Dincolo de condescendenţa paternalistă şi atitudinea imperialistă pentru care Lawrence nu trebuie judecat prea aspru, avînd în vedere că Imperiul Britanic ajunsese la vremea respectivă la apogeu, acel apogeu care îi permitea soarelui să nu apună niciodată peste teritoriul său, se vede dorinţa sinceră de a ajuta atît arabii cît şi evreii să-şi împlinească aspiraţiile naţionale, bineînţeles nu fără un pic de supraveghere şi control de la centru.

Trebuie de asemenea să respingem afirmaţia că arabii au convieţuit în deplină armonie cu evreii pînă să se întîlnească în Palestina, după cum demonstrează cu lux de amănunte însuşi Sir Martin în exhaustivul său tom In Ishmael’s House: A History of Jews in Muslim Lands.

Lawrence al Iudeii

Sir Martin Gilbert

T.E. Lawrence – cunoscut ca Lawrence al Arabiei – a fost credinciosul simpatizant al aspiraţiilor naţionale ale arabilor. În 1917 şi 1918 Lawrence a participat în calitate de ofiţer britanic la revolta arabilor împotriva turcilor, revoltă condusă de Sharif Hussein, cel care avea să devină ulterior regele Hijazului. De asemenea, Lawrence a fost sfetnicul fiului lui Hussein, Feisal, pe care spera să-l vadă înscăunat pe tronul Siriei. Pentru generaţii întregi de arabişti, Lawrence a fost şi rămîne simbolul solidarităţii şi sprijinului acordat de englezi cauzei arabe. Ceea ce este mai puţin cunoscut, însă, este înţelegerea şi suportul său pentru aspiraţiile naţionale ale evreilor în aceeaşi perioadă.

În decembrie 1918, o lună după sfîrşitul primului război mondial, Lawrence a jucat un rol pivotal în finalizarea acordului dintre emirul Feisal şi liderul sionist dr. Chaim Weizmann. Întîlnirea a avut loc la hotelul Carlton din Londra (distrus ulterior în timpul blitzului asupra Londrei). În cadrul întîlnirii Lawrence a servit de interpret. Weizmann l-a asigurat pe Feisal că sioniştii din Palestina sunt perfect capabili „să execute lucrări publice de mare amploare” şi că ţara „poate fi dezvoltată de manieră să poată absorbi patru-cinci milioane de evrei fără a uzurpa drepturile de proprietate ale ţărănimii arabe.” (1)

Din însemnările lui Weizmann de la această întîlnire, reiese că Feisal i-a explicat că „ar fi anormal să apară fricţiuni între evrei şi arabi în Palestina. Nu au existat fricţiuni în nici o ţară unde evreii au trăit alături de arabi … El [Feisal] nu credea nici o clipă că nu ar fi destul pămînt în Palestina. Populaţia ar avea suficient pămînt la dispoziţie, mai ales dacă ţara ar fi dezvoltată. Pe deasupra, în districtul său erau suficiente terenuri”. (2)

În 13 ianuarie 1919, Feisal şi Weizmann s-au întîlnit din nou la Londra pentru a semna „Acordul dintre regele Hijazului şi sionişti”. Lawrence, care a servit din nou ca organizator şi arhitect al acordului, spera ca acesta să asigure ceea ce el însuşi definea drept „convergenţa liniilor politice arabe şi sioniste în viitorul nu prea îndepărtat”. (3)

La 1 martie 1919, Lawrence se afla la Paris în calitate de înalt reprezentant britanic pe lîngă delegaţia din Hijaz, calitate în care a redactat şi transcris cu propria sa mînă o scrisoare din partea lui Feisal către sionistul american Felix Frankfurter. În această scrisoare, Feisal declara: „Noi, arabii, mai ales cei învăţaţi dintre noi, privim cu cea mai mare simpatie mişcarea sionistă”. Mai mult, Feisal susţinea că Weizmann „a contribuit substanţial la cauza noastră, şi sper ca arabii să aibă cît de curînd ocazia să-i răsplătească pe evrei pentru bunătatea lor. Noi lucrăm cot la cot pentru a reforma şi reînvia Orientul Mijlociu, iar mişcările noastre se completează una pe alta”. Mişcarea evreiească, continua Feisal, „nu este imperialistă, ci naţională; nici mişcarea noastră nu este imperialistă, ci naţională, şi este destul loc în Siria pentru amîndouă. Mai mult, cred că nici una nu are şanse de reuşită fără cealaltă. Feisal mai adăuga în termeni viguroşi, optimişti: „Anticipez cu plăcere, alături de poporul meu, viitorul în care ne vom ajuta reciproc, astfel ca ţările care ne interesează să-şi poată relua locul în comunitatea popoarelor civilizate din lume”. (4)

Contemporanii lui Lawrence se poate să nu fi fost conştienţi de faptul că Lawrence sprijinea aspiraţiile naţionale ale evreilor, dar probabil că le bănuiau. La începutul anului 1920 Lawrence se pregătea să-şi publice aminitirile de război din perioada revoltei arabe. Pentru aceasta, i-a scris lui Rudyard Kipling şi i-a cerut ajutor pentru corectura manuscrisului pentru Cei şapte stîlpi ai înţelepciunii. Kipling i-a răspuns că va citi cu plăcere manuscrisul, dar dacă reiese cumva din el că Lawrence ar fi pro-yid, i-l va trimite înapoi neatins. (5)

Pe Kipling îl întrista profund ideea că Lawrence ar putea fi pro-evreu. Şi într-adevăr, viziunea lui Lawrence asupra evoluţiei căminului naţional evreu în Palestina mandatorie britanică era departe de a fi ostilă speranţelor evreilor. Într-un articol intitulat „Schimbînd Orientul”, publicat în 1920 în revista de mare influenţă Round Table, Lawrence se referea la „experimentul evreiesc” din Palestina ca fiind „un efort conştient din partea celui mai puţin european dintre popoarele Europei de a înainta împotriva curentului vremurilor şi de a se reîntoarce în Orientul de unde veniseră”. (6)

Lawrence scria astfel despre noii imigranţi evrei: „Coloniştii vor aduce cu ei în ţara pe care o deţinuseră secole înainte de era creştină mostre din toate cunoştiinţele şi tehnicile Europei. Ei îşi propun să se aşeze printre populaţia vorbitoare de arabă existentă în ţară, populaţie cu care sunt înrudiţi prin origine, dar de care sunt total diferiţi în ceea ce priveşte condiţia socială. Ei speră să-şi ajusteze modul de viaţă la clima Palestinei şi să-şi utilizeze talentele şi capitalul pentru a transforma această regiune într-un stat european bine organizat”. (7)

În viziunea lui Lawrence exprimată in articolul din Round Table, stabilirea noilor imigranţi trebuie efectuată de manieră care să fie binefăcătoare arabilor. „Succesul planului lor”, scria Lawrence despre sionişti „va include în mod inevitabil ridicarea populaţiei arabe existente la propriul lor nivel material, sau cît mai aproape de acesta, consecinţele acestei acţiuni putînd fi de cea mai mare importanţă pentru lumea arabă, dovedindu-se a fi o sursă de suport tehnic care să le confere independenţa de Europa industrializată, caz în care noua confederaţie ar putea deveni un element formidabil între puterile mondiale.” (8)

Lawrence avea impresia – ca şi Winston Churchill, de altfel, cînd discuta în 1937, scurtă vreme după moartea lui Lawrence, cu membrii Comisiei Peel problema suveranităţii evreieşti – că ar trece mult timp pînă ce evreii ar deveni majoritari. Această eventualitate, scria Lawrence în articolul din Round Table, „nu se va realiza în prima sau a doua generaţie, dar trebuie reţinută pentru aşezarea temeliilor oricărui imperiu în Asia de Vest. În mare parte, aceste temelii „vor rezista sau se vor prăbuşi în funcţie de efortul sionist.” (9)

Churchill a devenit ministrul pentru colonii în ianuarie 1921 şi l-a numit pe Lawrence în funcţia de consilier pentru probleme arăbeşti. Chiar de la intrarea în funcţie, Lawrence a discutat cu Feisal despre promisiunea de a crea un cămin naţional evreiesc în Palestina conform Declaraţiei Balfour. Într-o scrisoare adresată lui Churchill din 17 ianuarie 1921, Lawrence l-a asigurat pe proaspătul ministru pentru colonii – care avea în sarcină finalizarea prevederilor Mandatului pentru Palestina – că în schimbul suveranităţii arabe asupra Bagdadului, Ammanului şi Damascului, Feisal „este de acord să renunţe la toate pretenţiile ridicate de tatăl său asupra Palestinei”. (10)

Churchill a primit vestea cu plăcere, numai că exista o problemă: francezii se instalaseră deja la Damasc şi nu erau dipuşi să facă nici o concesie pentru Feisal sau alt conducător arab. Churchill a propus ca Feisal să primească tronul Iraqului în loc de cel al Siriei, şi în acelaşi timp, Abdullah, fratele lui Feisal, să primească tronul Transiordaniei, acea parte a Palestinei mandatorii aflate la Est de Iordan. Înscăunarea unui conducător arab în Transiordania ar fi permis Palestinei de Vest, adică teritoriul dintre Marea Mediterană şi rîul Iordan care cuprinde în prezent Israelul şi malul vestic al Iordanului, să devină căminul naţional evreiesc sub control britanic, ceea ce li se cuvenea evreilor, după cum spunea Churchill, „de drept şi nu ca o favoare”. (11)

La Conferinţa de la Cairo din 17 martie 1921, după ce a fost pus în temă de Lawrence, Churchill a explicat persoanelor oficiale aflate de faţă că prezenţa în estul Iordanului a unui conducător arab sub control britanic ar permite Britaniei să prevină acte de agitaţie anti-sionistă de pe partea arabă a rîului. În sprijinul acestei variante, Lawrence insuşi a spus la conferinţă, după cum reiese din stenogramele secrete: „El [Churchill] este sigur că în patru-cinci ani, sub influenţa unei politici corecte”, opoziţia arabă faţă de sionism „se va diminua dacă nu va fi dispărut complet”. (12)

În continuare Lawrence a explicat conferinţei că „ar fi preferabil ca Transiordania să servească drept supapă de siguranţă prin numirea unui conducător asupra căruia am putea exercita presiuni pentru a ţine în frîu anti-sionismul”. Conducătorul „ideal” ar fi „o persoană nu prea puternică, care nu locuieşte în Transiordania şi care depinde de guvernul Maiestăţii Sale (britanice, n.m.) pentru a-si menţine funcţia”. (13) Lawrence era convins că acel conducător ar fi fost emirul Abdullah, fratele lui Feisal.

Prezenţa lui Lawrence al Arabiei la Conferinţa de la Cairo a fost extrem de avantajoasă pentru Churchill în ce priveşte dorinţa acestuia de a întemeia un stat evreiesc în Palestina. Prietenia lui Lawrence cu conducătorii arabi, alături de care luptase în timpul Revoltei Arabe, faptul că le cunoştea atît punctele slabe cît si pe cele forte, mergea mînă în mînă cu faptul că înţelegea aspiraţiile sioniste. În noiembrie 1918, la prima aniversare a Declaraţiei Balfour, Lawrence a declarat unui ziar evreiesc din Marea Britanie: „Din punctul meu de vedere ca ne-evreu, eu văd în evrei importatorii naturali ai fermentului care lipseşte atît de mult în ţările Orientului Mijlociu”. (14)

În 27 martie 1921, zece zile după ce Lawrence şi-a prezentat sugestiile, Churchill l-a trimis din Ierusalim în Transiordania pentru a-i explica lui Abdullah că autoritatea sa se va întinde pînă la malul estic al Iordanului şi că evreii se vor stabili pe pămînturile dintre Mediterană şi Iordan (Palestina de Vest); şi că el, Abdullah, trebuie să ţină în frîu toată agitaţia şi activitatea anti-sionistă din rîndurile adepţilor săi.

Churchill, Lawrence și Abdullah la Ierusalim

A doua zi, la Ierusalim, Lawrence, Churchill şi Abdullah s-au fotografiat la sediul guvernamentului britanic: Churchill zgribulit de frig, Lawrence în costum şi cravată, Abdullah în uniformă militară şi kaffie. La întîlnirea din acea zi Abdullah a fost de acord să-şi limiteze controlul în zona Transiordaniei şi să se abţină de la orice fel de activitate împotriva planurilor pentru stabilirea statului evreu în Palestina mandatorie la vest de Iordan.

Lawrence şi-a adus astfel contribuţia la eforturile de a întemeia statul evreu, fiind deja conştient de potenţialul acestui cămin naţional. Doisprezece ani înainte de Conferinţa de la Cairo, în timp ce se afla într-o călătorie în Galileea şi împrejurimile Tiberiadei, Lawrence reflecta la zilele de glorie cunoscute regiunea pe vremea romanilor, şi la fermele evreieşti pe care le văzuse. Într-o scrisoare trimisă acasă în 2 august 1909, Lawrence explica: „Galileea a fost cea mai romanizată provincie din Palestina. Ţara era bine populată şi irigată artificial. Dincolo de Capernaum nu existau 20 de mile de ciulini! Şi nici în jurul lacului (Marea Galileeii, n.m.) nu dădeai peste corturi de beduini murdare şi dărăpănate, cu oameni care te îmbie înăuntru pentru a sta de vorbă si cu potăi jigărite care aleargă după tine să te apuce de picioare. Palestina a fost cîndva o ţară civilizată şi cu uşurinţă poate deveni civilizată din nou. Cu cît mai repede vor veni evreii să practice agricultura cu atît mai bine. Aşezările lor sunt lumini în deşert”. (15)

Restul e bine cunoscut. „Luminile în deşert” au evoluat într-un stat prosper fondat pe talentele şi capitalul de care se minuna Lawrence cu cîţiva ani înainte. E greu de speculat cum ar fi răspuns acesta la intransigenţa crescîndă a lumii arabe faţă de prezenţa evreiască pe teritoriul mandatului britanic, ca să nu mai vorbim de încercările violente de a distruge Statul Evreu chiar pe cînd se afla în durerile facerii – acelaşi stat care în viziunea lui Lawrence părea atît de promiţător pentru arabii din regiune. T.E. Lawrence a murit în mai 1935, grav rănit într-un accident de motocicletă aproape de căsuţa sa din Dorset. Avea doar 47 de ani. Realizarile scurtei sale vieţi i-au asigurat locul în panteonul istoriei arabe moderne. Poate că a sosit clipa ca şi istoria evreiască modernă să-i aducă omagiu.

În original icon-caret-right Lawrence of Judea

Bibliografie:

1. Întrevederea dintre Chaim Weizmann cu emirul Feisal la hotelul Carlton, 11 decembrie 1918, arhivele Ministerului de Externe britanic, biroul de documente publice, Londra, 371/3420.
2. Text republicat de David Hunter Miller, My Diaries of the Conference of Paris (New York: Appeal, 1924), vol. 3, pp. 188-189.
3. Documentele lui T.E. Lawrence, citate în Martin Gilbert, Churchill and the Jews: A Lifelong Friendship (New York: Henry Holt, 2007), p. 51.
4. Scrisoarea lui Feisal către Frankfurter, 1 martie 1919, republicată în New York Times din 5 martie 1919, Times (Londra) din 6 martie 1919, şi Jewish Chronicle (London) 7 martie 1919. Vezi Isaiah Friedman, Palestine, a Twice-Promised Land?: The British, Arabs, and Zionism, 1915-1920 (Brunswick, N.J.: Transaction, 2000), p. 228.
5. Kipling către Lawrence, 20 iulie 1920, The Letters of Rudyard Kipling, vol. 5, 1920-1930, ed. Thomas Pinney (Iowa City: University of Iowa,2004), p. 126.
6-9. T.E. Lawrence, „The Changing East”, The Round Table, septembrie 1920,
http://telawrence.net/telawrencenet/works/articles_essays/1920_changing_east.htm.
10. Scrisorile lui Lawrence către secretarul particular al lui Churchill, 17 ianuarie 1921. Churchill Papers, 17/14.
11. British White Paper din iunie 1921, citat de Gilbert, Churchill and the Jews, p. 46.
12. Colonial Office Papers 935/1/1, citat de Gilbert, Churchill and the Jews, p. 51.
13. Martin Gilbert, Winston S. Churchill, vol. 4, 1917-1922 The Stricken World (Boston Houghton Mifflin, 1975), p. 553.
14. Mesaj către Jewish Guardian, 28 noiembrie 1918, citat de Gilbert, Churchill and the Jews, p. 51.
15. David Garnett, ed., The Letters of T.E. Lawrence (New York: Doubleday, Doran, 1938), p. 71.

Sir Martin Gilbert este biograful oficial al lui Winston Churchill; membru de onoare al Colegiului Merton de la Oxford şi distins membru al Colegiului Hillsdale, Michigan. A publicat de curînd Churchill and the Jews: A Lifelong Friendship (Henry Holt, 2007) şi a revizuit şi actualizat Israel: A History (Mc Nally & Loftin, 2008).

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

8 COMENTARII

  1. Israelianca,
    F. interesant material. Ce aproape de rezolvare si realizare ajunsesera lucrurile!

    “El [Churchill] este sigur că în patru-cinci ani, sub influenţa unei

    politici corecte

    ”, opoziţia arabă faţă de sionism “se va diminua dacă nu va fi dispărut complet”

    Intr-adevar, ce diferite sint „politica corecta” si „corectul politic”.

    Am ramas neplacut surprinsa de atitudinea lui Rudyard Kipling. Tocmai saptamina aceasta am catalogat si indexat o carte despre filmele cu Sabu, adaptari la cartile lui Kipling. Din cite am inteles, una din temele acestor filme este „otherness”. Se pare ca totu-i bine si frumos atita timp cit acest „otherness” nu include evreii. Viziunea lui Kipling este vitrega acestui „otherness”.

  2. Francesco, merci.

    Dadusem si eu sursa dar probabil ca nu se vede prea bine ascunsa cum e intre ultimul rind de la bibliografie si like-ul lui facebook 🙂

  3. Foarte bun articol, Israelianca, abia acum am apucat, dar better late than never. Nu stiam de Kipling, de ce era antisemit? Daca ai link sau ceva, chiar ma face curios.

  4. Nu eram cu voi inca. GBShaw, era antisemit si el? Ca stiu, cum stii si tu, cu siguranta, filmuletul acela sordid in care predica gazarea oamenilor „inutili, care nu-si pot justifica existenta pe pamant”. In fine, citez inexact, dar sunt sigur ca stii despre ce vorbesc.

  5. GBS era mare admirator al lui Hitler si al lui Stalin.Era convins ca Gulagul este o statiune de odihna, si asta dupa ce a vizitat URSS.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here