Actriţa Jane Fonda a făcut propagandă pentru Vietnamul comunist

    Print Friendly, PDF & Email

    Jane Fonda, o vedetă carismatică şi credibilă a show-business-ului nord-american, reprezintă poate unul dintre exemplele cel mai elocvente privind eficacitatea şi impactul deosebit de puternic al propagandei atunci când aceasta e desfăşurată de o mare personalitate publică; personalitate care nu aparţine în mod direct lumii politice.

    Născută Lady Jayne Seymour Fonda la 21 decembrie 1937 în New York, fiică a marelui actor Henry Fonda şi de două ori câştigătoare a premiului Oscar (pentru rolurile din „Klute”, în 1971, şi din „Întoarcerea acasă”, în 1978), Fonda e o legendă vie a filmului şi a societăţii americane. Filmografia sa deosebit de stufoasă şi de variată (de la frivolele „Cat Ballou”, 1965, şi „Barbarella”, 1968, la filmele de atitudine „Julia”, 1977, „The China Syndrome”, 1978, sau nostalgice, „On Golden Pond”, 1981) se completează cu o viaţă privată agitată, pigmentată cu o constantă şi incisivă implicare în viaţa publică şi politică americană.

    Descriindu-se drept o liberală şi o feministă, actriţa a purtat, de-a lungul impresionantei sale cariere de activistă politică şi socială, campanii împotriva Războiului din Vietnam, a celui din Irak, în sprijinul Mişcării pentru drepturi civile (inclusiv în ajutorul lui Huey Newton şi a „Panterelor negre”), pentru drepturile indienilor-nativi americani, împotriva violenţei asupra femeilor. Notorietatea sa este atât de mare în Statele Unite, încât, în campania prezidenţială americană din 2004, republicanii au asociat imaginea lui Jane Fonda candidatului democrat John Kerry, speculând asupra unei fotografii a celor doi din timpul unei demonstraţii împotriva Războiului din Vietnam. În anii ’80 şi ’90, Jane Fonda a fost vedeta unei extrem de populare serii video şi a unui album de exerciţii aerobice pentru întreţinerea tonusului şi a siluetei feminine, intitulat „Jane Fonda’s Workout”. A fost căsătorită cu trei mari personalităţi: regizorul de film Roger Vadim (cel care o descoperise pe Brigitte Bardot), cu activistul Tom Hayden şi, în fine, cu creatorul postului de televiziune CNN, Ted Turner. În 2005 Jane Fonda şi-a publicat autobiografia, My Life So Far(Viaţa mea de până acum), în care a făcut publice aspecte inedite asupra vieţii sale.

    La Hanoi, în vara lui 1972
    În 1970, împreună cu Donald Sutherland, Jane Fonda a întreprins un turneu de spectacole-vodevil antirăzboinice intitulat „Free The Army”, parafrază la expresia „Fuck The Army”, prin care încerca un dialog cu soldaţii de pe coasta de Vest a Statelor Unite, din perspectiva trimiterii acestora în Vietnam. A urmat o campanie de discursuri ale lui Jane Fonda în campusuri universitare, pentru a strânge fonduri destinate unei organizaţii a veteranilor de război ce se opuneau intervenţiei militare din Vietnam. În cursul discursului său de la Universitatea din Michigan, Jane Fonda afirma: „I would think that if you understood what Communism was, you would hope, you would pray on your knees, that we would someday become communists” (Mă gândesc că dacă aţi înţelege ce a fost comunismul, v-aţi dori, v-aţi ruga în genunchi să ajungem şi noi cândva comunişti).

    În iulie 1972, Jane Fonda, deja mare vedetă a Hollywood-ului, a făcut o vizită la Hanoi, capitala Vietnamului de Nord comunist, supusă masivelor bombardamente strategice americane. În timpul acestei controversate vizite, Jane Fonda a făcut zece înregistrări la Radio Hanoi, prin care a susţinut punctul de vedere nord-vietnamez şi l-a incriminat pe cel oficial, american, dar, mai ales, s-a lăsat fotografiată într-o baterie antiaeriană nord-vietnameză, fiind ulterior „botezată” Hanoi Jane. Fotografiile cu Jane Fonda în bateria antiaeriană nord-vietnameză au făcut rapid înconjurul lumii, fiind intens exploatate propagandistic de sistemele comuniste, la fel ca şi declaraţiile vedetei, care nu credea în acuzaţiile de tortură sistematică aplicate piloţilor americani căzuţi prizonieri în Vietnam.

    În 2010, Fonda s-a declarat o victimă a unui mit întreţinut de dreapta americanăDupă încheierea războiului, Jane Fonda a dorit să facă un film care să înfăţişeze traumele adevărate lăsate de acesta asupra combatanţilor americani şi a familiilor acestora; a finanţat astfel, împreună cu producătorul independent Jerome Hellman, pelicula „Coming Home” (Întoarcerea acasă), în regia lui Hal Ashby, în care actriţa şi-a asumat rolul principal. Acest film a împărţit Oscarurile din 1978 cu „Vânătorul de cerbi” al lui Michael Cimino, un alt film împotriva războiului din Vietnam.

    În 1988, într-un interviu acordat Barbarei Walters, Jane Fonda şi-a cerut scuze public veteranilor americani şi familiilor acestora, pentru daunele morale pe care le-ar fi provocat acţiunile sale antirăzboinice. Ulterior, la 31 martie 2005, în populara emisiune de televiziune „60 de minute”, Jane Fonda a revenit asupra trecutului său politic, declarând că nu regretă nimic din activismul său antirăzboinic din anii ’70, cu excepţia fotografiei în bateria antiaeriană nord-vietnameză, care a fost exploatată propagandistic, la fel ca şi situaţiile prizonierilor de război americani. În fine, în 2010, în cadrul talk-show-ului lui Larry King de la CNN, Jane Fonda s-a declarat o victimă a falsului mit Hanoi Jane, creat de dreapta americană în urma opoziţiei sale faţă de războiul din Vietnam şi a vizitei sale la Hanoi.

    22 august 1972: Jane Fonda, la Radio Hanoi

    „Richard Nixon ar face bine să citească istoria vietnamezilor”

    „Vă vorbeşte Jane Fonda.

    În timpul vizitei mele de două săptămâni în Republica Democrată Vietnam, am avut ocazia să vizitez multe locuri minunate şi să vorbesc cu foarte mulţi oameni din numeroase categorii – muncitori, ţărani, studenţi, artişti şi dansatori, istorici, jurnalişti, actriţe de film, soldaţi, femei miliţian, femei sindicaliste, scriitori.

    Am vizitat cooperativa agricolă Dam Xuac, acolo unde sunt crescuţi viermii de mătase şi se fac firele. Am vizitat o fabrică de textile şi o grădiniţă în Hanoi. În frumosul Templu al Literaturii am urmărit dansuri tradiţionale şi am ascultat cântece ale rezistenţei. Am văzut de asemenea un balet de neuitat despre albine antrenate în sud pentru a ataca soldaţii duşmani; albinele erau interpretate de femei, care au dansat foarte bine. În umbra Templului Literaturii am văzut actori şi actriţe vietnamezi jucând actul al doilea din piesa lui Arthur Miller, «Toţi fiii mei», şi a fost foarte emoţionant pentru mine să văd că artiştii de aici traduc şi joacă o piesă de teatru americană în timp ce imperialiştii le bombardează ţara.

    Păstrez în suflet amintirea fetelor-miliţian cu feţe îmbujorate, aflate pe acoperişul fabricii lor, care îşi încurajau colega care cânta despre cerul albastrz al Vietnam – aceste femei, care sunt atât de drăguţe şi poetice, cu voci atât de frumoase, dar care, atunci când avioanele americane le bombardează oraşul, devin luptătoare atât de îndârjite.

    Păstrez în suflet felul în care un fermier evacuat din Hanoi, mi-a oferit, fără ezitare, mie, un cetăţean american, cel mai bun adăpost individual împotriva bombelor americane care cădeau în jurul nostru. Eu şi fata lui am împărţit, de fapt, acelaşi adăpost, strângându-ne în braţe, obraz lângă obraz. Asta se întâmpla pe drumul de întoarcere de la Nam Dinh, unde am fost martora distrugerii sistematice a ţintelor civile – şcoli, spitale, pagode, fabrici, case, centre comerciale.

    Atunci când am plecat din Statele Unite, acum două săptămâni, Nixon spunea poporului american că încearcă să oprească războiul, dar pe străzile pline de moloz din Nam Dinh vorbele lui aveau ecoul sinistru al unui adevărat ucigaş. Şi ca şi tânăra vietnameză pe care o strângeam în braţe, care se agăţa de mine – iar eu îmi presam obrajii de ai ei, gândeam: acesta este, poate, un război împotriva Vietnamului, dar tragedia e a Americii.

    De când sunt în această ţară am înţeles, dincolo de orice îndoială, un lucru, şi anume acela că Nixon nu va reuşi niciodată să frângă spiritul acestui popor; Nixon nu va putea niciodată transforma Vietnamul, nord şi sud, într-o neocolonie americană, bombardându-l, invadându-l sau folosind orice altă formă de a-l ataca. Trebuie doar să mergi în zona rurală şi să-i asculţi pe ţăranii vietnamezi vorbind despre viaţa lor dinainte de revoluţie, ca să înţelegi că fiecare bombă aruncată asupra lor le întăreşte hotărârea de a rezista. Am vorbit cu mulţi ţărani care mi-au povestit despre vremurile când părinţii lor trebuiau să se vândă ca nişte sclavi latifundiarilor, când erau puţine şcoli şi mulţi analfabeţi, când îngrijirea sanitară era nesatisfăcătoare, iar ei nu erau stăpâni pe viaţa lor.

    Acum însă, în ciuda bombardamentelor şi a crimelor comise împotriva lor de Richard Nixon, aceşti oameni sunt stăpâni pe pământul lor, îşi construiesc propriile şcoli pentru copiii lor, analfabetismul e în curs de eradicare şi prostituţia nu mai e la dimensiunile pe care le avea atunci când aici era o colonie franceză. Altfel spus, aceşti oameni au luat puterea în propriile mâini şi îşi controlează singuri propria viaţă.

    Şi după 4.000 de ani de luptă cu natura şi cu invadatorii străini – dintre care ultimii 25 de ani înainte de revoluţie şi i-au petrecut luptând împotriva colonialismului francez – nu cred că poporul vietnamez va face vreun compromis privind libertatea şi independenţa ţării şi mai cred că Richard Nixon ar face bine să citească istoria vietnamezilor, mai ales poezia lor şi, în mod special, versurile lui Ho Chi Minh”.

    Călin Hentea

    Un gând despre “Actriţa Jane Fonda a făcut propagandă pentru Vietnamul comunist

    1. Daca visul lui Hanoi Fonda s-ar fi realizat, daca comunismul ar fi ” binecuvantat” Statele Unite, daca Brejnev ar fi fost presedintele Americii si Andropov directorul FBI ( am pus versiunea soft) si daca cu toate acestea, Jane n-ar fi inteles cum sta treaba cu comunismul si ar fi tinut discursuri din astea, moralizatoare si demobilizatoare, atunci Jane ar fi fost vedeta unui reality-show in „platoul” unui spital psihiatric. Dar pentru ca a fost „blestemata” sa traiasca, nu intr-o veritabila democratie populara, ci intr-un sistem capitalist nedrept, a mai jucat (dupa discurs) in cateva filme si a mai luat un Oscar.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.