Seria de jazz – Sidney Bechet

    Print Friendly, PDF & Email

    Bechet to me was the very epitome of jazz … everything he played in his whole life was completely original. I honestly think he was the most unique man to ever be in this music. — Duke Ellington.

    Leisure
    by William Henry Davies

    What is this life if, full of care,
    We have no time to stand and stare.
    No time to stand beneath the boughs
    And stare as long as sheep or cows.
    No time to see, when woods we pass,
    Where squirrels hide their nuts in grass.
    No time to see, in broad daylight,
    Streams full of stars, like skies at night.
    No time to turn at Beauty’s glance,
    And watch her feet, how they can dance.
    No time to wait till her mouth can
    Enrich that smile her eyes began.
    A poor life this if, full of care,
    We have no time to stand and stare.

    E mult mai ușor să-l asculți pe Sidney Bechet decît să scrii despre el. Unii strîmbă din nas cînd îi aud numele: vechituri, sirop, prea comercial… Voi ce credeți?

    A trăit exact 62 de ani: s-a născut pe 14 mai 1897 în New Orleans dintr-o familie creolă, a fost răpus de cancer pulmonar la Paris pe 14 mai 1959. Mulți îl consideră, alături de Louis Armstrong, cel mai talentat instrumentist de jazz din toate timpurile. Ultimii zece ani ai vieții i-a petrecut în Franța, după ce în 1929 fusese condamnat la 11 luni de închisoare apoi expulzat. Reîntoarcerea a fost triumfală, a fost adorat de publicul francez, existențialiștii l-au poreclit chiar „le Dieu”, poreclă care a fost rapid adoptată de presă și fani!

    A fost un muzician mult prea indisciplinat ca să accepte rigorile unui big band, a preferat întotdeauna să stea în față și să „povestească” în stilul său melodia. Cu inflexiuni unice, vibrato-ul celebru al clarinetului său l-a transmis și saxofonului soprano (influențînd decisiv o lungă serie de saxofoniști începînd cu Ben Webster). A cîntat cu mulți giganți ai jazz-ului, de la Clarence Williams și Duke Ellington la „Mezz” Mezzrow, Jelly Roll Morton, Earl Hines. Mi-a fost greu să aleg cele cîteva exemplificări și mai ales să le pun în ordine (în nici un caz cronologică):

    1. Petite Fleur (soprano sax) – Concert la Olympia, Paris, 8 Decembrie 1954, cu acompaniamentul la trombon al lui Benny Vasseur. Acesta este probabil „șlagărul” său cu cel mai mare succes comercial.

    2. Summertime (1939) & Egyptian Fantasy (1941), cu imagini din New Orleans-ul natal.

    3. Really the Blues (New York 1938), cu Tommy Ladnier (trompetă) și orchestra sa.

    4. St.Louis Blues, cu una din faimoasele sale note interminabil de lungi (min 4:05-4:30).

    5. Sweet Georgia Brown (Festivalul de jazz Cannes, iulie 1958), mai puțin de un an înaintea morții sale.

    The following two tabs change content below.
    Născut - da, 30 nov. 1948 Mort - nu (încă) ... Mai întîi a fost Phylopat care scria cronici de bridge la Cronica din Iași prin anii '70, apoi exotismul neprincipial fu pedepsit prin suspendare, drept care s-a comis inversiunea rivuluționară din dechemvre '89 cînd s-a născut tête-bêche Pataphyl.Sînt două particule: dragoste - philo exotizat ridicul-pretențios cu "y", dragoste copulată cu pata - ce vrea să zică bolnav ca în patologie dar și anormal în sensul lui Alfred Jarry, care descria patafizica (pataphysique) ca fiind bazată pe următoarele şapte propoziţii fundamentale: 1. Patafizica este ştiinţa acestui domeniu ce se întinde dincolo de metafizică; ea depăşeşte metafizica atât cât aceasta depăşeşte fizica - în toate sensurile ad libitum. 2. Patafizica este ştiinţa particularului, a legilor ce guvernează excepţiile. 3. Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare. 4. Pentru ea toate sunt acelaşi lucru. 5. Patafizica este de alură imperturbabilă. 6. Totul este patafizic; totuşi, puţini oameni pun conştiincios patafizica în practică. 7. Dincolo de ea nu este nimic. "Patafizica este instanţa supremă".

    Latest posts by Pataphyl (see all)

    25 de gânduri despre “Seria de jazz – Sidney Bechet

    1. Pataphyl:

      Superb! Multzam din suflet.
      Cam banuiesc cine strimba din nas la muzica asta: impatimitii jazz-ului modern, alergici la „melodie”–daca nu spargi o melodie /tema in mii de bucatzele pina cind n-o m-ai recunosti, esti „vechi”–dar impatimiti ai solo-urilor de virtuozitate extravagante, baroce, la instrument.

      Sunetul jazz-ului din New Orleans e unic. Are un tempo sincopat extrem de simplu–2/2 sau 4/4, cu percutia, basul si chitarele/bajoul tinind ritmul de baza–in timp ce „suflatoarele” avanseaza melodia. E o muzica pe care o auzi la Mardi Gras si la inmormintari pina azi in New Orleans, mai jubilant sau mai trist, dupa ocazie.

      Petite Fleur e capodopera „sentimentala”, si nu ma jenez s-o spun.

    2. :mrgreen: :mrgreen: :mrgreen: Panseluța, puteam să pariez că n-ai răbdare să vezi dacă iese din manea: revine cîteva măsuri la 4/4 abia pe la 1:59 și încheie cum a început 🙁

      Ceea ce trebuia (cumva) demonstrat! 🙂

    3. Cristina, eu sînt un împătimit al jazzului modern, şi tocmai de aceea nu-l pot restrînge la un anume stil, la jazzul de avangardă sau la cel experimental. şi oricum îmi place şi Bechet. şi Goodman.

      Apropo de mişcările, schimbările de percepţie bizare şi retrospecţia continuă din lumea jazzului iată un clarinetist modern care nu încearcă să revoluţioneze tehnicile de interpretare ale bătrînilor sau răposaţilor maeştri, Peplowski îi zice şi e nordist, practic o replică a eastcoastjazzului la aroganţa sudiştilor in materie de ragtime şi dixie.


      ‘China Boy Ken Peplowski


      Frank Vignola and Ken Peplowski – Tiger Rag

    4. euNuke

      Păi hai să comparăm! A, și în legătură cu

      aroganţa sudiştilor in materie de ragtime şi dixie

      eu cred că-i mai bine să zicem mîndria părinților pentru odraslele lor, nu? 🙂

      China Boy – Bechet-Spanier – Big Four 1940

      Bechet on soprano sax, Muggsy Spanier on trumpet, Carmen Mastren guitar and Wellman Braud bass.

      78rpm: Tiger Rag – Sidney Bechet and his Blue Note Jazz Men, 1949

      Sidney Bechet – soprano sax, Wild Bill Davison – trumpet, Art Hodes – piano, Walter Page – bass, Fred Moore – drums

    5. euNuke:

      Ne certam degeaba. Chestie de gust si evolutie a gustului. Si mie imi placea jazzul de avantgarda practicat la noi, in subsolul de la Arhitectura din Bucuresti, la festivalul de jazz de la Sibiu, la radio, si cine mai stie unde. Blues, dixie, ragtime, big band, swing, erau ca si inexistente, ca nu aveau cum sa existe, autentic, in regimul de la noi, decit in traduceri minimaliste de avatgarda. Eram, si eu, o impatimita a lui Johnny Raducanu–si sunt inca..

      Ajunsa la sursa jazzului, inevitabil preferintele mi s-au schimbat. Washington are printre cele mai bune si mai diverse cluburi de jazz din lume. Aici s-au format Duke Ellington, Shirley Horn si Billy Taylor, mai tirziu Thelonius Monk, Marvin Gaye, Dizzie Gillespie. Orice seara petrecuta la unul din cluburile de blues din DC te vindeca de abstractiile avantgardiste.

      Tocmai am descoperit grupul asta din Romania, care practica un jazz zis „tiganesc” sau „manouche” dar care, cel putin in videoul asta, sunt in traditie pura New Orleans/Sidney Bechet.

      Asa ca prefer, acum, un rag viguros, la pian sau cu alamuri, unuia la clarinet si mandolina.

    6. Georgiana:

      Nu ma ascund: mi-au dat lacrimile. Mosu’ nu mai venise de peste doua decenii, ca nu are jurisdictie aici–‘geaba mi-am lasat pantofiorii la usa citiva ani in sir–da’ uite ca l-ai impins tu sa ma viziteze in noaptea asta.
      Sa-ti dea si tie si celor dragi numai bine.

      Si tie, euNuke, dragule.

      Cristina

    7. Pataphyl @ 15:
      Multzam de mica asta capodopera.

      Ce frumos si senzual picura melodia simpla, resemnata, a pianului, pe fondul nostalgic putin nebun, ca orice amintire care nu se lasa, al sax-ului si al percutiei, pina cind totul se vestejeste ca o frunza in toamna, cu un suspin minor.

    8. Costin:

      Waits e unul din preferatii mei. Ca Dylan, tipul e proteic, un fel de ventriloc care imprumuta de la toate genurile si stilurile de muzica, dar reuseste sa ramina el insusi.
      Cu „Down in the Hole” ai nimerit pe absolutul metafizic al lui Waits …

    9. Costin @ 16:

      When you walk through the garden
      you gotta watch your back
      well I beg your pardon
      walk the straight and narrow track
      if you walk with Jesus
      he’s gonna save your soul
      you gotta keep the devil
      way down in the hole
      he’s got the fire and the fury
      at his command
      well you don’t have to worry
      if you hold on to Jesus hand
      we’ll all be safe from Satan
      when the thunder rolls
      just gotta help me keep the devil
      way down in the hole
      All the angels sing about Jesus’ mighty sword
      and they’ll shield you with their wings
      and keep you close to the lord
      don’t pay heed to temptation
      for his hands are so cold
      you gotta help me keep the devil
      way down in the hole

    10. Da Cristina, e una dintre preferatele mele de la Tom Waits. Sint prea multe, prea faine de insirat aici. aa.. si eu ii asociez pe Tom Waits si Bob Dylan. I ascult mereu impreuna

    11. Si uite asa am facut o noapte „alba”, ascultind si reascultind fiecare piesa magnifica postata de voi, ca mi-a fost lehamite sa ma scol si sa ma duc la petrecerea de Craciun a organizatiei mele. Nici o pierdere: oameni faini, unii destepti dar cu conversatie minima, restrinsa la fotbalul american, baseball, basketball, si TV. Mincarea promitea sa fie buna (restaurant italian), dar am mincat bine la petrecerile din anii din urma si totusi am inghitit cu noduri de plictis.

      Miine ma duc la un banchet Tea Party, unde macar se vor discuta idei politice, nu LeBron James sau Brett Favre sau Donovan McNabb (daca nu stiti cine sunt astia, nici o pierdere…)

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.