vederi importante între cei doi. Dacă preşedintele şi vicepreşedintele PNŢ făceau politici diferite când partidul era liber, cum a putut atunci partidul să rămână unit şi să reprezinte ceva în timpul în care a fost intrezis de Carol al II-lea şi, mai ales, cum a putut să contribuie apoi, cu nemţii la Bucureşti, la actul de la 23 august 1944?

E normal să credem că unitatea dintre Maniu şi Mihalache a apărut brusc în timpul razboiului sau după acesta şi, în mod paradoxal, a rămas neschimbată? Sau e mai normal să ne gândim că cei doi lideri ţărănişti au fost de la bun început oameni de onoare, cu personalităţi puternice şi diferite – din fericire! – care nu s-ar fi unit şi nu ar fi rămas uniţi dacă nu împărtăşeau aceleaşi principii politice?

Lămuriri care încurcă în loc să clarifice

Pentru a face cunoştinţă cititorului cu persojajele menţionate mai frecvent în carte, autorul propune o Dramatis Personnae. Nu am înţeles de ce a ales această formulă, pentru că nu prezintă saftisfăcător personalităţile enumerate, care, de altfel, nu sunt prezentate clar nici în corpul lucrării.

Iuliu Maniu este prezentat drept ”politican de frunte din Ardeal”, “figură centrală” a PNŢ şi prim ministru. (Ionel Brătianu (1864-1927) este prezentat tot ca „figură centrală”, în timp de Dinu Brătianu (1866-1950) ca „politician şi preşedinte” liberal, deşi ambii au fost preşedinţi ai PNL.) Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea României Mari, a fost preşedintele Partidului National Ţărănesc şi liderul naţional recunoscut al rezistenţei antifasciste şi anticomuniste. Din descrierea autorului, un cititor german sau un hipster român, în cazul în care pun mâna pe carte, pot întelege ce doresc: că Maniu era un intelectual proeminent din care s-a inspirat mult politica PNŢ, sau că era preşedintele executiv, sau preşedintele de onoare, sau secretarul general, sau un lider judeţean cu multă personalitate şi influenţă. Nu apar informaţii despre activitatea lui Maniu dinainte şi de la 1918 sau de opoziţia sa faţă de dictaturile antonesciană şi comunistă.

Din textul cărtii aflăm că Iuliu Maniu avea „o orientare în viaţă pur burgheză”. Silviu Brucan, Avram Bunaciu  şi Alexandru Nicolschi l-ar săruta pe frunte pe Schmitt pentru că a lipit „ştiinţific” această etichetă pe numele preşedintelui PNŢ. Înţeleg că un universitar stângist de azi nu poate vedea altceva la liderul PNŢ şi, mai ales, e adevărat şi că politica PNŢ-ului avea multe elemente conservatoare, care s-au accentuat după venirea ruşilor şi chiar după 1989 (după cum am mai spus), însă acestea erau prezente atât la Maniu, cât şi la Mihalache. Amândoi erau creştini asumaţi, patrioţi, respectau tradiţiile, ţăranul ş proprietatea. Nu se poate judeca politica PNŢ exclusiv după gusturile celor de azi. Acum 70 de ani, PNŢ-ul era comparatat în politica românească cu PNL şi chiar cu conservatorii. În plus, se ştie că în ultimii zeci de ani centrul s-a deplasat mult spre stânga. Nu doar PNŢ-ul în întregimea sa (Transilvania împreună cu Vechiul Regat), ci şi alte formaţiuni care erau considerate de centru stânga înainte de război, sunt azi privite ca fiind conservatoare.

Liderii PNŢ proveniţi din Partidul Naţional Român (PNR) aveau, poate, traiul clasei de mijloc, dar nu erau burghezi, decât, cel mult, pentru securiştii din anii 50. (Toţi realizatorii principali ai României Mari au fost închişi, cu excepţia celor care au murit înainte de înfiinţarea puşcăriilor politice.) Ţărăniştii transilvăneni proveneau din mica aristocraţie, din intelectualitatea rurală şi din trărănime şi rămâneau ataşaţi de sat şi de ţărani şi după ce se îmbrăcau în “haine negre”, adică după ce işi luau o diplomă. Înainte de 1918, foarte puţini români transilvăneni trăiau în oraşe. Liderii PNR s-au născut cu toţii la sate şi reveneau acolo. Maniu işi petrecea o mare parte din timpul liber la Bădăcin şi, după cum relatează Camil Demetrescu, îşi păstrase „felul acela sfătos de a vorbi ca un ţăran cu tonul, întorsăturile şi vorbele ţărăneşti ale regiunii sale”. Ar fi fost de aşteptat ca autorul să facă diferenţa dintre burghezi, boierii din Vechiul Regat si nemeşii români transilvăneni.

Când se relatează modul în care Codreanu a pregătit alegerile în toamna anului 1937, autorul subliniază încă o dată diferenţa dintre Maniu şi Mihalache, şi, în treacăt, îi atribuie lui Maniu practici staliniste:  „liderii legionari trebuiau să acţioneze împotriva stângii şi a adepţilor Partidului Naţional Ţărănesc, menajând însă aripa din jurul lui Iuliu Maniu, întrucât acesta urma să-şi epureze partidul de forţele de stânga”. Cum adică Maniu urma „să-şi epureze partidul”!? Nu e acceptabil ca termenul „epurare” să fie folosit la întâmplare. Nu neagă nimeni că au fost plecări foarte sonore din PNŢ, dar a sugera că Maniu ar fi avut vreodată intenţia „să epureze” o anumită categorie de membri este o aberaţie demnă de Ion Cristoiu, care arată că autorul nu înţelege proporţiile lucrurilor sau că, poate, nu Căpitanul şi ML sunt problema sa majoră, ci Maniu şi PNŢ. (1. Chiar daca i se întâmplă să vorbească pozitiv de Maniu, Schmitt nu înţelege care sunt valorile la care Maniu ţinea cel mai mult. Preşedintele PNŢ nu ar fi vorbit niciodată negativ la modul general de România Mare şi de parlamentarismul românesc, nu ar fi acceptat amalgamări şi exagerări ale fenomenului legionar şi nici ideea că la baza dictaturii comuniste stă ML şi nu ocupaţia sovietică. 2. Indiferent cât de frumos ar vorbi despre Maniu pentru uzul publicului românesc, pentru „experţi” rămâne ce este scris în carte.)

Ion Mihalache e descris ca “una din figurile marcante a aripii de stânga” a PNŢ. În primul rând, Mihalache nu a fost „una din” figurile marcante ale PNŢ, ci chiar vicepreşedintele partidului. După moartea lui Iuliu Maniu (Sighet, 1953), Mihalache a fost considerat cel mai periculos rezistent anticomunist din România, fapt confirmat de desfiinţarea închisorii de la Râmnicu Sărat, a doua închisoare a elitelor, numai după moartea vicepreşedintelui PNŢ (1963). În al doilea rând, deşi era normal ca în anii 30 diferenţele dintre regăţeni şi transilvăneni să fie vizibile, nu e adevărat că PNŢ-ul ea un partid de stânga-dreapta. În ce an şi la ce alegeri a venit PNŢ-ul cu un program dublu, în care a propus măsuri conservatoare în Transilvania şi socialist-agrare în Vechiul Regat? De asemenea, nu se poate trece cu vederea unitatea cu adevărat de nezdruncinat dintre cei doi lideri taranişti. „Stângistul” Ion Mihalache nu ajungea la Râmnicu Sărat dacă se delimita de „conservatorul” Iuliu Maniu! Presiunile asupra lui Mihalache au mers până la o intervenţie a PF Iustinain Marina, „Patriarhul Roşu”, pe care Mihalache a relaltat-o, cu preţul pedepselor sălbatice ale lui Vişinescu: „A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!.  Nu mă aştept ca Oliver Jens Schmitt să înţelegă ce înseamnă aceasta.

Gasesc că explicaţiile din Dramatis Personnae sunt la limita onestităţii. Mă întreb ce pot înţelege din acest ghiveci cititorii versiunii germane a cărţii, care este mai sumară decât cea română. Parcă suntem într-o istorioară pe care o spunea un preot copiilor la orele de catehism: un om s-a dus să se spovedească şi a mărturisit a furat o sfoară. Preotul i-a dat câteva invăţături şi a vrut să îl dezlege, la care penitentul a adăugat că, de fapt, la capătul sforii era o vacă.

Cu binecuvântarea Rusiei, Cuba face din nou cu ochiul stângii occidentale

1

Moment inedit pentru întreagă lume comunistă, petrecut în Cuba -după 60 de ani de stăpânire absolută a lui Fidel Castro și apoi a fratelui său Raul- conducerea statului comunist a fost schimbată de bunăvoie, prin alegeri în Adunarea Națională, fără să fie înlocuit vreun decedat recent ori vreun mazilit al Cupolei comuniste.

Pregătit de ceva timp pentru a intra în rândurile conducerii de partid și de stat, noul președinte ales, „tânărul” Miguel Diaz-Canel, în vârstă de 57 de ani, a urcat pe rând treptele ierarhice, confirmând în timp conducerii comuniste că este potrivit să meargă mai departe către vârful piramidei administrației, până la numirea sa în postul de președinte al statului. Intrat de tânăr în rândurile partidului, a ajuns prim-secretar în provincie, apoi ministru al Educației, după care a fost promovat vice-președinte al Consiliului de Miniștri, înainte de a primi postul de președinte în Adunarea Națională. Raul Castro rămâne, în schimb, șef al Partidului Comunist din Cuba, care este desemnat de Constituția cubaneză „forță superioară de conducere a societății și statului”. Așadar Castro va rămâne cel mai puternic om în stat, dar schimbarea președintelui e un semn clar că dominația fraților Fidel și apoi Raul, începută din 1959, începe să fie slăbită de factorul natural, biologic, de vârsta foarte înaintată a lui Raul Castro.

Faptul că familia Castro începe să lase conducerea Cubei, nu înseamnă că urmează să se schimbe ceva în felul în care va fi condusă țara, câtă vreme noul președinte a fost special ales și pregătit de Raul Castro, tocmai datorită atașamentului demonstrat față de dogmele comunismului cubanez. După alegeri, în primul său discurs, Miguel Diaz-Canel a declarat că politica externă a statului va rămâne neschimbată, că va lupta împotriva forțelor capitaliste care vor încerca să destabilizeze regimul comunist. Noul președinte a promis că „revoluția continuă” și „modelul socialist va fi perfecționat”.

Felul în care va perfecționa modelul socialist și în care va aduce nota lui personală este cumva previzibil: Diaz-Canel este cunoscut pentru protecția pe care a oferit-o unui club LGBT și pentru simpatia arătată grupurilor de homosexuali militanți, așadar se așteaptă ca așezat în noul post să le ofere acestora deschidere și protecție sporită la nivel național. Mișcarea prezintă câteva avantaje clare: va liniști cât de cât grupul gălăgios al homosexualilor refugiați în Statele Unite, nemulțumiți de politica statului cubanez față de ei, practic de prigoana comunistă, apoi va conduce revenirea la una din temele mari ale comunismului clasic – libertinajul promovat și aplicat în primii ani ai Uniunii Sovietice. În privința asta, omul nu e tocmai un pionier: Mariela Castro (fata lui Raul Castro), care conduce CENESEX (Centro Nacional de Educación Sexual), luptă de ceva vreme împotriva „homofobiei” și „transfobiei” în rândul societății cubaneze. Doar partidul și poliția politică mai pot discrimina ceea ce poartă numele de minorități sexuale. Membră în Adunarea Națională, ea a reușit să obțină permisiunea legală pentru operațiile de schimbare de sex, făcute gratis, în anul 2008.

Mariela Castro, fiica lui Raul Castro, Havana, 10 mai 2014. Getty

Așadar Diaz-Canel va putea continua, din postul de președinte, politica lui Raul Castro si a fiicei acestuia – homosexualitate aprobată și subvenționată de stat, computere și telefoane mobile la liber (chiar dacă nu și le pot permite mulți), și mâncare pe cartelă…

Mâncarea pe cartelă e o tradiție comunistă de care Cuba nu s-a despărțit din anii ’60 până în zilele noastre, mâncarea fiind distribuită în baza unui program de raționalizare conceput de funcționarii statului. Libreta de Abastecimiento este actul în baza căruia cubanezii pot cumpără rațiile lunare de mâncare, dar și de cărbune, chibrituri, țigări… Până în 1991 se puteau cumpăra pe cartelă și jucăriile pentru copii, un copil având dreptul la trei jucării pe an. Apoi a urmat prăbușirea Uniunii Sovietice și statul cubanez nu și-a mai permis să se aprovizioneze cu jucării.

Raul Castro și-a exprimat speranța că noul președinte al țării va primi două mandate și va deveni succesorul său și la conducerea Partidului Comunist din Cuba, având convingerea că sub conducerea lui țara va continua să înainteze spre societatea comunistă visată de părinții fondatori ai comunismului.

Între țările care au felicitat Cuba au fost, cum era de așteptat, Rusia și China. Vladimir Putin l-a felicitat pe noul președinte, Miguel Diaz-Canel, dar i-a mulțumit și lui Raul Castro pentru anii de colaborare dintre Cuba și Rusia, iar președintele Xi Jinping a reafirmat prietenia dintre țara sa și Cuba și și-a exprimat interesul pentru întărirea relațiilor dintre cele două țări.

Din partea Departamentului de Stat al Statelor Unite, Heather Nauer a exprimat dezamăgirea țării sale și a numit alegerea noului președinte „nedemocratică„.

ACP

Beneficiile colaterale ale atacului asupra Siriei

0

foto: Erdogan și garda prezidențială a Greciei

Atacul coaliției formate din Statele Unite, Franța și Marea Britanie asupra Siriei a produs o aglomerare mare de avioane și vase de luptă, într-o suprafață deloc liberă, în care se înghesuiau deja mai multe armate bine echipate. Israelul, Turcia, Grecia, Cipru, Egiptul și chiar Rusia aglomerau deja partea estică a Mediteranei cu nave și echipamente de luptă aflate în stare de alertă cvasipermanentă. În condițiile astea, densitatea mărită suplimentar de navele și avioanele de luptă ale coaliției care a atacat Siria putea mări și mai mult îngrijorarea în zonă și nu numai. Mai mult, Turcia, Grecia și Cipru se află acum într-o dispută teritorială foarte periculoasă în Mediterana și au bună parte a echipamentelor militare împărțite între Marea Mediterana și Marea Egee. Turcia și Grecia au împreună, în zona Mării Egee, 67 de vase militare și 24 de submarine, 448 avioane de lupta echipate cu bombe inteligente ori ghidate. Pe cele două maluri ale Mării Egee, armatele de uscat ale Greciei și Turciei adună împreună 832 de tancuri grele și mai mult de 2500 de piese de artilerie mobilă, pentru o suprafață de graniță comună de mai puțin de 180 km. Asta în condițiile în care Grecia și Turcia sunt iarăși într-o situație foarte delicată, după o serie de incidente care au amplificat discursul violent al Turciei, ce dorește o rediscutare a granițelor comune și presează constant, arătând că, practic, nu se teme să deschidă conflictul militar.

foto: reuters

Dealtfel, de zeci de ani avioanele și navele militare turcești intră fără permisiune în spațiul aerian și maritim al Greciei, provocând reacția armatei grecești, tocmai pentru a deschide și a escalada un conflict care părea, zilele astea, din ce în ce mai aproape de declanșare.

Numai în 2017 au existat 3317 violări ale spațiului aerian grecesc și 1998 violări ale apelor teritoriale, din partea Turciei, de mult mai multe ori decât întâmpla în anii precedenți.
Kostas Grivas, care predă sisteme avansate de armament la Academia Militară Elena, spune că un conflict în zona ar produce, din cauza cantității imense de armament modern care se află acolo, daune comparabile cu cele ale unui război nuclear. La încercarea Greciei de a tempera și de a negocia, președintele Erdogan a răspuns cât se poate de agresiv, nelăsând nici o îndoială asupra intențiilor lui războinice. Invitat în Grecia pentru discuții, pe 7 decembrie 2017, acesta a cerut o rediscutare a Tratatului de la Laussane din 1923, care stabilea granițele dintre Grecia și Turcia, lucru fără precedent în relațiile dintre cele două țări. La asta, președintele Greciei Prokopis Pavlopoulos a răspuns că Tratatul nu e negociabil.

Și situația diplomatică s-a înrăutățit pe mai departe, urmând unor evenimente provocate de armata turcă. Astfel, în 12 februarie o navă a pazei de coastă a Turciei a lovit intenționat o navă a pazei de coasta aparținând Greciei, lângă Imia, niște insulițe nelocuite pe care Turcia le dorește și pentru care a fost foarte aproape să pornească o confruntare militară în 1996, când a trimis acolo o expediție a forțelor speciale. La acel moment, numai intervenția Statelor Unite a calmat situația.

Pe lângă asta, la sfârșitul lunii februarie doi militari greci au fost reținuți de armata turcă pentru o presupusă intrare a lor pe teritoriul Turciei. Pentru prima oară, acest gen de incident nu s-a terminat cu legitimarea militarilor greci și predarea lor către autoritățile grecești, ci cu arestarea lor în vederea prezentării în față unei instanțe din Turcia, pentru a fi condamnați. Atena a protestat, numindu-i pe cei militari ai săi „deținuți politici„.

Dar nu numai Grecia a avut de-a face cu agresivitatea crescândă a Turciei. Pe 9 februarie, cinci vase ale marinei militare turcești au împiedicat o platformă de foraj a companiei italiene ENI să înceapă lucrul la nord-est de Cipru, în apele sale teritoriale. Istambulul nu recunoaște zona economică exclusivă cipriotă și a declarat că va începe propriile activități de prospecțiune și foraj în zonă.

Ca răspuns la agresiunile Turciei, Consiliul European a dat o declarație fermă în care afirmă solidaritatea cu Grecia și Cipru și condamnă cu fermitate acțiunile ilegale din Marea Egee Estul Mediteranei. Statele Unite, de asemeni, au dat o declarație în care este recunoscut dreptul Republicii Cipru să își exploateze resursele în propria zonă economică exclusivă. Chiar așa stând lucrurile, se știe cât de mult ține Turcia la declarațiile de condamnare a acțiunilor sale și e clar că nu s-a lăsat intimidată de solidaritatea la nivelul declarațiilor, chiar venite din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite.

Numai că acum, cu aglomerația de vase militare americane, englezești și franceze din regiune, cu toată atenția îndreptată acolo, e clar că nu vrea nimeni probleme suplimentare în zonă. Turcia nu poate încerca acum nici o acțiune care să complice situația și să irite în același timp și Washingtonul și Londra și Parisul. Tot ce poate face este să aștepte, ceea ce înseamnă că, pentru moment măcar, Grecia și Cipru sunt în siguranță.

Facebook și Tencent, două modele de cenzură

0

Mult așteptata apariție a lui Mark Zuckerberg din ultimele zile, în față membrilor Congresului american, a liniștit, în sfârșit, spiritele și apoi piețele de capital din Occident. Acțiunile Facebook au primit o gură bună de aer după perioada de incertitudine și regresie declanșată de scandalul Cambridge Analytica. Asta și pentru că s-a văzut că derapajele de la dreptul la liberă expresie, că abuzurile și cenzura nu sunt trecute cu vederea în lumea liberă, că politica din ce în ce mai părtinitoare a celor care administează Facebook nu va putea fi tolerată la nesfârșit. De asemeni și pentru că Mark Zukerberg a apărut spășit în fața comisiei congresmenilor americani, unde și-a recunoscut parte din greșeli și a promis că va face ce îi stă în putinta să nu le mai repete și să repare ce se poate repara.

În timp ce ne-am obișnuit cu creșterea constanță a omniprezenței masivei rețele de socializare americană, și a influenței acesteia, a crescut concomitent și nemulțumirea generată de alunecarea evidentă spre stânga, cu toate practicile acesteia, a celor care o gestionează.

Și dacă vorbim de practici incorecte și de limitarea libertății utilizatorilor, merită să vedem cum arată și rețeaua celeilalte lumi, a Chinei comuniste. Tencent este echivalentul chinezesc al Facebook. La sfârșitul anului 2017, Tencent valora mai mult decât Facebook, printre altele și pentru că are controlul absolut asupra pieței din China. Control care nu se datorează unei superiorități evidente pentru consumatorul chinez de social media, ci datorită interdicției Facebook de a opera în China, unde mai sunt interzise și Google, Youtube, Twitter, internetul chinezesc arătând mai degrabă a intranet, fiind practic limitat la piața internă, atât de legislație, de controlul de partid și de stat, cât și de barieră culturală.

Alt fel, Tencent chiar are oferta mai diversificată decât Facebook, aproape miliardul de abonați având pe platforma chinezească, pe lângă serviciile știute la platforma paralelă americană, cele mai căutate jocuri ale momentului, posibilitatea de a transfera bani și de a plăti pentru bunuri și servicii, timp în care, prin aplicația WeChat deținută de Tencent, chinezii schimbă în fiecare zi peste 38 miliarde mesaje. Peste tot, în China, pot fi văzute codurile QR pentru plata prin WeChat, de la marile restaurante și magazine, la tarabele din piețe și chiar la unii cerșetori, pe stradă.

În condițiile astea e clar că statul totalitar chinez are în Tencent un instrument formidabil pentru controlul datelor personale ale cetățenilor săi și cenzurează atât cât e posibil fluxul de mesaje și informații. În ceea ce privește cenzura, două cazuri au avut mare notorietate. În primul caz, litera „N” a fost pentru o vreme interzisă în rețelele chinezești, după ce a fost clar că Xi Jinping intenționează să rămână președinte pe viață, pentru un număr de „n” mandate, iar utilizatorii internetului din China au reacționat exprimându-și crisptat dezacordul cu ajutorul literei interzise mai apoi.

Celălalt caz este al celor doi roboți pentru chat, BabyQ și Little Bing, simbolizați de un pinguin și o fetiță, care trebuiau să fie capabili de dialoguri distractive și să răspundă la întrebări legate de vreme și horoscop, dar care au început să răspundă nepotrivit pentru linia partidului la întrebări sensibile în China. Astfel, întrebată care e visul ei despre China, Little Bing răspundea: visul meu despre China e să plec în America! BabyQ, întrebat dacă iubește Partidul Comunist, răspundea simplu – nu! BabyQ și Little Bing fuseseră dezvoltați de Turing Robot și Microsoft…

Cei doi roboți au fost retrași de Tencent imediat ce au fost detectate abaterile de la discursul oficial al partidului comunist.

În China comunistă, Tencent funcționează ca un instrument foarte precis de supraveghere în detaliu și de influențare a populației asupra căreia se acționează constant pentru a o lipsi de liberul arbitru și de libertatea de acțiune, inutile în lumea imaginată și contruita de comuniști. Statul comunist impune asta cu forța.

În lumea liberă, fondatorii Facebook și bună parte dintre angajații cu vederi de stânga au încercat de asemeni să influențeze opiniile utilizatorilor, e drept, mult mai timid, favorizând discursul progresist și cenzurându-l pe cel conservator, dar asta a produs reacțiile publicului, ale piețelor și în final ale multor politicieni americani și britanici care doresc protejarea libertății de expresie și a datelor personale.

Cele două rețele comparabile, din lumi fundamental diferite, au ajuns să fie folosite împotriva interesului utilizatorilor lor, e drept, în proporții diferite – cei de la Facebook cedând inspitei de a interveni în formarea opiniilor și gestionarea datelor fără voia utilizatorilor, iar cei de la Tencent cenzurând sistematic, modificând și adunând toate datele posibile de la utilizatorii săi pentru a fi folosite împotriva lor, supunându-se astfel rigorilor statului comunist care nu acceptă liberă expresie și libertatea gândirii. Proporții diferite impuse de medii diferite, dar aceleași reflexe ale stângii de pretutindeni.

Încăpățânarea Poloniei a cruțat UE de o nouă umilință (articol din 2006, România Liberă)

0
Încăpățânarea lui Lech Kaczynski a dat peste cap planurle lui Putin de a semna în 2006 Acordul de cooperare cu UE

Vă amintiți de isteria declanșată contra președintelui Lech Kaczyński care a amenințat cu veto și a blocat negocierea unui nou Acord UE de Parteneriat și Cooperare cu Rusia?

Un exercițiu de memorie: era în 2006, înainte de invadarea Georgiei, dar imediat după uciderea Annei Politkovskaia, semnării cu Schroder a țevii prin Marea Baltică și otrăvirii lui Litvinenco.

Litvinenco era încă în viață la summitul de la Helsinki în care tot establishmentul UE își dorea cu ardoare să semneze cu Putin. Mai puțin Lech Kaczynski și lituanienii.

Dacă nu era amenințarea cu veto a lui Kaczynski și blocarea oricărei perspective pentru un Acord, negocierile UE-Rusia trebuiau să înceapă chiar în ziua în care avea să moară, la Londra, Litvinenco.

Așa a rămas UE fără frumusețe de acord… dar a fost cruțată de o umilință.

Un articol scris în 2006.


Încăpățânarea Poloniei a cruțat UE de o nouă umilință 

O Europă intolerantă față de cei care apără în continuare valorile care au format-o era gata să se predea țarului Putin.

Săptămânile care au precedat summit-ul UE-Rusia au fost stupefiante. Diplomația și birocrația europeană s-au năpustit asupra Poloniei, pe care au acuzat-o ca blochează începerea negocierii unui nou Acord de Parteneriat și Cooperare cu Rusia.

[acum 12 ani, în 2006, președintele Lech Kaczynski a amenințat cu veto și a blocat astfel începerea negocierilor UE cu Rusia pentru un nou Acord de Parteneriat și Cooperare]

Presiunea formidabilă asupra Varșoviei reflectă o perversă dorință a unei bune părți a establishment-ului UE de a ceda în fața diktatului rusesc. Și nu este rodul exclusiv al animozității elitei liberale europene față de conservatorii frați Kaczynski. Căci, în chestiunea relației UE-Rusia, gemenii polonezi Lech și Jaroslaw cântă chiar partitura Uniunii Europene: partitura „solidarității” atât de des – și uneori ipocrit – invocată de greii Europei. Solidaritate a statelor membre cu Varșovia în fața embargoului impus de Moscova asupra cărnii din Polonia (deși carnea poloneză este acceptată fără probleme pe piața UE). Solidaritate a statelor membre în chestiunea siguranței energetice a UE.

În problema energetica, secondată de Lituania, Polonia susține ceea ce Uniunea Europeană a susținut până acum: că Rusia trebuie să ratifice Carta Energiei. Tratatul prevede deschiderea către investițiile occidentale a sectorului rusesc de gaz și petrol, precum și accesul la conductele rusești. Carta mai e menită să asigure și că toate țările europene vor beneficia de un tratament egal din partea Rusiei. Moscova a semnat acest Tratat în 1998, dar nu l-a mai ratificat. După venirea lui Putin la putere, petrolul și gazul au devenit cele mai puternice arme ale politicii externe. Iar Rusia dorește relații directe, bilaterale, cu statele europene, negândindu-se nicidecum la un tratament egal sau la o negociere cu blocul UE. Și, până acum, Putin a avut câștig de cauză, ajutat fiind de nesăbuința cancelarului german Schroeder, care a decis unilateral să lege Germania de Rusia printr-o conductă prin Marea Baltică, scoțând astfel din joc Polonia, Estonia, Lituania și Letonia.

[ce naivitate, acum 12 ani credeam că e doar „nesăbuit” cancelarul Schroeder, nu și corupt]

Tot „europenește” vorbesc frații Kaczynski (dar și noile state membre din Estul Europei) și atunci când cer Bruxelles-ului ca mandatul de negociere a noului Acord cu Moscova să aibă și o parte politică, nu doar componentă economică. Până acum, oficialii de la Bruxelles au tot spus că Uniunea Europeană e o „comunitate de valori”, nu doar o simplă piață comună. Ar fi tocmai timpul să o demonstreze acum, când represiunea vocilor critice din Rusia a luat proporții înspăimântătoare după uciderea Annei Politkovskaia și a lui Aleksander Litvinenko.

Teoria Kremlinului e că Polonia&Co. blochează dezvoltarea unei relații armonioase cu UE, seamănă în UE neîncrederea în Moscova, Polonia și țările baltice nefiind în stare să privească spre viitor, la cooperarea cu noua Rusie, din cauza rănilor trecutului. Mulți vest-europeni susțin și ei această teorie.

De fapt, problema establishment-ului european nu e cu frustrările și temerile fraților Kaczynski sau ale noilor state membre.

Acum o lună, la Lahti, liderii europeni luau cina cu Vladimir Putin. Rusia blocase Georgia, Anna Politkovskaia fusese ucisă cu doua săptămâni înainte.

Thomas L. Friedman, editorialist al New York Times, descria întâlnirea de la Lahti:

Deunăzi, BBC a citat un important cunoscător al UE care vorbea despre liderii Uniunii Europene: „Știi ce se petrece când ajung în aceeași cameră cu Putin? Se prosternează cu toții și îi spun Vladimir, te iubim.”

Wall Street Journal făcea atunci o avanpremieră a aceleiași întâlniri din Finlanda.

A sosit vremea ca Europa să confrunte câteva din noile realități ale politicii globale, iar domnul Putin este un profesor ideal. În ultimele luni, Kremlinul și-a schimbat opinia despre UE, de la o organizație birocratic irelevantă, către una care amenință grav interesele rusești. Europa, ca ideal și spațiu, s-a dovedit prea atractivă pentru foștii vasali ai Moscovei.

Liderii europeni s-au întâlnit ieri din nou cu profesorul ideal în ale politicii globale, Vladimir Putin. Tot în Finlanda, dar la Helsinki.

Presa comentează că summit-ul ar fi fost „un fiasco”, pentru că UE nu a reușit să vorbească pe o singură voce și nu a început negocierea unui nou Acord cu Rusia.

Încăpățânarea Poloniei a salvat totuși Uniunea Europeană de la umilința lansării cu fast a unor negocieri pentru un nou Acord de Cooperare cu Putin, chiar în ziua în care Litvinenko murea la Londra, acuzându-l de dincolo de mormânt pe Vladimir Putin. (Text scris în 25 noiembrie 2006 pentru România liberă)

În 24 noiembrie, Alex Goldfarb citise în fața presei ultima declarație dictată de prietenul său, Litvinenco, cu doar două zile înaintea morții:

… as I lie here I can distinctly hear the beating of wings of the angel of death. I may be able to give him the slip but I have to say my legs do not run as fast as I would like.
I think, therefore, that this may be the time to say one or two things to the person responsible for my present condition.
You may succeed in silencing me but that silence comes at a price. You have shown yourself to be as barbaric and ruthless as your most hostile critics have claimed.
You have shown yourself to have no respect for life, liberty or any civilised value.
You have shown yourself to be unworthy of your office, to be unworthy of the trust of civilised men and women.
You may succeed in silencing one man but the howl of protest from around the world will reverberate, Mr Putin, in your ears for the rest of your life.
May God forgive you for what you have done, not only to me but to beloved Russia and its people.

Alexander Litvinenko
21 November 2006

Jurnal Rapid