Alexandru Lăzescu: Mitul integrării imigranţilor musulmani

Print Friendly, PDF & Email

Dintr-o corespondenţă transmisă de la Helsinki pentru postul de radio RFI am aflat despre cursurile de integrare pe care ar urma să le urmeze imigranţii care au ajuns deja sau urmează să vină în Finlanda.

Problema integrării este la fel de preocupantă şi în celelalte ţări principale de destinaţie. Mai ales în Germania unde, după ultimele estimări, ar fi ajuns deja peste 700 de mii de persoane. Iar până la sfârşitul anului nu este exclus la cifra totală să ajungă la 1 milion (doar în septembrie au venit în Europa 170 de mii de imigranţi). Ca să realizăm cu adevărat semnificaţia acestor numere e suficient să spunem că timp de 60 de ani, între 1953 şi 2014, au emigrat în total în Germania puţin peste 4 milioane de persoane. Şi chiar în interiorul spaţiului german, în perioada 1989 – 1990 au trecut din est în vest doar 600 de mii de oameni. În timp ce în Statele Unite, o ţară mult mai mare şi ca populaţie şi ca teritoriu, au emigrat în perioada 2010 – 2014 1,4 milioane de persoane. Iar America este o ţară care este în mod fundamental una de imigraţie, cu politici bine puse la punct şi cu atitudini în mod inerent favorabile acestui fenomen.

Însă nu doar numărul este problema. Ci şi tipul de imigraţie. Diferenţele culturale majore nu pot fi şterse uşor cu buretele. Iar acestea s-au dovedit a fi o uriaşă provocare în cazul musulmanilor. După ce un imam a refuzat să dea mâna cu ea în timpul unei vizite într-un centru de refugiaţi din Germania, pe motiv că e femeie, Julia Klockner, liderul adjunct al CDU, partidul Angelei Merkel, a declarat că „guvernul trebuie să spună clar că anumite principii nu sunt negociabile” şi că oricine doreşte să traiască în Germania trebuie să accepte regulile şi legile de acolo.

Însă, dincolo de vorbe, transpunerea în practică a acestui demers s-a dovedit până acum şi în Germania şi prin alte ţări aproape imposibilă. Cu doar câţiva ani în urmă o adevărată tragedie a zguduit Germania. S-a făcut chiar şi un fim documentar pe acest subiect. Într-o familie de origine turcă, aflată la a treia generaţie în Germania, un frate şi-a ucis, la ordinul famliei, sora care adoptase un mod de viaţă occidental frecventând cluburi de noapte şi având un iubit non-musulman. Ucigaşul, ca şi sora sa, trăise toată viaţa în Occident, fusese educat în şcoli germane. Iar în rândul turcilor nu întâlnim nici pe departe fundamentalismul, radicalismul intolerant, specific altor ţări musulmane, chiar dacă în timpul guvernărilor succesive ale lui Erdogan acestea au câştigat teren. Aşa că e o dovadă de maximă naivitate să crezi că prin „cursuri” va fi rezolvată problema integrării musulmanilor în societăţile europene. Mai peste tot, în Franţa, în Marea Britanie, în Belgia sau în Suedia, vedem cum s-au structurat comunităţi musulmane închise în interiorul cărora funcţionează normele Sharia mai degrabă decât legile statului. Iar segmentul cel mai radicalizat şi mai violent îl reprezintă tinerii musulmani aflaţi sub influenţa imamilor radicali care propăvăduiesc deschis recurgerea la mijloace violente împotriva „infidelilor”.

Problema este că aceste lucruri nu se discută deschis. Politicienii, liderii de opinie, jurnaliştii, preferă în general formula cosmetizată în care actele teroriste sunt total golite de orice conotaţie religioasă. Deşi dacă numărăm victimele, 99 la sută dintre acestea sunt rezultatul unor atentate intreprinse de grupări care se revendică de la credinţa islamică. Parte dintre ei o fac din convingere ideologică, parte pur şi simplu din teamă. Nu e de glumă cu presiunea „corectitudinii politice”: acuzaţia de islamofobie poate frânge cariere.

Or, chiar dacă a-i acuza în bloc pe toţi musulmanii este evident şi nedrept şi exagerat e la fel de greu să pretinzi că islamul radical este doar un fenomen marginal şi că actele teroriste sunt doar acte teroriste şi atât. Niall Ferguson, profesor la Harvard şi unul dintre cei mai cunoscuţi istorici contemporani scria recent într-un articol din Prospect Magazine, intitulat sugestiv „Degenerarea Europei”,„islamul radical reprezintă epidemia ideologică a timpurilor noastre la fel cum bolşevismul a fost epidemia ideologică a secolului trecut”. „Extremismul islamic reprezintă în prezent o ameninţare globală la adresa civilizaţiei occidentale. Este capabil să ameninţe vieţi din Garland, în Texas, până în Sydney, în Australia, dar geografic, din cauza proximităţii cu regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord, cea mai ameninţată este Europa”.

Avocaţii acceptării imigranţilor în număr mare în Europa pleacă de la două argumente majore. Primul are la bază imperativul respectării valorilor europene fundamentale: cum să nu accepţi oameni care fug din calea coşmarului din Siria. Cel de-al doilea scoate în evidenţă o latură practică: nevoia de a compensa astfel deficitul demografic care afectează sever multe ţări de pe vechiul continent, între care şi Germania. Însă ambele au destule puncte şubrede. În primul rând, refugiaţii sirieni reprezintă doar 20 sau cel mult 30 de procente din fluxul migraţionist la care asistăm astăzi. Sigur că şi imigranţii economici au justificările lor dar e greu să pretinzi Europei să absoarbă sute de milioane de oameni necăjiţi, oricâtă înţelegere ai avea pentru problemele lor. Pe de altă parte, susţinătorii acestui punct de vedere, precum dl Junker, de pildă, sunt aceeaşi care consideră în acelaţi timp că trebuie să fim realişti şi pragmatici în relaţia cu Rusia. Ceea ce înseamnă în fapt că operează simultan cu două principii care se contrazic unul pe altul: dacă aplici criterii bazate pe respectarea generoaselor valori europene în cazul imigranţilor de ce ar trebui să le ignori în cazul Rusiei ?

O analiză mai atentă indică faptul că şi argumentul demografic este cel puţin discutabil. Trebuie spus că în Europa, datorită scăderii constante a ponderii populaţiei active în totalul celei totale, capacitatea statelor de a menţine la acelaşi standarde nivelurile pensiilor, protecţiei sociale şi asistenţei medicale se apropie de pragul de avarie. De aceea, ar fi tentant să găseşti o formulă care să permită depăşirea acstui impas structural. Numai că datele statistice indică faptul că în Germania şomajul în cazul celor născuţi în afara ţării, şi e e vorba de toţi imigranţii nu doar cei musulmani, este cu 74 de procente mai mare decât în cazul celorlalţi. Iar această disparitate se menţine în cazul majorităţii statelor de pe continent. În plus, în cazul musulmanilor, din raţiuni religioase femeile stau în general acasă, nu lucrează. Aşa că, pe de o parte nu se rezolvă în acest fel deficitul de forţă de muncă iar pe de altă parte tinerii musulmani aflaţi în şomaj sunt o bună pepinieră din care se extrag viitori terorişti.

Alexandru Lăzescu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.