Seria clasică – Baroc

    Print Friendly, PDF & Email

    În portugheză, barocco înseamnă „perlă cu o formă ciudată”. În muzică, barocul cuprinde perioada între 1600 – 1750, reflectată în filozofie de gînditori ca Descartes, Hobbes, Spinoza şi Locke, în artă de pictori şi dramaturgi ca Rubens, Rembrandt şi Shakespeare, iar în viaţa socială caracterizată de avîntul comercial şi colonial al naţiunilor europene şi de creşterea unei clase de mijloc ce a insuflat o nouă viaţă în cultură şi arte, atît la nivel de sensibilitate şi expresie, cît şi în privinţa emanicparii graduale a actului de creaţie de sub tutela curţilor regale şi bisericii. Compozitori binecunoscuţi ai acestei perioade sînt Monteverdi, Corelli şi Vivaldi în Italia; Couperin, Lully, şi Rameau în Franţa; Telemann, Handel şi Bach în Germania; Purcell în Anglia.

    Considerată drept un mijloc important de comunicare, muzica în perioada barocă este caracterizată de cîteva elemente definitorii. Contrastul ca element dramatic: perfecţionarea alternanţei de volum sonor şi a alternanţei dintre partitura de ansamblu şi cea de solist. Articularea din ce în ce mai pregnantă a conceptelor de melodie şi armonie. Renunţarea la polifonia complicată a secolelor 15 şi 16, în favoarea monodiei: o singură voce cu un acompaniament simplificat. Această dezvoltare este cît se poate de evidentă în formele de cantată şi oratoriu, a căror structură urmărea forma retorică a scrierilor antice greco-romane. Introducerea unui tip de notaţie muzicală denumit basso continuo, în care melodia şi linia basului sunt notate în amănunt, dar armonia este indicată mult mai sumar.

    Către mijlocul secolului 18, ideea compoziţiei muzicale ca o formă de retorică şi-a consumat capacitatea creatoare şi barocul s-a stins, înlocuit de noi forme muzicale. Interesul publicului pentru acest gen muzical s-a redeşteptat către mijlocul secolului 20, cînd compozitori moderni precum Ralph Vaughn Williams, Igor Stravinsky şi Benjamin Britten au invocat, în semn de omagiu, motive şi teme baroce în opera lor, iar compozitori şi instrumentişti de jazz au încorporat citate muzicale din Vivaldi şi au rearanjat piese baroce pentru instrumentaţia de jazz.

    35 de gânduri despre “Seria clasică – Baroc

    1. emil:

      O singura corectie la ce-ai scris tu: barocul e o forma de expresie artistica — in poezie, teatru, pictura, sculptura, arhitectura.
      Barocul n-are nimic de-a face cu filozofia co-extensiva, in timp, cu barocul artistic. Sa-l numesti pe Descartes sau pe Spinoza „baroc” e in zona „bizarro”, chiar daca Spinoza, ca evreu portughez si bijutier refugiat in Amsterdam, trebuie sa fi manipulat mii de perle baroce. „Etica” sa e un parcurs in logica la fel de stringenta, formal, ca orice studiu al neo-pozitivistilor.

    2. Nu i-am numit pe Spinoza sau Descartes baroci. Ziceam asa:

      In muzică, barocul cuprinde perioada între 1600 – 1750, reflectată în ….

      Acordul este intre perioada si reflectata, nu intre barocul si reflectata. Adica perioada barocului a cunoscut acesti ginditori si artisti… atita tot.
      Daca e o formulare ambigua, cel putin am clarificat acum 🙂

    3. emil:
      Barocul artistic nu e „reflectat’ in filozofia timpului. As zice dimpotriva. Descartes si Spinoza sunt rationalisti, ca si Locke si Hobbes
      Spinoza si-a intitulat opera principala–Etica–(cam stiu ce scriu; e prima carte de filozofie pe care am citit-o) Ethica ordine geometrico demonstrata, crezind ca metoda sa analitica urmeaza principiile deductive ale lui Euclid din geometrie in metafizica, etica, psihica. (in metafizica metoda nu tine, crede-ma; nu-l poti deduce pe Dumnezeu pur si simplu, si in special dintr-o serie de propozitii circulare, cum face Spinoza)

      Altfel, in muzica, barocul l-a agatat pe Dumnezeu de un picior prin Bach, fara nici o demonstratie logica:




      Please embed

    4. Apropo de barocul modern, este remarcabilă evoluţia grupului de instrumentişti conduşi de pianistul şi compozitorul John Lewis împreună cu vibrafonistul Milt Jackson -este vorba de Modern Jazz Quartet– muzicieni ce au influenţat decisiv curentul cunoscut sub numele de Third stream , o fuziune cu diverse manifestări între clasicism şi jazz. Grupul a trecut de la stilurile bop şi cool către o formă de jazz eliberată de restricţiile sale ritmice ce capătă o expresie muzicală inedită prin preluarea temele clasice ale unor compozitori din sec 18 si 19.
      http://en.wikipedia.org/wiki/Third_stream
      iată de pildă o fugă cu un aranjament foarte delicat



      Barocul,in opinia mea, este ilustrat in special pe albumele Fontessa, Pyramid şi Place Vendome. De asemenea, concertele acestui grup şi interpretările pieselor lui Gershwin denotă o puternică influenţă a muzicii de cameră.



    5. Cristina, zau ca sint de acord cu tine si nu am vrut sa spun asta. Ceea ce am incercat sa comunic (dar nu suficient de clar, se pare) este ca perioada barocului coincide cu activitatea unor ginditori care, asa este, nu apartin acestui curent artistic.

    6. em:

      Nu l-am vazut pe Gould asa de emotional pina la vide-oul asta–e drept ca inregistrarile video cu Gould sunt rare.
      A fost o surpriza si pentru mine sa-l vad pe Gould la lucru, in special in partea finala, catifelind (exista asa un cuvint in romana, derivat din catifea?), mingiind fiecare clapa, adastind, judecind, umilindu-se in fata fiecarei note.

    7. mulţumesc Emil. şi pentru subiect şi pentru ataşarea clipului. 🙂

      [nu de alta, dar cîteodată am senzaţia că politica îmi cam lasă creierii zdrenţe…la sfîrşitul unei sesiuni de dezbateri]

    8. Pataphyl:

      Ce bucurie mi-ai facut! I-am vazut pe Brubeck si Gerry Mulligan in Bucuresti, prin anii 70, intr-un concert/jam session de neuitat.

    9. Emil, Cristina, euNuke, Pataphyl, multumim si de la Bucuresti, absolut superbe seria clasica si embedurile, abia astept sa revina copiii in seara asta din week-end-ul cercetasesc si le continui putin educatia. Vor avea ce vedea si asculta.

    10. Am stat puţin pe gînduri dacă să vorbesc aici şi despre amicul meu – percuţionistul şi vibrafonistul Alexandru Anastasiu. Îi admir foarte mult creaţia, tenacitatea, strădaniile şi tocmai de aceea mi-ar fi greu să rămîn obiectiv. Aş fi putut să postez şi la seria de jazz, am preferat locul acesta datorită anului Chopin căruia i-a consacrat o serie întreagă de aranjamente pentru solo de vibrafon, şi sper să se concretizeze intr-un material pentru cd, ar fi păcat ca această minunată muzică să nu-şi găsească mai iute audienţa pe care o merită. iată despre ce este vorba, mai jos o mazurcă:




      Din trecutul apropiat, remarcabil proiectul de jazz modern First Beat, Next Vibe, realizat împreună cu percuţionistul Lucian Maxim



      [aici o adaptare a temei lui Mongo Santamaria]





      şi din sfera clasică producţia Vibraphone Concertos , realizat cu orchestra radio


    11. euNuke:

      Nu stiu ce sa zic … Anastasiu e clar plin de talent si un maestru al vibrafonului. Mie, insa, imi displac exact vibratiile vibrafonului, mai ales in context clasic. Pianul, orga si coardele au si ele „vibratiile” lor, dar fara ecoul electronic distinct al vibrafonului, si tinute in struna de notele care urmeaza, de noi arpegii si teme distinctive, fiecare cu individualitatea lor. Vibratia electronica nu da timp notei si frazei sa definitiveze un punct, sa se aseze in memorie. Ecoul vibrafonului merge complet impotriva contrapunctului si frazarii clasice.
      Mazurca lui Chopin mi s-a parut de neascultat, din aceleasi motive, cu tot sentimentul si maiestria clara ale lui Alexandru.

      In jazz, insa, vibrafonul face echipa superba cu celelalte instrumente. L-am vazut pe Lionel Hampton la Bucuresti, prin anii 70.

    12. Vibrafon… un instrument complex si destul de greu de digerat… mai ales daca incerci sa-l filtrezi prin alambicul ratiunii.
      Cristina R. spunea ca vibratia electronica a vibrafonului nu lasa timp notei sa se aseze in memorie eu as spune ca nici nu ar trebui sa se aseze, ideal ar fi sa pluteasca si sa te imbie la plutire, sa te poarte pe nesimtite in locuri in care „asezarea” e practic inexistenta.
      Felicitari initiatorului si celor care au contribuit la acest periplu muzical.

    13. @Cristina, din păcate înregistrarea de pe Youtube lasă de dorit, tocmai de aceea ziceam că aştept publicarea materialului cu Chopin [posibil împreună cu cîteva adaptări după Liszt]. Eu am ascultat atît in concerte cît şi in cafenele şi este cu totul altceva, contează foarte mult acustica sălii. Cît despre amprenta electonică a vibrafonului, cred că este o impresie datorată probabil unui zgomot de fond puternic, asta pentru că acest instrument nu are nimic electronic in el. Există doar un element electric care acţionează valvele montate pe tuburi, iar aglutinarea sunetelor este similară cu cea produsă de mecanismul unei orgi, ambele instrumente folosind pentru pomparea aerului un sistem ghidat de pedale.

    14. fat_or_not @ 19:

      eu as spune ca nici nu ar trebui sa se aseze, ideal ar fi sa pluteasca si sa te imbie la plutire, sa te poarte pe nesimtite in locuri in care “asezarea” e practic inexistenta.

      Nici o problema, gasesti plutire narcoleptica la techno, disco, „house” a la DJ Tiesto cit vrei.

      Nu gasesti plutire narcoleptica nici la marele curente ale muzicii orientale, cum o arata maestrul Ravi Shankar in videourile astea extraordinare–cu toata asocierea sa cu the Beatles si miscarea „hippy”. Intr-o alta scara melodica decit a Vestului, muzica indiana e la fel de stringenta si incarcata de sens:

      Please embed:





    15. Dragilor,

      Ce ziceti de fuziunea asta pe care o datoram lui Glass: dansuri din Renastere, sitarul lui Ravi lucrind melodii si instrumente ale indienilor din Peru si Ecuador, cu tonuri grave a la John Williams ….




      Please embed

    16. Sa-mi spuna cineva ca Marian Petrescu, la pian, si Alla Rakha la „tabla” nu sunt frati de singe si de spirit.

    17. Micul dialog dintre Shankar si Rakha despre semnificatiile sunetelor „tablei” e o capodopera de gingasie, respect, iubire de muzica.

    18. Cristina, ma lasi fara paine! Shankar, Glass…. euNuke cu prietenul vibrafonist…. eu despre ce mai scriu pe viitor? 🙂 Noroc ca, asa cum zicea tatal lui Marian Petrescu, muzica este inepuizabila. Va multumesc enorm pentru contributii… ce bucurie sa intemeiem acest colt de „periplu muzical”… fat _or_not, esti binevenit si revino. Vom continua sa crestem rubrica asta, cu dragostea noastra pentru muzica.

    19. Cristina, Tiesto nu este narcoleptic. Provoacă dureri de cap, in niciun caz dulcele zbor oniric. Dar muzica electronică poate avea asemenea valenţe, este adevărat. Apropo de Shankar şi muzica cu influenţe orientale, iată un fusion foarte trippy cu o rafală de percuţii indiene într-o supă electronică construită de sintetizatoare:




      pe mine reuşeşte să mă adoarmă uneori… 🙂

    20. Cand vorbeam despre „plutire” nu ma refeream la trip-hop sau romparkin… ci chiar la perioada baroca in muzica, la ceva de genul asta:

      Oricum fiecare percepe, muzica in felul lui. Eu prefer sa plutesc in ea si sa ma rasfat, dar nu despre asta era vorba aici… scuzati divagatia; sa ne intoarcem la muzica.

    21. Hello, people!
      Ca orice stil, barocul este o convenţie folosită mai mult după consumarea sa istorică decît în epocă, pentru o înţelegere mai bună în raport cu ceea ce a fost înainte şi cu ceea ce a urmat.
      După părerea mea, barocul în arhitectură şi cel din muzică (mă refer la acestea două pentru că îmi sunt mai apropiate) au destul de puţine lucruri în comun. Cel din arhitectură are ca scop declarat impresionarea omului prin bogăţia de detalii şi libertatea formei, negînd renaşterea, fiind un stil mult prea încrezător, aproape încrezut, îndrăznesc să zic. Cel din muzică este revoluţionar în sensul descoperirii şi teoretizării clare a legilor de compoziţie şi a armoniei naturale. Aş contrazice autorul articolului şi aş spune că Barocul este momentul în care polifonia a fost descoperită şi folosită în adevărata sa putere; după părerea mea, Bach, maestrul absolut al contrapunctului, a fost cel care a clarificat polifonia, îndrăznind să propună linii melodice diferite care se îmbină armonios prin suprapunere, mijloc predilect de compoziţie în clasicismul care va urma. Barocul muzical este fundaţia pe care s-a clădit muzica clasică şi romantismul, pe cînd cel din arhitectură a degenerat în Rococo. Clasicismul în arhitectură a preluat ideile mai mult din renaştere decît din baroc, şi a interpretat ideile de bază ale lumii romane. De asemenea, latura religioasă la Bach(şef de cor bisericesc), Haendel şi Vivaldi(Preotul roşu) nu a suprimat libertatea de gîndire a muzicii, ci dimpotrivă, a potenţat-o dincolo de limitele existente în epocă. În vreme ce în muzică s-a încercat o mişcare către adevăr şi esenţă, către obţinerea efectului maxim cu minim de mijloace, în arhitectură s-a mers pe impresionare şi bogăţie a detaliului. În arhitectură, ideile barocului muzical s-au găsit abia în modernismul secolului XX.
      Cred că modul reducţionist de catalogare istorică a muzicii, în funcţie de formele muzicale predilecte în epocă, ratează o analiză de profunzime a fenomenului muzical.

    22. De fapt, a importanţei acestei legături conceptuale (pentru că ideea de legătură o descoperiseră grecii antici cînd modulau clădirile începînd de la distanţa între nervurile coloanei), şi a gîndirii unitare, în sensul că o compoziţie urmează aceleaşi reguli de compoziţie, de la detaliu pînă la nivelul întregului şi înapoi. De la statuile bucălate pînă la corpurile de clădire la fel de bucălate. De la detaliul muzical minuţios lucrat pînă la frumuseţea construcţiei matematice a întregii bucăţi muzicale – Bach are o piesă care se poate cînta şi de la cap la coadă, şi de la coadă la cap.

    23. Hello, Para! Binevenite completări. De acord şi cu observaţia ta despre contribuţia lui Bach la aprofundarea polifoniei. Remarca mea vizavi de simplificarea polifonică avea în vedere mai ales genul vocal (am precizat: cantata şi oratoriu). Comparativ cu Renaşterea, predominanţa monodiei indică o preferinţă clară pentru o structură melodică diferită. Pe de altă parte, aportul lui Bach la dezvoltarea polifoniei instrumentale nu poate fi ignorat. Eu, din păcate, l-am omis în mica mea prezentare, aşa că adăugirea ta întregeşte corect tabloul de ansamblu. Thanks.

    24. para:

      Bun venit la noi.

      Cred că modul reducţionist de catalogare istorică a muzicii, în funcţie de formele muzicale predilecte în epocă, ratează o analiză de profunzime a fenomenului muzical.

      De acord–pina la un punct, sau doua:

      1. Gruparile de evenimente, fapte, stiluri, mode, etc. pe baza unor constante sunt intrinsec necesare cunoasterii de orice fel, iar „reductionismul” nu e neaparat un cuvint de rusine. Dimpotriva. Nimeni nu cunoaste realitatea fara categorizarea si clasificarea lumii fenomenale, ca altfel am trai in haos cognitiv, adica n-am trai de loc. Ca unele categorizari sunt proaste e o alta treaba, si tine de influente cultural/istorice analizabile in alti termeni.
      Oricit ar fi de „reductionista” ideea, e clar ca Bach nu e „plain chant” gregorian. E cu totul altceva, in ciuda interferentelor si preluarillor ulterioare. La fel, nu cred ca-l vei confunda in vecii vecilor pe Da Vinci cu Picasso, a carui viziune e bazata pe deconstruirea viziunii unuia ca Da Vinci. Si asa mai departe, la nesfirsit. Relatia dintre traditie si inovatie e dialectica. Una n-ar exista fara alta.

      2. E posibil ca catalogarea istorica a muzicii sa „rateze o analiza mai profunda a fenomenului muzical”.
      Nu stiu daca o asemenea analiza ar aduce ceva cunoastere in plus. Messiaen a incercat trasarea instinctului muzical inapoi, la pasarile cintatoare. Ii ascult inregistrarile din padurile Frantei cu emotie, de fiecare data.
      Saltul de la pasarelele cintatoare la Patsy Cline sau Yma Sumac e usor de inteles, darwinian sau altfel, dar saltul de la pasarele la orga/instrumente/Bach e mult mai complicat.

    25. @Cristina R.
      Salut.
      Am o problemă cu limitarea doar la studiul formei. Atît. În rest, nu neg că o catalogare e necesară. Nu neg legătura stil-epocă. Ceea ce am vrut să spun este că, dacă priveşti mai multe arte, sau dacă introduci în analiză fenomene sociale sau religioase (catolicism vs protestantism), ajungi să constaţi subţirimea definiţiei formelor dintr-o singură artă, sau anacronismul uneia în raport cu spiritul altora.
      Despre ideea că Bach nu este gregorian, tocmai asta argumentam, că polifonia a fost descoperită şi utilizată în baroc.
      Cred în existenţa unor idei „timeless”, care se pot descoperi doar printru-un exerciţiu al sincerităţii şi al dăruirii către semeni.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.