FUNDATIA IOAN BARBUS

Adrian Papahagi: Ce conservă conservatorii?

A fi conservator e o formă de atașament față de bunătatea lumii, față de familiar și firesc, față de natură și cultură. E îngăduință față de natura umană, cu bunele și relele ei – conservatorul acceptă omul vechi și nu-și propune să creeze un om nou. E surâs homeric sau chaucerian, mai degrabă decât crispare moralizatoare. Nu e încremenire, ci mers liniștit, la pas.

Conservatorul vrea să reformeze cuviincios și realist lumea pentru a o păstra, în timp ce progresistul vrea să arunce tot ce vine din trecut, pentru a impune un viitor utopic, pe care-l consideră mai bun, dar pe care nimeni nu l-a experimentat, din simplul motiv că e viitor și utopic. Conservatorul nu are fanatisme; e cel mult elegiac. Progresistul e fanatic și totalitar, entuziast și incendiar. Progresistul te duce spectaculos, cu surle, trâmbițe și focuri de artificii, prin tărâmuri pustiite spre construcții nerealizabile; conservatorul te însoțește agale prin grădina cunoscută a copilăriei, din care mai smulge din timp în timp câte o buruiană crescută prea mare.

Acestea fiind spuse, eticheta „conservatoare“ are în general presă proastă în România, din cel puțin trei motive. Cel mai superficial, poate, este legat de impostura unor partide care nu au nimic de a face cu această doctrină. Al doilea motiv este mai profund: mulți oameni echivalează conservarea cu stagnarea, cu apărarea trecutului, iar trecutul nostru imediat este, din nefericire, marasmul comunist și tranziția, cu toată mâzga lor morală și distorsiunea valorilor în oglinda răsturnată a unei lumi strâmbe. În această logică, e de înțeles că pretenția conservatoare stârnește neîncrederea oamenilor care își doresc să întoarcă definitiv pagina maculată de comunism și de agonizanta lui prelungire în tranziție. Al treilea motiv ține de forma mentis progresistă a multora dintre elitele cele mai vocale la nivel mondial. Progresul continuu înspre un viitor incert, dar considerat a priori mai bun este prezentat ca dezirabil, în timp ce desprinderea de matricea tradițională a societății e anunțată ca un fatum inevitabil.

Conservatorii, care pretextează că e nesăbuit să arunci la gunoi tot ce reprezinți, în marele salt înainte spre ceea ce vrei să fii, sunt stigmatizați ca reacționari sau antimoderni. Oricât s-ar chinui autori ca Antoine Compagnon să demonstreze că Burke, Chateaubriand, de Maistre sau Maritain nu sunt dușmanii modernității, ci întruchipează o formă mai echilibrată a acesteia, pentru mulți oameni, conservator a ajuns sinonim cu „retrograd”“, „încuiat”“, „reacționar”“, „antimodern”“. Ce-i drept, există și conservatori ale căror poze încruntate confirmă acest clișeu. Și totuși, instinctul conservării reprezintă o atitudine general umană, înainte de a se constitui în doctrină politică. Fiecare vrea să conserve ceea ce consideră prețios, începând cu viața, stilul de viață, identitatea și proprietatea personală, a familiei, a comunității și a societății din care face parte. Dorința de conservare nu înseamnă doar complezență cu un mod de viață habitudinar, ci e una dintre garanțiile supraviețuirii. Din acest instinct primordial derivă simțul proprietății, profund conservator și legitim.

Conservăm nu doar ceea ce am acumulat fiecare, ci întreaga moștenire a generațiilor trecute, un patrimoniu fizic și spiritual, zidurile casei și educația primită în interiorul lor, o cultură și un stil de viață. Atitudinea moderată constă în păstrarea părții valoroase a acestui patrimoniu și eliberarea de balast: este la fel de păgubos să devii muzeograful propriului trecut fosilizat, sau să arunci totul la gunoi. În chip necesar, fiecare om și fiecare generație evoluează, ceea ce nu înseamnă automat că progresează; pot la fel de bine să regreseze. Puțini vor îndrăzni să nege că perioada hitleristă a fost un regres moral față de secolul al XIX-lea german, iar comunismul față de interbelic. Trăirea în timp este inevitabil progresivă, dar progresul nu este în sine bun sau rău. Iată de ce progresismul se află în eroare prin idealizarea viitorului, în detrimentul trecutului.

Conservatorii sunt obligați de natura trăirii în timp să fie reformiști și, în momente de cotitură, chiar revoluționari. Ca filolog, sunt atent la etimologii – e și aceasta o formă de conservatorism. Reforma înseamnă readucerea unui lucru deformat la o formă armonioasă, uneori preexistentă. A reforma și a transforma sunt, de bună seamă, noțiuni distincte. La fel, revoluția înseamnă reîntoarcere la un punct anterior. Revoluția din 1989 a marcat reîntoarcerea la democrație pluripartită, capitalism și libertate. Reforma nu înseamnă deci condamnarea in corpore a tradiției, ci îndreptarea instituțiilor corupte, a obiceiurilor proaste, a legilor strâmbe.

Recunoaștem, așadar, o stare dezirabilă, care conține în doze variabile experiența trecutului și proiecția viitorului. Fără experiență, nu poți să știi dacă un lucru e bun sau dăunător, așa cum fără experiment îți interzici posibilitatea (fie și ipotetică) a mai binelui. Ceea ce nu înseamnă că mai binele nu poate să fie dușmanul binelui, după cum spune zicala. Regula de aur este, așadar, moderația, ponderarea experimentului social prin experiența trecută a societății. Instrumentul esențial este discernământul, acest har inefabil care se forjează prin moderație, fără a exclude învățarea din experiența nefastă a exceselor. Discernământul ne arată ce e prețios din trecut și ce merită reformat, așa cum ne ajută să aruncăm kitschurile și boarfele inutile, dar să păstrăm piesele de patrimoniu din moștenirea transmisă de bunici.

Conservatorii socotesc că așezarea societății nu e niciodată perfectă, căci oamenii nu sunt îngeri, și privesc deci cu scepticism destabilizarea anarhică a ordinii sau ingineriile sociale. Pentru conservatori, tradiția unei societăți este un soi de ADN, care codifică experiența trecută și face posibilă viața viitoare. În tradiție se regăsesc credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni sau a unei comunități de orice natură. Tradiția nu este întotdeauna cea mai fericită moștenire imaginabilă, dar pentru corpul social respectiv este singura posibilă și, de bine, de rău, permite funcționarea acestuia. Într-un elan faustic, progresiștii doresc să schimbe abrupt ființa colectivă a unei comunități pe baza unui model ideal, utopic. E ca și cum ai urmări, prin inginerii genetice, ca șoarecele de laborator să prindă voce sau să dezvolte aripi. Comunismul a fost un astfel de experiment progresist extrem, o manipulare genetică din care s-a născut o monstruozitate. Cei care vor să schimbe tiparele societății, extirpând tot ce ține de tradiție, riscă să repete conștient sau inconștient experimentul eșuat al comunismului, chiar atunci când sunt animați de bune intenții.

Întrebarea mea nu este, noician, cum e cu putință ceva nou, ci mai degrabă cum și ce mai conservăm din vechea alcătuire. Discernământul și experiența ne învață că nu e nimic de păstrat din moștenirea comunismului și a celorlalte totalitarisme. Privirea noastră se oprește, așadar, asupra lucrurilor cu adevărat importante: familia, proprietatea, tradiția, limba, credința, cultura, patrimoniul material, imaterial și natural, care împreună definesc un spațiu fizic și imaginar. De pildă, protecția naturii este o acțiune conservatoare. De asemenea, conservatorii nu reduc religia la un fenomen individual, care trebuie expulzat din spațiul public. Prin dimensiunea colectivă a credinței și prin instituționalizarea ei în Biserică, oamenii creează un corp intermediar între individul izolat și stat. Dacă nu ar exista corpurile intermediare, pe care conservatorii doresc să le păstreze (familia, comunitatea locală, bisericile), omul ar fi singur în fața statului impersonal și rece. Prin această alcătuire personalistă și subsidiară, așezarea conservatoare a societății se opune deopotrivă colectivismului zdrobitor și individualismului dizolvant.

Ajung astfel la situația prezentă. Firește că sunt multe de reformat în țara noastră, subminată de impostură, corupție și precaritate politică, economică, morală și intelectuală. Oricine vrea binele societății românești este reformist. Dar sub crusta zilei și sub balastul comunismului se află o structură de adâncime pe care conservatorii doresc să o păstreze. E vorba de așezarea în istorie a națiunii și a continentului nostru, la intersecția fertilă dintre tradiția iudeo-creștină, dreptul roman, filozofia greacă și un anume soi de spirit practic. Cultura libertății, respectul pentru demnitatea umană, simțul dreptății și al egalității de șanse se nasc de aici. Nu e vorba de superioritate, deși aceasta poate fi argumentată, ci de individualitate. Nu am ales să fim astfel, ci așa suntem. A renunța cu forța la ceea ce suntem, printr-un enorm și agresiv efort de reeducare de dragul unei viziuni ideologice, e deopotrivă artificial și păgubos.

Putem conchide că postura conservatoare clasică e sceptică, ironică și moderată, nu însă crispată sau încrâncenată. Ca Maiorescu și junimiștii, conservatorii privesc cu scepticism deopotrivă amuzat și îngrijorat formele fără fond, cum s-a dovedit corectitudinea politică. Așa cum observa Ioan Stanomir, patriotismul conservator este situare firească în lume, nu naționalism șovin, iar credința conservatorilor nu se transformă în fundamentalism și excomunicare. Reformismul se îndreaptă în special împotriva tendințelor birocratice, centralizatoare, nedemocratice sau chiar totalitare ale autorităților – fie acestea locale, regionale, naționale sau supranaționale. Este principala critică pe care conservatorii și reformiștii o aduc Uniunii Europene. Indisolubil legate, conservatorismul și reformismul sunt ingrediente ale moderației și ale unei așezări politice suportabile, dacă nu perfecte.

Ce conservăm, așadar? Credință, cultură, limbă, patrimoniu – tot ce face o națiune. Ce reformăm? Ceea ce trebuie, pentru a continua să existăm, să funcționăm și să prosperăm. Ce aruncăm la gunoi? Moștenirea comunismului, în integralitate: impostură, minciună, ură, populism, complexe de infero-superioritate.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN   Creștinul în cetate

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Monitorul Neoficial

Monitorul Neoficial

7 comentarii

  1. Victor MODORAN
    1 aprilie 2019

    Acest grupaj oarecum diversificat și condimentat cu vorbe dulci, mă îndeamnă să-i propun Dlui Papahagi o abordare mai strictă și profundă a subiectului conservatorismului.
    Un studiu cât mai complet și cât mai incitant. Pentru mine, ar fi un adevărat MANIFEST necesar și obligatoriu pentru cei care vor să se coaguleze într-un nou partid politic, având că țel final, câștigarea prin vot democratic a dreptului legal și constituțional de a reforma România, prin repornirea istoriei naționale de la 1 ianuarie 1948, dată la care a fost expulzată monarhia din România si s-a forțat adeziunea țării la un socialism-comunism distrugator.
    Dle Papahagi, va urmăresc cu interes și aștept un răspuns la provocarea stârnită prin acest comentariu oarecum înflăcărat. Vă pot susține și practic, prin abordarea mea din punctul de vedere al arhitecturii și artei naționale și surprinzător, prin „nevoia de oriental” într-o contradicție flagrantă față de trâmbițata „nevoie de occidental”, începând cu aderarea la NATO și EUROPA.
    Prin natura lucrurilor, Arcul Carpatic separă, sau unesc, orientul de occident. Ăsta este rolul României, atât în Europa, cât și în Orient.
    Vă aștept cu vești noi.
    Cu respect,
    arh. Victor MODORAN
    2 apr. 2019 – Bucuresti.

  2. Harald
    1 aprilie 2019

    A fi conservator sau progresist ține de temperament și de experiențele din copilăria mică. Un copil crescut fără tată are mult mai multe șanse să devină progresist, așa apar personaje ca Obama, ca Gerhard Schröder sau (cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă) Ion Iliescu.

    Distrugerea instituției familiei a avut în parte cauze obiective, cele două războaie mondiale. Dar restul au făcut după 1968 copiii crescuți fără tată. Asta s-a rezolvat parțial datorită celor 70 de ani de pace, până și fiicele lui Obama au crescut cu tată. Iar un tată ca el e totuși mai bun decât niciun fel de tată. Însă problema e permanentă și trebuie rezolvată în continuare, o mulțime de copii cresc și astăzi fără tată, într-o țară ca România.

  3. Dorin
    1 aprilie 2019

    „CREȘTINUL ÎN CETATE” mi-a devenit o carte de căpătâi !
    Totul acolo e coerent, mult mai coerent decât pretenția dlui Modoran de a contrapune, în spirit perfect stângist, nevoia de oriental celei de occidental…
    Am mai auzit-o și p-asta…

    Observația dlui Harald e foarte adevărată; am putut verifica, retrospectiv, pe vechi colegi de școală și prieteni… Ceea ce nu pot concepe regresiștii drapați în avangardiștii lui pește…

  4. .
    1 aprilie 2019

    Politica este meseria nimănui, în consecință, acolo au dat buzna o grămadă de neica nimeni, care mai de care mai frezat, zâmbitor, vocal și infatuat.Adevărul este că lumea o duce mult mai bine fără politicieni iar Italia este mărturie vie a acestui fapt.Chiar și cu legi strâmbe, perioada ei cea mai bună a fost” republica procurorilor”.Răspunderea în politică este doar o vorbă goală iar primul lucru pe care îl uită politicienii este principiul „cine vrea să stea deasupra tuturor, să slujească acestora”. Așa că eradicarea politicii cred că ar fi singurul progres dar până atunci, să păstrăm ce merge bine și să schimbăm ce nu.

  5. Anca Cernea
    1 aprilie 2019

    Punct

    Ideea de a desființa politica este cea mai scurtă și mai directă cale către totalitarism.

    La fel și ideea că justiția ar putea înlocui politica.

  6. Anca Cernea
    1 aprilie 2019

    Politica e spațiul de libertate, de dezbatere, de confruntări de idei.
    Cum altfel să luăm deciziile în treburile publice, decât prezentând diferite variante, certându-ne pe ele, apoi găsind, de bine de rău, un aranjament viabil între ele?

    Dacă suprimăm politicul, nu e posibilă altă configurare a vieții publice decât idolatrizarea unui conducător sau unei tagme sau unei instituții. O să avem un Ceaușescu, un geniu care le știe pe toate, de nu va mai fi nevoie de discuții. Sau experții de la UE, care știu mai bine decât noi de ce avem nevoie și de ce trebuie să fim feriți, așa că stabilesc, fără prea multe discuții, cum trebuie să vorbim, cât să fie de mari rezervoarele WC și cât de puternice au voie să fie aspiratoarele noastre de praf – ți-am mai zis de asta, dar văd că revii cu aceeași temă.

    La fel de îngrozitoare, poate chiar mai îngrozitoare, este ideea de a înlocui politica prin justiție.
    Atunci, judecătorul care l-a condamnat la moarte pe micuțul Alfie va putea dispune de puteri de Kim Jong UN.

    E foarte important. E fundamental.

    Amintește-ți de campania din 1990 de denigrare a politicului, de ce zicea Iliescu de partide, de ce zicea Brucan, cu „pluralismul în cadrul frontului”, de dăștepții de intelectuali apolitici „nu suntem partide”.

    Asta e diferența dintre Civilizația Occidentală și anti-civilizația bolșevică sau nazistă, de cultura incașă și de cea aztecă, etc. De aia în Occident poate să existe libertate și în Rusia nu, în China nu, în Islam nu.

    Dacă ajungem pe ILD să discutăm, fie și numai teoretic, posibilitatea de a se suprima politica, înseamnă că nu înțelegem baza Civilizației noastre, a cărei normă morală fundamentală, primită de Moise pe Muntele Sinai acum 3000 de ani este tocmai refuzul idolatriei.

    Numai Dumnezeu e Dumnezeu, Adevăr, Infinit, Desăvârșire.

    Noi, oamenii, suntem toți limitați. Limitați moral, intelectual, nu numai fizic și temporal.
    De aceea nu e bine ca vreun om sau vreun grupuleț să fie lăsat să aibă putere nelimitată asupra comunității.
    De aceea trebuie să fie loc de dezbateri, da, de certuri, de negocieri și de compromisuri (nu mă refer la compromisuri morale, ci la soluții concrete, în care părțile interesate cad de acord să mai lase fiecare de la ele ca să meargă treaba).

    Politica nu e în sine neapărat bună sau rea.
    Politica e cum o fac oamenii.

    Ce-ar fi să decretăm că trebuie desființată circulația auto, pentru că mor atâția oameni în accidente, pentru că poluează planeta, pentru că toți ne enervăm, șoferi și pietoni, toți considerăm că ceilalți participanți la trafic sunt niște mitocani care nu ar trebui lăsați să iasă din casă?
    Pare simplu, așa, din fața tastaturii.
    Simplu și radical. Fără compromis.

    Dar aici, pe pământ, așa ceva nu se poate aplica și nici nu este de dorit.
    Cu alte cuvinte, e o prostie sinistră.

    Soluția problemelor din trafic e greu de implementat, durează. Și va fi mereu imperfectă.
    Soluția presupune mai întâi să încercăm toți să fim mai buni, să educăm tinerele generații în ideea asta, să lăsăm și pe altul să trăiască, să ne gândim și la consecințe și la riscuri, atunci când ne apucă nervii și acrobațiile în trafic. Apoi mai urmează încă multe alte eforturi, care sunt cerute din partea tuturor, a cetățenilor, a autorităților care se ocupă de infrastructură, a poliției circulației, etc etc etc.
    Și totuși, accidente vor fi mereu, la fel și zgomot și stress.

    La fel și cu politica.
    Soluția nu e să o desființăm.
    Soluția e să o curățăm, și apoi să formăm oameni politici cu dragoste de Dumnezeu și de oameni, cu rațiune sănătoasă, cu conștiință morală, patriotism, curaj, chiar spirit de jertfă. Exemple sunt destule. Trebuie doar cunoscute și urmate. E greu? Da. Dar nu se poate altfel.

  7. Anca Cernea
    1 aprilie 2019

    JMT

    Lumea în care trăim nu conține suficient spațiu de libertate.
    Asta am zis și eu.
    Nu e nevoie să îmi deschizi ochii asupra acestui fapt.

    1. E bine sau e rău că spațiul de libertate reprezentat de politic se restrânge tot mai mult?
    Dacă citeai comentariul meu înainte să reacționezi, vedeai că tocmai asta îi spuneam eu acolo lui punctuleț: că NU e bine fără politic și de ce.

    2. Dacă nu e bine, atunci ce facem în această situație?

    a. Putem să ne luptăm pentru spațiul de libertate.

    Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same. Ronald Reagan

    Read more at: https://www.brainyquote.com/quotes/ronald_reagan_183965

    b. Sau putem să ne așezăm în lotus și observăm cum spațiul de libertate scade tot mai mult și, în general, cum în jurul nostru lumea se tâmpește și se duce naibii, întrucât sensul istoriei este dictat fără drept de apel de principiul II al termodinamicii. Și să ne mai și credem vizionari, pentru că ne-am prins de asta.

    P.S. JMT, dacă nu renunți la tonul obraznic (mă refer și la comentariul tău de aici și la cel dinainte, adresat colegului nostru) te dau afară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian