Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Alin Vara: Slăbiciunea dreptei românești

alin varaCele trei milioane de semnături pe care le-a adunat inițiativa pentru schimbarea Constituției în vederea menționării explicite a familiei formate exclusiv dintr-un bărbat și o femeie și așteptata decizie a Curții Constituționale în problematica extinderii sau nu a definiției parteneriatului civil și la cuplurile homosexuale nu provoacă mari mișcări în dreapta intelectuală românească. Unii, conservatori în forul privat, evită să se pronunțe public din teama de a nu fi etichetați „ortodoxiști”, „legionari”, „putiniști”, „reacționari”. Alții par aproape luați prin surprindere, oarecum derutați, și nu pot altceva decât să facă apel la „normele europene” și, în general, la „ce spune legea”. În sfârșit, există și figuri de-a dreptul ostile oricăror inițiative de conservatorism social, fiind dedicate trup și suflet societății deschise, pluralismului, occidentalizării, sau cel puțin propriei viziuni despre aceste concepte. În plus, spiritele s-au încins în mediul online după ce s-a aflat despre inițiativa cetățenească din Polonia ce viza interzicerea avortului chiar și după o sarcină rezultată din viol, incest sau în condițiile în care copilul nenăscut are malformații grave. În această temă cel puțin, consensul social și intelectual românesc pare de neclintit. Iar dreapta românească participă din plin la acest consens.

De aceea, aș propune o discuție asupra fundamentelor filosofice ale dreptei intelectuale românești. Înțeleg prin acest grup întreaga pleiadă de figuri publice care în ultimii 26 de ani s-au pronunțat pentru un anticomunism clar, susținerea fermă a capitalismului și a economiei de piață, lupta anticorupție ca prioritate absolută, integrarea europeană, întărirea parteneriatului cu Statele Unite. E o categorisire imperfectă, iar mulți dintre acești oameni nu ar fi „de dreapta” într-un context occidental. Dar la noi ea îi reunește pe toți oamenii onești, cu un minim bun-simț al judecății empirice și istorice și care au înțeles că doar o clară traiectorie pro-occidentală poate salva România din stagnarea naționalistă, socialistă, „euro-asiatică”.

Teza mea este însă că referințele intelectuale ale acestei elite sunt șubrede. Ele vin din contextul nașterii liberalismului și al revoluției științifice, creând o ordine legală a individului autonom susținut de un stat atotputernic, bazată pe o filosofie ultimă ce sapă lent la bazele acestei ordini. Există o corespondență ascunsă între liberalism, progresismul stângist și nihilism, o metafizică voluntaristă din care fiecare se hrănește și pe care nici măcar unii dintre membrii „dreptei conservatoare” nu o văd. Iar propunerea mea este ca discursul dreptei românești să se fundamenteze nu în primul rând pe „tradiție”, „experiența istorică” sau datele empirice – referințe expuse desconstructivismului istoricist; nici în mod primar pe „normele europene” sau „modelul american” – din moment ce acestea se metamorfozează lent către o dictatură a relativismului; nici pe „prevederile legale” – și acestea expuse modificărilor arbitrare; ci, pentru cei cu deschidere filosofică, pe o metafizică a legii naturale, iar pentru cei care cred, pe o robustă, neînfricată apărare a dreptului religiei de a inspira politice publice.

Argumentul meu pleacă de la teoria despre libertate a lui John Locke, unul dintre „Părinții fondatori” ai liberalismului, și referință obligatorie mai ales pentru o parte a „dreptei conservatoare”. Contextul este postularea libertății ca stare primordială, naturală a omului.Adam era omul liber prin excelență, care putea dispune de propria sa persoană și posesiunile sale fără a depinde de voința altuia; și aceasta și pentru că nu avea un tată, o legătură familială, comunitară care să-l fi condiționat. Subiectul drepturilor este individul independent de alții, capabil de a se îngriji de sine și de tot ceea ce are într-un act liber față de orice amestec extern. Libertatea, pentru Locke, nu are o condiționare ontologică, nu este legată de vreo caracteristică intrinsecă a ființei umane, de vreo orientare naturală și supranaturală a acesteia. Ea este o alegere în mod aprioric necondiționată. Este ceea ce putem numi o libertate formală, un exercițiu într-un gol metafizic, nelimitat. Omul este egal cu ceilalți în ceea ce privește drepturile, în măsura în care este un subiect având pe deplin controlul asupra propriei persoane și a posesiunilor sale. (cf. David L. Schindler, „The Repressive Logic of Liberal Rights: Religious Freedom, Contraceptives, And the „Phony” Argument of the New York Times”, Communio: International Catholic Review, nr. 4, 2011, p. 526)

Apoi, în textul lui Locke apare un calificativ crucial: „Orice om, așa cum trebuie să își conserve propria persoană… trebuie, din același motiv, atunci când propria sa conservare nu intră în competiție, atât cât poate, să-i apere pe ceilalți oameni, neputând, decât dacă trebuie să exercite un act de justiție asupra unui infractor, să ia sau să lovească în viața cuiva, sau în ceea ce o conservă, în libertatea, sănătatea, membrele sau bunurile celuilalt.” (Second Treatise on Government, ed. Thomas P. Peardon, New York, The Bobbs-Merill Company, 1952, cap. 2, nr. 6, p. 6). Cu alte cuvinte, eu trebuie să apăr dreptul celuilalt la autoconservare, excluzând deci orice formă de coerciție, atâta timp cât acest drept al său nu intră în competiție cu dreptul meu la autoconservare. Dacă acest lucru se întâmplă, propria mea persoană are prioritate asupra autoconservării altei persoane. Iar pentru Locke, subiectul autonom este cel care poate dispune liber de propria persoană și de posesiunile sale. În plan cotidian, se deschide posibilitatea ca cei care au prioritate în a-și apăra propriile persoane și posesiunile împotriva altor oameni (care, și ei, apără aceleași lucruri!) să fie doar cei puternici: adulți, independenți, autonomi în sens material și în sens formal.

Acum putem pune acest element în întreg contextul acestei noi scheme de gândire de pe scena istoriei: în zorii modernității, legea naturală este, la nivel intelectual, îngropată. Aceasta era rodul reflecției filosofice asupra ordinii lumii, a naturii umane, a individului în relație cu familia, tradiția, comunitatea locală, și, în sens ultim, cu Dumnezeu. Servais Pinckaers vorbește despre o libertate a excelenței, un drum al omului către un adevăr transcendent reflectat analogic în propriul sine, în natură, istorie și care singur oferă libertatea autentică, față de minciună, viciu, degradare. Modernitatea liberală vine în schimb cu o libertate a indiferenței: libertatea formală, exercițiul strict mecanic, neutru de a alege,indiferent de ceilalți, de natură, de Dumnezeu.

Acest tip nou de libertate este pregătit intelectual din două direcții: prima este reflecția social-politică a întemeitorilor statului liberal, incluzându-l aici pe Locke. Nu întâmplător Adam este pentru acesta din urmă un model al omului liber pentru că nu avea tată: liber cu adevărat ești doar atunci când ești detașat de orice condiționare socială, familială și, în fapt, morală. Iluzia dreptei „1iberal-conservatoare” este de a se uita către „Părinții liberalismului” și de a observa: hei, uite, ei totuși susțineau familia, ordinea, „valorile tradiționale”. Dar ei făceau asta dintr-un calcul tactic și o anumită inerție: reflexele societății creștine erau utile pentru ordinea liberală pentru că preveneau anarhia, când, în fapt, metafizica libertății moderne sapă la baza ordinii creștine. Deja pentru Locke căsătoria sau viața religioasă au o bază consensuală, cvasi-contractuală, nu naturală. Omul îl caută pe Dumnezeu sau întemeiază o familie nu în baza naturii sale umane îndreptate în mod intrinsec spre transcendență și spre viața de familie, ci în baza unui act extrinsec, care se adaugă ca un surplus la viața unui om eminamente liber de orice condiționare ontologică și socială. Și, la fel de bine cum intri într-o comunitate religioasă, la fel de bine cum începi să crezi în Dumnezeu sau să iubești o persoană, la fel de bine poți renunța, ca cineva care iese dintr-o înțelegere contractuală. Nu a fost nevoie de bolșevici pentru a submina familia. Premisele erau deja puse în armătura intelectuală a liberalismului.

A doua direcție este revoluția științifică: înlocuirea cauzalității aristotelico-tomiste cu legile mecanicii newtoniene, deci punerea între paranteze a cauzalității formale și a celei finale, noua privire asupra naturii ca realitate amorfă, indiferentă, care poate fi manipulată în mod potențial nelimitat de către om, extind în mod dramatic și conceptul de libertate. Dacă a fi liber echivalează cu independența de orice condiționare exterioară, puterea tehnologică dă acum omului de a extinde potențial la infinit aria „capacității de a dispune de propria persoană și de propriile bunuri”. Dacă o femeie este amenințată în libertatea sa de a decide asupra propriei vieți de către o altă persoană care, „întâmplător”, se află în chiar în corpul acestei femei și, conform „Părinților modernității”, nici măcar nu este o persoană cu adevărat liberă și autonomă, va fi ajutată de premisele metafizice ale liberalismului și de revoluția tehnologică să acționeze „legal și sigur” pentru a îndepărta aceasta „amenințare”. Dacă o persoană se simte lezată de „discursul cultural dominant” și, din nou, de „întâmplarea” naturală că aparține unui anumit sex, va fi, din nou, ajutată de ideologii „societății deschise” să rupă aceste condiționări, pășind în teritoriul de dincolo de sexe,  post-sexual, post-uman. Dacă uniunea matrimonială dintre un bărbat și o femeie devine, în malaxorul de cuvinte al postmodernității, „un construct”, alte tipuri de uniune ajung să fie considerate drepturi, de acordat de către un Stat pentru care distincțiile  bine/rău sau adevăr/minciună nu există. Individul atotputernic are nevoie de un Stat atotputernic: iată noua relație bolnăvicioasă de iubire-ură în care cei doi parteneri au nevoie să distrugă din calea relației lor ultimele urme ale unor comunități sau narațiuni alternative.

Vorbim cu alte cuvinte, de o mutație fundamentală: de la căutarea „Binelui” la „Drepturi”. Nu adevărul eliberează, unește oamenii și fundamentează respectul reciproc, ci o reciprocitate a respectării unor individualități care se afimă mereu negativ, una împotriva celeilalte, împotriva coerciției și împotriva, de fapt, a oricărei metanarațiuni. În acest ultim termen găsim și cheia trecerii line de la modernitate la postmodernitate: căci refuzul vremurilor noastre de a accepta în spațiul public orice narațiune cu pretenții totalizante este doar consecința logică a metafizicii libertății formale care definește modernitatea timpurie.

Așadar, ce-i de făcut? Există o referință permanentă a dreptei românești care trebuie să fie contestată: ideea că elemente precum demnitatea umană, limitele constituționale asupra puterii centrale, egalitatea în fața legii, schimbul liber de bunuri și servicii pe piață sunt invenții ale statului modern liberal. Fals. Toate acestea sunt moșteniri premoderne ale civilizației iudeo-creștine construite pe ruinele lumii greco-romane. Ceea ce propune, în schimb, liberalismul este individualismul radical, bazat pe concepție voluntaristă a alegerii într-un gol ontologic, într-o lume aflată la mila progresului tehnologic. Pe acest fond vine teoria unui spațiu public golit de pretenții metanarative care nu ar trebui să impună nimic individului lipsit, în fond, de o natură transcendentă, de cultură și tradiție. Individul modern e pură alegere. Nu e greu să se vadă că astfel, statul liberal are o metafizică ascunsă, o metanarațiune pe care o impune golind poveștile alternative ale indivizilor și comunităților.

Cu alte cuvinte, problema fundamentală a dreptei românești este această ruptură între îngrijorarea privată pe care unii reprezentanți ai săi o au față de un anumit fenomen social și dificultatea de a propune o soluție publică din teama de a nu ieși din gramatica liberalismului. Îi vei auzi spunând „eu personal nu sunt de acord cu acest lucru, dar nu știu dacă statul poate dicta în această privință”, „consider că acest act moral este o alegere personală”, „virtutea nu poate fi legiferată”. Dar dacă statul nu este un actor care să-i ajute pe oameni să ajungă la adevăr și bine, atunci care este rostul său? Sau, cumva, virtutea nu poate fi legiferată, dar viciul și crima împotriva celor mai slabi dintre noi, da?

Dar dacă narațiunea liberală nu are, în fond, o pretenție mai mare la adevăr decât altele, dacă mitul rațiunii instrumentale „neutre” a fost definitiv desființat în postmodernitate, dacă însăși distincția public-privat înseamnă o nouă cădere în capcana întinsă de secularismul aflat în război cu mizele existențiale ultime, înseamnă că referințele discursului public din România trebuie să se schimbe. Primul pas este metodologic: curajul de a crede că Adevărul încă poate fi căutat de către o națiune, chiar și la nivel politic. Al doilea pas este de a numi acest Adevăr: la nivel filosofic, el este de căutat în tradiția legii naturale, întemeiată metafizic pe acele adevăruri înrădăcinate în persoană și în structura lumii, reflectate într-un glas al conștiinței care îl împinge pe om spre a alege binele, virtutea, fericirea. Demnitatea persoanei de la concepția până la moartea naturală, proprietatea, capitalismul ca act de libertate și virtute, legăturile comunitare, familia, logica profund personală și complementară a corporalității, contemplarea lumii ca dar – iată câteva elemente în jurul cărora se întemeiază legea naturală. Iar cei credincioși pot face un pas în plus: pariul unei noi mărturii publice care să nu se teamă să propună sistemul iudeo-creștin ca referință absolută a politicii. Nu compromisul politic și filosofic va ajuta cauza dreptei, cipovestirea până la capăt a întregului mister christic, în spațiul public, fără complexe, fără încetare. Căci nu rațiunea instrumentală câștigă bătălia pentru inimi și minți, ci persuasiunea, narațiunea, frumusețea. Adevărul Revelației strălucește peste veacuri, eclipsând idolii politicului, eliberând imaginația.

Altfel spus, este un discurs care poate pleca de la această întrebare: care mai este legitimitatea ordinii seculare?

Alin Vara

2 gânduri despre “Alin Vara: Slăbiciunea dreptei românești

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.