Monitorul Neoficial    preluat din  

Adrian Păunescu – Trecutul care nu trece (colecție de citate despre Marele Porc)

 

Vladimir Tismăneanu: “Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceaușescu.”

 

 

 

  Vladimir Tismăneanu: “Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al “Epocii de Aur”. Un talent real s-a înecat în abisul servituţii voluntare. [...] Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.”
 

 

  Vladimir Tismăneanu: “Literar vorbind, Adrian Păunescu a încetat din viaţă cu decenii în urmă. Moral, la fel. A fost un instrument benevol şi primejdios al unui regim criminal pe întreg parcursul existenţei sale. Efemera sa rebeliune morală din anii ’60 a fost o revoltă în genunchi. S-a emasculat etic şi a capotat estetic.”
 

 

 
 

 

  Sorin Ioniță: “Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor. [...] Înmormântarea sa de alaltăieri, cu onoruri naţionale la Ateneu şi gardă militară, mi se pare perfect justificată în context. Este un triumf al culturii de masă, marginală, bombastică şi kitsch la care aspirau atât Păunescu, cât şi Ceauşescu, recent confirmat ştiinţific în groapa sa din Ghencea, în ciuda diferenţelor de tactică dintre ei.”
 

 

  Cristian Câmpeanu: “Cenaclul Flacăra nu era o formă de revoltă, ci una de propagandă! [...] Cenaclul n-a fost altceva decât o formă manipulatoare de escapism. Nu este vorba despre faptul că Păunescu nu era înzestrat cu o inteligenţă excepţională, cu talent şi cu forţă lirică, ci despre marele necaz că şi le-a pus în slujba unui regim odios şi că a folosit cenaclul cu enorm talent ca pe o supapă de manipulare a aspiraţiei noastre spre libertate.”
 
[...]

 

 

 

Cristian Tudor Popescu: “Adrian Păunescu a fost, pentru că era inteligent, talentat şi cult, cel mai eficient vector agitprop al minciunii naţional-comuniste instituţionalizate de Ceauşescu.”

 

 

 

 

[...]
 

 

Mircea Pora: “A fost un poet industrial, un scriitor talentat, însă o mare parte din opera lui a fost dedicată circumstanţelor politice. Odele şi preslăvirile au fost fără limite pentru Nicolae Ceauşescu. Cei care au memorie nu uită.”

 

 

 

 

Ioan T. Morar: “Şi dacă ar fi scris doar volumul Istoria unei secunde, Adrian Păunescu ar fi rămas în Istoria Literaturii Române. A scris mult mai mult. Ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut de el, Păunescu a fost un munte de energie pe care nu se poate să-l treci cu vederea.”

 

 

 

[...]

 

  

 

Mircea Dinescu: “Poetul Adrian Păunescu și-a subminat destinul de scriitor. Și-a acoperit gingășia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el.”

 

 

 

 

Vasile Dâncu: “Omul trăia cu o energie și o pasiune care făceau gol în jur, mistuiau totul. Vroia mereu tot, vroia să fie in centrul unui univers care ne cuprindea pe toți.”

 

 

 

 

  Vasile Dâncu: “În noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau.”
 

 

  Adrian Cioroianu: “A fost ca un fenomen al naturii. Precum ploaia de vară, enervantă dacă te prinde cînd îţi vopseşti gardul, sau încîntătoare dacă eşti cu iubita într-un foişor din parcul gol. A fost precum zăpada de ianuarie, care-i plăcută dacă eşti încotoşmănat pe sanie şi care-i groaznică dacă ai cizmele sparte. În calităţile şi-n contrastele sale, în tumultul şi-n sensibilitatea lui, în ambiţia-i de-a fi peste tot şi-n ascunzişurile lui periodice, acest om n-a avut nimic ordinar. În el s-a strîns ceva din flacăra şi din melancolia unei jumătăţi de secol XX şi, după cum Istoria l-a urcat sau l-a coborît, iată-l intrînd şi pe el în istoria României recente, pletos şi rubicond şutînd spre o poartă pe care tot el se repede s-o apere.”
 

 

 

[...] 

 

 

 

Cristian Teodorescu: “Adrian Păunescu a schimbat combinația de cult al lui Ceaușescu și al propriei sale persoane cu rețeta cultului lui Adrian Păunescu pur și simplu, de când și-a reînființat cenaclul.”

 

 

 

  Cristian Teodorescu: “…deosebirea între Păunescu cel din primele volume şi cel care şi-a transformat poezia într-un vehicul de transport pentru tot ceea ce îi trăsnea prin cap, pe la cenaclul Flacăra. [...] Mi se pare o inepţie să spui că poezia lui se reduce la ceea ce a fost pus pe muzică de un folkist sau de altul, fiindcă asta înseamnă să încerci să faci tabula rasa din poezia cu care s-a impus tînărul Păunescu şi care a fost primită ca o revelaţie şi de critica literară a vremii.”
 

 

 

Nicolae Manolescu: “A fost o puternică personalitate şi un poet important, care uneori a căzut victimă excesului propriilor calităţi. Într-un fel, temperamentul extrem de impulsiv încă din tinereţe l-a împins să îmbrace cauze nu întotdeauna corecte. Lasă un gol în poezia românească atât ca om, cât şi ca artist, ca formulă personală de poezie pe care o au destul de puţini în epoca noastră.”

 

 

 

  Viorel Padina: “Poet nu prea original și deci în fond minor – căcistilul său fusese descoperit & bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contingenți habar n-au ce-nseamnă chestiuța asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”
 

 

  Ovidiu Ivancu: “Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”).”
 

 

 [...]

 

 

Adrian Păunescu a fost un tip cu voinţă de teuton, cu sensibilitate romantică, dar care n-a dormit niciodată singur noaptea. A fost un Ceauşescu care a citit şi a putut fi afectat de Nietzsche, deşi l-a preferat apoi pe Avram Iancu.”

 

 

 

 

 

Liviu Ioan Stoiciu: “(…probabil că Păunescu a avut în sânge poezia basarabeană de atitudine socială-populară, până la moarte a scris versuri accesibile, de impact public, neţinând cont de efectul estetic nul). Din păcate, după Revoluţie, Păunescu a devenit anacronic pentru poezia română, nici o generaţie nemaifiind interesată de opera lui „deschisă”. În acelaşi timp, mergând pe formula poeziei lui sociale, a rămas pentru marele public un mare poet, cel mai frecventabil posibil.”

 

 

 

 

 [...]
 

 

Vlad Mixich: “Fertilizatorul memoriei nu este emoția estetică a poeziei, ci amintirea modelului practic, a faptelor în armonie cu cuvintele. Dar Adrian Păunescu a ratat această miză autoimpusă și, ceea ce putea deveni modelul unei generații, s-a surpat în propria-i vanitate. Versurile lui vor rămâne, însă mormântul îi va fi sterp, oricât de multe lacrimi se vor vărsa în aceste zile peste el.

 

 

 

  Adrian Păunescu a fost un om norocos dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său. Probabil că mii de oameni vor participa la înmormântarea poetului, dar care va fi credința, care va fi cauza pe care această mulțime o va onora prin prezența ei acolo?”
 

 

  Dan Tăpălagă: “În aprilie 2008, televiziunile de știri ne-au scutit de spectacolul trivial de astăzi, când înoată grețos într-un râu de lacrimi. Pe atunci, murea în șoaptă unul dintre martirii exilului romanesc: Monica Lovinescu. Televiziunile au pus atunci cruce subiectului deoarece Monica Lovinescu “nu se vindea” ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. În plus, fusese un dizident autentic și un reper moral. Generația mea le datorează lor totul. Lui Păunescu, mai nimic.

 

  Păunescu este, până acum, mortul perfect pentru televiziuni: viu sau mort, stoarce lacrimi cu versurile sale, închinate părinților, urmașilor lor sau lui însuși. Are apoi marea calitate de a ține mereu cu poporul, cu amărâții și sărmanii, de a fi fost un fals reper politic, un fals model, prin urmare numai bun de vândut la TV.”
 

 

 

Ionuț Avram: “Păcat că a făcut pactul cu diavolul. Cineva spunea la televizor că altfel nu se putea. Fals, atâta vreme cât au existat oameni care s-au luptat în munți împotriva sistemului și oameni torturați în închisorile comuniste pentru convingeri.”

 

 

 

 

[...]
 

 

Marius Mioc: “Deşi personal n-a fost implicat în reprimarea revoluţiei, Păunescu s-a implicat în apărarea criminalilor din decembrie 1989, unii dintre ei demnitari comunişti cu care Păunescu avea relaţii personale de dinainte de 1989. Revista sa “Totuşi Iubirea” a publicat în 1991 un apel pentru o amnistie generală legată de evenimentele din decembrie 1989.”

 

 

 

[...]

 

 

Cornel Nistorescu: “Adrian Păunescu a marcat presa românească şi viaţa literară. Fenomenul Păunescu a dominat perioada 1970-1985. Atunci Păunescu era şi spectacol, şi apariţii editoriale, şi implicare politică, şi presă socială de mare anvergură. Cu concesiile politice obligatorii acelei vremi.”

 

 

 

 

Dan C. Mihăilescu: “Am trecut pe lângă cimitirul Bellu şi am rămas şocat. Fanfară şi onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi.”.

 

 

 

 

 

Andrei Cornea: “Nu cred însă că în Polonia unuia ca Adrian Păunescu i s-ar face azi funeralii naţionale. Mi-ar plăcea ca lumea să aibă o judecată limpede şi să nu se mai lase îmbrobodită de discursurile naţionaliste şi de mistica şi retorica asta revanşardă.”

 

 

 

  Andrei Cornea: “În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ­teva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana.”
 

 

 

Dorin Dobrincu: “Nu şi-a cerut vreodată scuze pentru trecutul său, ci a fost de-o violenţă rar întâlnită împotriva celor care îl criticau pe Ceauşescu. Dincolo de vorbele de duh ca “despre morţi numai de bine” din sfera religiozităţii neolitice, nu putem asista pasivi la acest delir mediatic; mai facem un pas şi-l sanctificăm ca pe Ştefan cel Mare.”

 

 

 

 

[...]

 

 

 

  Costi Rogozanu: “Să te opui cultului pentru Păunescu din România e ca şi cum te-ai opune cultului pentru Michael Jackson… Un fenomen “pop” cum a fost Păunescu iese din logica etic-nonetic.”
 

 

 

Cristi Puiu: “Faptul că acum se vorbeşte despre el ca despre un erou dă cumva măsura culturii noastre revoluţionare. Noi suntem cultura Adibas. Nu avem Adidas original, nu-i nimic, e bun şi Adibas. Nu avem Puma e bună şi Puna. Nu aveam Woodstock? Merge şi Cenaclul Flacăra. Nu am avut dizidenţi autentici, ci doar nişte emiţători de şopârliţe, buni şi ăia. Ei erau eroii noştri. Atâta puteam noi.”

 

 

 

 

 

Adrian Cioroianu:”Oamenii nu-l plâng neapărat pe Păunescu, ci îşi plâng tinereţea pierdută, care a însemnat şi un abonament la revista Flacăra sau mersul la nişte concerte ale Cenaclului.”

 

 

 

 

 

Mihnea Măruță: “Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie – oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi – care trăieşte mental în anii ’80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii. Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.”

 

 

 

 

  Adriana Săftoiu: “Să îl reneg pe poetul Adrian Păunescu doar pentru că nu s-a dezis niciodată de “ceauşism” e ca şi cum aş refuza să îl mai citesc pe Marquez pentru că e un susţinător al lui Castro, să îl refuz pe Borges pentru că a fost adeptul politicii peroniste sau să spun că Pablo Neruda e un versificator doar pentru că a fost comunist. [...]
 

 

  Nu contest regretele oamenilor simpli pentru dispariţia lui Adrian Păunescu. Există şi un efect de halou. Mecanismul răspândirii durerii e diferit de cel al bucuriei şi adună mai mulţi oameni la un loc. Suferinţa celorlalţi pare să uşureze suferinţa proprie. Suferim mai bine împreună decât ne bucurăm. Dar tele-suferinţa e grotescă.”

 

 

Florin Lăzărescu: “Se trei zile, subiectele arzătoare ale momentului – criza, salarii, pensii, coaliţii etc. – au cam dispărut de peste tot, acasă, la serviciu, la bere. Iar la televizor, la toate emisiunile în care de obicei se dezbate la nesfîrşit actualitatea, s-a petrecut un lucru inimaginabil cred pentru oricine: timp de trei zile, s-au recitat poezii şi s-a discutat despre poezie (multe bune, nu doar de-ale lui Păunescu) cu aceeaşi patimă cu care se discută despre politică, salarii, pensii… Ca şi cum poezia ar fi marea problemă a românilor. Ceea ce – trebuie să recunoaştem, indiferent de tabăra în care ne-am afla – e un efect incredibil al vieţii-morţii lui Păunescu.”

 

 

 

  Cristina Horvat: “Tot acest spectacol halucinant al decesului și înmormântării lui Adrian Păunescu a fost atât de exagerat și de patetic încât părea că poetul însuși a semnat scenariul funeraliilor sale televizate.”
 

 

[...]

 

 

  Alina Mungiu Pipidi: “Ați învățat ceva din istoria asta cu Adrian Păunescu, dincolo de lacrimi, exagerări, istericale, invidii și ranchiune? Ar fi păcat să nu: că a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masă pe care l-am văzut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist, care face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan și ca un propagandist al regimului, și ca un rezistent cultural. Cam asta e valoarea conceptului de rezistență culturală. Al doilea fenomen însă este și mai interesant și asupra lui aș vrea să mă opresc: enorma și nesățioasa dorință a poporului de personalități civice, de literatură angajată și de oameni din care să răsune vocea națiunii.”
 

 

  Petru Clej: “Nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.
 

 

  În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.
 

 

 

E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.”

 

 

 

 

  Tom Gallagher: “Influenţa morală a lui Adrian Păunescu asupra naţiunii a fost una devastatoare. A oferit tineretului, inclusiv artiştilor pe care i-a promovat, un adevărat master class despre modul în care se putea avansa şi prospera în vremuri de crâncenă represiune şi în cadrul unui mediu social complet viciat. A avut grijă să golească conceptul patriotismului de conotaţia sa intrinsecă, anume solidaritatea, pe care a înlocuit-o cu o serie de elemente de kitsch comunist, versificate sau vizuale – exact pe gustul cuplului dictatorial. A contribuit semnificativ nu doar la megalomania Ceauşeştilor, ci şi la inocularea morbului cultului personalităţii tinerei generaţii, drept care nici în prezent România nu pare a se fi lecuit încă de această boală. [...] A-l înmormânta cu onoruri militare pe poetul de curte al lui Ceauşescu este ca şi cum Berlinul ar fi dat undă verde unor funeralii similare pentru Leni Riefenstahl, cineastă cam la fel de apropiată naziştilor şi Führerului ca Păunescu regimului totalitar şi Măriei Sale, marele Conducător.”
 

 

  Mircea Cărtărescu: “Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viaţa şi psihologia noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul şi naţionalismul din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de uscat trece prin destinul trist al acestui poet.”
Laurențiu Ulici: “Din păcate pentru noi, suntem blestemați ca dumneata, Adrian Păunescu, să nu dispari niciodată.”

***
O excelentă colecție! Pentru mai multe citate, vizitați http://rotundu.wordpress.com/

5 comentarii la “Adrian Păunescu – Trecutul care nu trece (colecție de citate despre Marele Porc)”

Citeşte sau adaugă un comentariu...

  1. 1silvapro

    Andries, ai facut o treaba f. buna.

    Daca s-ar putea, ar fi tot f. beneficiar daca ati putea sa dati si citate din masa enorma e operei lui Paunescu, cea care la unison cu propaganda, cele care au contribuit la intarirea, perpetuarea regimului. Adica lucrurile care au intoxicat tineretul, au infierbintat acest gen de “patritism” care mai mult era pentru a face tineretul recunoscutator fata de partid. Adica Romania prin ei, in special prin Ceausescu, decit Romania pentru Romania.

    Ce se stie despre Marin Preda – a fost sau nu ucis in urma cartii celei groase (numita cinic Cel mai iubit dintre paminteniin) in care era expusa o altfel de portretizare a vremii decit cea glorioasa prezentata de Paunescu?

  2. 2silvapro

    Emil, Costin – Este o defectiune ca imi cere mereu sa copiez un password pentru a putea posta comentarii? Sau asta a survenit ca o schimbare voluntara cu un scop anume?

  3. Silva, nu este o defectiune :-)

    You know the drill: it’s a feature, not a bug.

    De un timp suntem bombardati de spam. Ca sa reducem volumul, am instalat un plugin care cere copierea unui cod generat automat, pentru a impiedica spamul in crestere care vine de la tot felul de roboti. De aceea apar cele doua campuri noi la formularul de comentarii. Dar, daca faci un login mai intai pe site cu nickul si parola ta, vei putea trimite comentarii fara aceasta verificare suplimentara.

  4. 4Liv St Omer

    De acord cu Silva, n-ar strica o culegere din creatia limbistica a marelui poet. O sa caut, cand oi ajunge la Biblioteca Nationala, daca ma lasa aia sa scanez ceva.

  5. E extraordinar felul cum toti cei care posteaza acum vorbesc despre marile calitati literare ale lui AP, evitind cu grija sa aduca vorba de mortii de la Ploiesti, din 1985. Aceia au murit fiindca n-aveau zile, nu fiindca Rrrrapsodu’ a dat ordin sa se inchida portile, Dumnezeu sa-i odihneasca, mortii cu mortii etc. Textul intitulat FOLKUL SI PORCUL, reprodus mai jos, a circulat anonim si clandestin prin Bucuresti (dactilografiat, xeroxat etc.) imediat dupa intimplarea de la Ploiesti. Toata lumea stia ca el ii apartine lui Eugen Barbu si toata lumea il citise sau macar stia ce contine. Iar eu am impresia ca Barbu l-a “citit” pe Paunescu mai bine decit toti autorii de legende istorice care-si dau acum cu presupusul despre Bardu’ cu barda, pe http://rotundu etc.
    *
    FOLKUL ŞI PORCUL
    A fost nevoie să moară în oraşul Ploieşti cîţiva copii nevinovaţi, minţiţi de un săltat pe care nu l-ar fi oprit nici un regiment de puşcaşi din paranoia lui inconştientă. Pentru că bivolul simţea nevoia să mugească. Pe toate undele, pe toate canalele de televiziune. De neoprit în furia lui, aşa-zis patriotică, în care nişte zdrăngari îl acompaniau, el făcea pe Bob Dylan, recitînd: Eu sînt bolnav de dumneavoastră, Ţara…, dar el era bolnav de şperţ, de luare de mită. Aceeaşi nenorocire ce a îndoliat atîtea familii avea să desfunde haznaua fără fund pe care nici cel mai imaginativ reporter nu ar fi bănuit-o. Noi credeam că pe el îl durea soarta României, şi el făcuse din isteria sectantă pe care o conducea cele şapte vaci grase biblice: cu Avram Iancu la gît şi cu labele în bugetele judeţene, teroriza autorităţile, cerîndu-le să fie întîmpinat la hotar cu pîine şi sare, de parcă mă-sa îl fătase călare. Sosea cu o caravană de ţuţări, făcîndu-i-se pîrtie cu girofar şi sirene, căzut adînc într-un Mercedes în care-şi dicta versurile sale de sorcovă unei secretare ce se uita la el ca la Petrache Lupu şi săraca nici nu era departe de adevăr… Nu făcuse el din Bîrca, o comună pîrlită, Maglavitul anilor noştri? Nu veneau cei roşi de buba mînzului, de trînji, de falcarniţă, la ceara lui, ca să-i mîntuiască?! Nu avea el o şatră de şarlatani care vindecau muribunzi, contra cost, cu spînz, rouruşcă şi alte buruieni? Nu ne cerea el să ne hrănim cu terci, cu borhot de urzici, în timp ce înghiţea turme întregi de vaci şi boi? Să trăieşti din comerţul cu speranţa de viaţă a nefericiţilor, să-i laşi pe nişte escroci să vîndă prafuri, amestecate cu citostatice, ca la băcănie, contra 400 lei porţia, şi să iei din vînzarea cu toptanul remiză, ca un chelner, la împărţirea prăzii! Asta se mai numeşte că eşti poet? Pezevenghiul alesese muza cu biştari, cum zicea odată autorul Cuvintelor potrivite. Mă gîndeam la soarta poeţilor mari ai acestei naţii: Eminescu a murit sărac şi bolnav, Goga a zăcut prin temniţele maghiare pentru un crez naţional. Blaga cerea ca student la Viena o masă săracă, şi Flaimucea ăsta are patru case (dintre care cea de la Bîrca pozată pe cărţile poştale, ca monument istoric) şi cinci maşini la scară: una a ONT-ului (contra a 275.000 lei pe an numai benzina şi celelalte), un Trabant pentru tăticu, cu care se cărau alimentele, atenţiile şi chiar unele fetiţe la domiciliu (că bătrînului i se scula şi lui), o Dacia pentru luarea ochilor, un Mercedes pentru reprezentare şi un ARO cu care se urca pe la stîni, după oiţele proprii, după brînză şi caşcaval. Şi, de!, caşcaval era cam groscior! La Tîrgu Mureş, o artistă cu soţ pe post de peşte; pe la nu ştiu ce han, fetiţele de nici 16 ani; alta, acasă, mai mică decît propria odraslă feminină, o solistă de la Hotel Flora, ca să-l înveţe cum sare nebunul peste cal; violuri prin porumbi, omul venea din mediul rural şi îi trebuiau senzaţii tari, adică mustul pămîntului; concursuri de virtuozitate erotică; pasa şi la generaţia urmaşului său cîte unele bucăţele mai fragede. Cioflingarul nu era lipsit de generozitate. Aciuise la curtea sa şi o fată bolnavă de Doamne fereşte, pe care ar fi trebuit s-o vindece un doctor, după ce-i lăsase în palmă patronului o jumătate de milion pentru reclamă. Acest vraci care vindeca în serie cancerul cu peliculă fotografică a mai apucat să omoare 50 de inşi tocmai în Argentina, unde se refugiase, şi a sfîrşit eroic, ucis chiar de boala pe care zicea că o învinsese. Vampirul avea imaginaţie. Se spune că într-un loc spintecase un porc şi vîrîse în el o fată cum o făcuse maica-să, adică piele în piele. Cu un asemenea individ literar poţi să ieşi în lume fără multe riscuri. Nu a învăţat el la Iowa, unde şi-a făcut studiile universitare, ca să spunem aşa? La Bucureşti era repetent, îl treceau numai de spaimă, fiind mare, urlînd, dînd cu pumnul în masă, terorizîndu-şi profesorii, iar cînd nu mai mergea astfel, lua cîte un cur de ministru la cunilincţie. Şi totul era OK. Să fi întîrziat prin America, ai fi auzit de un alt Dillinger sau Capone, şi ei nişte începători faţă de acest şuţ cu înalta şcoală a ciordelii. La Breaza, Nosferatu a construit un bunker în care s-ar fi simţit bine şi Hitler, în ultimele sale zile. Pe aici puteau fi văzute turme de oi, vaci, boi, porci (numai hrana acestora a cîntărit într-o lună două tone şi jumătate de porumb, luat prin teroare de la un CAP), sute de curcani care erau vînduţi la alimentara, cu condiţia expresă ca ghiarele păsărilor să-i fie restituite, pentru că inventivul angrosist avea şi o mică industrie de curele de ceas ce aduceau cu pielea de şarpe. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Clanul bine organizat din jurul maestrului cotiza contra unor procente bine stabilite. Copiii cîştigau şi ei 12.000 lei buni pe cap de om, nu 15.000 cum a dezminţit în faţa unui amic. Tăticu număra la chenzină şi el 15.000, iar la sfîrşit de lună alţi 15.000. Amanta, adusă acasă la proclet de propriul părinte, pe post de cîntăreaţă, în vîrstă de 16 ani, încasa 30.000. Şoferul, 500 pe seară, numai pentru ca aranja reflectoarele care să-l lumineze mai bine pe noul Mesia. Dar inventivitatea acestui farseur depăşise orice imaginaţie: cumpăra maşini cu aprobare specială şi le revindea la preţ dublu. Unui actor i-a oferit un astfel de vehicul, paradit deja, deşi preţul era înmulţit cu doi. Asta nu l-a împiedicat pe boss să-l concedieze din cenaclu. Cine i se putea opune? Cînd îl apuca pioşenia, mergea la mănăstiri, de unde lua cu japca icoane înscrise în patrimoniul naţional, şi ele pe baza unui salut sau a unui preţ de nimic. Pe copii îi ţinea în Noaptea de Înviere la cenaclu, dar acasă se vede treaba că se închina mai des. Una din locuinţele sale fusese cumpărată de o mătuşă, cu o pensie de 700 lei pe lună, şi care reuşea să adune din micile ei economii două milioane. Era un bordei de casă, pe care un mucalit scrisese într-o noapte cu smoală «casa porcului». Ştia el ce ştia. Imobilul, bineînţeles, a fost oferit, după moartea beneficiarei, cui credeţi?, maestrului, printr-un testament aflat în casa de bani a domniei sale. Aceasta, deşi pe bulevardul Dacia statul îi oferise un apartament, pe care samsarul îl subînchiriase, ca şi vila de la Breaza. Cine l-a vizitat mărturisea că avea şi bibliotecă: un perete de cărţi pe care le cumpărase, spre stupefacţia unui anticar, la metru, care anticar, întrebîndu-l ce titluri ar fi vrut să cumpere, a primit de la Marele Draibăr aceasta replică demnă de Bernard Shaw: Nu mă interesează titlurile, este suficient că rafturile au fost umplute cu volume cît mai arătoase! Anchetatorii au confruntat cifrele spectacolelor anunţate în cronicile din revista personală cu numărul biletelor vîndute şi au găsit o diferenţă colosală. Se vindeau bilete false sau geambaşul umfla cifrele numai din fudulie?! Poate vom afla adevărul. Se vorbeşte de cifre uriaşe. Vila de la Breaza nu l-ar fi costat mai nimic pentru că totul a fost făcut cu muncă voluntară, cu materiale de la Barajul Paltinului. Cît despre cherestea, se spune că o pădure de cîteva hectare ar fi fost pusă la pămînt pentru mobila lui, pardosirea odăilor şi alte daraveri. Pînă una, alta, groparul a nenorocit mulţi artişti cinstiţi, trăgîndu-i sub malul lui puturos şi umplîndu-i de zoaie… Umbla gol prin hoteluri, de faţă cu întreaga-i curte de *editat*ri, argaţi şi ţucălari, ca Napoleon şi Churchill, ca Dumnezeu însuşi care poate fi văzut în acest costum. Mastodontul scria despre datoria faţă de patrie, dar cînd a fost să-şi exercite serviciul militar s-a dat lovit de boala lui Calache. Încă nu-i prea tîrziu să-l încorporeze cineva; feriţi popota că marţafoiul lasă trupa fără mîncare şi fuge şi cu marmitele companiei.

Comentează

*

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.