PSD produce o nouă generație de „golani”

0
FOTO: ALEX DOBRE/EUROPEAN PRESSPHOTO AGENCY
FOTO: ALEX DOBRE/EUROPEAN PRESSPHOTO AGENCY

FOTO: ALEX DOBRE/EUROPEAN PRESSPHOTO AGENCY, FEB 2017

Când vorbești despre PSD ești obligat să te repeți. Vezi aceeași cinică falsificare a jocului democratic, a patriotismului, eficienței economice, competenței or respectului pentru valorile culturii proprii. Toate partidele ne-au înșelat așteptările, într-o măsura sau alta, însă PSD e campionul mereu reconfirmat al celor mai nerușinate și ridicole mistificări. Acesta este argumentul pentru care curățarea României trebuie să înceapa cu el.

De 28 de ani ne străduim să construim un stat paralel, respectiv unul imun la practicile neocomuniste și tot de atâta timp suntem împiedicați să o facem. Traiască deci statul paralel!… Fiindcă ăsta e statul la care visează majoritatea românilor și, în orice caz, toți cei care au plecat sau urmează sa plece din țară. Mulți dintre cei ce au protestat vineri seară în P-ța Victoriei și au fost ciomăgiți,  trăiesc în străinătate și își doresc, pe de alta parte, să se întoarcă într-o Românie diferita de cea a lui Liviu Dragnea. Vina acestora a fost deci aceea că s-au arătat…

Cinste lor că vin de atât de departe și ne readuc aminte de ceea ce se întâmplă sub nasul nostru! Cinste lor că s-au alăturat armatelor de „golani” care protestează în stradă de peste un an și jumătate!

Putem să ne indignăm și să acționam împotriva abuzurilor comise de către actualul partid de guvernamant, dar nu avem voie să ne mai mirăm de ele. Ceea ce s-a întamplat în seara zilei de 10 august, vine în prelungirea tuturor abuzurilor pe care acesta le-a făcut asupra celor mai vocali opozanți ai săi, înca din momentul în care și-a asumat conducerea țării. Cine vrea să înteleagă cum ne guvernează PSD, să dea nițel filmul înapoi și să-și aducă aminte că trăim într-o democrație care-i amendează inclusiv pe surdo-muți, pentru faptul că aceștia își permit să „scandeze” lozinci „jignitoare” la adresa instituțiilor statului.

Internetul geme de filmulețe care dovedesc că Jandarmeria a aplicat același ordin de intimidare și agresare a protestatarilor pe care îl avea de anul trecut. Cel puțin a celor din București. Ceea ce a adus nou mitingul din 10 august, a fost folosirea tunurilor de apă și cantitatea mare de gaze lacrimogene/iritante. Bineințeles, asta nu vrea să însemne că cele întâmplate acum cateva zile ar trebui să ne dea un déjà vu mai liniștitor, ci că evenimentele cu pricina erau previzibile. Și că, dimpotrivă, citite în previzibilul lor ele devin și mai puțin tolerabile.

Cei ce vor sa recapituleze pot intra pe Youtube și sa urmarească materialele realizate de  Passport Production. De exemplu.

Ciomăgarii

0
FOTO Inquam Photos/ Alberto Groşescu

FOTO Inquam Photos/ Alberto Groşescu

După golirea brutală a pieței, jandarmii au rămas grupați bătând din când în când în scuturi; mă apropii de cei de la Aviatorilor și încep să le strig că și noi și ei ar fi trebuit să ne petrecem altfel o seară de vineri, că știu că nici ei nu vor să trăiască într-o țară condusă de penali, care își fac legi pentru ei, că nu Dragnea îi plătește, ci cei pe care acum îi tratează drept inamici, că Dragnea și cei din guvern nu produc decât pagube atunci când nu fură de-a dreptul și că fură și de la ei, că jandarmii nu mai sunt forțe de ordine, așa cum se striga în difuzor – „respectați forțele de ordine!” -, ci au ajuns bodyguarzii lui Dragnea și ai altor infractori, că pe timpul altor guverne n-au fost în situația să se poarte ca forțe de represiune, ci doar acum cu infractorii ăștia la putere…

În timp ce vorbeam, unul dintre jandarmi îmi făcea întruna semn a lehamite cu mâna: valea; la un moment dat, dintr-un rând din spate al formațiunii de jandarmi, o femeie, parcă, face un pas lateral și-mi dă un jet de gaze; n-a fost neapărat un gest agresiv, nu mi l-a dat în față – deși l-am resimțit și după câteva secunde aveam senzația specifică de sufocare – ci plin de dispreț, un fel de ‘mai dă-te dreaq’.

Dincolo de ordinele unor ticăloși din politică sau de la vârful jandarmeriei, constați cu astfel de ocazii că printre jandarmii de rând sunt mulți neisprăviți, ciomăgari, cocalari, neamuri proaste, care nu înțeleg prea multe din meserie; pe de o parte își abandonează laș un coleg, salvat în cele din urmă tot de protestatari, și își pierd arme de foc ca niște prostănaci; pe de alta, când se simt stăpâni pe situație, grupați și în uniformă de luptă, se cred dumnezei pe pământ și nu dau doi bani pe cei din fața lor, oricât de pașnică ar fi încercarea de interacțiune.

Sloganul galeriilor nu mai pare deloc o răutate cu rimă, după ce ai avut de-a face cu ei: Dacă n-ai o meserie, du-te la jandarmerie.

Josnicia Jandarmeriei nu și-a atins apogeul când a lovit brutal manifestanți; meschinăria ticăloasă a acestei instituții s-a manifestat plenar abia când a încercat să profite de povestea femeii jandarm bătute în mulțime. Mai ales că a fost în mod clar o acțiune gândită la vârf.

Știrea că fata este suspectă de fractură la coloană „cu riscul de a rămâne paralizată” a fost lansată și întreținută de jandarmi; ba chiar spuneau aseară că nu știu cum să anunțe familia fetei. În acest timp, goarnele mediatice își făceau treaba și amplificau grozăvia: ‘Jandarmul se luptă pentru viață’ a fost toată seara titlu la Felix TV.

Între timp, Jandarmeria a organizat o conferință de presă în care a pomenit despre fata bătută, fără să zică nimic despre evoluția stării ei, dacă se confirmă sau nu diagnosticul inițial.

A trebuit să apară după doar câteva ore ministrul Sănătății, care a declarat că jandarmerița s-a ridicat din pat bine-mersi și ‘e nerăbdătoare să se întoarcă la serviciu’; în mod cert, informația era cunoscută de ore bune, de dinainte de conferința Jandarmeriei, iar unii spun că se știa de aseară că fata este bine.

În concluzie, o instituție militară, care trebuie să fie de o sobrietate ireproșabilă, se victimează ca o borfetă și creează un scenariu mizerabil de telenovelă, încercând să obțină compasiune publică pe seama suferinței.

N-ar trebui să ne mire dacă am auzi că vreun șef de acolo s-a enervat când a aflat că fata este bine – presupunând a fost vreodată atât de rău pe cât s-a spus: ai dracu, repede își mai revin ăștia, n-ar fi rămas și ea țintuită la pat vreo două săptămâni.

Franța, între sinagogi părăsite și bani iranieni

0

Suburbii pitorești ale Parisului, pașnice și primitoare în tradiția recentă franceză, aceea că toți cetățenii republicii sunt egal francezi indiferent de religie sau rasă – o imagine de roman căreia realitatea măsurată în statistici și la pulsul străzii nu-i face dreptate. Cartiere cândva sigure, cu comunități evreiești așezate, sunt astăzi invadate de populația musulmană în creștere și, odată cu ea, de un nou val de antisemitism. De la magazine vandalizate și batjocorirea simbolurilor evreiești în public până la violuri și crime, musulmanii radicali își impun cultura sub privirile derutate ale autorităților care nu reușesc să facă față situației și eșuează în prima lor responsabilitate: siguranța cetățeanului.

50.000 de evrei au părăsit Franța după anul 2000 – față de 25.000 între 1982-2000 – și alte zeci de mii au fost nevoiți să se mute în ultimii ani din periferiile Parisului sau ale Lyonului. Tot ce pot spune liderii musulmani, plini de indignare, e că au plecat de prea bine, că s-au îmbogățit și nu-i mai mulțumea condiția de suburbie – și apoi, să se facă studii, să se măsoare nivelul de islamofobie al evreilor, insinuând că altul ar fi raportul dintre victimă și agresor.

Soldați și poliție în fața unei sinagogi din Marsilia, 2016. sursa

Aproape 40% din actele de violență pe criterii religioase sau rasiale au fost săvârșite, în 2017, împotriva evreilor, care sunt o minoritate de sub 1% din populația Franței. Chiar dacă guvernul francez a renunțat în 2011 la clasificarea cazurilor de antisemitism după religia vinovaților, datele anterioare și studiile realizate în ultimii 12 ani în Europa arată că antisemitismul este semnificativ mai mare printre musulmani, este aproape normă.

Conflictul israeliano-palestinian alimentează previzibil pornirile antisemitice – studiile arată o corelație puternică între ciocnirile militare din Orientul Mijlociu și agresiunile împotriva evreilor din Franța. În anul 2000, când a început o nouă revoltă palestiniană, a doua Intifada, numărul de acte antisemitice a crescut la 744, de 9 ori mai multe decât în anul anterior: în 2004 a fost arsă sinagoga din Trappes, o suburbie pariziană cu populație musulmană numeroasă, iar în timpul războiului din Gaza, 2008-2009, incidentele antisemitice s-au înmulțit de 10 ori într-o singură lună. După aceleași principii primitive, pe o străduță obișnuită din Sarcelles, în 2014, se potrivea să fie vina vecinului evreu pentru conflictul israeliano-palestinian și vecinul musulman era dator să împartă dreptatea după legile lui, să incedieze magazine kosher și să arunce cocktailuri Molotov în sinagogă, totul sub pretextul unei demonstrații pro-palestiniene.

Tensiunile dintre Israel și Palestina continuă să fie – după atâția ani de atacuri teroriste și retalieri – o problema controversată, în care legitimitatea oricăreia din părți e o chestiune subiectivă, și pentru cetățeanul care citește politică internațională în ziarul de duminică, și pentru marii lideri europeni. Cuprins de simpatie pro-palestiniană, președintele francez Emmanuel Macron i-a atras atenția prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu, că relocarea ambasadei Statelor Unite la Ierusalim a dus la moartea unor oameni și nu a făcut deloc un serviciu demersurilor pentru pace.

Rolul grupării teroriste Hamas în provocarea violențelor a fost omis și când Franța a luat parte la rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite prin care se cereau măsuri de protecție pentru palestinieni și a amintit Israelului că e de datoria sa să apere civilii. Realitatea este că, indiferent de justificările revoltei, Hamas folosește la înaintare civili, mizând pe reticența soldaților israelieni de a deschide focul asupra lor și pe publicitatea pe care le-o aduc femeile și copiii uciși în confruntări – mai ales în presa de stânga. În termeni cinici de utilitate, vizibilitatea și compasiunea înseamnă ajutoare și donații gestionate invariabil de Hamas, organizație care are la vârf suspect de mulți miliardari și milionari în dolari.

Bunăvoința liderilor europeni față de palestinieni alimentează conflictul și, indirect, amplifică noul curent de antisemitism. Tot bunăvoința liderilor europeni a atras, în ultimii ani, milioane de imigranți musulmani, în condițiile în care printre zecile de milioanele deja stabilite în Europa există probleme grave cu integrarea.

Fostul președinte al Franței, François Hollande, și un fost prim-ministru, alături de un număr de intelectuali francezi, au semnat un manifest prin care avertizează asupra prigonirii evreilor și cer cu naivitate musulmanilor să renunțe la versetele antisemitice din Coran – e un pas spre recunoașterea problemei.

Între timp, după 130 de morți în urma atacului terorist de la teatrul parizian Bataclan în 2015 și încă 86 de morți în atacul de la Nisa, în 2016, după atacuri curente pe străzi și polițiști uciși în supermarketuri, autoritățile franceze abordează tot cu stângăcie radicalismului islamic. La nivel politic, reacția francezilor față de realitatea străzii este să împartă ramuri de măslin – sunt ocupați până peste cap să numere bani iranieni. Acel stat care se declară răspicat, în vorbe și în fapte, antisionist. La primul său drum în Europa după ridicarea sancțiunilor împotriva țării sale prin semnarea, în 2015, a acordului de la Viena, JCPOA (Planului Comun și Cuprinzător de Acțiune), președintele Hassan Rouhani a încheiat o înțelegere de 18-20 mld euro cu Airbus pentru livrarea a 100 de aeronave și a primit cu bucurie revenirea francezilor pe piața auto iraniană. Producătorii auto emblematici ai Franței, Grupul Renault și Grupul PSA (deținător al mărcilor Peugeot și Citroën) raportează vânzări-record în Iran, care a devenit cea mai mare piață de desfacere a francezilor în Orientul Mijlociu: în 2017, 21% din mașinile vândute la nivel mondial sub marca Peugeot și 6% din cele vândute de Renault au fost absorbite de piața iraniană. Grupul PSA își extinde operațiunile și în zona de producție, prin fuziune la nivel local cu producătorii Iran Khodro (IKPA) și SAIPA, pregătind o investiție de 700 mil euro pentru producerea și asamblarea unor modele din portofoliile Peugeot și Citroën. Încă 660 mil euro a promis să investească și Renault în Iran pentru producerea modelelor Kwid, Symbol și Duster, pe lângă operațiunile de asamblare deja existente pentru modelele Logan și Sandero.

Emanuel Macron și Hassan Rouhani, președintele Iranului, sediul ONU, nov 2017

Ieșirea recentă a Statelor Unite din JCPOA le-a mai temperat entuziasmul în relațiile de afaceri, companiile franceze luând în considerare să se alinieze poziției americanilor, chiar dacă președintele Franței vede părăsirea acordului ca o greșeală din partea SUA. Cu o dinamică economică, altfel, atât de benefică ambelor țări, e de înțeles ca Franța să aibă motive în plus să nu adopte o atitudine categorică impotriva exceselor țărilor care exportă terorism antisemitic. Poate compasiunea și bunăvoința nu au atât de mult de-a face cu politica domnului Macron, un președinte charismatic, un lider de opinie european cu influență asupra politicilor comunitare și cu o viziune riscantă din cauza căreia, în lipsa unor măsuri curajoase, am putea ajunge să căutăm civilizația europeană prin sinagogi părăsite.

Andreea Nistor

Ordinele Partidului Comunist Chinez se aplică și celor din morminte

1

Cum este în marș accelerat să recupereze anii de comunism maoist pierduți, China face niște abuzuri înfiorătoare și revine, ducând mai departe practica partidului, așa cum o știm din anii marilor prigoane maoiste. Că au deschis lagărele de „reeducare prin muncă”, ori că supraveghează și cenzurează strict orice cuvânt spus de orice chinez în public, e deja cunoscut.

Viețile chinezilor sunt în mana strânsă a Partidului Comunist, acum cu un nou Mao în frunte, ce pare la fel de plin de idei și resurse ca cel dintâi. Cum intervenția brutală în economie ar pune țara pe butuci în cel mai scurt timp posibil, comuniștii chinezi se concentrează pe orice altceva ce mai e de modificat ori controlat. Și cum trăiesc o nouă eră, s-au văzut datori să vina cu idei noi. Una dintre ele este că, dacă până acum comunismul era îndreptat către acapararea întregii vieți a chinezilor, acum începe să se ocupe și de ce e dincolo… Astfel, o campanie pornită în sud estul Chinei, sub sloganul „nici o înhumare”, interzice orice altceva este în afară de drumul spre crematoriu pentru cei răposați. Campania este motivată de păstrarea terenurilor pentru agricultură și contructii dar și de faptul că multe înhumări se fac cu prea mult fast și ceremonie pentru gustul celor ce promovează rigorile societății comuniste.

Pentru păstrarea terenurilor, Ceaușescu dărâma sau reloca sate, comuniștii chinezi în schimb au început iar cu cimitirele, după ce mai făcuseră asta în anii ’50. În regiunea rurală din Jiangxi activul partidului a luat în serios problema asta și au început să o rezolve în genul revoluției culturale – intră cu forță în case, unde confiscă și distrug sicriele pe care unii le aveau de zeci de ani chiar, conform obiceiurilor locului, și pe care bătrânii și le pregătiseră pentru înmormântare. Ca și cum asta nu e destul, merg mai departe până la a smulge răposații din mijlocul ceremoniei de înhumare, din sicrie, și-i târăsc până la crematoriu unde îi aruncă în cuptoare. Au ajuns să scoată morții de curând îngropați din morminte, tot spre a-i incinera. Cum îngroparea cenușii ocupă de asemeni teren, nici asta nu mai e posibil după incinerare.

Măsurile luate interzic acum facerea ori deținerea unui sicriu ori a celor necesare pentru ceremonia de înhumare, iar pentru cei cărora li s-au confiscat deja cele pregătite pentru moarte sau care le-au predat de buna voie, guvernul local oferă o sumă (2000 yuan) care nu acoperă mare lucru din valoarea lucrurilor distruse de autorități, pentru care bătrânii chinezi au strâns ani de zile bani. Logic, s-a făcut apelul pentru ca oamenii să își predea singuri, de bunăvoie, sicriele și pentru asta, pentru convingerea lor, autoritățile merg din ușă în ușă, intră în casele oamenilor…

Deși sunt deja publicate imiginile cu bătrâni care nu vor să iasă din sicriele care sunt distruse cu sutele de excavatoare, ori cu ceremonii funerare dizolvate de poliție, și chiar dacă toate detaliile operațiunilor au fost criticate chiar și în interiorul partidului, Liu Qi, guvernatorul provinciei în cauză, a lăudat public aplicarea „modulului de reformă funerară din Jiangxi” pentru felul în care promovează „avangarda socială”! Si dacă s-a luat o hotărâre, activul e dator să o îndeplinească. Cu entuziasm și elan muncitoresc! Iar cei care au vrut să înșele partidul și s-au sinucis înainte de punerea în aplicare a hotărârii nu au avut câștig de cauză – sunt recuperați și puși în linia partidului cei care încearcă să nu răspundă ordinelor – din morminte la crematoriu. Astea toate în condițiile în care chinezii din regiune țin mult la felul în care vor fi înhumați și la cultul morților în general. Mai mult, se consideră acolo că un sicriu ținut cu anii în casă e un memento mori aducător de pace. În fața problemei terenurilor, oamenii au căutat și găsit soluții diverse, unii dintre ei ducându-și răposații în regiuni îndepărtate ori în străinătate pentru a-i pune în pământ, conform ritualilor și dorinței lor. Până la urmă, mare parte din China e nelocuită și în bună parte nu poate fi folosită pentru agricultura ori construcții, așadar oamenii au unde își înhuma liniștiți răposații. Numai că Partidul nu vrea asta. Criză locurilor de veci e specifică în general zonelor aglomerate, dar nicăieri altundeva nu s-a găsit o metodă atât de brutală pentru a încerca rezolvarea acesteia. Brutală, dar perfect conformă modului sinistru în care gândesc și acționează comuniștii în viața reală.

ACP

Să-l traducem pe Viktor Orban

0

Viktor Orban e cât se poate de transparent. Spune ce va face și ne privește în mod direct, ca români. Noi nu-l luăm în seamă, limitându-ne adesea la a îngâna mantra stângii liberale occidentale. La publicul românesc nu ajung informații esențiale privind viziunea și ambițiile lui regionale, dar iute ne dăm de ceasul morții că Budapesta ia nu știu ce măsură „iliberală” în Ungaria. Discutăm despre ce a spus Orban în România, la Tușnad, doar în baza traducerii depeșelor agențiilor de presă cu sediul la Paris, New York ori Londra. Or, este firesc ca din lungile discursuri de la Tușnad, marile agențiile de presă să extragă doar acele lucruri care au rezonanță la nivel global ori deranjează sensibilități „progresiste”.

Cel mai bun exemplu a fost cel al discursului din 2014, când Viktor Orban a vorbit la Tușnad despre apusul democrației liberale și necesitatea studierii modelelor chinezesc, turcesc. rusesc, singaporez de organizare a societății. Cu asta îl identificăm pe Viktor Orban căci, firesc, aceasta a reținut presa occidentală ca fiind relevant la nivel internațional.

Numai că atunci, în 2014, la Tușnad, Viktor Orban își expunea cât se poate de clar ambițiile pentru regiunea noastră. Asta nu au mai reținut agențiile de presă, și nici noi, care ne mărginim să traducem, nu am avut parte de această parte a discursului.

Discursul a fost în 29 iulie 2014, la nici două săptămâni după doborârea de către ruși, cu o rachetă BUK, în regiunea Donețk, a cursei MH17, Amsterdam – Kuala Lumpur, atentat terorist a cărei responsabilitate o poartă armata rusă, soldat cu 298 victime, între care 80 copii (am scris atunci Frăția Terorii. Malofeev detectat de radar și Putin. Sponsorul terorii).

Să revenim la Viktor Orban și la discursul de la Tușnad din 2014 produs imediat după acest atentat:

Ține de esența viitorului că orice se poate întâmpla.
„Orice” este destul de greu de definit. Se poate întâmpla ca un avion comercial să fie doborât în spațiul aerian al unei țări vecine Ungariei. Se poate întâmpla ca sute de persoane să piară fără vreun motiv aparent, ca o consecință a unui act de terorism, ca să îi spunem pe nume. (…)
Eu vă dau aceste exemple numai pentru a vedea că trăim într-o lume în care orice se poate petrece. (…) Și vreau să subliniez cu astfel de exemple că este imposibilă o previziune precisă sau aproape exactă a evenimentelor ce vor veni.
Singura chestiune care se pune acum, și este o întrebare la care nu eu sunt cel chemat să răspundă, este dacă în vremuri ca acestea, când orice se poate întâmpla, ar trebui să ne fie teamă sau, din contră, ar trebui să avem speranță?
Pentru că actuala ordine mondială nu este chiar pe gustul nostru, acest viitor, deși nesigur, deși cu potențialul de a provoca chiar grave tulburări, aduce și oportunități și evoluții pentru națiunea noastră ungară. Deci, în loc de izolare, teamă și retragere, recomand curaj, gândire prospectivă, acțiune rațională dar curajoasă comunităților maghiare din Bazinul Carpatic, dar și din întreaga lume. Cum orice se poate petrece, se poate întâmpla, cu ușurință, să vină și vremea noastră.

După invadarea Georgiei, a Ucrainei și anexarea Crimeii, Putin a arătat că e singurul lider gata să provoace o schimbare a ordinii mondiale actuale, ordine care nu e pe gustul lui Viktor Orban.

Din această perspectivă este, așadar, cât se poate de pragmatic, de cinic, pro-putinismul de azi al lui Viktor Orban, cel care se lansase în politică în 1989 cu lozinca îndrăzneață: „Rușilor, cărați-vă acasă!”. La urma urmei, păstrând proporțiile, bineînțeles, cam  așa a fost și în perioada interbelică.

Acum, cum ar veni, deie Putin foc la lume, căci vor apărea noi oportunități și ne vom face și noi loc printre ruine și cenușă.

Cum mai e timp până atunci, noi am face bine să-l citim integral pe Viktor Orban, fără a ne mărgini la depeșele agențiilor internaționale de presă.

Problema migrației ilegale către zonele mărginașe ale Indiei

0

Problema imigrației ilegale, imensa provocare contemporană, încă așteaptă o rezolvare, în funcție de care depinde, până la urmă, salvarea lumii civilizate. În Statele Unite, administrația Trump a început să ia măsuri și să limiteze afluxul de imigranți ilegali, cu toată împotrivirea armatei de avocați și militanți ai stângii, ai Partidului Democrat. În Europa, situația este mult mai complicată, în momentul de față întrând încă prin Spania, Grecia și Franța un număr incontrolabil de imigranți ilegali care se alătură celor câteva milioane aflați deja pe teritoriul Uniunii. Se discută izolat despre repatrierea unora dintre ei, în condițiile în care e clar că în marea lor majoritate nu pot fi integrați, se caută relocarea lor în interiorul Uniunii; în momentul de față nu există un răspuns clar, explicit, pentru problema celor care se află ilegal în Europa. Japonia, în schimb, începe să își planifice primirea unor imigranți calificați care să susțină economia ce poate avea probleme din cauza îmbătrânirii populației.

Lumea civilizată se confruntă cu o situație pentru care nu are încă o soluție universal aplicabilă. Însă, alături de Statele Unite, un alt exemplu e India, care a luat o poziție fermă împotriva celor care sunt ilegal în țară pentru a se bucura de beneficiile civilizației și bunăstării indiene.

Astfel, la sfârșitul lunii iulie s-a desfășurat în statul Assam, în nord-estul Indiei, un recensământ al populației pentru a se stabili care sunt cei care locuiesc ilegal acolo. Se suspectează că mii de imigranți s-au stabilit fără permisiunea statului indian, începând din 1971, în acea regiune, după cum au declarat autoritățile indiene. Autoritățile din Bangladeș, de unde ar fi venit cei în cauză, au negat că acest lucru ar fi adevărat – nu se știe și nu se crede să fi trecut granița ilegal atâția! Singura problemă ar fi că paza la granița dintre India și Bangladeș nu e tocmai exemplară, ba din contră…

Autoritățile indiene au dat asigurări populației că nu e vorba de o conspirație pentru a purifica zona, ci pur și simplu de o verificare ce contează exact ca un recensământ, pentru a-i înscrie în Registrul Național al Cetățenilor pe toți locuitorii țării. Se încearcă să se afle și câți au intrat în țară după 24 martie 1971, în timpul războiului de independență dus de Bangladeș împotriva Pakistanului, evident, pentru a fi expulzați. În același timp autoritățile au garantat că nu vor deschide lagăre pentru a-i interna pe cei aflați că ar fi ilegal în India, conform criteriilor anunțate.

Washington Post, într-un articol din 30 iulie, a scris că până la terminarea verificărilor populației, pe 30 septembrie, nu va fi nimeni declarat ilegal.

Numai că în 29 iulie au început deja să fie deportați primii imigranți declarați ilegali, mai precis 52 de cetățeni ai statului Bangladeș, care au fost urcați în camioane (sau în camion, nu se precizează) și trimiși urgent peste graniță, în țara de origine. Cu siguranță că vor urma și alții. Pentru a fi evitate problemele, au fost desfășurați peste 22.000 de membri ai unor organizații paramilitare și armata este pregătită să intervină. Se așteaptă probabil o bătaie generală cu papuci, nuiele și araci. Altfel, în Occident problema e foarte serioasă. În India, țara cu peste 1,2 miliarde de locuitori, cu cele câteva mii de indieni veniți ilegal din Bangladeș (Bangladeș s-a despărțit de India în 1947, întâi ca parte a Pakistanului) și trimiși înapoi în camioane, situația e oricum, numai ca în Occident nu. Una peste alta, efortul administrației din statul Assam merită menționat.

sursa foto

ACP

Rămasă fără aliați, Turcia vrea în BRICS

1

Turcia lui Erdogan, aflată în marș spre refacerea vechiului imperiu, are de parcurs situații diferite de cele din perioada medievală, în care și-a construit gloria și imperiul, și de găsit soluții corespunzătoare. Alianța NATO, din care încă face parte, și prevăzuta alianță dintre Israel și Grecia pot pune probleme serioase, de la un anumit moment, unei ofensive militare turcești împotriva regiunilor unde își identifică țintele.

Chiar și în zonele unde armata turcă poate intra ușor, cele unde instabilitatea cronică ar permite ca aceste mișcări să aibă oarecare justificări pentru public, cum ar fi în Siria și în nordul Irakului, tot trebuie ca Turcia să aibă suținerea politică a unor aliați puternici din organismele internaționale.

Rusia, cu toată prietenia afișată, e de evitat – turcii știu bine cine sunt și ce pot cei de la Kremlin. Iar în NATO e clar că nu pot găsi niciun susținător. O țară împreună cu care Turcia ar putea lucra e China, deși există problema uygură. Turcia își folosește protecția pentru populațiile turcice tocmai pentru a-și justifica eventuala expansiune ori implicare în aceste zone. În vestul Chinei a acționat din 1990 organizația turkmenă Mișcarea Islamică din Turchestanul de Est (ETIM), care lupta pentru înființarea unui stat cu același nume, Turchestanul de Est, în provincia chineză Xinjiang. Mișcarea, care a folosit în mod curent atentatele teroriste ca mod de lucru, a fost condamnată treptat de majoritatea țărilor, după 11 septembrie, începand cu cele din Uniunea Europeană, deși, în același timp, liderii ei au tot primit azil politic și sprijin din partea Turciei – Ankara nu își putea abandona fiii. Numai odată cu creșterea nevoii unei alianțe cu China, Turcia și-a regândit prioritățile, a abandonat ETIM și a acceptat să eticheteze mișcarea ca organizație teroristă pe 4 august 2017. China a răspuns incorporând lira turcească în indexul RMB (moneda nationala chineza), semnând un acord pentru schimbul de valute naționale, fără a mai folosi dolarul, și aprobând participarea ca membru a băncii centrale a Turciei pe piața de obligațiuni a Chinei.

Iar povestea de dragoste dintre China și Turcia a continuat accelerat, numai luna aceasta desfășurându-se o serie de evenimente care lămuresc cât de mult se lucrează la apropierea dintre cele două țări. Astfel, Industrial and Commercial Bank of China a acordat un pachet masiv de împrumuturi, de 3,6 miliarde dolari, pentru investiții în sectoarele energetic și al transporturilor, pentru bănci, instituții publice și entități private din Turcia.

În același timp, China susține puternic admiterea Turciei în grupul BRICS. Invitat la Johannesburg, la lucrările grupului, Erdogan a venit însoțit de ministrul de externe, cel de finanțe, al comerțului, ministrul apărării și de oficiali ai partidului său de guvernământ, AKP, și a declarat public din partea cui vine susținerea pentru aderarea țării sale la BRICS. Într-o declarație dată reporterilor din Johannesburg, Erdogan a sugerat că numele grupului să se schimbe în BRICST, de vreme ce țara sa urmează să devină membru deplin al organizaței.

De asemeni, atașatul militar chinez în Ankara a anunțat o serie de întâlniri între delegații la nivel înalt ale armatelor Chinei și Turciei, pentru perioada care urmează. Acesta, vorbind cu ocazia a 91 de ani de la înființarea Armatei Populare de Eliberare Chineze, a declarat că „schimburile dintre cele două armate vor produce rezultate fructuoase”, că vor fi strânse relațiile dintre cele două țări, așa cum dorește și președintele Erdogan.

E de menționat că, pe plan militar, cooperarea dintre cele două țări poate foarte bine să atingă și o încercare de proiectare comună a forței în Cornul Africii, Turcia având baze militare în Qatar și Somalia, iar China în vecinătatea imediată, în Djibouti. Așadar, devine din ce în ce mai clar că Turcia lui Erdogan și-a cam găsit aliatul necesar cu care nu are, pentru moment cel puțin, pentru ce concura ori a-l bănui de scopuri ascunse, așadar pe care poate conta cu foarte puține rezerve în încercarea de a construi un nou imperiu, dacă cel vechi o să fie mult prea greu de refăcut acum.

ACP

În lagărul cubanez, prizonierii de același sex se vor putea căsători

0

Zilele trecute s-a desfășurat în Cuba pregătirea unei noi Constituții care va fi adoptată după „consultarea populară” planificată pentru data de 13 august. Cum stau lucrurile cu consultarea populară în țările comuniste știm foarte bine, cei care am trăit destul cât să o vedem  pe vremea lui Ceaușescu. Evenimentul este pus în legătură cu sărbătorirea ocupării cazarmei Moncada, în 26 iulie 1953, „Dia de la rebeldia Nacional”, moment cunoscut ca început al revoluției comuniste cubaneze. Explicația oficială pentru schimbarea Constituției, oferită de președintele Diaz Canel, este că acum cubanezii au de a face cu un context nou, atât pe plan intern, cât și extern, și că trebuie puse în practică hotărâri ale Congreselor VI și VII ale partidului comunist cubanez.

Sărbătoare comunistă: plictiseală mare și discursuri lungi, anesteziante. Numai că schimbarea pomenită a Constituției din Cuba chiar aduce câteva noutăți notabile printre cele 224 de articole prevăzute, care, a spus președintele Diaz Canel, vor reflecta „prezentul și viitorul națiunii”. Cei 600 membri ai Adunării Naționale au aprobat deja noul text, cu toate modificările, acum urmează referendumul simulacru. Ce era de așteptat: în nouă Constituție, rolul Partidului Comunist, definit ca „marxist-leninist”, „fidelist” rămâne același. La fel, de așteptat: Partidul Comunist rămâne singurul partid posibil în Cuba. Ce vine să ne surprindă: a fost schimbat pasajul care preciza că țară se îndreaptă către societatea comunistă. Nouă Constituție spune că, de acum, obiectivul este construirea socialismului.

Aici, o părere personală – au fost deja în comunism – sunt în covârșitoare majoritate săraci lipiți, cumpără mâncare pe cartelă de zeci de ani, lipsesc prea multe, statul a prigonit prin rotație cam toate grupurile sociale, sunt prizonieri în țara lor din 1959, așa că… De asemeni, noua Constituție dă recunoștere juridică formală proprietății private și a ceva ce numesc ei „piață”, dar în niciun caz în măsura în care ar putea sugera un model similar celui din China – o țară, două sisteme. Ca să se asigure că nu permit prea mult in sensul ăsta, printre altele este condamnată acumularea de capital, de proprietăți. Altă noutate este introducerea postului de premier care va conduce Consiliul de Miniștri. El va fi propus de președintele țării și desemnat de Adunarea Națională, spune textul noii Constituții, deși e clar că lucrurile nu se pot desfășura așa – totul trebuie să aibă acordul ierarhiei comuniste de la Havana. De asemeni, noutate: provinciile vor fi conduse de guvernatori și, tot noutate, se vorbește despre importanța autonomiei municipale.

Dar marea noutate, de la programul politic al lui Lenin încoace, este redefinirea căsătoriei ca „uniunea între două persoane” și nu obligatoriu între bărbat și femeie. Mișcarea, susținută de ceva vreme de Mariela Castro, fata lui Raul Castro, directoare a CENESEX (Centro Nacional de Educacion Sexual), nu e doar capriciul unei admiratoare a curentului numit pretențios „progresist” în Occident.

Este, în fapt, o întoarcere la comunismul originar, așa cum a fost proiectat în secolul XIX, apoi, o întoarcere la primii ani ai Uniunii Sovietice, dar și o trecere rapidă în rândul țărilor „progresiste”, după ce au adoptat măsuri specifice extremei stângi germane de la sfârșitului secolului XIX. O mișcare la fel de „progresistă” ca măsurile luate de statul islamic care are legi dure împotriva blasfemiei, Pakistan.

Așa cum Pakistanul rămâne o teocrație islamistă după acceptarea căsătoriilor dintre homosexuali, Cuba rămâne o înschisoare comunistă.

Cuba, țară model pentru comunismul latino-american, exportatoare timp de zeci de ani de ideologie și de trupe care au luptat să impună comunismul în Africa și America Latină, dă tonul pentru o reașezare a imaginii stângii latine în mințile și inimile celor deloc puțini din Occident care judecă nivelul de libertate civilă din întreaga lume numai în funcție de felul în care sunt acceptate și promovate perversiunile și deviațiile sexuale. Asta pentru că atunci când e vorba despre Cuba, e vorba despre Fidel, Che si comunism, pentru cei mai mulți. Abia aici ar fi partea care răspunde noului context internațional, despre care vorbea președintele Diaz Canel că ar impune schimbarea vechii Constituții. Astfel, dragostea dintre pretinșii –instruiți europeni ori nord-americani și Cuba comunistă are de ce să se reînnoiască în epoca post Fidel.

ACP

Citiți și: Cu binecuvântarea Rusiei, Cuba face din nou cu ochiul stângii occidentale

‘’Binele’’ pe care l-a adus național-comunismul lui Ceaușescu

5

După 45 de ani de communism și alți 28 de scremută democrație e totuși greu de crezut că dai  peste oameni  care vor să-ți explice cât de mult bine s-a făcut înainte de ‘89. Dom’le, dacă e pe așa, și în Germania lui Hitler s-au făcut lucruri pozitive: se rezolvase marea problema a șomajului ce apăruse dupa Primul Război Mondial, PIB-ul începuse  să crească, proletariatul național-socialiat era trimis regulat la mare… Rasa ariana prospera și se bronza tot mai mult, se vede și din filmele alb-negru! Cum ar putea contribui însă aceste constatări corecte din punct de vedere istoric la eventuala dar improbabila reabilitare a ideologiei naziste? Și simetric, cum ar putea fi oferite blocurile lui Ceaușescu în schimbul reabilitării unui regim criminal?

Istoria e întotdeauna „rezonabilă” când se face pe spinarea altora, în speța a celor sacrificați și nedreptățiți. Mulți dintre cei ce au scăpat de malaxorul sistemului communist le cer victimelor acestuia să se împace cu el, măcar de dragul „obiectivității istorice”, care le-ar pune față-n față cu binele de care acesta le-a privat. Toți cei ce cred că s-a rezistat cu bancuri pe timpul comuniștilor suferă de aceeași nerușinata miopie: „dom’le, mie mi-a fost bine!…”

„Binele” pe care l-a adus  comunismul familiei mele este acela că am avut un bunic matern trecut printr-un lagăr rusesc și că am o mamă nostalgică dupa regimul lui Ceaușescu. Scuzați-mi indiscreția! Știu că orice om și mai ales orice mamă are dreptul să-și regrete tinerețea, dar aici este vorba despre altceva. Fericirea în communism, atâta cât o aveam, redusa la micii și berea de 23 August, era condiționată de uitarea trecutului sau de falsificarea lui. Iar una din modalitățile prin care Ceausescu ne-a ajutat să-l uităm, a fost aceea de a ne fi creat iluzia că ne puteam opune ocupantului sovietic din postura de buni comuniști. Cum ar fi putut însă Ceausescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej să se opună amestecului rusesc în „teburile interne ale altor state”, dacă rușii nu s-ar fi amestecat mai întai în treburile noastre pentru a-i aduce la putere?

Virusul introdus în gândirea românilor de către ideologia național-comunistă trebuia să le creeze iluzia că regimul communist nu mai era unul de ocupație. De la un timp devenise al lor și puteau trăi fericiți. Ba mai mult, trebuiau să se lupte pentru el. Daunele pe care național-comunismul lui Ceaușescu le-a adus sănățătii noastre morale au fost chiar mai grave decât cele aduse de instalarea regimului dejist. Primul, mai „uman”, ne intrase sub piele, pe cand cel de-al doilea ne bagă în pușcării. Deci ne obliga să rezistăm.

Mult amânata lege a lustrației s-a lovit după ‘89 nu doar de acrobațiile politice ale unor demnitari imorali, ci și de inertiile unei psihologii otrăvite. Chiar și așa, sau tocmai de aceea, nu trebuie nici o clipa să renunțăm  la ideea de a cere implementarea unei astfel de legi . Pentru că cei ce nu s-au vindecat de communism până acum, e puțin probabil că o vor face de acum înainte. Mai mult, sunt cei care îi pregătesc revenirea.

Rusia pierde războiul propagandistic în Balcani

1
Foto: EPA/Sergei Ilnitsky

Zilele trecute, ministrul de externe al Greciei, Nikos Kotzias, a anunțat că va trece la măsuri mai dure împotriva Rusiei, după expulzarea celor doi diplomați ruși și interzicerea intrării pe teritoriul Greciei a altor doi, adăugând că „Rusia trebuie să înțeleagă că nu poate să se poarte fără respect față de interesul național al altor state, doar pentru că se simte puternică.” 

Reacția vine după ce a fost descoperită și făcută publică implicarea Moscovei în tentativa de sabotare a acordului dintre Grecia și Macedonia, care, odată încheiat, a permis admiterea Macedoniei în NATO și aducerea relațiilor între cele două țări implicate la nivel de normalitate.

Surprinzătoare mișcare după ce Grecia a fost una dintre puținele țări care nu au expulzat diplomați ruși după cazul otrăvirii lui Serghei Skripal și a fiicei sale pe teritoriul Marii Britanii, dovadă a apropierii dintre Moscova și Atena din ultimii ani. Așadar, cele două țări, Grecia și Rusia, erau în relații bune și grecii au fost dispuși să își supere partenerii europeni pentru a face servicii prietenilor ruși.

Numai că asta nu a contat prea mult pentru cei de la Kremlin. Cât privește Macedonia, și aici Rusia a făcut eforturi mari să aibă destulă trecere pentru a putea influența deciziile politice și a controla voința populară, încercând să se arate ca stat prieten, dacă nu chiar protector. Astfel, în țara cu doar două milioane de locuitori, pe lângă ambasada de la Skopje, Moscova a deschis două consulate onorifice, la Bitola și Ohrid, un centru cultural în capitală, a creat o mulțime de asociații de prietenie macedoneano-rusă și a condus o permanentă ofensivă mediatică prin intermediul unei mulțimi de situri locale aservite și a unor părți din presa sârbă (Pravda, Vaseljenska, Webtribune) care funcționează ca surse ale propagandei ruse pentru întreaga regiune a Balcanilor de Vest.

Cu toată intervenția rusă în viața publică din mica republică balcanică, nu există acolo un curent de opinie favorabil Rusiei, nu există mari înclinații către parteneriate economice cu firmele rusești și, mai mult, Macedonia tocmai și-a îndeplinit cea mai mare prioritate strategică, anume intrarea în NATO.

Descoperirea implicării Rusiei, direct ori prin intermediul serviciilor secrete sârbe, în politica macedoneană, a produs un curent de opinie categoric defavorabil Kremlinului și, acum, asemeni Greciei, Macedonia este cât se poate de sătulă de toată influența rusească malefică.

De altfel, Grecia și Macedonia nu au fost singurele țări care au suportat agresiunea Kremlinului prin intermediul propagandei, al serviciilor secrete, al economiei, al diplomației.

Muntenegru a avut de făcut față unei presiuni sistematice din partea Rusiei, care a culminat cu lovitura de stat din octombrie 2016, din partea unei grupări pro-ruse susținute de membri ai serviciilor secrete conduse de la Moscova cu bani, evident, rusești, care urmărea oprirea intrării țării în alianța NATO. Lovitura de stat a fost așa bine planificată și atât de bine armonizată cu voința populară că, în momentul de față, țara este membru deplin al Alianței.

Bosnia Herțegovina a suportat, de asemeni, influența Rusiei, atât prin intermediul propagandei cât și prin susținerea unor politicieni fideli, ale căror călătorii frecvente la Moscova au ajuns în presă.

Serbia, deși este cunoscută pentru apropierea de Rusia și pentru sensibilitatea cetățenilor săi la alianța care a bombardat obiective din țară cu doar câțiva ani în urmă, în 1999, nu este deloc subordonată, din toată inima, Moscovei. Chiar dacă Gazprom deține pachete majoritare de acțiuni la cele mai mari firme de petrol și gaze Sjrbia Gas NIS,
Serbia nu se poate lipsi de investițiile occidentale, de piața occidentală-cea mai mare parte a exporturilor sârbești, 91,2 %, ajung în Occident. Iar sârbii merg la muncă în Occident din vremea lui Tito…

În ciuda unui efort susținut, întins pe mai mulți ani, în toate țările Balcanilor de Vest și Grecia, Moscova nu a reușit să controleze politica din regiune sau să o influențeze prea mult. În încercarea de a găsi ceva sprijin, mai mulți politicieni balcanici au deschis conjunctural relații cu Moscova, dar voința populară a înclinat mereu balanța în favoarea Occidentului, a alianței NATO. Iar iritarea extremă a Greciei, din aceste zilele, către țara despre care știa că îi este prietenă și pentru care suportase ceva neplăceri până la dezvăluirile serviciilor secrete, arată ce înseamnă apropierea de Rusia. Așa arată prietenia Rusiei.

Și cu prieteni ca rușii, chiar nu.

ACP

Neutralizarea Turciei la Marea Mediterană

1

Înarmarea accelerată a Turciei din ultimii ani, în paralel cu politica militară tot mai agresivă a președintelui Erdogan îndreptată împotriva țărilor care îi limitează expasiunea proiectatului său imperiu cereau o soluție rapidă din partea țărilor amenințate, reacție pe care NATO nu prea avea cum să o ofere.

Experiența ocupării unei părți din Cipru în 1974 de către armata turcă, atunci când și Turcia, și Grecia erau membre NATO, e foarte relevantă și nu lasă loc de îndoieli – Turcia ar putea fi gata să atace militar tot ce consideră țintă legitimă în Mediterană, fie acesta în interiorul NATO sau nu. Incidentele de anul acesta din largul coastelor Ciprului, pentru a opri firmele care lucrau la exploatarea gazelor naturale, cât și încălcarea constantă a spațiului naval și aerian al Greciei, pe lângă retorica îndreptată împotriva Israelului, au conturat de la sine o posibilă alianță, naturală în condițiile date.

E clar că Grecia, cu toată armata sa bine echipată, nu poate face față singură preaputernicei armate a Turciei, care se înarmează acum într-un ritm comparabil poate doar cu cel al Chinei ori al Indiei. Acum, nici Israelul nu poate asista în liniște la felul în care se pierde echilibrul geopolitic al zonei. Orice privire atentă asupra hărții țărmurilor Turciei lămurește rapid faptul că un om cu ambițiile lui Erdogan nu are cum să accepte situația actuală, cu o Grecie care domină, prin mulțimea sa de insulițe, bună parte din traseele maritime strategice ale marinei turcești… De altfel, Erdogan a solicitat explicit rediscutarea Tratatului de la Lausanne din 1923, în care au fost trasate granițele actuale ale Turciei – în decembrie 2017, a cerut Greciei să-i cedeze parte din teritori chiar la prima vizită din ultimii 65 de ani făcută de un președinte al Turciei în Grecia.

Ca răspuns la amenințarea Turciei, în ultimii trei ani a început să fie luată în considerare alianța EMA (Eastern Mediterranean Alliace), formată din Israel, Grecia și Cipru. Împreună, cele trei țări reprezintă o forță credibilă de descurajare pentru Turcia și pot opri eficient orice agresiune ordonată de Erdogan la adresa țărilor din Mediterana de Est. Alianța are de apărat și zonele unde sunt exploatate zăcămintele de gaze din Mediterană, cele trei țări având rezerve strategice importante în regiune, timp în care Turcia nu are mari rezerve confirmate în apele sale teritoriale și nimic de dat în exploatare in perioada imediat urmatoare. Alianța care se pune acum la punct, EMA, va reduce drastic amenințarea Turciei în zonă și va curba semnificativ dorința lui Edogan de a-și reface imperiul în Mediterană.

Deși este prezentată ca o uniune pentru pace, EMA ar fi mai degrabă alianța unor țări care sunt în alertă permanentă, cu armate bine puse la punct, care pot face rapid față unei agresiuni militare. Israelul, Grecia și Cipru au experiența provocărilor Turciei, dar și a confruntării militare la modul general, așa că EMA, în ciuda retoricii din jurul ei, ar putea să devină o alianță necesară între armatele statelor democratice din estul Mediteranei, apărătoare ale valorilor occidentale.

ACP

Ce trebuie să facă PNL

0
A man holds a banner with the initials of the ruling Social Democrat party (PSD) during a protest in Bucharest, Romania, Wednesday, Feb. 1, 2017. Protesters and riot police clashed sporadically in Romania's capital late Wednesday as tens of thousands demonstrated against the government for decriminalizing some official misconduct, a move that critics at home and abroad called a major a setback for the anti-corruption fight. (AP Photo/Vadim Ghirda)

Au ieșit sondajele politice pe luna iulie, care au confirmat lucruri bănuite de ceva vreme – PSD păstrează primul loc, PNL vine în urmă, ALDE a scăzut ușor în popularitate, partidul lui Dacian Cioloș are la limită procentele pentru intrarea în Parlament, și cel al lui Victor Ponta reușește să crească la câteva procente, timp în care PMP e deja pe ducă. Și, de aici, oamenii încep să viseze…

Printre orășenii educați se crede că în PSD lumea încă se luptă să învețe cum să asorteze șosetele la șlapi, uitându-se cum a câștigat alegerile ultima oară, la pas, după ce avusese un guvern evacuat cu furie pe temeiul marii corupții de care se făcea clar vinovat și având un președinte neprieten la Cotroceni. Mai mult, chiar și cu niște afectați de nanism intelectual în frunte, cei de la PSD, la numărătoarea voturilor, au trecut liniștiți pe lângă “granzii” dreptei încă amețiți de numirile liberale de la primăria capitalei și de jocul contrariant al premierului Cioloș, dar și de noul concurent, USR, care promitea că va schimba echilibrul politic românesc cu o galerie de stângiști radicali în prim-plan, amestecați cu oameni de bună credință, dar fără multe repere și confuzi când e vorba de deosebit dreapta de stânga. În general, nu doar politic. USR a mers și merge pe exaltări pasagere, ceea ce-i asigură voturi cât să intre în Parlament și atât. Atunci când vor fi expuse deopotrivă toate prostiile propuse de ei, de la taxa pe zahăr la măsurarea decibelilor, invariabil trăsnăi de stânga, o să fie clar ce sunt și ce merită când se votează.

Cu domnul Cioloș și cu partidul dânsului se poate pierde frumos, dar nu se poate câștiga în niciun caz. Să ne amintim cum îl promovau liberalii în campanie, iar el tooot declara că încă nu se hotărâse dacă să se lase susținut politic… Partidul dânsului ar putea face performanța să sară de 10 procente dar nu cu atât se câștigă alegerile. Iar dacă îi citește cineva cu atenție platforma program a partidului, are vederea unei mărturisiri de credință a stângii noi amestecate din plin cu platitudini jenante. „România este statul tuturor cetățenilor săi, precum și al celor care aleg să trăiască pe teritoriul ei. Prin urmare, în structurile sale politice, ei și interesele lor au nevoie de reprezentare proporțională, ca femei și bărbați, din perspectivă etnică, teritorială și după alte criterii considerate relevante în privința reprezentării și participării politice.”

Clar! Partidul care poate schimba ceva cu adevărat rămâne PNL, dar numai dacă reușește să identifice corect date pe care PSD le-a valorificat încă de la alegerile trecute, anume cât de mult îi preferă electoratul românesc pe cei care își însușesc deschis discursul creștin-conservator.

Atenție, PSD a sprijinit în Parlamentul European toate nebuniile posibile ale stângii europene, dar în țară s-a prezentat invariabil ca partid filo-creștin și național. Mai mult, a făcut-o în locul PNL, care ar trebui să apere valorile conservatorismului românesc, în loc să pară un spațiu de exprimare al celor care promovează progresismul nou european, amestecați printre cei care sunt știuți ca apărători ai valorilor creștine. În 2016, PSD a început campania cu un discurs pe care liberalii ar fi trebuit să și-l asume, dar s-au trezit prea târziu și prea puțin, și la fel de slab credibili ca social democrații. Numai că aceștia din urmă au avut nucleul dur să voteze pentru ei, alături de cei convinși de un proiect care putea fi ușor dat peste cap, dar nu a fost nimeni acolo să o facă…

Acum, cei din PSD au iar un avans vizibil în prezentarea ca ocrotitori al valorilor tradiționale și cei din fruntea partidului găsesc folositor să privească cu interes la modelul Viktor Orban, imens corupt și imun la problemele pe care i le-ar putea face legea, dar acceptat, în schimb, ca erou al conservatorismului european, unul care pendulează senin între Occident și Rusia, pretinzând că face real politik.

În același timp, PNL are câțiva oameni înzestrați care pot să susțină credibil, real, discursul conservator, să schimbe percepția populației despre partidul care altfel nu mai reușește să treacă de 30 de procente la alegeri. În egală măsură, cei mai vizibili intelectuali de dreapta, care nu sunt angajați în vreun partid politic, ar trebui să fie atrași în PNL și puși în prim-plan. Așa se va realiza unirea dreptei, atât de cerută de alegători acum, prin aducerea la un loc, în PNL, a marilor figuri de dreapta din afara partidului și mai puțin prin alianța cu cine știe ce partid pigmeu care, în lupta pentru supraviețuire, încearcă să se lipească de partidul care poate trece din opoziție la putere dacă își folosește din timp și cu atenție vocația de apărător al valorilor tradiționale, puse acum în pericol.

ACP

PUBLICATE RECENT