Adrian Papahagi: Cum se cultivă ura de sine în Europa

    Print Friendly, PDF & Email

    Adrian Papahagi

    1. Hard
    Un norvegian plănuiește și duce la capăt, cu meticulozitate maniacală, un carnagiu care șochează Europa și furnizează subiecte editocraților de pe întreg mapamondul. Cu sagacitatea binecunoscută, marii mestecători ai adevărurilor ultime și ai banalităților prime ne toarnă săptămâni la rând oale cu lături anticreștine în cap. De la înălțimea editorialelor sau de la firul de iarbă al actualității în direct ni se repetă ad nauseam, fără nici o umbră de îndoială, că asasinul este creștin fundamentalist (să ne-nțelegem: ține post negru și nu ratează nici o slujbă?!?).

    Cauzalitatea e la fel de logică și clară ca în Lecția lui Ionescu: creștinismul duce la crimă. De mult mai multă circumspecție dau dovadă aceiași jurnaliști când afirmă că dementul este „prezumat mason”, deși în poze îl vedem bine mersi cu șorțulețul caracteristic. De ce n-ar fi atunci și „presupus creștin” acest criminal? Sau mason fundamentalist? Sau nici una, nici alta, ci doar un nazistoid intoxicat de o ură integral străină de creștinism. Maimuțărirea unor valori creștine, amalgamate în bun spirit new age-ist cu păgânism germanic nu sunt o dovadă de credință, ci de dezorientare caracteristică veacului în care trăim. În mod ironic, criminalul norvegian este un produs perfect al lumii globalizate, multiculturale, pe care a crezut că o combate împușcând niște adolescenți socialiști.

    Tragedia a fost rapid și fără scrupule recuperată de apostolii urii de sine, care au semantizat-o facil, să înțeleagă toate gospodinele: creștin=criminal. Ca în orice poveste cu bau-bau, s-au găsit rapid și personajele pozitive – de exemplu, un cuplu de lesbiene care au sărit în ajutorul unora dintre victime. Ce-i drept, abjecția nu era completă dacă nu trăgeau ceva profit ieftin și scontat editocrații, această preoțime seculară a corectitudinii politice (excepție a făcut la noi un editorial admirabil al lui Mircea Mihăieș). Crima fioroasă din fiorduri a devenit astfel un nesperat prilej de a mai da o lovitură de imagine creștinismului, din care și-au extras până una alta virtuțile toleranței și hărniciei admirabilii și pașnicii scandinavi. Fiindcă, nu-i așa, orice nebunie e un bun pretext pentru a ne înfiera identitatea. În noua vulgată, ura de sine devine premisă a iubirii de aproape. Sau de departe.

    2. Soft
    Ura de sine a omului european nu are doar simptome dramatice. Plimbându-mă azi prin Londra, am avut ocazia să constat manifestările ei benigne. În parcul din Tavistock Square, la câțiva pași de apartamentul unde locuiesc, am descoperit două monumente pe care nu le observasem acum 2-3 ani. În centrul parcului tronează statuia lui Gandhi, golaș și chircit, așa cum și-l reprezintă imaginarul colectiv, cel puțin de la filmul lui Richard Attenborough încoace. Monumentul face, după toate aparențele, obiectul unui cult local. Idolul este decorat cu ghirlande multicolore de flori proaspete, candele (anglicane) și bilețele (votive?), mai ceva ca o Madonă medievală. Asemenea dovezi de devoțiune populară nu găsești la monumentele marilor oameni de stat englezi. Statuia lui Churchill și Roosevelt de pe Bond Street, bunăoară, nu se învrednicise de nici o ofrandă.

    Nu neg că Gandhi a fost un mare om pentru India. Totodată, nu mă pot împiedica să observ că oamenii care au făcut Anglia mare, de la Regele Alfred la Churchill, nu atrag atâta simpatie ca oamenii care au vrut-o mică, precum Gandhi. Este aici reflexul unei îndelung cultivate culpabilități coloniale – alături de anticreștinism, o altă formă, la fel de păguboasă, a urii de sine. Schema mentală revine la repudierea strămoșilor – și deci a propriei identități – pe criterii profund anacronice. Dintr-o perspectivă progresistă, politicienii sau ofițerii Imperiului Britanic erau niște brute care desconsiderau diversitatea și nu practicau virtuțile multiculturalismului. În acest spirit sunt educate generațiile actuale de studenți britanici. Aceiași studenți, probabil, care depun flori la statuia lui Gandhi.

    Nu departe de Gandhi, în același mic parc, se înalță un copac plantat pentru a comemora tragedia de la Hiroshima. Inutil să spun că și acesta este înconjurat de flori. Ceea ce piatra mută spune prin vocea pietății populare este același lucru: ne pare rău pentru trecut, iertați-ne pentru istoria noastră. Același sentiment de vinovăție a britanicilor pentru propria istorie, pentru deciziile dramatice sau eroice și elanurile civilizatoare din trecut, care astăzi se numesc, reductiv, militarism, imperialism sau colonialism. Lupta pentru pace a stângii, puternic subvenționată de KGB, se pare că a dat roade în mentalul colectiv…

    […]

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.