Adrian Papahagi: Corectitudinea politică e deturnarea ideologică a bunei şi vechii politeți

Corectitudinea politică e deturnarea ideologică a bunei şi vechii politeți.

Aşa cum stângismul, în general, e maimuțăreala ideologizată a virtuților creştine secularizate.

Stângismul nu e toxic fiindcă proferează răul, ci fiindcă mimează virtutea.

Grija față de natură – dar dispreț pentru natura umană.

Milostenia – prin delegație, pe banii altora.

Libertatea – anarhic, fără responsabilitate.

Apărarea individului – până la pierderea lui în indistincție (sex, națiune, cultură).

Celebrarea vieții – prin uciderea celor încă nenăscuți.

Dragoste pentru diversitate – dar nu şi cea de opinii sau credințe.

Toleranță – dar nu față de creştini.

Pacifismul – dar nu şi când trebuie arse magazinele capitaliste dacă a câştigat Trump.

Feminismul – dar nu şi dacă femeile sunt molestate de musulmani.

Etc.

Adrian Papahagi

2 gânduri despre “Adrian Papahagi: Corectitudinea politică e deturnarea ideologică a bunei şi vechii politeți

  1. Nu cred ca e chiar asa. Corectitudinea politica, cred eu, este un scurt indrumar cu reguli de politete, la indemina maselor care nu prea stiu ce este aia politete, comparativ cu clasele „superioare”, carora politetea le este grefata in caracter de catre familie, inca din frageda pruncie. Si, fiind doar o colectie de reguli de baza, din ea lipsesc fineturile, dedesubturile, elementele de legatura, liantul dintre reguli si concepte, care sa ii dea soliditatea intelegerii si aplicarii in practica. Este un fel de indrumar de bun simt pentru cei care nu stiu ce este acela bun simt, si nici nu il au in fire.
    Corectitudinea politica este un fel de metodologie de a duce calul la adapat, si de a-l face si sa bea apa, chiar daca nu vrea (pentru ca nu-i e sete, sau nu stie cum) !

  2. Dan Plesoianu

    Lucrurile sunt mult mai profunde.
    Dacă le privim la adâncimea cuvenită, corectitudinea politică și politețea clasică nu numai că nu sunt înrudite, ci se contrazic fundamental.

    Politețea clasică este un cod de comportare care funcționează în cadrul unei anumite civilizații. Nu e de-sine-stătător. Nu ar putea exista fără anumite condiții culturale, iar acestea, la rândul lor, derivă din religie.
    Politețea clasică este produsul culturii occidentale, care este produsul religiei bazate pe Biblie.
    În sensul cel mai autentic, politețea, buna cuviință, se trage din Cele Zece Porunci, pe scurt, din porunca de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. În mod deosebit, aceste învățături insistă asupra îndatoririi de a-l ocroti și ajuta pe cel slab – văduvă, orfan, sărac, bolnav, străin. Și merg până la îndemnul imperativ de a ne ierta, chiar a ne iubi dușmanii. Nu există exigențe de un asemenea nivel în nicio altă cultură, oricât ni s-ar repeta că „toate culturile sunt egale”.

    Desigur, mi se poate spune că nu întotdeauna politețea e sinceră. Ok, chiar și așa, ea face ca lucrurile în societate să funcționeze mai bine decât în lipsa ei. Chiar și când este prefăcută, poate avea un rol pozitiv dpdv moral, întrucât „ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuții”, e o recunoaștere implicită a faptului că virtutea este totuși standardul, iar cine nu o practică este nevoit să ascundă asta.

    Politețea clasică nu e o știință ezoterică, accesibilă doar celor puțini și privilegiați. Desigur, există grade de rafinament. Și la țară existau, pe vremea dinainte de comunism, norme foarte clare de bună-cuviință, cunoscute și respectate de toată lumea.
    Pe măsură ce un tânăr de la țară avansa în societate învățând carte, el era inițiat și antrenat și în codurile de politețe „burghezo-moșierești”. Prin aceasta, chiar și cei care rămâneau țărani, beneficiau indirect de aceste deprinderi, fiindcă puteau să le învețe de la cei care le aflaseră la școală, și se întorceau între ai lor de la țară, devenind acolo preoți, doctori, învățători, nași (da, nașii reprezentau și modele din acest punct de vedere).

    Altfel spus, nu există niciun argument cum că gradul de mitocănie din societate, nu numai din cea românească, s-ar fi redus de când a fost impus marxismul. Dimpotrivă.

    Am zis marxism, pentru că de acolo vine corectitudinea politică. Din marxismul cultural.
    La baza corectitudinii politice nu stă cultura multimilenară iudeo-creștină, ci contrariul ei.
    Regulile corectitudinii politice nu sunt nici ele de-sine-stătătoare. Ele sunt construite însă pe alte baze religios-culturale, de fapt pe un surogat religios și cultural, care este ideologia.
    Corectitudinea politică are la bază o serie de premise care constituie negarea, nu doar ignorarea, fundamentului civilizațional iudeo-creștin pe care era construită politețea clasică.
    Ideologia marxistă e o maimuțăreală drăcească a creștinismului. La fel, corectitudinea politică maimuțărește politețea clasică, constituind deturnarea ei ideologică – așa cum spune Adrian Papahagi.

    Corectitudinea politică nu e câtuși de puțin neutră, nici nu poate să fie. Doar că scara sa de valori e inversă față de cea presupusă de buna-cuviință clasică.

    De exemplu, corectitudinea politică interzice orice referire critică la islam. Dar încurajează cu entuziasm orice blasfemie la adresa celor sfinte ale creștinismului.

    Ideile au consecințe în realitate. Delirul ideologic se plătește cu tragedii.
    Din cauza corectitudinii politice, în limbajul oficial, politic și media, e interzis să faci vreo legătură între numărul imens de musulmani care au invadat Europa și înmulțirea violurilor, violenței de stradă și actelor de terorism. E interzis să faci vreo legătură între faptul că un terorist a aruncat în aer un număr de oameni nevinovați strigând „Allah akbar!” și religia musulmană a acelui terorist.

    Au fost nenumărate cazuri în care, în universități occidentale în care domnește marxismul cultural, conferințe pro-Israel au fost împiedicate să aibă loc, adesea prin violență, de partizani ai „cauzei palestiniene”.

    Cf normelor, scrise sau nu, ale corectitudinii politice, personajele negative in orice situație trebuie să fie albi, creștini, bărbați, heterosexuali. Asta are în spate o întreagă lectură marxistă a istoriei și culturii universale, până și a relațiilor cotidiene dintre oameni, o interpretare politică foarte strictă, care nu permite niciun fel de abateri.

    Paradele gay pot să batjocorească simbolurile creștine, dar dacă cumva cineva nu aplaudă manifestările publice de mândrie LGBT (mândrie legată de faptul că unele grupuri preferă să-și obțină plăcerea sexuală altfel decât prevede manualul de anatomie), e considerat „intolerant”, „homofob”, trimis la reeducare, chiar la închisoare.

    Corectitudinea politică are de fapt un rol de dresaj comportamental. Spre deosebire de vremurile marxismului clasic, în care propaganda mai încerca totuși să pretindă că folosește argumente raționale, „științifice”, că vrea să ne convingă, nu doar cu ciomagul și cu mitraliera, ci și cu discursul, iată că astăzi se scurt-circuitează orice procese raționale.
    Nu mai zice nimeni în mod oficial că e interzis să fii creștin.
    Dar ești obligat să faci lucruri care vin în contradicție cu convingerile tale creștine. Dacă ești medic, ești pus să faci avorturi sau sau să practici eutanasia. Dacă ești profesor, trebuie să le predai elevilor pornografie, la materia „educație sexuală”. Dacă ești primar, să celebrezi „căsătorii gay”. Dacă ești cofetar, trebuie să le faci gay-ilor respectivi tortul. Dacă ești preot, trebuie să-i și împărtășești. Cine nu se conformează, are de suferit. Unii își asumă lupta, dar spectacolul presecuției cu care ei se confruntă este înfricoșător pentru cei mai lași, care acceptă să facă primul compromis, sperând că mai încolo se vor fofila ei.
    Nu se pot fofila. Vor fi nevoiți să meargă mai departe. Vor ajunge să trăiască în disonanță cognitivă, o tensiune tot mai mare între propriile standarde și propriul comportament.
    Foarte mulți vor rezolva problema „adaptându-și” standardele la comportamentul lor laș, nu ridicându-și comportamentul la nivelul standardelor. Vor ajunge să-și schimbe tabăra, chiar vor începe să-și combată în gura mare vechile convingeri, pentru a încerca să se justifice, să-și ușureze conștiința.
    Altfel spus, cu corectitudinea politică se pot frânge conștiințele cam prin aceleași mecanisme ca în închisoarea de la Pitești, dar pin metode soft. Mi-e greu să nu văd ceva drăcesc în acest proces.

    Politețea clasică, buna-cuviință, bunul-simț, nu erau legiferate în reglementări scrise, ci în „cei șapte ani de-acasă”, în obiceiuri, în moduri de a reacționa inspirate, cum spuneam, de convingerile religioase și de tradițiile culturale.
    Corectitudinea politică, neavând o astfel de legitimitate, fiind produsă în birou, de ingineri sociali, birocrați, ideologi, fără să fi rezultat din viața reală a unei civilizații, trebuie să fie impusă prin legislație. De aceea, legile se înmulțesc, ajungem să vedem reglementate prin norme stricte și extrem de amănunțite toate detalile vieții cotidiene.

    Rezultatele, le vedem cu ochiul liber. Nu e de mirare că s-au urâțit obiceiurile, muzica, arta, moda, până și desenele animate. Bărbații nu mai sunt bărbați, femeile nu mai sunt femei, copiii nu mai sunt copii. Virtuțile clasice sunt considerate „intoleranță”, iar ceea ce era viciu și preversiune încă acum câteva decenii, trebuie astăzi aplaudat ca „progres”.

    Cel mai grav este că Lumea Liberă este astăzi în cea mai mare parte condusă după regulile corectitudinii politice, făcute să o dezarmeze în fața dușmanilor, pe care nu mai e în stare nici să-i definească, nici să-i numească, nicidecum să-i combată adecvat (adică și altfel decât cântând Imagine, desenând floricele cu cretă pe asfalt, sau purtând tatuaje cu albinuță).

    Pericolul reprezentat de corectitudinea politică e foarte serios, de viață și de moarte, pentru o întreagă civilizație.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.