Andrei Cornea: La moartea marelui pontif al naţional-comunismului

    Print Friendly, PDF & Email

    (…) Noi, intelectualii, ne-am războit adesea stabilind grade în „rezistenţa prin cultură“ sau vorbind, cum a făcut-o chiar Herta Müller, de „colaboraţionism“ prin tăcere. O, vai, ce eroare tactică! Acum abia am văzut cât de rău ne alesesem ţintele şi cât de puritan-utopice ne erau distincţiile! Îi vedeam pe Mircea Cărtărescu, pe Liiceanu, pe Noica sau pe noi înşine şi formulam judecăţi aspre, dar uitasem de Adrian Păunescu sau de Eugen Barbu! Şi nici acum nu ne-am dezmeticit bine, capabili să opunem un „nu“ ferm acestei mascarade de funeralii naţionale ce îl are drept subiect pe marele pontif al cultului Conducătorului!

    Reprezentaţiile Cenaclului Flacăra, săptămânal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific.

    Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist“. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neolegionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului Flacăra, săptămânal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decât un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau al altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rând, în autoadorare.

    A-l face egalul lui Eminescu sau al altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rând, în autoadorare.

    Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi până astăzi pe feţele plânse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.

    Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

    În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ teva ore, la Ateneul Român?

    Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ teva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi… //

    4 gânduri despre “Andrei Cornea: La moartea marelui pontif al naţional-comunismului

    1. In postarea „Pe marginea comentariilor despre Adrian Paunescu”, marele pontif al comunismului cu fata umana Ion Ilici Iliescu a scris:

      Victor – are dreptate cand spune ca „moartea lui Adrian Păunescu ar fi trebuit sa sa insemne sfarsitul controversei create in jurul personalitatii sale”. Asta este valabil pentru oamenii de bun simt. Numai ca viata ne ofera si altfel de specimene – inveninate de ura, pe care nu si-o pot innabusi nici in asemenea momente. Cel mai dezgustator exemplu l-a oferit Televiziunea Nationala, care nu numai ca nu s-a invrednicit sa relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Roman, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu – dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea – un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit intr-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii “anticomunişti” post-factum) .

      Numai că afluxul de oameni la catafalcul lui Adrian Păunescu si la inmormantarea sa a fost o veritabilă palmă pe obrazul acestor „intransigenţi”.

    2. Dar ce scrisese acel Victor pe care Ion Ilici Iliescu l-a pus in fruntea cenaclistilor post-mortem:

      „As vrea sa amintesc ca singurul sustinator autentic ( CONSTANT si VIZIBIL ) al regretatului poet a fost Presedintele Iliescu. Si invers. Paunescu a fost alaturi de Presedinte la bine si la rau. A fost un om de onoare. Scriu asta pentru a restabili adevarul si mai ales pentru ca eu consider ca Ion Iliescu este printre putinele personalitati ale tarii care au dreptul moral de a deplange public moartea lui Adrian Paunescu. De altfel onorurile militare la inmormantare au fost posibile pentru ca Presedintele Iliescu l-a decorat pe marele poet cand se afla la Cotroceni. Acum multi viteji se arata -si incearca sa obtina simpatie deplangand moartea poetului- dar daca ne uitam in trecut vedem ca nu multi au fost sustinatorii lui Adrian Paunescu atata vreme cat acesta se afla printre noi.”

      Acst Victor, un exponent de seama al psd-ismului ilescianist este si blogger, autor al unor panseuri bine exemplificate de citatul urmator:

      Ce programe are pesedeul pentru integrarea tiganilor in comunitate, pentru atragerea copiilor de tigani spre scoala?
      Sau poate nu va intereseaza? Atunci sa nu va intereseze nici cand va dau in cap la colt de strada, nici cand va fura portofelele in mijloacele de transport, nici cand limbajul si apucaturile copiilor vostri vor deveni apropiate celor ale tiganilor , si nici atunci cand intreaga Europa civilizata va v-a desconsidera asimilandu-va tiganului roman care ii zapaceste cu infractiuni. Pentru ca problema tiganilor romani nu este a Europei sau a Bruxelles-ului asa cum cred si pretind unii social-democrati fara creier ci este a noastra a romanilor. Bruxelles-ul ne da cu drag bani dar organizarea , implicarea, ne apartin.
      Noi romanii asta stim, sa aruncam matza moarta in ograda altuia, niciodata nu gresim, niciodata nu avem responsabilitati.
      V-am mai spus eu, gandirea noastra limitata se rezuma la a astepta un tatuc gen Ceasca care sa rezolve. Ori atata vreme cat macar la nivelul unui partid politic de stanga cum se pretinde pesedeul, problemele sociale nu sunt prioritare, ce dracu sa mai asteptam de la oamenii simpli?”

      Victoras, s-ar putea sa iesi la pensie tot asteptandu-l pe „tatucul gen Ceasca”! Pana una alta, intreaga Basarabie civilizata ne va disconsidera daca scriem asa: „intreaga Europa civilizata va v-a desconsidera„.

    3. Ca veni vorba de Eugen Barbu. Eu l-as ierta de coautorism ori colaborationism, pentru curajul de a scrie si publica Princepele, cea mai buna critica la adresa regimului, in toata oroarea si desantarea sa, in toata coruptia si criminalitatea sa.

    4. Francesco:

      Tocmai am citit versurile astea paunesciene pe internet:

      Tu [Ceausescu], dintre toţi, rămîi şi cel mai mare,
      Prin dragostea pentru acest popor,
      deşi l-ai chinuit cu-nflăcărareşi ai murit, în ura tuturor.

      Are cineva vreo explicatie istorica/culturala/atmosferica/ecologica/psihiatrica pentru o asemenea inversiune a bunului simt, a bunei gindiri?

      Si are cineva vreo explicatie de ce o asemenea inversiune monstruoasa a bunei gindiri pare sa fi spus adevarul despre o mare parte a natiei, care iubeste biciul si servitutea?

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.