Alexandru Lăzescu: Falanga ortodoxă a Kremlinului

alexandru lazescu La începutul anilor ’90 politologul american Joseph Nye a introdus conceptul de “soft power”. E vorba de acele instrumente care, dincolo de forța militară sau de cea economică, oferă unei țări posibilitatea să-și crească de o manieră subtilă capacitatea de a influența opinia publică la nivel regional sau global. Filmele sau serialele produse la Hollywood, jazz-ul, restaurantele McDonalds sau KFC, Coca Cola sunt ambasadori globali ai Statelor Unite și ai modului de viață american. Baletul rus, remarcabilele ecranizări făcute de BBC după opere clasice celebre, bucătăria italiană sau chinezească, vinurile franțuzești, toate cu răspîndire globală, sunt la rîndul formule de promovare implicită pentru fiecare dintre țările respective. Inițial, nici una dintre toate aceste surse de soft power, principalul beneficiar fiind pînă acum Statele Unite, nu a fost proiectată cu acest scop. Cum America a fost puterea dominantă din lume după cel de-al doilea război mondial și cum limba engleză a devenit lingua franca de facto la nivel internațional lucrurile au curs în această direcție. Iar branduri ca CNN, Microsoft, Google, Microsoft, Facebook sau Twitter, toate intrate la nivel intim în viața si activitatea cotidiană a planetei, nu au făcut decît să consolideze în mod natural această poziție privilegiată a Washingtonului. Sigur, componenta de soft power este doar o parte a ecuației de putere și de influență în lume. În absența unui companion dehard power, precum forța militară, acest tip de influență are serioase limitări în practică după cum a descoperit mai ales în ultimii ani Uniunea Europeană atunci cînd a încercat să se implice în rezolvarea unor crize majore. Ucraina fiind cel mai recent și mai elocvent exemplu.

Ceea ce nu diminuează totuși importanța majoră a acestui tip de influență care a devenit un ingredient obligatoriu în ecuația de putere globală. Noile puteri emergente, mai ales Chinași Rusia, dar și altele, precum Turcia, India sau Coreea de Sud, au decis să dezvolte strategii de soft power concrete proprii, plecînd în mare măsură de la modelele deja existente în momentul de față. De exemplu, Coreea de Sud și China au făcut investiții considerabile în producția de seriale de televiziune și filme acordînd producătorilor locali generoase subvenții guvernamentale. Mai mult decît atît promovarea pe plan internațional a acestor producții cinematografice sau de televiziune a devenit parte integrantă a efortului diplomatic făcut de țări precum Coreea de Sud sau China, ceea ce ilustrează importanța acordată acestul aspect de către guvernele respective. Așa au ajuns românii să știe mult mai multe lucruri despre perioade întregi din istoria coreană sau despre domnia sultanuluiSuleyman (serialul turcesc se bucură de un succes remarcabil în cele peste 50 de țări în care rulează) decît despre propria istorie.

Pe aceeași linie, nu e deloc întîmplător că CCTV News, canalul chinez de stiri în limba engleză, are un buget de $2 miliarde, aproape de 4 ori cît BBC News (care îl domină însă copios, cu toate acestea, la capitolul credibilitate!). În mod asemănănător și echivalentul rusesc al acestuia, canalul Russia Today, este finanțat generos de către stat fiind considerat de către autoritățile de la Kremlin drept un instrument esențial de influență externă îndreptat destul de explicit împotriva Occidentului, cu precădere împotriva Americii.

În același context trebuie văzut și rolul pe care îl joacă astăzi Biserica Ortoxă Rusă ca partener privilegiat al Kremlinului în demersurile sale de a schimba peisajul geopolitic desenat după 1990. Francis Fukuyama prevestea într-o carte celebră (“Sfîrșitul Istoriei și Ultimul Om”), apărută în 1992, victoria generalizată a modelului de societate reprezentat dedemocrația liberală de tip occidental. Dintr-un anumit punct de vedere, generalizareamodelului societății de consum, el a avut evident dreptate. Nu doar în lumea occidentală ci și la Beijing sau Sanghai, la Hanoi, în Africa sau în Dubai există mall-uri, tendințele în moda feminină sau masculină sunt în esență aceleași dincolo de accentele particulare dintr-o țară sau alta, iar telefoanele mobile au devenit parte din realitatea vieții de zi cu zi pe orice meridian.

Pe de altă parte însă, celelalte elemente care descriu democrațiile de tip liberal par să fie cu totul absente în multe din aceste cazuri. Mai toate încercările care s-au făcut în acest sens dincolo de spațiul occidental (Irakul, “Primăvara arabă”, chiar și o bună parte din țările din America de Sud, etc) au eșuat ducînd în cazul Irakului, Siriei sau chiar și a Egiptului la situații evident mai proaste decît cele anterioare. Așa că mulți din cei aflați în afara spațiului occidental au început să se uite mai degrabă cu admirație la regimurile autoritare de la Beijing sau de la Moscova ca modelele de guvernare de succes. Din acest punct de vedere evoluțiile din peisajul global par să-i dea mai degrabă dreptate lui Samuel Hungtinton, a cărei viziune geopolitică pleacă de la ideea existenței unor falii civilizaționale care despart diferitele regiuni ale lumii. Le vedem astăzi destul de clar în cazul lumii musulmane. Chiar și Turcia, în ciuda eforturilor de aproape o sută de ani intreprinse de Kemal Ataturk si discipolii săi pare să se îndepărteze în tot mai mare măsură de modelul democrațiilor liberale deși oficial țara rămîne încă angrenată în demersul de intrare în Uniunea Europeană.

Dar nu numai acolo. Iată, de cîțiva ani buni Rusia lui Putin se străduiește să consolideze o falie care să despartă lumea creștin ortodoxă de “Occidentul decadent”. Nu este ceva de dată recentă și cu atît mai puțin ceva declanșat de criza din Ucraina. E vorba de un proces de mai lungă durată. De peste zece ani retorica anti-occidentală, cultivată și în mass media dar și în manualele școlare, e omniprezentă în Rusia. Doar că acțiunile agresive intreprinse de Moscova împotriva Ucrainei au ridicat tonul atacurilor și i-au făcut pe europeni și pe americani să ia act, în sfîrșit, de această realitate. Dintr-un anume punct de vedere este oarecum surprinzător că Moscova a ales confruntarea cu Occidentul apropiindu-se în același timp de China. Chiar analiști ruși consideră că este o imensă eroare strategică. Din multe puncte de vedere vulnerabilitatea din Siberia, unde un spațiu imens populat de 10-15 milioane de locuitori se află în imediata vecinătate a celei mai populate țări din lume, o țară a cărei pondere economică o depășește de cîteva ori pe aceea a Rusiei, ar trebui să fie mult mai preocupantă decît pericolul “asaltului occidental” despre care propaganda Moscovei nu mai prididește să vorbeasc populației în fiecare zi.

E greu de imaginat că Germania, Polonia sau chiar America ar avea de gînd să atace militar Federația Rusă în condițiile în care acești “agresori” au refuzat nu doar să se implice militar în Ucraina ci chiar să livreze arme Kievului. Cu toată paranoia binecunoscută a Moscovei care nu pierde nici un prilej să vorbească despre pericolul NATO (o organizație care cel puțin pînă recent era luată mult mai mult în serios la Kremlin decît în multe dintre statele membre care nu au catadicsit nici măcar să respecte cifrele convenite pentru bugetul alocat apărării) e greu de crezut că aceasta ar trebui să fie cu adevărat marea preocupare a rușilor în materie de securitate. Pe termen lung sigur China va reprezenta o problemă sensibil mai serioasă. Iar pe termen scurt, după cum observa recent Carl Bildt, ministrul de externe al Suediei, preocuparea majoră ar trebui mai degrabă să fie aceea legată de proliferarea extremismului islamic, o problemă majoră cu precădere pentru sudul Rusiei.

Și atunci, de ce a ales totuși Rusia să considere Occidentul drept principalul său inamic ? Iată  cîteva explicații. Pentru că acest gen de confruntare scoate în relief Moscova în peisajul geopolitic global. Pentru că nu rareori țările nu se comportă neapărat rațional, cum tind să creadă în marea lor majoritate în principal politicienii occidentali (așa s-a întîmplat și în 1914, înaintea primului război mondial). Forța resentimentelor, indiferent dacă au sau nu o bază reală, nu trebuie niciodată subestimată. Și nu doar în cazul Rusiei. Un analist chinez observa recent, făcîndu-se ecoul unor opinii larg răspîndite în societate, că “o Chină puternică nu va accepta actuala ordine internațională chiar dacă acest lucru îi este benefic”.  Iată un punct în care, cel puțin pe moment, Moscova este pe aceeași lumgime de undă cu Beijingul. În plus, a ataca Occidentul e un demers relativ comod. În plan propagandistic nu faci decît să reîncălzești un tip de discurs care a stat timp de zeci de ani la baza liniei politice adoptate de fosta Uniune Sovietică. Cîțiva intelectuali liberali de la Moscova îi mărturiseau de altfel recent jurnalistei Bridget Kendall de la BBC că nu au mai asistat de multă vreme la un discurs anti-occidental atît de virulent. “O propagandă agresivă și înșelătoare; e mai rău decît tot ceea ce am văzut în vremea Uniunii Sovietice”, spune Lev Gudkov, directorul Levada Center, un reputat institut de analiză sociologică.

Însă poate mai relevantă decît toate aceste argumemente este, din acest punct de vedere, o informație de dată recentă. Pe întreg cuprinsul Rusiei se intenționează constituirea unor“grupări cetățenești” numite sugestiv “anti-Maidan”. Ceva ce ne readuce în minte nu doar“brigăzile patriotice” ale lui Ceușescu ci, într-o oarecare măsură, chiar brigăzile SS. Este un semnal clar că pentru Moscova amenințarea occidentală nu este în fapt în principal una de natură militară ci altceva: difuzia, de exemplu prin Ucraina, a unui model de societate incompatibil cu actualul regim politic de la Moscova. Există o dublă motivație. Prima, una foarte concretă: acualul regim de la Moscova, dominat de oameni din structurile de forță ale statului (așa numiții “siloviki”) nu are deloc intenția să asiste pasiv la subminarea propriei sale baze de putere. A doua este însă mai profundă. O parte a elitei de la Moscova este convinsă în mod autentic că societatea rusă care are la bază un puternic filon creștin ortodox, este incompatibilă în chip fundamental cu modelul de societate de tip occidental.

Iată de ce Kremlinul încearcă să îmbrace într-o haină ideologică o confruntare geopolitică care are drept obiectiv modificarea din temelii inclusiv a staus quo-ului instituit cu 25 de ani în urmă în Europa. Sursele acestei viziuni sunt scrierile unor filosofi ruși precum Ivan Ilin (în 2009 Vladimir Putin s-a ocupat personal de repatrierea osemintelor acestuia). Cu cîțiva zeci de ani în urmă Ilin, care acuza Occidentul că “a exportat virusul anti-creștin în Rusia”, vorbea despre “misiunea și statutul spiritual special” ale Moscovei. În aceste condiții, Rusia percepe drept naturală extinderea influenței sale în acea parte a continentului care îmbrățișează același tip de convingeri creștin-ortodoxe. Categorie în care intră evident Serbia, Bulgaria, Grecia și România. Toate sunt țări în care, cu excepția notabilă a României, sentimentele pro-ruse sunt prevalente. În Bulgaria, de pildă, un sondaj recent de opinie releva că 22 de procente din populație ar prefera integrarea în Uniunea Euroasiatică! E drept, 40 de procente preferă ca țara lor să rămînă totuși în UE.

În acestă cheie putem interpreta și vizita în România a mitropolitului Ilarion (Alfeyev) de Volokolamsk, practic al doilea în ierarhia Biserii Ortodoxe Ruse (după patriarhul Kiril) care conduce în același timp si Departamentul de Relații Internaționale al acesteia. Din punct de vedere strict formal Ilarion a venit în România pentru a lansa la Iași două dintre cărțile sale recent traduse în românește și pentru a ține o conferință. La București s-a întîlnit și cupatriarhul Daniel, un eveniment marcat printr-un comunicat postat pe website-ul Patriarhiei. Și cam atît. În Moldova vizita a căpătat însă cu adevărat amploare și substanță. Dincolo de evenimentul menționat mai sus, găzduit de Aula Universității Al.I.Cuza din Iași, mitropolitulIlarion a vizitat mănăstirea Neamț și împreună cu mitropolitul Teofan a oficiat o slujbă comună la Mănăstirea Vorona la care, după spusele sale, au participat între 5 și 10,000 de oameni.

Mitropolitul rus, în vîrstă de doar 46 de ani, e un personaj remarcabil. Este în primul rînd un distins teolog, cu peste 600 de articole și cărți publicate, cu un doctorat la Oxford și un altul la Institutul Saint Serge de la Paris dar este și compozitor. Chiar și atunci cînd a conferențiat, prin forța lucrurilor despre chestiuni destul de abstracte care țin de dogmatica teologică ortodoxă, a știut să iasă din capcana limbajului de lemn. A făcut trimitere laDostoievski și celebrul său roman “Frații Karamazov”, a vorbit despre cursurile de religie ținute la Institutul de Fizică Atomică de la Moscova.

În acest moment mitropolitul Ilarion, care îi va urma probabil în scaunul patriarhal lui Kiril, este principalul vector de influență, mai ales în exterior, al Bisericii Ortodoxe Ruse. Iar mesajul său fundamental este, așa cum s-a văzut și la Iași, unul cît se poate de limpede:combaterea ideii destul de larg acceptate în lumea occidentală că ne-am afla într-o “epocă post-creștină”.  În nici un caz, spune el, “ne aflăm într-o epocă creștină iar Biserica noastră este parte activă în societate”. Iar pentru a-și întări afirmație mitropolitul Ilarion a ținut să menționeze faptul că în ultimii 25 de ani s-au construit în Rusia 25 de mii de biserici.

Cu cîțiva ani în urmă poate că nu am fi dat o prea mare importanță, în plan politic, unui astfel de mesaj. În fond este unul previzibil, în acord cu rostul fundamental al Bisericii, cu misiunea acesteia. Astăzi însă lucrurile arată altfel. Mai ales atunci cînd le circumscriem retoricii agresiv anti-occidentale practicate la Kremlin, mesajelor pe aceași linie transmise direct de către Putin și apropiații săi în repetate rînduri. Nu e deloc lipsit de interes să menționăm faptul că în ultima vacanță de Crăciun Vladimir Putin le-a cerut în mod explicit tuturor liderilor regionali din Federația Rusă să citească, ca lecturi obligatorii, operele lui Ilin și ale altor filosofi creștin-ortodoxi ruși influenți. Iar Biserica Ortodoxă Rusă a ales să răspundă cu aceeași monedă raliindu-se fără rezerve liniei politice oficiale adoptate la Kremlin, inclusiv în cazul confruntării din Ucraina. Au circulat pe Internet fotografii în care nu doar “convoiul umanitar” trimis cu cîteva săptîmîni în urmă în Ucraina era sfințit de preoți ci și niște transportoare blindate, lucru mai greu de înțeles.

Așa se explică probabil și de ce a devenit în ultima vreme atît de activă prezența rusească pe această filieră religioasă, mai ales în Moldova. Cu cîteva luni în urmă Dughin vizita și el cîteva mănăstiri din Moldova unde se întîlnea cu calugări și cu stareți. Iar acum, nu e greu să ne imaginăm impactul simbolic major al prezenței mitropolitului Ilarion oficiind o slujbă în comun cu mitropolitul Teofan atît pentru prelați și maicuțe cît și pentru credincioșii reuniți la slujba de la Vorona. E un mesaj subliminal puternic care nu poate decît să promoveze Rusia. Adică este exact genul de soft power cu impact deloc neglijabil pe termen mediu și lung. Să nu uităm că o serie de preoți si călugări au fost vîrf de lance în protestele împotriva exploatării gazelor de șist din județul Vaslui, demers foarte drag Moscovei. În acest punct nu poți să nu faci comparație între tipul de vectori de influență cu care operează Rusia (de la cei oficiali, precum ministrul de externe Serghei Lavrov, pînă la cei mult mai sofisticați, camitropolitul Ilarion) și maniera în care înțelegem să o facem noi la București. Cu un ministru de externe mediocru, ca Titus Corlățean, sau cu un personaj precum Corina Crețu trimisă în Colegiul Comisarilor de la Bruxelles. Credeți că Federația Rusă ar fi nominalizat vreodată într-o poziție atît de importantă pe cineva de un calibru atît de modest?

Este evident că linia de discurs practicată nu doar de Biserica Ortodoxă Rusă ci și de oficialii de la Kremlin, stîrnește ecouri favorabile în interiorul unor segmente importante ale ierarhiei bisericești din România. Lucru de înțeles. Pentru că nu doar Biserica Ortodoxă, ca și cea Catolică de altfel, ci și segmente de populație cu vederi conservatoare nu au cum să nu privească cu iritare vehemența retoricii liberal stîngiste practicate la scară largă în Occident de o bună parte a inteligentsia, de mass media, de cercurile politice de stînga. E suficient să ne reamintim că propunerea polonezilor de a introduce în de acum defunctul proiect al unei Constituții Europene o trimitere la rădăcinile creștine ale vechiului continent a fost rejectată apăsat, mai ales de către francezi. Sau cum, mult mai recent, în acest an, de Paște, o caracterizare făcută de premierul David Cameron care vorbea despre Marea Britanie ca despre o țară creștină a provocat imediat o reacție virulentă. 50 de intelectuali, artiști, jurnaliști au denunțat-o, într-o scrisoare deschisă, drept “periculoasă” și “nefericită”. Atunci cînd e vorba să apere drepturile teroriștilor încarcerați la Guantanamo Bay sau să acuze eventuale discriminări împotriva musulmanilor aflați în Occident apar o puzderie de reacții publice critice, inclusiv demonstrații de protest. Atunci însă cînd milioane de creștini sunt umiliți, izgoniți, masacrați în Siria sau în Irak sau cînd creștinii din Egipt (peste 8 milioane la număr!) sunt atacați de fundamentaliști islamici e o tăcere aproape mormîntală. În mod asemănător, oricine se delimitează sau are rezerve față de fenomenul gay, la nivel de credință personală nu în registru juridic, devine brusc indezirabil.

Această realitate oferă un excelent teren de joc propagandei oficiale rusești nu doar în spațiul ortodox din estul continentului ci chiar în acele zone din Orientul Mijlociu în care creștinii se simt abandonați exact de către lumea creștină occidentală de la care sperau în mod natural un ajutor mai consistent. Oficial, vizita mitropolitului Ilarion a fost prezentată drept un eveniment de factură strict religioasă. Ni se spune că nu trebuie să existe nici o condiționare a evenimentelor religioase de evoluțiile politice. În realitate lucrurile sunt însă mai complicate. În Rusia, după cum subliniam și mai sus, Biserica Ortodoxă este în mod explicit și direct un actor de prim rang în strategia geopolitică a Kremlinului. Iar pe de altă parte, dacă o serie de critici anti-occidentale ale BOR sunt justificate, chiar prin prisma elementelor menționate anterior, e o mare greșeală să arunci și copilul odată cu apa. O butadă celebră a lui Winston Churchill descria democrația de tip occidental drept cea mai puțin proastă dintre variantele posibile. De aceea, oricît de asemănătoare ar fi, în mod natural, o serie de vederi exprimate în cercurile religioase de la noi și din Rusia nu trebuie nici un moment să pierdem din vedere că la capătul drumului stă o alegere fundamentală: între o societate autocratică, cleptocratică, în care individul este topit automat în creuzetul“interesului de stat” și o alta, cea occidentală, în care în ciuda puzderiei de lucruri criticabile, în parte menționate și mai sus, valori esențiale precum libertatea individuală, demnitatea umană, libertatea de expresie sunt prețuite si apărate.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.