15 noiembrie 1987 – 15 noiembrie 2012: Vieţi distruse de revolta de la „Steagu Roşu“ din Braşov. 25 de ani fără dreptate

Print Friendly, PDF & Email

Numele uzinei „Steagu Roşu” a fost legat de prima revoltă anticomunistă, în toamna anului 1987. Atunci, muncitorii au ieşit în stradă şi au protestat la Prefectură, sediul judeţean de partid de atunci.

Revolta din 15 noiembrie 1987 a braşovenilor a fost primul protest muncitoresc stradal din anii regimului comunist. Într-o retrospectivă a acelor evenimente, ar fi două feluri de eroi. Întâi, muncitorii răzvrătiţi, condamnaţi şi deportaţi în tăcere. Căderea regimului a însemnat pentru ei bucuria de a reveni acasă şi reangajarea la „Uzinele Steagul Roşu” din Braşov. Fiind atâtea condamnări şi suferinţe, istoricii şi jurnaliştii evită chiar să-i numească pe acesti eroi.

În a doua categorie ar intra Silviu Brucan şi alţi intelectuali cu contacte externe, care comentaseră „gorbaciovist” evenimentul şi care cumulaseră puncte de disidenţi. Şi, tot retrospectiv, ar fi o singură categorie de perdanţi: braşovenii anchetaţi, condamnaţi şi deportaţi în 1987. În pofida schimbărilor şi a campaniilor anticomuniste, niciun iniţiator sau părtaş al acţiunilor represive din acea toamnă a secolului trecut n-a dat socoteală.

Au ars portretul lui Ceaușescu
15 noiembrie 1987 a fost o zi de duminică. Şi zi lucrătoare, ca aproape toate duminicile din acea vreme, când Ceauşescu obliga cetăţenii „să strângă cureaua” pentru plata datoriei externe. În plus, un „nou prilej de sărbătoare”, pentru că pe 15 noiembrie 1987 se votau deputaţii pentru consiliile populare locale.

Braşovul întreg era „împodobit” cu portretele lui Ceauşescu şi cu mulţimi de steaguri roşii. Lozinci mobilizatoare pentru „a face totul” în scopul fericirii şi bunăstării poporului obturau orice privire aruncată în spaţiul public. Cu cât se-nmulţeau asemenea semne, românii simţeau mai intens angoasa unei ocupaţii străine. Căci ce altceva te puteai numi? Erai prizonierul unui regim care te obliga la cozi şi la cartele alimentare, la mobilizări pe frontul producţiei de export şi la întreruperi de curent. Şi, mai ales, la minciună.

Pe fondul acestor iritări şi frustrări colective, anunţul de noi penalizări salariale pentru rebuturi la export şi pentru neîndeplinirea planului a pus în mişcare sute de muncitori de la „Steagul Roşu”. Oamenii au ţâşnit pe porţile fabricii către Primăria oraşului. Au dat foc steagurilor roşii ale partidului, dar au înălţat tricolorul. Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit îndelung, grupul a prins consistenţă, atrăgând mulţimea. Se strigau lozinci nemaiauzite împotriva conducătorilor. Şi toţi cântau „Deşteaptă-te române!”.

Pe contestatari i-a întărâtat şi mai tare întâmplarea de-a fi găsit, în sediul Judeţenei de partid, alimente prohibite cetăţeanului de rând: salam, fructe exotice, ciocolată. Răzvrătiţii au spart birouri şi ferestre, i-au „bumbăcit” pe cei care li s-au pus în cale, au aruncat în stradă dosare şi au incendiat portretul „conducătorului iubit”. Le-au făcut pe toate cu furie prea îndelung stăpânită.

Patru sute de arestări
Pusă în mişcare, maşinăria partidului luase însă grabnice „măsuri”. S-au operat repede patru sute de arestări. Braşovul a intrat în fierbere. Un sfert din cei arestaţi au fost duşi şi anchetaţi la Bucureşti. Declaraţiile lor au fost încropite cu bătăi şi cu presiuni psihice extreme.
P
e 26 noiembrie 1987, lui Nicolae Ceauşescu i s-a raportat cum a decurs plenara cu activul de partid de la „Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu Braşov”, ţinută cu o zi în urmă.

„S-a evidenţiat faptul, i s-a transmis, că toţi oamenii muncii sunt indignaţi de faptele săvârşite de grupul de huligani şi au cerut ca aceştia să primească pedepse exemplare şi să se aprobe judecarea lor în uzină în faţa colectivului de oameni ai muncii pentru actele de vandalism care au adus prin aceasta o pată uzinei şi daune partidului şi ţării”.Toată conducerea întreprinderii – 15 oameni – a fost destituită şi împrăştiată prin ţară. Directorul tehnic, Ion Anghel, şi şeful biroului plan-dezvoltare, Vasile Luca, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei pentru „penalizări nejustificate” a retribuţiei muncitorilor. Ca în 1977, când pe Ceauşescu îl încolţiseră minerii din Valea Jiului, vinovaţi au fost găsiţi aceia care aplicau „necorespunzător” legile sale. I s-a mai raportat lui Ceauşescu că muncitorii „care au provocat dezordini şi au încălcat legea„ vor fi „mutaţi în alte locuri”, iar „responsabilii direcţi vor fi daţi în judecată”.

În urma procesului, 61 de muncitori braşoveni au fost condamnaţi la închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă sau cu suspendarea condiţionată a pedepsei (între 6 luni şi 3 ani). Din cei 61 de oameni condamnaţi, 17 au fost trimişi la muncă în alte judeţe. Ei nu aveau voie să părăsească noile localităţi de reşedinţă fără acordul Miliţiei. Aceste cifre seci pecetluiesc însă şi drame ale părinţilor, soţiilor, prietenilor şi rudelor celor ostracizaţi.

Nu s-a făcut niciodată dreptate
În 1987, „Uzinele Steagul Roşu” din Braşov aveau 22.000 de angajaţi. Mai sunt acum, acolo, la ROMAN SA, vreo 500. În investigaţia coordonată de Marius Oprea şi Stejărel Olaru („Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov”, Polirom, Iaşi, 2002), fostul muncitor Florin Postolachi a sintetizat astfel urmările: „După 1990, procurorul Robu a vrut să facă curăţenie. Şi a venit la Braşov, ne-a adunat pe toţi la Primărie, la masă şi ne-a zis: «Băieţi i-am găsit pe toţi cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informaţii, la Armată şi la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu şi domnului Măgureanu. Să-şi facă ordine în ministere şi eu îmi voi face ordine în minister». După scurtă vreme, am aflat că domnul Robu a murit. Cu moartea lui şi cu ce ne amintim fiecare s-a încheiat tot ce se ştie despre torţionarii noştri”.

În căutarea dreptății
Foştii anchetaţi, condamnaţi şi deportaţi au fondat Asociaţia 15 Noiembrie 1987 Braşov. Cu intenţia precisă de a promova legea lustraţiei, preşedintele acesteia, Florin Postolachi, a candidat în alegeri pentru Parlamentul României în 2008. A fost ales, dar n-a reuşit să îndeplinească dorinţa celor pe care-i reprezintă.

Organizatorii evenimentului care evocă revolta din 1987 nu ştiu cum să numească mai bine întrunirea din acest an: comemorare sau aniversare? Dar în implacabilul curs al istoriei, ei sunt eroi de două ori. O dată pentru curajul şi riscurile de-a înfrunta o putere ce se credea nepieritoare. A doua oară, ca purtători ai unei memorii colective tot mai împovărată de neîmplinirea speranţelor.

[…]

Ceauşescu a pus revolta pe seama beţiei
Stenogramele şedinţelor organizate de conducerea partidului, la sfârşitul anului 1987, nu dovedesc suspiciune sau teamă de acţiuni organizate, ci inimaginabilă inconştienţă şi nepăsare a puterii faţă de cetăţeni.

Din declaraţiile consemnate se pare că pe Ceauşescu îl supărase mai tare întârzierea cu care fusese informat decât evenimentul în sine. Vina acţiunii acestor „huligani” o poartă, în opinia sa, organizaţia de partid. „Ce fel de spirit de partid, ce fel de comunişti sunt acolo?”, îi ceartă el pe demnitarii centrali şi judeţeni adunaţi într-o şedinţă, pe 20 noiembrie 1987.

Numai că, stresaţi după acea întrunire, odată ajunşi acasă, baronii din Dolj au pus-o de-o vânătoare. Fără înştiinţarea şi aprobarea conducerii superioare, aşa cum se făcea. Dintr-un stupid accident, a fost rănit mortal secretarul cu organizatoricul, iar Ceauşescu a dat mai mare amploare acestei „indiscipline” a activiştilor de partid decât grevei de la Braşov.

Într-un final, Ceauşescu a pus totul pe seama beţiei, interzicând introducerea alcoolului în sediile întreprinderilor şi ale instituţiilor din România. „Şi cine vine beat, dat afară din întreprindere, că acesta strică producţia, introduce dezordinea!”, le poruncea el subordonaţilor săi, pe 11 decembrie 1987. „Multe s-au întâmplat datorită influenţei băuturilor, mulţi au venit beţi şi au introdus şi băuturi în întreprindere”. O versiune mai mult decât convenabilă celui care s-a crezut, până la moarte, „cel mai iubit fiu al poporului”.

„Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”
Trei studenţi braşoveni şi-au exprimat public solidaritatea cu muncitorii arestaţi. Peste exact o săptămână, în seara de 22 noiembrie, studentul Cătălin Bia s-a aşezat în calea colegilor care mergeau spre cantină. Purta o pancartă pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”. I s-au alăturat, imediat şi în tăcere, doi prieteni – Lucian Silaghi şi Horia Şerban.

După doar douăzeci de minute de „aşteptare”, cei trei studenţi la Silvicultură au fost luaţi de duba miliţiei. Fuseseră însă suficient văzuţi cât să afle oraşul şi ţara. Anchetaţi şi „exmatriculaţi pe perioadă nedeterminată”, cei trei au fost trimişi, sub escorta miliţienilor, la casele părinteşti. Nu şi-au mai revăzut colegii, deoarece, aşa cum va mărturisi mai târziu Lucian Silaghi, autorităţile se temeau de extinderea conflictului muncitoresc în mediul universitar.

Alţi trei studenţi de la Facultatea de Mecanică au fost pedepsiţi pentru redactarea unui „înscris cu conţinut necorespunzător”. Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu şi Marian Lupoi au fost exmatriculaţi şi angajaţi forţat ca muncitori în localităţile de baştină.

Revolta din 1987 a distrus vieţile multor muncitori din uzina „Steagu Roşu”. Este şi cazul lui Nicolae Rus care, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit pe 6 decembrie 55 de ani. Bărbatul s-a angajat la „Steagu Roşu” de pe băncile şcolii. În 1987, a ieşit în stradă pentru a lupta împotriva comunismului. A fost, însă, ridicat de Securitate şi bătut zile în şir.„Vreo trei zile nu am ştiut nimic de el. Când a venit acasă, avea efectiv o bucată de buză în buzunar. Nu ne-a povestit niciodată prin ce a trecut”, şi-a amintit sora bărbatului.

Chiar dacă rănile fizice s-au vindecat, Nicolae Rus nu şi-a mai putut reveni psihic. Nu s-a căsătorit niciodată şi şi-a găsit refugiul în alcool.„Până la problemele din 1987 nu a băut nici măcar o bere. De atunci însă, totul s-a năruit pentru el”, a mai spus sora bărbatului. Nicolae fost concediat de la fabrică în 1994, iar acum nouă ani s-a stins din viaţă, la 45 de ani.

Trei săptămâni de tortură
Nici supravieţuitorii nu au putut uita coşmarul prin care au trecut şi se feresc să iasă în faţă şi să facă declaraţii. Zeci de oameni au fost ridicaţi de Securitate, bătuţi şi torturaţi săptămâni la rând. Este şi cazul lui Ioan C., un braşovean de 73 de ani, ieşit acum la pensie.

„Problemele din ţară ne-au făcut să ieşim în stradă în 1987. Nu vreau să îmi mai amintesc teroarea de atunci. Am fost bătut cu săculeţi de nisip şi cu cartea de telefoane. M-au ţinut două zile fără mâncare şi fără apă. Aceste lucruri sunt reale, deşi mulţi spun că sunt doar poveşti. Am ajuns acasă mai mult mort decât viu, după trei săptămâni. Abia după zece ani i-am povestit soţiei prin ce am trecut. Copiilor mei nu le-am spus niciodată”, a explicat bărbatul.

[…]

Lavinia Betea, Simona Suciu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.