3 milioane de morţi. Cum a înfometat Kim Jong Il poporul nord-coreean

Print Friendly, PDF & Email

[…]

În ultimele două decenii, nord-coreenii au trecut de la o criză alimentară la alta, acestea fiind firescul rezultat al unor politici guvernamentale disfuncţionale şi al deciziilor unui lider capricios.

În 1994, Kim Jong Il a moştenit de la tatăl său o ţară aflată în plină prăbuşire agricolă. Noul mare conducător şi lider iubit a condus o naţiune, dar şi o foamete care a secerat aproape 3 milioane de vieţi. De la începutul anilor ’90, poporul nord-coreean s-a confruntat, constant, cu lipsa alimentelor.

[…]

Agricultura a reprezentat întotdeauna anumite riscuri în Coreea de Nord, unde regiunile reci şi muntoase sunt sărace în terenuri agricole de bună calitate. O economie normală ar putea face faţă prin importul de alimente.

Însă, în timpul anilor ’80, guvernul nord-coreean a adoptat o politică radicală de auto-suficienţă, numită Juche. Agricultorii trebuiau să se transforme în adevăraţi eroi, să învingă relieful şi natura şi să hrănească întreaga populaţie. Pentru a realiza magnificul plan, nord-coreeni s-au bazat pe milioane de tone de îngrăşăminte chimice. Însă cârja sistemului agricol nord-coreean s-a rupt în 1991, o dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Destrămarea URSS a aruncat în haos economia Coreei de Nord, iar una dintre marile victime ale declinului a fost agricultura. Fără importurile ieftine de combustibil (auto-suficienţa şi-a demonstrat limitele), industria a fost profund afectată, iar producţia de îngrăşăminte s-a diminuat drastic. Soluţia? Guvernul a început o amplă campanie prin care îi îndemna pe cetăţeni să mănânce mai puţin. Sloganul era încântător: „Haideţi să mâncăm doar de două ori pe zi!”.

Acesta a fost contextul în care Kim Jong Il a preluat puterea. „Ţara s-a aflat la o răscruce de drumuri”, a declarat Marcus Noland, un expert privind Coreea de Nord de la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională. O dată cu dispariţia sprijinului sovietic, perspectivele micului şi izolatului regim neo-stalinist erau sumbre. Guvernul şi-ar fi putut deschide economia, după modelul Vietnamez de succes, însă Căreea de Nord a ales să rămână îngheţată în timp.

[…]

O relicvă a Războiului Rece, aflată într-o nevoie disperată de reforme, a fost reprezentată de sistemul de distribuţie a produselor alimentare. Culturile de orez şi porumb au fost crescute în gospodării colective şi cedate către stat. Procesul a ajutat la canalizarea alimentelor ieftine către baza puterii lui Kim Jong Il: armata supra-dimensionată şi populaţia capitalei Phenian.

După Războiul Rece, Războiul Fermierilor
Lumea a aflat despre foametea din Coreea de Nord după inundaţiile din 1995, care au distrus peste 15% din terenul agricol al ţării. Liderii locali au început să stocheze produsele alimentare pe care ar fi trebuit să le distribuie către populaţie. În plus, lipsa combustibililor au făcut imposibilă transportarea produselor agricole în diferite regiuni ale ţării.

Guvernul a apelat la Programul Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite pentru a primi ajutor umanitar, dând vina pe inundaţii pentru dezastrul în care se zbătea Coreea de Nord. Cu toate acestea, „iubitul conducător” a adâncit criza alimentară prin începerea unui război cu fermierii nord-coreeni.

Fără posibiltatea de a hrăni întreaga populaţie, regimul a decis: Phenianul şi armata trebuie să mănânce. Prin urmare, raţiile de hrană ale fermierilor, pe care aceştia aveau dreptul să le păstreze pentru a-şi hrăni familiile, au fost reduse drastic. Consecinţele au fost dintre cele mai grave.

Confruntaţi cu perspectiva de a-şi vedea copiii murind de foame, fermierii au început să ascundă o parte dintre produsele agricole pe care ei înşişi le produceau. În 1996, Programul Alimentar Mondial a constatat că a dispărut o jumătate din recolta de porumb a ţării. Rapoartele privind creşterea numărului de acoperişuri ale caselor care s-au prăbuşit sub greutatea cerealelor ascunse au devenit din ce în ce mai numeroase. Soldaţii au fost trimişi să păzească terenurile în perioada recoltei. Însă, conform unui raport al Institutului pentru Pace al SUA, soldaţii au fost mituiţi cu uşurinţă. Şi ei sufereau de foame.

Începând din acel moment, situaţia a degenerat. În ciuda precauţiilor comunităţii internaţionale faţă de regimul lui Kim, produsele alimentare au început să sosească în ţară. Însă o parte dintre acestea au fost sustrase de către elitele care au ştiut întotdeauna ce să facă şi, mai ales, cum să facă pentru a-şi asigura bunăstarea, şi au fost vândute la preţuri mai mari. Agricultorii le-au urmat exemplul. Preţurile alimentelor a crescut, iar foametea în rândul populaţiei sărace a devenit şi mai violentă.

Fermierii şi-au furat propriile culturi. Elitele au furat ajutoarele umanitare. Rezultatul: săracii au murit de foame. Nimeni nu ştie exact care este numărul celor decedaţi, însă estimările sunt de-a dreptul înfricoşătoare: între 1 şi 3 milioane, într-o ţară cu o populaţie puţin mai mare decât a României.

Fantomele din ‘94
Foametea a început să se diminueze abia în 1998, cand recoltele au fost mai bune. ONU a continuat să ofere ajutor umanitar, iar nord-coreenii s-au adaptat la noile pieţe alimentare private. Însă guvernul a provocat o a doua criză alimentară în 2005, după ce a interzis vânzarea privată de cereale, obligând poporul să se bazeze, din nou, pe sistemul de alimentaţie publică.

Situaţia s-a agravat după ce guvernele străine au sistat ajutoarele alimentare, ca urmare a efectuării primului test nuclear al armatei nord-coreene.

Există sceptici care consideră că Phenianul exagerează problemele alimentare. Statul deţine rezerve importante de cereale pentru armată, chiar dacă locuitorii mediului rural mor de foame. Conform Reuters, oficialii sud-coreeni cred că activităţile de stocare alimentare ale vecinilor din nord sunt un efect al temerii privind sancţiunile internaţionale care ar urma, în mod firesc, după efectuarea unor noi teste nucleare.

Ecourile anului 1994 încă bântuie Coreea de Nord. Ca şi tatăl său, Kim Jong Il a lăsat ţara în mâinile fiului său, un tânăr fără experienţă politică, un alt „conducător iubit” care va trebui să-şi consolideze propria putere. Încă o dată, tranziţia s-a petrecut într-un moment în care Guvernul nu este capabil să-şi hrănească propriul popor.

În Coreea de Nord încă se moare de foame.

Andrei Stanca

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.