Adrian Papahagi: Venită din umbră, stânga e profund irațională

    Print Friendly, PDF & Email

    Stânga e infantilism, imaturitate intelectuală și morală, lipsă de discernământ și de responsabilitate.

    Resorturile ei: răzgâiere (în universități, multinaționale, presă etc.) sau frustrare (în afara lor).

    De ce n-am și eu jucăria aia, de ce nu e totul exact cum vreau eu acum, pe loc? De ce realitatea nu se conformează imaginației mele?

    Ca orice țânc răzgâiat, stângistul confundă realitatea cu ficțiunea (adesea cam solipsistă), nu are simțul proporțiilor și al priorităților, e maniacal, plângăcios și pârăcios.

    Înțelegerea și acceptarea naturii umane, aprecierea meritului și a efortului, dreapta judecată, realismul, moderația, simțul proprietății, disciplina intelectuală – toate acestea sunt atributele maturității, adică opusul stângismului.

    Iată de ce stânga percepe civilizația ca pe o formă de constrângere, vede pretutindeni opresiune și detestă în egală măsură canonul literar și tradiția religioasă, autoritatea politică și legile economiei.

    Profesorul Andrei Cornea m-a provocat să îmi continuu gândul scris anterior.

    Socotesc că dreapta și stânga (cele reale, nu mimate de politicienii-prădători) sunt în mare măsură prelungiri politice ale temperamentului. Putem vorbi de apolinic și dionisiac, de ordine și anarhie, de normă și transgresiune, de rațiune și pulsiune.

    Am observat atent oamenii de stânga, realizând că îmi displace adesea ceea ce le place lor, și invers. Asta e, oamenii sunt diferiți. Unii sunt nocturni, alții diurni. Unii își petrec nopțile în cafenele, alții dorm bine. Unora le plac poeții damnați și filozofii deconstructiviști, alții preferă clasicii greci și moraliștii francezi. Unii au înclinații mistice sau utopice, alții preferă scenariile raționale. Unii detestă normele, alții își doresc o rânduială în toate. Unii sunt iconoclaști, alții prețuiesc tradiția. Unii găsesc promiscuitatea fascinantă, alții fug de ea. Unii preferă indistincția și colectivismul umbrei, alții caută lumina individuației. A, și încă ceva: unii beau, alții mănâncă.

    Firește, cu toții cunoaștem ambele tendințe, dar una e dominantă.

    Venită din umbră, stânga e profund irațională, ceea ce nu înseamnă că umbra, dionisiacul, revolta profunzimilor și a inconștientului nu sunt fascinante – iar fascinosum (cu o etimologie falică) îmbină erosul și moartea. E în acest imbold violență morbidă și dorință de viață, revoltă distructivă și pornire creatoare.

    Ar fi deci stupid să combatem stânga negându-i dreptul la existență; ar însemna să nu înțelegem nimic despre sufletul omenesc. Înclinația spre stânga face parte din natura umană, la fel ca tendința de dreapta. Cred însă că valorile diurne, raționale, clasice, tradiționale, morale, canonice, normative – așa plicticoase, burgheze și adesea limitate cum pot fi – sunt mai potrivite în conducerea treburilor publice decât erupțiile viscerale și pulsiunile dionisiace proprii stângii.

    A nu se confunda însă apologia ordinii cu legitimarea fărădelegii! Confruntați cu anomia, conservatorul și revoluționarul vor ieși împreună în stradă – cum s-a întâmplat de atâtea ori și se va mai întâmpla.

    (Un ultim lucru: dreapta mistică și stânga anarhistă sunt variante ale aceluiași impuls).

    Adrian Papahagi

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.