Marxismul și corectitudinea politică – America la răscruce. Un dialog transatlantic (fragment)

Un dialog Martin S. Martin – Cristian Pătrășconiu
Cartea America la răscruce. Un dialog transatlantic va fi lansată la Bookfest 2017, pe 27 mai, stand Humanitas, ora 13.30. Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Martin S. Martin, Cristian Pătrășconiu.

în continuare, un fragment din carte:


CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU: Vorbim despre libertate și e obligatoriu, fiindcă este vorba despre SUA în primul rînd, să vorbim și despre corectitudinea politică. Este cu adevărat corectă…corectitudinea politică?

MARTIN S. MARTIN: Ceea ce este numit corectitudine politică (CP) este un fenomen social cu rădăcini istorice îndepărtate, creat de ideologi cu intenții deliberate de a institui un control asupra majorității populației și de a sluji scopurile și interesele unor minorități, prin intimidare și inducerea sentimentului de culpabilitate. CP este o formă de control.

Principalul instrument cu care operează corectitudinea politică este limbajul, dar acesta nu este singurul. Agenții mai folosesc critica, contestarea și atacul atitudinilor individuale, al obiceiurilor și al concepțiilor grupurilor etnice, religioase, politice și profesionale, de asemeni se adresează instituțiilor, publicaților, asociațiilor și subgrupelor demografice.

Vehiculele prin care se face cunoscută CP sunt toate formele de comunicare, de la convorbirile personale la media și mijloacele de socializare, dar folosește și manifestațiile de protest, de la cele pașnice la cele care folosesc forța și violența.

Denumirea este un fals, care nu urmărește corectarea unei greșeli, ci a fost aleasă cu intenția de a conține o acuzație din enunț: cel admonestat și/sau criticat este din plecare informat că este incorect, din moment ce este abordat de criticii politici ai incorectitudinii. CP este un fals și conține o acuzație implicită, de multe ori imaginară.

În lumea americană, CP și-a făcut apariția prin anii 70 și a devenit răspândită în deceniile opt și nouă ale secolului XX. Ea a fost privită la început ca o ciudățenie, ca o expresie relativ benignă a unei hipersensibilități. Nu se gândea nimeni că va face un rău social insistența de a exclude numele de negru și de a-l înlocui cu african american, sau de a cere ca indienii americani să fie botezați americanii nativi. Sau, mai mult, de a cere ca Statele Unite să nu mai fie numite America, din moment ce țara ocupă doar o parte din continentul american. CP este o mască.

Exemplele de mai sus fac parte din grupul de contestații care se sprijină pe un adevăr, chiar dacă acesta este câteodată doar parțial. Dar în alte situații, corectitudinea politică devine un mijloc de a ascunde adevărul, cum au fost multele cazuri în care fostul președintele Obama, motivat de o islamofilie pe care o ține ascunsă, a dezinformat cetățenii americani, dând unor crime alte nume decât ceea ce erau (violență la locul de muncă, nu atac terorist; acte de violență extremă, nu atac terorist coordonat împotriva populației civile), evitând cu încăpățânare să folosească termenii de islamism radical și terorism islamic și – prin asta – refuzând să identifice și să definească adversarul în mod corect, de unde întârzierea de a introduce pachetul de măsuri necesar pentru rezolvarea problemei. CP este o minciună sau un neadevăr deghizat în bune intenții.

Sau, în cazul unui eveniment relativ recent, legea votată de parlamentarii din statul Carolina de Nord, prin care se introducea regula de a folosi wc-urile din școli în conformitate cu sexul elevilor, așa cum este el înscris în certificatele de naștere,  nu cum este declarat de cei în cauză, sau după cum a fost el schimbat prin intervenții de modificare a sexului, a devenit ținta atacurilor de presă și ale activiștilor organizațiilor LGBT (lesbian/gay/bisexual/transgender). Pentru aceștia, corectitudinea politică este definirea sexului ca o opțiune, nu ca o realitate biologică. Cu alte cuvinte, preferința individuală trebuie să învingă adevărul și majoritatea elevelor, multe la vârsta postpubertară, pe care noi le considerăm normale, trebuie expuse abuzului de a tolera în wc-urile lor un individ mascul, îmbrăcat în straie femeiești. Și asta ca să nu îl traumatizăm pe cel în cauză, prin privarea lui de a fi privit așa cum vrea el, în sistemul lui schimonosit de valori, să fie privit de ceilalți. Un astfel de exemplu demonstrează nu numai incorectitudinea „corectitudinii” politice, dar și drumul pe care adepții ei vor să împingă majoritatea societății să accepte neadevăruri și abuzuri. CP este un instrument pentru introducerea unor drepturi abuzive.

Sunt mulți cei pentru care nocivitatea socială a corectitudinii politice a fost de mult înțeleasă, dar sunt și mai mulți cei care o privesc ca pe o expresie nevinovată a celor care au nevoie de înțelegere și protecție. Este interesant faptul că noul președinte ales al țării, Donald Trump, a făcut un punct de program electoral din combaterea CP și a fost votat de o majoritate americană covârșitoare (306 de electori față de 232 ai opoziției și 31 de state în care a ieșit victorios, față de 19 care au optat pentru Hillary Clinton).

Aș adăuga, prin urmare: CP este o practică socială nocivă, plănuită și executată după o strategie pe termen lung, nu un șir de reacții spontane la situații care crează inferiorități.

Cristian Pătrășconiu: A propos de corectitudinea politică: părea, la început, că este un fenomen marginal. Cum a putut să ocupe un asemenea loc în lumea americană – şi nu doar acolo -, dominând şi modelând practic o societate într-un fel care le-a amintit mai multor eseişti de noi forme de comunism?

MARTIN S. MARTIN: Printre multele lucruri puțin cunoscute despre CP sunt două, care mie mi se par importante: idea că CP este un fenomen recent și concepția că CP este ceva minor, nepericulos și de care nu trebuie făcut prea mult caz, din moment ce nu este potențial dăunător. Faptul că multora CP le amintește de comunism nu este deloc întâmplător. CP nu este un fenomen recent, are o istorie lungă și are origini și conexiuni extinse cu ideologia marxistă.

Prima apariție a unei preocupări intense pentru corectitudinea exprimării a fost întâlnită la revoluționarii ruși, încă înainte de revoluția din octombrie 1917 și a constat într-un efort de a curăța discursurile și materialele tipărite de impurități, de incorectitudini politice, care puteau micșora valoarea ideologică a prezentărilor și puteau deruta pe cei cărora le erau adresate. Era o rigoare de stil, căreia i se supuneau toți activiștii pasionați de ideea revoluției și a schimbării lumii. Această rigoare stabilea ierarhia valorică a celor care scriau textele revoluționare.

După cucerirea puterii politice, rigoarea pentru corectitudinea expresiilor s-a extins la cea deciziilor: erau ideile, planurile si acțiunile celor care reprezentau  guvernul revoluționar conforme cu normele marxismului și mai târziu ale leninismului? Grija și pedanteria inițiale s-au transformat în obsesii terorizante. Au apărut comisiile de judecători secreți care aprobau sau condamnau felul de a gândi, scrie și acționa. O abatere de la conceptul comunist pur, o greșeală în stabilirea direcțiilor de urmat putea să ducă la demiteri, arestări, execuții.

De la comunismul rus, toate acestea au fost transferate în țările ocupate de Armata Roșie în Europa de est, unde s-au format cu repeziciune primele detașamente de lideri și de ideologi. Vânarea incorectitudinilor politice, a abaterilor de la linia partidului, acum stabilită și care trebuia să fie o copie fidelă a experienței din țara sovietelor, unde – de fapt – erau școliți toți conducătorii și formatorii de opinie din țările satelite, trebuia întreținută la cel mai înalt nivel, cu vigilență revoluționară. Abaterile de la linia partidului și ideile suspecte, revizioniste trebuiau descoperite precoce și eliminate. Totul trebuia să fie just. Lumea comunistă timpurie și-a inventat propria inchiziție și i s-a supus neabătut. Limbajul ședințelor de partid s-a răspîndit în societate și îmi amintesc cum, în anii copilăriei, auzeam cum cutare a fost dat jos pentru că nu mai era pe linie.

În paralel, marxismul european s-a răspândit și în țările nesocialiste, din vestul continentului. Acolo au apărut deasemeni idei contadictorii, divergențe și interpretări diferite ale marxismului și un grup de gânditori socialiști au format un for de stabilizare, Institutul pentru Marxism din Frankfurt, pe unde au trecut personalități remarcabile, ca Felix Weil, Carl Grunberg, Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Georg Lukacs.

Mulți dintre aceștia s-au refugiat în Statele Unite după 1933, anul în care a venit Adolf Hitler la putere în Germania. Majoritatea au ajuns profesori în universitățile americane, unde intraseră și mulți dintre membrii primelor partide comuniste americane, desprinse în anul 1919 din partidul socialist și dintre care unele au devenit ilegale. Începând din anul 1922, Partidul Comunist al USA s-a dezvoltat progresiv și a atins un număr mare de membri, dar și-a pierdut influența asupra lumii muncitorești americane după 1956, când s-a declarat de acord cu invazia sovietică în Ungaria și a refuzat să se ralieze celor care au criticat crimele lui Stalin, după ce acestea fuseseră dezvăluite de raportul lui Nichita Hrușciov la congresul XX al PCUS.

Comuniștii americani și cei veniți din Europa au infiltrat lumea academică americană, au creat mulți elevi și discipoli, au dat naștere unor generații de marxiști, atei și anticapitaliști.

Dintre noii veniți din Europa, Marcuse a câștigat o mare influență în lumea politică americană și în elita academică, a cărei gândire a influențat-o. El, împreună cu italianul Antonio Gramsci și ungurul Georg Lukacs, dezvoltaseră idea extinderii revoluției în lumea culturală, dând naștere la marxismul cultural. Din el au derivat conceptul Marelui Refuz, cu opoziția la toate normele și valorile morale ale societății moderne, urmat de Teoria Critică și de Corectitudinea Politică. CP este o componentă a ideologiei marxiste. Mulți dintre cei care practică astăzi CP, mai ales cei tineri, habar nu au că ei descind din cei care au visat la revoluția mondială și că sunt un produs întârziat al influenței marxiste.

După Marcuse, în societatea de azi, locul proletariatului din teoria anticapitalistă a lui Marx și Engels a fost luat de asocierea dintre studențime, negrii săraci din ghetouri, nemulțumiții, indivizii antisociali și cei din lumea a treia.  

Adepții școlii de la Frankfurt mai conectaseră teoria marxistă cu rezultatele cercetărilor lui Sigmund Freud și elaboraseră ideile eliberării sexuale totale, cu desființarea tuturor tabuurilor sociale. Ei au lansat și ideea de a lega revoluția socialistă de mișcările feministe și de revolta populației de culoare.

Aceste idei s-au răspândit rapid după 1960, când Marcuse e citat că a spus: Putem vorbi de îndreptățirea revoluției culturale, al cărei protest este îndreptat spre întreg edificiul cultural, inclusiv morala societății existente.

Noile idei elaborate de filozofii, politicienii de stânga și activiștii anilor 60 au fost și sămânța mișcării hippie, pentru care contestarea tuturor regulilor era regula de aur.


Cum duc Statele Unite ale Americii povara libertăţii? La ce bun o memorie a libertăţii şi cum se întreţine în mod adecvat aceasta? Ce forme de egalitate se potrivesc în chip natural libertăţii? Care sunt adversarii libertăţii Statelor Unite ale Americii, din interior sau din exterior? Ce ameninţă libertatea – astăzi şi mâine? Ce trebuie să apărăm? Cum trebuie să ne apărăm? Ce putem spera?
Dialogul incitant dintre Martin S. Martin şi Cristian Pătrăşconiu răspunde la aceste întrebări în contextul geopolitic complex al lumii în care trăim.

„Vedem în prezent cum, în lumea occidentală şi cu precădere în Statele Unite, ia amploare (mai ales în rândul tinerilor) o mişcare ideologică prin care se încearcă modificarea limbajului, a concepţiilor, chiar a modului de a gândi. Corectitudinea politică nu naşte o realitate, ci premisa unei sperate realităţi, care, în faza în care suntem, seamănă cu realitatea virtuală. Nu e ce se vede, poţi fi înşelat de ce ţi se arată, dar, dacă ai minte, vezi că ai de-a face cu o plăsmuire.“ (MARTIN S. MARTIN)

4 gânduri despre “Marxismul și corectitudinea politică – America la răscruce. Un dialog transatlantic (fragment)

  1. Apropos de Columbia University…
    Am facut ieri o cautare de un sfert de ora sa vad daca legendele de tipul celor discutate in acest articol sunt adevarate (fara legatura cu articolul ci intr-o disputa pe FB despre Trump).
    Pai dadui peste niste lucrari care l-ar face pe Marx si Lenin sa plezneasca de mandrie. Discipolii si-au intrecut de mult maestrii. Si unde? In patria capitalismului!!!
    Realitatea e mai rea decat mi-am imaginat. Yeap, lucrarea este publicata la Columbia Univ., nu la Lomonosov in URSS.
    https://cjrl.columbia.edu/article/citizenship-as-accumulated-racial-capital/

    Spune-le mintilor prizoniere in main-stream media ca in America universitatile predau si propaga ideologia marxista, ca o sa te faca imediat putinist, postac platit.

  2. Ii plin de articole carti discuti despre corectitudinea politica dar nime dintre conservatori nu face nimic.Numa vorbe.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.