Monitorul Neoficial    preluat din  

Alexandru Hâncu: Restaurația comunistă. Ideile de Piaţă – partea a doua

Ideile contează. Cuvintele contează. Şi, da, emoţiile contează. “Un stat suficient de puternic încît să-ţi dea tot ce doreşti, e suficient de puternic încît să-ţi ia tot ce ai”. Tot, inclusiv viaţa. E o frază care explică perfect atît atracţia pentru comunism, cît şi eşecul inevitabil al comunismului, în mizerie şi dezumanizare. A rostit-o un preşedinte american, Gerald Ford.

[...]

Piaţa Universităţii a fost creată de oameni care veneau de sub gloanţele comunismului, mulţi dintre ei, la propriu, şi cereau ca în România să nu mai fie niciodată comunism. Fără confuzie, fără nuanţări, fără ezitare. “Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate!!!” Clar şi răspicat. “Jos comunismul!” Zilnic, din zeci de mii, din sute de mii de glasuri. Degeaba.

După 22 de ani, “capitalism” rămîne un cuvînt murdar în România, iar modelul politic opus comunismului rămîne o necunoscută. E hulit, calomniat, desfiinţat, fără a fi înţeles. Cu aceleaşi formule, clasice, ale propagandei marxiste, revărsate pe toate canalele. Ascunzînd şi denaturînd idei esenţiale, schimbînd sensul termenilor. Predicînd dreptatea, egalitatea, libertatea, solidaritatea. Dar speculînd spaima, disperarea, ura, invidia, egoismul, lăcomia. Emoţiile de bază ale luptei de clasă.

Cine-i de vină?
Capital vine de la bunuri capitale: acelea cu care se produce. În care se investesc bani şi muncă, pentru a fi folosite, apoi, pentru producţie. Dar nu oricum. Capitalism înseamnă, efectiv, mijloace pentru producţia, în masă, de bunuri şi servicii vandabile. Pe care omul alege sa le cumpere, nu e obligat să le cumpere, în lipsă de altceva. Capitalism înseamnă şi competiţie liberă între producători, care oferă, mereu, mărfuri şi servicii tot mai bune, la calitate şi la preţ. Şi mai înseamnă un lucru esenţial: mobilitate socială, spre clasa de mijloc. Pînă devine majoritară. Concret, e vorba de profesionişti cu grad real şi ridicat de independenţă şi, tocmai de aceea, greu de subjugat şi manipulat. De la instalator la neurochirurg, de la mecanic la avocat, de la cofetar la softist etc. Meseria, brăţară de aur. Îţi baţi joc de mine, te-am pupat, plec în altă parte.

[...]

Capitalismul românesc nu produce mari lucruri, ci oferă forţă de muncă ieftină pentru alţii. Întreprinzătorii oneşti sînt împinşi, de legi perverse şi de o justiţie coruptă, fie la faliment, fie la cîrdaşie cu mafia. Puţini rezistă în acest climat. Competiţia pe piaţă, în beneficiul publicului, e un concept frumos, dar lipseşte. În consecinţă, clasa de mijloc, baza capitalismului, a lumii libere, e subţire ca lama, nicidecum majoritară.

Capitalismul nostru e deosebit. E un feudalism mai răsărit, cu tehnologie cît de cît la zi, în care insuliţe de capitalism se zbat să reziste, încolţite din toate părţile. O ţară cu milioane de bugetari şi de asistaţi, electorat captiv al stîngii. O ţară părăsită de peste 3 milioane de cetăţeni din populaţia activă – singurii care produc ceva, ca să alimenteze bugetul de stat. Dar o ţară cu oligarhi proveniţi din fosta nomenclatură comunistă, sau din ograda ei. Baroni, moguli, băieţi destepţi, fete orientate. Cu toţii, nedezlipiţi de ugerul bugetului de stat. În aceste condiţii, puteţi spune, cu bună credinţa, că eşecul României ultimilor 22 de ani se datorează capitalismului?

Un pas înainte, 22 de paşi înapoi
Eşecul României postdecembriste nu e întîmplător. Cu o grijă remarcabilă, alternativa nu a fost oferită niciodată. Şi anume, alternativa politică. Prin eforturi susţinute, formatorii de opinie n-au impus-o în dezbaterea publică, spre informarea cetăţeanului, iar politicienii, cu rarisime excepţii, n-au trecut de la vorbă la faptă. Ba, de regulă, şi-au contrazis flagrant vorba cu fapta. De aceea, dreapta românească nu există. De ce-ar exista? Cine are chef să-şi rupă gîtul, atacat în haită, zilnic, de stînga, cu răcnete, insulte, populisme, calomnii? Cum păţesc, metodic, cei care încearcă? Rezistenţa la schimbare e feroce. Explicabil. Feudalii moderni, tehnologizaţi, îşi apăra, normal, moşia, în blana mielului iubitor de popor. Aşteptînd revenirea la sclavagismul modern. Neolibertate, neocomunism. Adică, tot comunism. Visul lor.

De ce n-ar fi, cînd eforturile depuse timp de 22 de ani n-au fost în zadar? Aţi auzit, în noua Piaţă, scandări gen: “Sus capitalismul! Stat minimal! Vrem învăţămînt privat! Medicina de la stat, să o trecem la privat! Statule, banditule, la privat cu pensiile”?

Sigur că nu. Cum o să ceară oamenii asemea tîmpenii?

[...]

în situaţia în care ne aflăm, ideea statului care îţi dă, tehnocratic, tot ce doreşti, are toate şansele să devină platformă-program. De succes. Prezentată de noua generaţie de formatori de opinie şi politicieni. Tineri, şcoliţi, agreabili. Care spun că fraza lui Gerald Ford e o minciună. Fie pentru că nu o înţeleg, fie, din contră, pentru că înţeleg perfect ce înseamnă.

Comentează

*

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.