Anii din urmă ne-au făcut martorii unei tendințe europene care, după toate datele, transpare a fi sinucigașă – tendință a unei părti bune din sistemul politic european, indusă de către noile elite politice care au urmat celor culturale, în acord cu cele două căi de influență ale Moscovei: în primul rând liniile groase ale progresismului, trasate de Școala de la Frankfurt și, începând din anii ’90, mai puțin vizibile dar prezente, cele ce se proclamă conservatoare dar sunt în fapt putinist-dughiniste. Din exaltarea hippie a anilor ’60 – ’70, întreținută subteran de agenții sovietici, pentru a slabi moral Occidentul, a ieșit o generație de politiceni europeni care a reușit să pună în practică tot ce visau strategii politici ai Moscovei – o Europa din ce în ce mai lipsită de fundamentul moral autentic creștin, defetistă, complexată și grăbită să se demoleze din interior. Cultura morții, cvasiomniprezentă azi în Europa, reprezentată de promovarea avortului și a eutanasiei, printre altele, nu putea fi promovată cu ușurință în condițiile unei prezențe vizibile a Bisericii în viața publică. În condițiile astea, Bisericile trebuiau îngrădite și atacate sistematic pentru a fi din ce în ce mai greu frecventabile.

Biserica celebrează viața – cele mai mari sărbători creștine sunt Nașterea și Învierea Domnului Hristos, începutul vieții și înveșnicirea ei. Păcatul aduce în schimb, până la urmă, pierderea vieții (Români cap. 6, 23), moartea. Lucrurile acestea, mărturisite de toată învățătură Bisericii, vin în contradicție directă cu promisiunile făcute de cei care se proclamă nouă elită europeană, cu încercările de schimbare a mentalității noilor cetățeni europeni în sensul relativismului moral. Educația avea să fie țintă primară pentru experimentele de dizolvare a ceea ce era mentalul european, așa cum îl știam până în anii din urmă, ani ai post post modernismului actual. Și, acum, avem rezultatul intervenției acestei generații de politicieni – o Europa în accelerată scădere demografică, cu un tineret împuținat și din ce în ce mai dezorientat spiritual, moral, cultural.

O reacție recentă la situația asta a apărut în Franța, unde actualul ministru al învățământului, Jean Michel Blanquer, a decis, exact anul acesta, la 50 de ani după revoltele din ’68, începerea unei reforme fundamentale a sistemului de educație francez, prin revenirea la valorile fundamentale, la studiul limbilor clasice (latină, greacă) la intonarea imnului național. https://www.rfi.ro/special-paris-101279-franta-invatamint-o-reforma-profunzime

Rezultatele haosului spiritual au putut fi observate intr-un studiu care a măsurat gradul de religiozitate al tinerilor din Europa, numită în trecut și „Crestinătatea”. Europe’s Young Adults and Religion, studiu al profesorului Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary din Londra, arată datele unei tendințe deja cunoscute – din ce în ce mai puțini tineri se declară creștini, membri ai unei biserici. Printre tinerii cehi se numara cei mai lipsiți de credință, în proporție de 91%, urmați de estonieni, suedezi și olandezi, cu proporții între 70 – 80 %. La polul opus, cei mai credincioși tineri europeni sunt cei polonezi, urmați de lituanieni, în proporție de 25%. Din studiu lipsesc însă tinerii din Italia, Grecia și România, care sunt cunoscuți ca fiind credincioși în proporție mai mare decât mulți dintre cei enumerați în studiul britanic, și care ar fi schimbat cu siguranță ceva din concluziile studiului. http://en.protothema.gr/europes-youth-do-not-believe-in-any-religion-study-shows/

Apar în schimb tinerii din Rusia, despre care autorul studiului crede că ar fi europeni… Dacă cei din Baschiria, din Tatarstan, din Ircuțc, ori din Vladivostoc sunt europeni, fie!

Un rezultat interesant al studiului este cel care îi privește pe catolicii din Marea Britanie, care apar a fi reprezentați in cazul a 10% din tineri – mai mult decât anglicanii, care mai sunt prezenți doar în proporție de 7% . Aventurile Bisericii Angliei, care a încercat să fie prezentă și în avangardă socială progresistă în timp ce predica adevărurile creștine, au reușit să contrarieze mulți credincioși, care au găsit în Biserica Catolică sensul și substanța învățăturii creștine care era din ce în ce mai diluată în anglicanism.

Și în celelalte biserici europene mari creștinii au suportat, concomitent, pe lângă presiunea noii culturi progresiste din exterior, și tulburări ale credinței, contaminată cu idei străine de creștinism, venite chiar din interiorul comunităților lor. Situația asta, a problemelor apărute din interior, nu e nouă – până la urmă, marile erezii au apărut în Biserică, in majoritate, dar tot acolo au fost învinse și înlăturate.

Protestantismul

Protestantismul a luptat mult împotriva a tot ce putea fi suspectat că ar putea călca voia lui Dumnezeu ori ispiti creștinul în ceea ce privește ispitele trupului, interzicând orice reprezentare trupească ce era considerată apriori ispititoare, alături de orice putea fi considerat idol. E rămas în istorie felul în care cetele de protestanți și apoi armatele principilor care renuntasera la catolicism au smuls odoarele bisericilor catolice și au distrus picturile murale care aveau reprezentate scene biblice cu personaje prea puțin îmbrăcate după gustul protestant, ori sfinți care erau suspectați că puteau deveni idoli pentru gloată neevanghelizata în spirit calvinist. Ajuns în Basel, în 1526, Erasmus scria: „aici artele au fost înghețate”. Tot ce era reprezentare a trupescului fusese cenzurat pe temeiul îndepărtării ispitelor.

Adus în teritoriile care vor deveni Statele Unite, protestantismul a devenit confesiunea care a impus un mod de viață atât de auster în privința trupescului, încât nu erau privite cu ochi buni nici măcar portretele, pentru o vreme fiind oprite atât intrarea acestora în țară cât și producerea lor în așezările comunităților protestante. Puteau semăna cu idolii, ori erau reprezentări care puteau duce gândul la ispite, conform concepțiilor protestante ale epocii.

Lupta asta ce părea condusă și controlată destul de eficient împotriva a tot ce putea apropia ispitele trupului de creștinul protestant, cu orice putea duce la păcatele lui, întinsă pe sute de ani, nu a ferit deloc protestanții de tulburarea ce urmă să vină. De la Luther, care spunea că homosexualitatea e contrară naturii umane și vine de la diavol, s-a ajuns la momentul de față când sunt știute, în Occident în special, biserici și comunități protestante, nu puține, ce au început să militeze pentru acceptarea homosexualității, cununand cupluri de persoane de același sex și numind pastori homosexuali. Dealtfel, acum, bună parte din denominatiunile protestante ori neoprotestante au și comunități care se definesc „gayfriendly”, după canonul progresist. În același timp, cea mai mare uniune baptistă din Statele Unite, Southern Baptist Convention, a rămas păstrătoare a protestantismului clasic ce exclude orice concesie făcută concepțiilor care recomandă homosexualitatea ca stil de viață alternativ, de acceptat în comunitățile creștine. În condițiile astea, membrii acestei comunități majoritare au fost de multe ori acuzați de homofobie din partea asociațiilor homosexualilor. Southern Baptist Convention, e a doua denominațiune creștină americană, ca dimensiune, după Biserica Catolică, având peste 15 milioane de membri.

Revenind la protestantismul știut ca „gayfriendly”, un caz de notorietate ce merită văzut de aproape este cel al Bisericii Luterane a Suediei, unde nu se face mai distincție la cununie între cuplurile normale și cele homosexuale, pastorii fiind obligați să oficieze egal, altfel fiind amenințați cu excluderea din rândul clerului… Poziția asta stranie a unei biserici ce se identifică cu numele lui Luther are o explicație care depășește concepțiile protestante de orice fel ar fi ele. E o afacere strict politică. Înființată de Carl Gustav I (1523-1560) ca Biserica de stat a Suediei, a avut o influență mare asupra societății suedeze, chiar în condițiile în care se afla sub controlul administrației de stat. Problema a fost că și societatea a avut posibilitatea să influențeze Biserica și, chiar dacă la 1 ianuarie 2000 s-a separat de stat, are în Sinod, în Adunarea Generală, o mulțime de membri impuși de partidele politice. La ultimele alegeri pentru Adunarea Generală a Bisericii Suediei, Mona Sahlin, lider al Partidului Social Democrat, a îndemnat membrii de partid să voteze la fel că la orice alegeri ale statului, urmând linia partidului de stânga din care fac parte. Mona Sahlin nu e membră a Bisericii Suediei, nu este creștină de nici un fel. Astfel, o afacere de partid condusă de oameni care nu împărtășesc credința creștină a ajuns să fie impusă Bisericii chiar din interiorul acesteia, chiar dacă mai mult de jumătate din episcopi au protestat public împotriva nebuniei acceptării cununiei homosexualilor. https://www.theguardian.com/commentisfree/belief/2009/oct/25/church-sweden-gay-weddings

Răpunsul premierului Stefan Löfven pentru slujitorii Bisericii Suediei a fost clar: dacă nu cunună cupluri homosexuale, își vor pierde slujbele! http://anglicanmainstream.org/swedish-pm-tells-priests-to-carry-out-same-sex-marriages-or-do-something-else/

Celelalte denominațiuni creștine din Suedia au condamnat de asemeni decizia impusă de stat în Biserica Luterană. Deși lucrurile stau așa, peste tot în lume se știe doar despre deschiderea totală către homosexualitate a creștinilor din Suedia, despre bunăvoința și entuziasmul cu care au fost acceptați fără rezerve la adminstrarea tuturor serviciilor religioase.

Așadar răul împotriva căruia luptasera atât de mult vechii protestanți, spre a-l scoate din viață creștinilor, e acum prezent la lumina zilei chiar în mijlocul unor comunități protestante, câteodată chiar la tribuna de unde se proclamă Sfânta Scriptură ca singură autoritate în materie de credință.

E drept, au rămas foarte mulți protestanți condamnă homosexualitatea ca păcat major, lupta nu e deloc pierdută, dar dușmanul credinței e acum în cetate…

Catolicismul

Biserica Romano-Catolică, Biserica Apostolică, nu a avut și nu are problemele descrise ale comunităților protestante. Chiar dacă nu au lipsit scandalurile sexuale, multe fiind încă actuale, ierarhia catolică, cu papii în frunte, a știut să păstreze tradiția creștină occidentală și, urmându-și doctrina cu atenție, a putut evita marea ispita care încearcă acum părți bune din protestantismul contemporan. Numai că, acum, catolicismul contemporan are alte probleme…

Din prima perioada a existenței lor, încă de la apariție, socialismul, comunismul, practic stânga politică, a avut parte de o evaluare corectă și de o atitudine corespunzătoare din partea Bisericii Catolice. Papii s-au exprimat ex cathedra, fără echivoc, în privința pericolului imens pe care îl reprezenta și îl reprezintă proiectul politic al stângii care vrea să reglementeze majoritatea aspectelor importante ale vieții sociale dar și personale. Biserica Romano Catolică avea și experiența martiriului preoților și credincioșilor catolici uciși în urma hotărârilor luate în cluburile iacobine, așadar avea o imagine clară a modului în care operează stânga extremă când prinde puterea, încă de la momentele apariției acesteia. Practic, toți papii au condamnat public socialismul și comunismul, până la venirea actualului papă, Francisc.

Pe scurt, iată ce au învățat capii Bisericii Catolice de la apariția stângii, până la venirea Papei Francisc:

Papa Pius IX (1846-1878) spunea în Enciclica Nostis et Nobiscum, din 8 decembrie, 1849:

„Știți într-adevăr că scopul acestei conspirații nelegiuite este acela de a determina oamenii să răstoarne întreaga ordine a rânduielilor umane și să le atragă spre teoriile rele ale socialismului și comunismului, aducând confuzie cu învățături pervertite”.

Papa Leon XIII (1878-1903) a insistat în mai multe rânduri să aducă lămurire asupra răului cultivat de stânga, în encliclicele Diuturnum (29 iunie 1881), Humanum genus, (20 aprilie 1884), Quod Apostolici Muneris (28 decembrie 1878), Libertas Praestantissimum, (20 iunie 1888), Graves de Comuni Re (18 ianuarie 1901).

Papa Pius X (1903-1914) a condamnat cu severitate socialismul profesat de unii dintre catolici, în Scrisoarea Apostolică Notre Charge Apostolique (25 august 1910) adresată episcopilor francezi.

Papa Benedict XV (1914-1922) a reamintit de condamnarea socialismului făcută de Leon XIII, și a reafirmat-o, în Enciclica Ad Beatissimi Apostolorum (1 noiembrie 1914).

Papa Pius XI (1922-1939) în Enciclica Quadragesimo Anno (15 mai 1931), conchide: socialismul este fundamental opus creștinismului, așadar nu poate fi conciliat cu doctrina catolică.

Papa Pius XII (1939-1958) declara că Biserica va lupta până la sfârșit pentru a apăra valorile amenințate de socialism (Discorsi e Radiomessaggi, vol. XIV, p. 314, 14 septembrie 1952).

Papa Ioan XIII (1958-1963) declara că nici un creștin catolic nu poate subscrie nici măcar la socialismul moderat (Enciclică Mater et Magistra, 15 mai 1961)

Papa Paul VI atrage încă o dată atenția creștinilor catolici să nu se lase înșelați de socialism (Scrisoarea Apostolică Octogesima Adveniens, 14 mai 1971)

Papa Ioan Paul II (1978-2005) nu mai are nevoie de nici o prezentare a lui ori a felului în care s-a raportat la doctrina socialistă, ori comunistă. Viață lui întreagă a fost definită de lupta împotriva învățăturilor lagărului comunist și a Imperiului Răului, la învingerea căruia a avut o contribuție decisivă.

Papa Benedict XVI (2005-2013) a păstrat linia firească stabilită de înaintașii săi, condamnând socialismul, conform căruia Statul trebuie să controleze totul, timp în care pretinde că omul are nevoie doar de satisfacerea nevoilor ale trupului (Deus Caritas Est, 25 decembrie 2005).

Așadar, asta este poziția Bisericii Catolice în raport cu socialismul, cu comunismul, cu stânga. Ce se întâmplă acum în Biserica Româno Catolică, cu un papa care pare că primește cu zâmbetul pe buze simbolul blasfemiator al Mântuitorului Iisus Hristos răstignit pe secera și ciocan, care pare că profesează un fel de catolicism necatolic în raport cu stânga, este total împotriva doctrinei și tradiției creștinismului catolic, a învățăturii marilor papi care i-au precedat. În condițiile astea, ce se întâmplă acum în Biserica Catolică nu are cum să fie decât o ispita imensă, o încercare noua a credinței mulțimilor de catolici.

Ortodoxia

Nici în Ortodoxie nu este tocmai liniște. După ce au înfruntat tortionarii și călăii Imperiului comunist al răului, vreme de zeci de ani, mărturisind adevărurile de credință, după ce mulți au primit închisoarea și moartea martirică pentru ca nu au cedat comunismului, in mulțimea de slujitori și credincioși ai Bisericii Ruse e iar o tulburare mare – ierarhia bisericeasca moscovită o ia razna și susține fără rezerve politica lui Putin. Fundamentată, printre altele, pe concepțiile lui Dughin, condamnat in Biserica Rusa ca satanist, în anul 2002,

Politica țarului actual de la Moscova e cunoscută pentru câteva constante – ocupație militară, crime, corupție generalizată.
http://inliniedreapta.net/biserica-ortodoxa-rusa-in-2002-despre-ideologia-lui-alexandr-dughin-anti-ortodoxie-satanism-islamism-neopaganism/

Tot în Rusia, creștinii mai derutați sunt lăsați sa se închine la icoanele care il au reprezentat pe Stalin, mai marele criminalilor comunisti, iar Ivan cel Groaznic e acceptat ca erou national și în Biserică. Mai mult, Biserica Rusă a sărbătorit 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în 1917, adică exact anul de la care a început uciderea pe bandă a peste 100.000 de slujitori ai altarelor, ierarhi, preoți, diaconi, monahi ori de mir, la ordinul autorităților comuniste.

Intervenția înalților ierarhi ruși, pentru a mistifica istoria războiului de la 1877-1878 în urmă căruia și-au dobândit independența România și Bulgaria, e un alt exemplu al felului în care funcționează Biserica Rusă. http://inliniedreapta.net/blogpost/adevarul-rusilor-privind-jertfele-romanilor-in-razboiul-de-independenta-din-1877-1878/

In condițiile astea, atacurile la adresa ortodocșilor basarabeni, care se întorc la Biserica Ortodoxă Română, nu mai surprind pe nimeni. http://inliniedreapta.net/stire/preotul-si-primarul-din-satul-denereu-r.-moldova-amenintati-cu-moartea-dupa-trecerea-bisericii-la-bor/

Așadar și în Ortodoxie sunt ispite mari și lupte de dus. Dar toate acestea s-au mai întâmplat și, de fiecare data, creștinii și-au găsit drumul prin lumea asta, urmând legile divine și învățătura biblică.

Iar cuvântul Mântuitorului Hristos, aduce lămurire deplină pentru pentru creștinii de acum, ca si pentru cei dintotdeauna – „În lume necazuri veți avea; dar indrăzniti. Eu am biruit lumea.” (Ioan, XVI, 33)

Print Friendly, PDF & Email
Articolul precedentCambogia alunecă înapoi în comunism
Articolul următorArgumente în favoarea idealului unionist
Alexandru Coman
Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.

5 COMENTARII

  1. Multumesc din suflet. Atitea as mai avea de inteles si intrebat… „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”

  2. Biserica Ortodoxa, despre care se spune ca este institutia ce reprezinta crestinismul, se face de ras cu fiecare zi trecuta. In lipsa unei autoritati clericale ireprosabile, e si normal ca oamenii sa deteste religia. Poate exista moralitate si fara religie. Despre rationalism ati auzit?

  3. Liviu: iti doresc toate cele bune; sa fii calauzit cu succes de moralitatea ta rationalista si, mai ales, sa iti gasesti implinirea.

    Eu sunt un credincios religios. Tu esti resentimentar.

  4. Liviu, probabil stii ca insusi Sfantul Petru s-a lepadat de Mantuitorul Iisus Hristos si ca Sfantul Toma a ramas necredincios chiar si in fata marturiei celorlalti apostoli. In Biserica luptam cu pacatul si chiar daca ne mai pierdem, ne putem regasi. Cadem, dar ne putem ridica, pentru ca nu suntem singuri, suntem in Har. Cat despre rationalism, ce sa zic, vezi Revolutia Franceza, cu raurile de sange ale victimelor ghilotinate de cei ce se inchinau … zeitei ratiunii!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here