Iată, pe scurt, care este poziția mea în chestiunea ridicată de recentele declarații ale președintelui Traian Băsescu despre regele Mihai I, pe care am exprimat-o pe larg la TVR Info, într-o emisiune alături de dl. Alin Ciupală.
Regele Mihai I este un personaj tragic, aflat – prea mult, cred – sub vremuri. A fost monarh într-o perioadă infernală, în care posibilitățile de acțiune erau limitate. Dar acestea existau. Este drept că regele avea, prin aranjamentul politic și cvasi-legal al momentului, puteri limitate. În septembrie 1940, regele (atunci în vârstă de 19 ani) și-a autolimitat atribuțiile, sub presiunea momentului, și i-a acordat generalului Ion Antonescu puteri sporite în stat, investindu-l drept “Conducător” al statului “național-legionar” (titulatura de “Conducător” fiind de inspirație fascistă, utilizată înainte și de Carol al II-lea). Antonescu avea atribuții extinse în domeniul legislativ (dizolvase Parlamentul și legifera în locul acestuia), guvernamental, al armatei și politicii externe (având dreptul de a încheia tratate, de a încheia pace sau a declara război). Regele rămânea însă șeful armatei și acest lucru a contat la 23 august 1944, când a produs lovitura de palat care a disociat România de Germania nazistă, alăturându-se puterilor aliate. Antonescu însuși căuta, din rațiuni propagandistice, asocierea publică cu regele Mihai I, pentru a împrumuta legitimitate de la acesta. La Arhivele Naționale sunt zeci de fotografii în care Mihai I apare alături de Antonescu la manifestații publice sau în vizite regizate pe front. Am inclus o astfel de fotografie și în expoziția despre pogromul de la Iași, care va fi vernisată luni, 27 iunie, la Muzeul Unirii din Iași. Ceea ce i se poate reproșa cu fermitate regelui Mihai I este că s-a complăcut prea mult în rolurile decorative care i-au fost alocate. Îl vedem în fotografii propagandistice similare și alături de Carol al II-lea pe vremea dictaturii regale sau alături de comuniști, mai târziu. Mihai I avea la îndemână instrumentul declarațiilor publice și al disocierii simbolice – plin de riscuri într-adevăr, dar pe măsura responsabilității sale de monarh – dar l-a utilizat foarte puțin, mai ales pe vremea coabitării cu Antonescu.
Deși nu avea putere, regele se bucura de autoritate publică prin poziția sa de monarh de drept divin și de cap al sistemului politic de la noi. Faima monarhiei fusese afectată de comportamentul iresponsabil adesea al regelui Carol al II-lea, dar nu fusese nici pe departe distrusă – și există nenumărate dovezi în documente pentru aceasta. Monarhia rămânea o sursă importantă de legitimitate. Or regele Mihai I a făcut caz și uz prea puțin de autoritatea sa.
Există informații că regele Mihai a contribuit, alături de mama sa, regina-mamă Maria, și de alții, la readucerea în țară a lui W. Filderman, important lider al comunității evreiești, din Transnistria, acolo unde fusese deportat din ordinul lui Antonescu. Dar nu există nici un semn că Mihai I ar fi protestat în vreun fel față de deportarea altor sute de mii de evrei în Transnistria. În interviurile ulterioare, Mihai I își mărturisește indirect ignorață față de acest subiect, recunoscând totodată că era la curent într-o măsură considerabilă cu ceea ce li se întâmpla evreilor din cauza regimului fascist antonescian. Gândiți-vă ce greutate extraordinară ar fi avut o declarație publică de protest a regelui față de oprimarea evreilor. În interiorul casei regale, intervențiile în favoarea evreilor erau specialitatea reginei Maria, care a și fost recompensată de către statul Israel, prin intermediul Yad Vashem, cu titlul de drept între popoare.
Prin urmare, regele Mihai I poate fi acuzat mai mult pentru ceea ce nu a făcut, decât pentru ceea ce a făcut. Trebuia sa iasă mai des, mai repede și mai ferm din poziția de personaj de vitrină. A fost monarhul României într-o vreme când situația îi punea pe umeri o povară de responsabilitate imensă.
Mihai I nu are nici o legătură cu implicarea României în Holocaust, întreaga responsabilitate pentru luare deciziilor în acest sens îi revine lui Ion Antonescu și regimului său. Nu știu dacă mai trebuia făcută această precizare, pentru că, la o lectură seacă, nici în afirmațiile președintelui Băsescu nu este sugerată o translare de responsabilitate. Nepotrivită este doar punerea în balanță a lui Antonescu în contrapondere față de Mihai I. Antonescu merită a fi considerat criminal de război indiferent de ce au făcut alții. Iar diferența între ceea ce a făcut rău Antonescu și ceea ce a făcut regele Mihai este imensă.
Regele Mihai nu a fost, fără doar și poate, “slugă la ruși”. Și a fost forțat să abdice, nu a fost un gest de voință personală. A încercat, prin eforturi politice interne și internaționale, ieșind întrucâtva din pasivitate, să mențină sistemul politic democratic și să limiteze puterea comunistă, prin “greva regală” împotriva guvernului Groza și alte acțiuni. I-au lipsit, totuși, și de această dată gesturile ample și ferme, cu impact public. La nivelul opiniei publice, rămânea impresia ambiguității – aceasta și din cauza propagandei comuniste masive. Pe de altă parte, trebuie spus că marja sa de acțiune s-a redus dramatic într-o progresie extrem de rapidă. Rămasă în zona de dominație sovietică, România a mers inconturnabil spre comunism. Putea regele Mihai să facă mai multe atunci? Evident, nu putem ști cu siguranță răspunsul la un exercițiu contrafactual, dar probabil că da.
Să luăm exemplul Bulgariei. Deși aliată a lui Hitler, la fel ca România, Bulgaria nu a luat parte la proiectul genocidar împotriva evreilor. Iar regele Simeon al II-lea (mai tânăr cu 16 ani decât Mihai I) a fost forțat să plece în exil în 1946, în urma unui referendum manipulat de comuniști și sovietici. Nu a semnat însă nici un act de abdicare – ceea ce nu a avut vreun impact legal asupra situației din Bulgaria comunistă, dar a menținut autoritatea casei regale la cote importante peste timp. Așa cum se știe, Simeon s-a întors în Bulgaria în 1996, a participat la alegerile statului republican și a devenit – caz unic în istorie – prim ministru între 2001-2005, formând și o formațiune politică influentă mulți ani în politica bulgară a deceniului trecut.
Pentru a furniza toate nuanțele în această dezbatere, mai trebuie spus că regele Mihai a avut un rol important în exil, deși nu a reușit să coaguleze – probabil era imposibil – exilul democratic al României. A pus umărul la mișcarea anticomunistă și a contribuit extraordinar prin intervențiile la Europa Liberă la menținerea speranței pentru români. Personal, îmi aduc aminte emoția pe care mi-a produs-o, adolescent fiind, discursul radiofonic al regelui din 1988. După 1989, regele s-a remarcat prin bun simț, tact și echilibru în intervențiile sale publice, fiind un exemplu în acest sens. A suferit mizerii incredibile din cauza lui Ion Iliescu și nu merita o nouă jignire. Însă rolul său în istorie merită o dezbatere serioasă, precum și în general ideea de responsabilitate a unui om politic în vremuri tulburi.
În concluzie, o judecată despre rolul istoric al regelui Mihai I nu comportă nici eroizare neverosimilă, nici denigrare devastatoare. Regele are un profil amestecat, precum vremurile pe care le-a trăit și deasupra cărora nu a reușit să se ridice. Dezbaterile din ultima vreme au fost subminate de ipocrizia multora din micii meseriași ai marilor indignări. Am văzut plângând fals soarta regelui istorici care l-au denigrat altădată în scris, ziariști care nu s-au delimitat de ziarele ai căror angajați erau în anii ’90 și care au dus campanii grotești împotriva regelui, fostul șef al televiziunii publice care a controlat o astfel de campanie și care, în plus, a făcut afirmații negaționiste pe subiectul Holocaustului (atribuindu-i acum abuziv președintelui Băsescu afirmații similare) și politicieni care altfel nu dau doi bani pe regele Mihai. A fost foarte greu să se vadă nuanțele în această dezbatere, cum este din ce în ce mai greu să se vadă în sfera publică de la noi.
Adrian CIOFLÂNCĂ
Detasare, in sensul bun al cuvantului si mult bun simt.Un articol pe care, daca ar fi sa fac un top a tot ceea ce am citit si auzit zilele acestea, l-asi pune pe primul loc. Felicitari!
E vorba de regina Elena, mama lui Mihai si nu de regina Maria (decedata in 1938, bunica lui Mihai). Deci titlul de “Drept intre popoare” i s-a acordat reginei Elena.