Adrian Papahagi: Noilor oameni noi le lipsește educația pentru a discerne între cultura majoră și spuza ideologică stângistă

2

Pesediștii și ceilalți moștenitori ai PCR și ai Securității voiau să perpetueze lumea coruptă ale cărei reguli le deprinseseră în chipul cel mai profitabil: o lume de securiști și bișnițari, de șantaj și abuz, de corupție și omertà, de promovări tribale și hămeseală atavică; o lume ruralo-neolitică, esențialmente păgână și tribală, în niciun caz creștină și personalistă. Creștinismul lor era mimat, redus la ritualism, apotropaic și magic, iar ei înșiși erau incapabili să înțeleagă sau să aplice mesajul hristic. Ei nu aveau nimic tradițional: erau „oamenii noi” ai comunismului, ridicați pe cadavrele vechilor elite interbelice.

Noii oameni noi se opun legitim celor descriși mai sus, dar elanul lor este adesea lipsit de discernământ. Școliți rapid într-un Occident infectat, după 1968, de neo-marxism, le lipsește adesea educația prealabilă pentru a discerne între cultura majoră cu care se puteau impregna în Occident și spuza ideologică stângistă care acoperă orice.

Menirea noastră, a celor care am coborât mai adânc în profunzimea culturii europene, este pedagogia adevăratelor valori, temperarea avânturilor revoluționare, școala discernământului.

Tineretul e mereu nerăbdător să scape de babalâci (la 43 de ani nu mă simt babalâc, dar nici tinerel), dar prețul e repetarea unor prostii evitabile. Jeunismul care domină din 1968 încoace (de au ajuns și moșii care vor să fie cool să imite tineretul) e ideologizarea paricidului simbolic, pe care îl găsim pretutindeni în mitologie și folclor.

Câți au rămas în țara asta capabili să facă pedagogia culturii înalte și a adevăratei civilizații europene? Nu vă grăbiți să-i împingeți în șanț, fiindcă veți rămâne doar cu gândirea de plastic, cu motivaționgleza, cu bienpensismul, cu tehnocrato-activisteza, cu intenții glorioase susținute doar de aburi ideologici.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN   facebook

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. Mă bucur că micile excelente intervenții ale domnului Papahagi îmi dau ocazia să mai aduc în discuție, cumva, treaba aia cu veșnicia solicitării unei școli a discernământului, a educației umaniste în general… să tot solicităm, cumva, ca tinereilor să li se inculce bunul-simț creștin-democrat……..

    Cred că timpul acestei pedagogii a cam trecut, de nici nu ne-am dat noi seama… Cred tot mai mult că deja trăim în vremea unei noi-necesități-vechi, care proclamă urgența unei ușoare mâini de nanoparticule de grafen, învelite într-o mănușă de oțel tras în catifea…

  2. E adevărat că procesul reșapării sinderetice în lumea Occidentală a început de mult, cu oblăduirea voioasă al KGB-ului pe întreaga durată a războiului rece. Ajunge să citești „Love letter to America” a lui Bezmenov ca să ai o oarecare viziune de ansamblu asupra fenomenului.

    Pe de altă parte nu avem un răspuns suficient de coerent și solid din partea celor care intuiesc catastrofa spre care ne îndreaptă desacralizarea și amoralitatea agresiv promovate de majoritatea canalelor media. La nivel mondial raționalismul conservator se zbate în degringoladă mai ceva decât legiunile romane la Carrhae după șarja catafracților parți. La noi e cvasi-inexistent, o identitate pe care nu îndrăznește momentan să și-o asume nici un partid „de dreapta”.

    Biserica (oricare ar fi ea sub aspect confesionar) nu poate rămâne înțelenită în același limbaj și în aceeași atitudine desuetă a supremației imanente sau transmisă atavic, bazându-se la nesfârșit pe apoftegma lui Cleopa „de vei vedea preot beat, căzut în șanț, du-te și-i sărută mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu”. Un pic de abilități retorice și de autocritică nu strică, imaginea trebuie îmbunătățită, anumite „cadre” trase la depou, iar discursul trebuie adaptat momentului, altfel bătălia pentru cugetele și sufletele mai noi, plătitoare de tribut semidoctismului specific erei digitale, este pierdută din start. O Biserică dură și intransigentă cu propriile ei derapaje (simonie, nepotism, cupiditate, perversiuni sexuale) și-ar putea recâștiga simpatia populară. Altfel o să se integreze treptat în absolut mai ceva ca Bivolaru.

    Iar conservatorii români ar fi bine să creeze un partid nou care să fie suficient de „cool” la dreapta, cât să concureze fascinația pe care o exercita USR+ la stânga. Și să aibă capacitatea de a ține figurile dezavuabile undeva în linia triariilor. Măcar în prima linie să aibă oameni cât de cât „noi”. Aveau si Machiavelli sau Sun Zu dreptatea lor.

    Până atunci n-am încotro și trebuie să votez cu PNL-ul (PMP e o glumă și oricum s-a compromis pe tema justiției cot la cot cu PSD-ul).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here