Andrei Pleșu: Melancolic, despre democraţie

    Print Friendly, PDF & Email

    Mai toată lumea ştie cum a definit Winston Churchill democraţia: „cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepţia tuturor celorlalte“. Mai expresivă (şi mai scandaloasă) este însă o altă formulare a prim-ministrului britanic: „Cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o conversaţie de cinci minute cu un votant obişnuit“. Ce poate rezulta dintr-o astfel de conversaţie?

    Că „votantul obişnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democraţia, cu „principiile”, cu ideile sublime şi valorile diafane. Pe scurt, că votul lui e, în genere, incompetent, umoral, părtinitor, manipulabil. Votează „promisiuni”, idiosincrasii, idei fixe, instincte şi interese private, speranţe oarbe. Nu perspectiva, ci imediatul, nu ţara, ci eu, „noi şi-ai noştri”. Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecţiei responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile. E o ”pornire”, un ”capriţ”, o toană, o ”pandalie”. Sau, măcar, simpla anticipare a unui profit personal. Şi asta nu numai la noi. În 1976, o mulţime de alegători germani l-au preferat pe Helmut Schmidt pentru că era din Hamburg, iar ei ţineau cu echipa de fotbal a oraşului cu pricina. Alţii o găseau foarte simpatică pe soţia candidatului, dna Schmidt… Dar e destul să te uiţi la marile adunări populare din jurul lui Adolf Hitler, la masele de cetăţeni italieni fascinaţi de Mussolini, la sutele de mii de entuziaşti izbucnind în urale ori de cîte ori un dictator „carismatic” îşi debitează lozincile. S-a mai spus: în asemenea situaţii, „masa” devine o dihanie distinctă de membrii ei, o vietate dezlănţuită, capabilă să legitimeze orice dezastru.

    Să nu se grăbească comentatorii pe care îi indispun mereu, pînă la exasperare, să reia melodia „conservatorismului” meu defazat, a firii mele reacţionare, insensibile la suferinţele aproapelui şi la drepturile omului, a gîndirii mele ”visceral” anti-comuniste (dacă nu direct cripto-fasciste) etc. Nu, nu vreau să calomniez democraţia. Subscriu definiţiei churchilliene citate la început. Constat, totuşi, că tocmai în fisurile ei îşi găsesc locul duşmanii ei reali, sabotorii ”idealurilor” ei, cei pentru care democraţia e pură demagogie, instrument optim pentru achiziţia de ranguri, bunuri şi adepţi.

    O privire rapidă asupra procedeelor politice de care uzează liderii dibaci pentru a-şi adjudeca – evident în mod democratic – susţinerea ”populară” evidenţiază două din temele lor predilecte:

    1.Tema „pe-un picior de plai”, constînd în stimularea (virilă sau lacrimogenă) a sentimentului naţional. Suntem un popor ales. Suntem foarte buni, cei mai buni: de la frumuseţi şi resurse naturale la deşteptăciune, ospitalitate, omenie, toleranţă, modestie, hărnicie etc. Avem cele mai frumoase femei de pe planetă. Am salvat de păgîni, prin rezistenţa noastră eroică, civilizaţia occidentală. Suntem cei mai evlavioşi dintre creştini, suntem daci şi i-am învăţat latineşte pe romani. Avem haz (de necaz), avem demnitate, avem cei mai viteji strămoşi. Tipul acesta de cuvîntare dă o mare satisfacţie mai ales anonimilor frustraţi, cu identitate incertă, cu performanţă mediocră: se pot salva prin pedigree. Sunt, toţi, nu-i aşa, rude cu Decebal, Ştefan Cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Eminescu, George Enescu, Nadia Comaneci şi Gică Hagi.

    2. Tema „dor şi jale”. Cu asemenea înzestrări, trebuia să facem parte din elita lumii. Iar dacă nu aşa stau lucurile, nu e vina noastră. Ba din contra! La cîtă excelenţă, atîta ghinion. Suntem înconjuraţi de duşmani, am fost, dintotdeauna, „în calea tuturor răutăţilor”, suntem marii păgubaşi ai istoriei. Urîţi de toţi, invidiaţi, pîndiţi de toţi hămesiţii, de toţi netrebnicii, de toate liftele universului. Toţi poftesc la averea noastră, la minţile noastre, la teritoriile noastre. Suntem preocuparea insomniacă a unei conspiraţii universale. Nu se ştie exact de ce, de ce tocmai noi? Procopsiţi, în diverse feluri, sunt şi alţii. Dar se vede treaba că suntem mai fîşneţi, mai cumsecade, mai făloşi decît toţi şi îi scoatem pe toţi din ţîţîni. Suntem ispita maximă a mapamondului, perla coroanei, vînată de hoardele reunite ale colonialismului occult.

    Dacă facem o sinteză între populismul fascist şi cel comunist, „ideile” de mai sus, cu unele „acomodări” şi nuanţe, se dovedesc mereu valabile, numai bune de pescuit simpatii, voturi, militanţi şi soldaţi. Vorbim despre poporul suveran şi nedreptăţit, despre duşmani ascunşi (”agenturi”, ”grupuri de interese”, capitalişti veroşi, în goană după profit, evrei care conduc lumea, slavi necivilizaţi, americani imperialişti, organizaţii internaţionale care vor să ne amputeze suveranitatea, intelectuali vînduţi etc). Vorbim despre marile nedreptăţi pe care le-am suferit în trecut, despre reparaţiile morale şi materiale la care avem dreptul, despre viitorul luminos care ne aşteaptă, dacă ştim să ne alegem conducătorii. Nu uităm să pomenim cît mai des de „cei mulţi şi defavorizaţi, care binemerită sprijinul nostru”. Folosim abil, în disputele interne, „ameninţările” externe, înlocuim disputa inteligentă prin stigmat, băşcălie şi înjurătură. Iar dacă facem toate astea, vom fi iubiţi, vom fi aplaudaţi, vom fi votaţi. Tipul acesta de retorică nu dă greş niciodată. „Votantul obişnuit” o apreciază enorm şi e gata să o aducă la putere.

    Carevasăzică e greu fără democraţie, dar nici cu ea nu putem dormi liniştiţi. Cu ce e superior – te întrebi inevitabil – hazardul alegerilor democratice (care aduc pe scenă cohorte întregi de parlamentari, miniştri, primari, prefecţi, consilieri judeţeni pe care nu vrei să-i auzi şi să-i vezi, darămite să le dai pe mînă soarta ta şi a naţiei), cu ce e, deci, superior acest hazard „generos” hazardului eredităţii monarhice (care poate aduce la vîrf personaje nereuşite, dar măcar cu un coeficient – mai puţin ipocrit – de „fatalitate”). De ce ar fi votul lui Mitică mai „onest”, mai ştiutor, mai îndreptăţit, decît votul întîmplării sau al Providenţei?

    10 gânduri despre “Andrei Pleșu: Melancolic, despre democraţie

    1. Ce ziceți, fraților, renunțăm la dreptul de vot și îl împuternicim pe Pleșu, eventual cu alți intelectuali de elită, ca Mungiu, Michnik, vizionarii de la Podemos (finanțați din Venezuela), cu care s-au mai consfătuit ei, crema ONG-urilor Soros-funded, anticapitaliștii și ecologiștii de la Forumul Societății Civile 2014, să stabilească ei ce și cum, fără să-i mai încurcăm, noi, proștii și tinichigii?

      Nu mai bine să ne conducă experții de la UE, inginerii sociali, decât să ne dăm cu părerea, noi, pupătorii de moaște de pe malul Dâmboviței, care nici măcar nu știm ce e mai bine pentru noi?

    2. Si eu sunt Mitica!
      1. Democratia (ca si patriotismul) pot fi privite si altfel decat cu mahnire si amaraciune. Exista Iuliu Maniu si Ion Mihalache, nu doar dor, jale si picior de plai.
      2. A se slabi cu monarhia si hazardurile ei. Nu de hazarduri ma tem eu, ci de riscurile foarte usor predictibile.

    3. De acord și eu cu Churchill. De acord că „experții de la Bruxelles” nu sunt o soluție. În privința modului de gândire a votantului ii dau dreptate d-lui Pleșu. Cunosc mulți cu studii și venituri peste medie care gândesc așa.
      Despre neajunsurile democratice de care vorbește d-l Pleșu s-a scris mult. Menționez aici doar pe Hoppe sau Rothbard.
      Economiștii au arătat că o decizie luată de o majoritate nu este neapărat cea mai bună.
      Bastiat vorbește despre capacitatea de a vota, exemplu faptul că trebuie o vârstă minimă pentru asta.
      Soluția cred eu este în educație.

    4. Pleşu îmbătrâneşte urât
      Articolul nu este de fapt despre elitism, aşa cum s-au repezit să creadă forumiştii. Chiar dacă, pur teoretic, ar fi vorba despre aşa ceva (deşi repet, nu e cazul), el este ultimul care are dreptul să vorbească. Oare votul lui Pleşu este mai valoros decât al unei persoane defavorizate şi cu un grad redus de cultură sau chiar alfabetizare?
      La alegerile din 2000, bunăoară, Pleşu făcea parte din corul bocitoarelor care ne îndemnau să îl votăm pe Ion Ilici Iliescu, că altfel vine Vadim. Desigur că Pleşu a pus ştampila pe numele diavolului şi pe cei trei trandafiri. Cu ce a fost mai valoros votul lui Pleşu decât al milioanelor de români, din toate categoriile sociale, care au votat la fel ca el?
      Întorcându-ne în timp, în 1990, în ultima zi a mineriadei, pe 15 iunie, Pleşu a scris un articol dezgustător în care de fapt înfiera huliganii. Curajos intelectual ca un limax, Pleşu nu spunea clar în articol pe cine combate. Numai că a publicat în „Adevăul”, ziarul bolşevic care scria despre steagurile verzi legionare de la Universitate, care instiga la linşarea ziariştilor de la România şi cerea expulzarea lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu.
      http://www.realitatea.net/mine.....ml#galerie
      Cu ce a fost Pleşu mai bun decât ţoapele care îi aplaudau pe minerii veniţi la Bucureşti să distrugă şi să omoare?
      Să revenim la fondul problemei.
      Deşi altminteri are condei, Pleşu a scris articolul de mai sus ca pe o compoziţie cu structură şcolărearească, cu „introducere”, „cuprins”, „încheiere”.
      Poate că teoretic am putea spune că da, are dreptate, ăsta-i dezavantajul democraţiei, că persoane inegale au vot egal. Numai că dacă citeşti articolul său vezi că „pulimea”, cum îi desemnează Sorin Oprescu pe alegători, sunt românii, poporul român.
      Pleşu e şmecher, şi în „introducerea” compunerii sale ne spune că şi pe la alţii e aşa, că uite, nemţii l-au votat pe Helmuth Schmidt pentru că erau suporteri ai echipei Hamburger SV, din oraşul lui Schmidt. Dar asta este numai pentru a se acoperi de acuzaţia că manifestă dispreţ sau cel puţin condescendenţă faţă de români.
      Esenţial este „cuprinsul” compunerii lui Pleşu, adică „Tema 1” şi „Tema 2”. Tactica folosită este clasică pentru cei care dispreţuiesc românii. Pleşu şi prietenii săi de idei, când atacă „patriotarzii” de fapt atacă patrioţii.
      Vedeţi „Tema 1”. Sub pretextul că el caricaturizează nişte exagerări grosolane ale unor marginali, sau ale unor vremuri trecute, de dinainte de 1989, despre daci sau despre voievozii din Evul Mediu el de fapt caricaturizează întregul popor român, valorile care îi definesc identitatea naţională. Ce uită Pleşu sau nu vrea să ştie, este că pe daci, pe Decebal sau pe Ştefan cel Mare nu i-a inventat Ceauşescu, ci chiar au existat pe acest pământ.
      Detectez şi o fraudă intelectuală evidentă, o rea credinţă, chiar. În spaţiul public românesc, pe la televiziuni sau pe internet, ori în presă, dominante sunt lipsa de stimă faţă de sine a românilor, lipsa de încredere în forţele proprii, comparaţiile defavorabile cu alte naţiuni etc. Pleşu sugerează însă că dominant în societate ar fi discursul de tip „Cântarea României”, pe care, nu-i aşa, el ca intelectual lucid ar fi dator să-l combată, să ne trezească la realitate.

      La „Tema 2”, ca să poată ataca şi caricaturiza românii, el atribuie întregului popor român teoriile conspiraţiei care sunt împărtăşite însă doar de nişte grupuscule insignifiante. Unde naiba a citit el în România despre „slavi necivilizaţi” şi „evrei care conduc lumea” în mass media din România sau la conferinţe, sau în orice locuri publice? A generaliza ce spun saiturile unor marginali, a face din asta o componentă a mentalităţii româneşti este chiar o fraudă, o şarlatanie intelectuală.
      Înţeleg ce crede Pleşu, despre marele ghinion care s-a întâmplat unui geniu ca el, că s-a născut în mijlocul unor cretini troglodiţi ca noi, jumătate oameni, jumătate maimuţe. Dar credeam că la vârsta lui s-a împăcat şi cu sine şi cu poporul român. M-am înşelat.
      Pleşu, amicii săi de idei, admiratorii lor, se alintă cu ideea că forţele cele mai întunecate ale societăţii româneşti, naţional-comuniştii şi securiştii atacă aceste repere morale, aceşti intelectuali lucizi, din ură faţă de valorile democratice pe care respectivii le afirmă. Eu cred de fapt că respingerea de către o parte însemnată a societăţii a „intelectualilor publici” se datorează dispreţului pe care îl au faţă de poporul român şi care sporadic răbufneşte prin asemenea articole.
      Pleşu îmbătrâneşte urât.

    5. Mi-a intrat la spam un comentariu despre articolul lui Ple;u la ora 10.09. Va rog sa ma ajutaí.

    6. Unchiule Sam,
      Comentariul dvs este precum al unei demoazele cu onoarea nereperata.
      A critica niste aspecte negative nu inseamna dispret, eu l-as numi realism. Mai mult, este, cred eu, expresia dorintei de mai bine pentru toti cei pe care dvs credeti ca dl Plesu ii dispretuieste.
      A fi critic nu inseamna a dispretui, inseamna a vrea sa indrepti.
      Tema 1. Pe scurt, dl Plesu nu a pus in discutie existenta dacilor pe actualul teritoriu al Romaniei. Daca nu cumva stiati deja, face referire la un curent nationalist din sec. XIX care pretindea ca dacii sunt la originea Romei. Cititi-l pe Boia pentru detalii. Aceasta pretentie este reflectia unui nationalism deja exacerbat, devenit irealist.
      Tema 2. Teoria conspiratiei este in capul prea multor oameni din tara asta, ca vreti sau nu. Ea este mai mult sau mai putin subtil intretinuta pentru a abate atentia de la problemele reale si de la esecurile celor de la guvernare.
      Nu mai continui sa demontez interpretarea dvs absolut eronata, ca sa nu spun tendentioasa. In loc sa va ofuscati, mai bine ganditi-va la la realitatea comentariilor.

    7. Boia e un fost cotizant PCR cumintel, care nu a auzit de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Bratieni, etc. E tradus in rusa si maghiara si recomandat de site-urile moldoveniste. Am impresia ca nici Plesu nu isi mai aminteste de aceste nume.

    8. 1.Tema „pe-un picior de plai”, constînd în stimularea (virilă sau lacrimogenă) a sentimentului naţional. Suntem un popor ales. Suntem foarte buni, cei mai buni: de la frumuseţi şi resurse naturale la deşteptăciune, ospitalitate, omenie, toleranţă, modestie, hărnicie etc. Avem cele mai frumoase femei de pe planetă.

      Folosim abil, în disputele interne, „ameninţările” externe, înlocuim disputa inteligentă prin stigmat, băşcălie şi înjurătură.

      CE LIPSESTE DIN ARTICOLUL LUI PLESA:
      Au fil du temps, La Dacie, proie aux fauves de l’histoire, divisée en principautés, devient la Roumanie contemporaines et les Roumain traités tacitement, ou directement de tsiganes/rom. Je le sais, je l’ai vécu.
      L’absence de l’écriture en Daco-Gète, l’aversion vis-à-vis de l’écriture constaté même de nos jours chez mes ouvriers, certains comportements, l’absence d’initiative dans le développement des armes de guerre, le retard historique, les nombreuses défaites devant des ethnies supérieures en nombre et armes, la faiblesse face aux ottomans peuvent être reprochés. Mais on ne peut pas nous reprocher l’inquisition, la sorcellerie, le lynchage.
      Le retard éducationnel est réel.

      Quelques dates de création d’universités[modifier | modifier le code]
      Europe de l’Ouest[modifier | modifier le code]
      -367 : L’Académie est fondée par Platon à Athènes. D’autres grandes institutions de la Grèce antique se trouvent dans les villes de Kos, Rhodes ainsi que dans le musaeum et la bibliothèque d’Alexandrie.
      -335 : le Lycée, est fondée par Aristote à Athènes. Elle tire son nom du terme grec peripatein, « se promener » : la légende dit qu’il enseignait au Lycée d’Athènes en se promenant
      425 : fondation41 de l’université de Constantinople, par le Théodose II disparue au xive siècle.
      VIII et IX : fondation de la première université médiévale en Europe, École de médecine de Salerne.
      803, Alcuin dirige l’Académie palatine et organise un enseignement basé sur les arts libéraux.
      1088 : fondation de l’université de Bologne, la plus ancienne université du monde occidental, qui n’était limitée qu’au droit. Elle a pris le nom d’Alma mater studiorum par un décret de 2000.
      1150 : fondation de l’université de Paris comme communauté de tous (universitas) les collèges, gradués et écoliers de la rive gauche.
      1167 (cca.) : les étudiants anglais sont expulsés de l’université de Paris, l’université d’Oxford est fondée sur le modèle de fonctionnement en vigueur à Paris.
      1180 : fondation de la première université espagnole à Palencia (studium generale)
      xiiie siècle : développement des premières universités, école scolastique ; Albert le Grand introduit la philosophie et la science grecques (Aristote, Euclide) et arabes dans les universités européennes.
      1209 : fondation de l’université de Cambridge.
      1215 : Les statuts de l’université de Paris sont promulgués par Robert de Courçon.
      1218 : fondation de l’université de Salamanque par Alphonse IX de Leon.
      1220 : le cardinal Conrad d’Urach, légat du pape Honorius III, crée l’école de médecine de Montpellier(France), la plus ancienne faculté de médecine en activité au monde.
      1222 : un groupe de professeurs et étudiants ressortissants de l’université de Bologne fonde l’université de Padoue
      1224 : fondation de l’université de Naples « Frédéric-II » fondée par l’empereur Frédéric II Stupor mundi. Elle est la plus ancienne université laïque et de l’État.
      1229 : fondation de l’université de Toulouse sur le modèle de celle de Paris.
      1235 : fondation de la faculté de droit de l’université d’Orléans.
      1257 : fondation de la Sorbonne à Paris par Robert de Sorbon. Collège qui deviendra une communauté de docteurs en théologie.
      1289 : fondation de l’université de Montpellier, rassemblement de plusieurs écoles
      1290 : fondation de l’université de Coimbra (Portugal).
      1303 : fondation de l’université d’Avignon.
      1331 : fondation de l’université de Cahors.
      1339 : fondation de l’université de Grenoble par le pape Benoît XII.
      1343 : fondation de l’université de Pise.
      1348 : l’empereur Charles IV fonde l’université Charles de Prague.
      1364 : fondation de l’Universitas Andegavensis à Angers
      1364 : Casimir le Grand fonde l’université jagellonne de Cracovie (Pologne)
      1386 : fondation de l’université de Heidelberg.
      1409 : fondation de l’université de Leipzig.
      1409 : fondation de l’université d’Aix-en-Provence
      1425 : fondation de l’université de Louvain (Belgique) par une bulle pontificale du pape Martin V.
      1431 : fondation de l’université de Poitiers par le pape Eugène IV et confirmée par lettres patentes parCharles VII de France.
      1432 : fondation de l’université de Caen par Henri VI d’Angleterre. Elle a été refondée en 1452 parCharles VII de France.
      1434 : fondation de l’université de Catane par Alphonse V d’Aragon.
      1441 : fondation de l’université de Bordeaux par une bulle pontificale du pape Eugène IV.
      1452 : fondation de l’université de Valence par le dauphin Louis II.
      1460 : fondation de l’université de Nantes par une bulle pontificale du pape Pie II
      1460 : fondation de l’université de Bâle (Suisse)
      1477 : fondation de l’université d’Uppsala en Suède, la plus vieille et la plus renommée de Scandinavie.
      1502 : fondation de l’université de Wittenberg, où étudie puis enseigne Martin Luther avant de déclencher la réforme protestante.
      1505 : fondation de l’université de Séville, en Espagne.
      1537 : fondation de l’université de Lausanne, en Suisse.
      1538 : fondation de l’université de Strasbourg
      1542 : fondation de l’université de Saragosse, en Espagne.
      1548 : fondation de l’université de Reims
      1559 : fondation de l’université d’Évora (Portugal)
      1562 : fondation de l’université de Douai
      1572 : fondation de l’université de Nancy
      1579 : fondation de l’université de Vilnius en Lituanie
      1559 : fondation de l’université de Genève en Suisse
      1614 : fondation de l’université de Groningue
      1666 : fondation de l’université de Lund en Suède.
      1735 : fondation de l’université de Rennes par transfert de la faculté de droit de l’université de Nantes
      1755 : fondation de l’université de Moscou en Russie.
      1809 : fondation de l’université Humboldt de Berlin, à l’initiative du réformateur libéral de l’éducation, et linguiste, Wilhelm von Humboldt.
      1817 : fondation de l’université de Liège (Belgique).
      1834 : fondation de l’université libre de Bruxelles (Belgique).
      1875 : fondation des universités catholiques à Paris, Angers, Lille, Lyon et Toulouse.
      1921 : fondation de l’Université catholique du Sacré-Cœur de Milan, en Italie.
      Amériques[modifier | modifier le code]

      Europe
      ca. 1120 – Création des universités de Bologne et de Paris.
      ca. 1130 – Création de l’université d’Oxford.
      ca. 1200 – Université de Salamanque.
      1200 – Charte des étudiants et des maîtres (Paris).
      1222 – Université de Padoue.
      1253 – Création de la Sorbonne.
      1364 – Université de Cracovie.
      1348 – l’Université Charles de Prague
      1365 – l’Université de Vienne
      1368 – l’Université Ruprecht Karl de Heidelberg
      1388 – l’Université de Cologne.
      1483 – Imprimerie de la Sorbonne.

      Japon
      1867 – Japon. Effectifs scolaires vers la fin de l’ère d’Edo, 1867.
      Type d’école : Ecoles shogounales, Ecoles de fief, Ecoles de pagode, Ecoles locales, Académies privées.
      1829 : 325 432
      1830-1853 : 767 265
      1854-1857 : 1 143 168
      Aproximative : H. Passin, Society and education in Japan, Columbia University, 1965, p. 44

      Le Japon
      Le développement de l’éducation au cours de l’ère Meiji (1867-1912) :

      Durant l’Ère Meiji (1868-1912), Cambridge a accueilli plusieurs étudiants japonais. Au Japon, on peut trouver la Cambridge and Oxford Society

      Taux net de scolarisation de l’enseignement obligatoire 1912 : 98,23%
      Ministry of Education, Japan, Japan’s Growth and Education, Tokyo 1963, p. 31 & p. 160
      Enseignement populaire
      Ces écoles donnaient une instruction élémentaire en lecture, écriture et calcul aux
      enfants d’une partie de la population et leur enseignaient aussi les règles morales sociales ou
      professionnelles. Malgré sa désignation (école de „pagode”), l’enseignement y était laïc. Chaque
      école comptait un maître et environ 30 élèves et était soutenue, quoique pauvrement, par les
      maigres frais de scolarité des élèves.
      L’époque d’Edo, L’époque d’Edo commence en 1603 par la fondation du shogounat d’Edo (le nom ancien de Tokyo) de T O K O G A W A Ieyasu, et se termine en 1867 par la Restauration de Meiji, connut une large expansion de l’enseignement de masse. Mais, faute de statistiques fiables, il est difficile de faire une estimation quantitative exacte. Pourtant, les chiffres ci-dessous concernant son ampleur dans la première moitié du 19e siècle sont généralement approuvés par les chercheurs : il y avait plus de 10 000 écoles de pagode dans tout le pays, les taux de scolarisation étaient de 40 % pour les garçons et de 10 % pour les filles et les taux d’alphabétisation de 40 % à 50 % chez les hommes et de 15 % chez les femmes.

      « L’autre question qui se pose au sujet de l’éducation des fils des princes de Valachie à cette époque concerne l’étendue de l’enseignement théorique. De toute évidence, Vlad Dracul, le père de Vlad L’Empaleur, ne savait pas écrire, tout au plus lire. Aucune lettre de sa main n’a été conservée, aucune signature ou monogramme autographe d’un prince valaque connu. »
      Matei Cazacu, DRACULA, Tallandier, « Droz, 1988 ? École pratique des hautes études, IV e section, 1994 ? »

      Les Principautés Roumains
      1565 – La première école de médecine de Cluj
      1694 – Le collège Saint Sava / L’Académie Seigneuriale, par C. Cantacusino sous C. Brâncoveanu.
      1835 – Academia Mihăileană, crée par Gheorghe Asachi sous Mihail Sturdza.
      1872 – François-Joseph fonde l’Université de Cluj
      1864 – École de Ponts et Chaussées, Mines et Architecture.
      L’écart approximatif du démarrage universitaire entre la Roumanie est l’occident serait de 200 à 400 ans, ou reste à évaluer par de compétents. Là où les ottomans passent, les Académies ne poussent pas.
      Les Universités nous aident à vivres, mais ne nous empêchent pas de tuer.

      Les inventions.
      vers 4000 av. J.C. : la roue (Asie)
      vers 550 av. J.C. : le cadran solaire (Anaximandre (Grèce))
      vers 300 av. J.C. : la géométrie (Euclide)
      vers 200 av. J.C. : la vis (Archimède), l’astrolabe (Hipparque (Grèce))
      Vers 105 le papier (Chine)
      vers 1000 la poudre à canon (Chine)
      1090 La boussole (Chine, Arabie)
      1440 la presse à imprimer à caractères mobiles (Gutenberg)
      1604 microscope Jansen (Hollande)
      1608 lunette astronomique (téléscope) Hans Lippershey (Hollande)
      1629 turbine à vapeur Giovanni Branca (I)
      1712 machine à vapeur Thomas Newcomen (GB)
      1714 thermomètre à mercure Daniel Gabriel Fahrenheit (All)
      1730 sextant Hadley (GB)
      1770 automobile Joseph Cugnot F
      1775 sous-marin David Bushnell (US)
      1800 métier à tisser Jacquard Joseph Marie Jacquard F
      1814 locomotive George Stephenson (GB)
      1821 moteur électrique Michael Faraday (GB)
      1826 photographie Nicéphore Niépce F
      1829 machine à écrire W. A. Burt (US
      1830 machine à coudre Barthélemy Thimonnier, Singer US
      1831 moissonneuse à barre de coupe Cyrus Hall McCormick (US) ?
      1831 générateur de courant Michael Faraday (GB)
      1849 béton armé Joseph Monier F
      1853 aspirine Gerhardt F
      1860 mitrailleuse Gatling
      1861 four électrique Wilhelm Siemens (GB)
      1866 papier à partir de pulpe de bois Benjamin Chew Tilghman (US)
      1866 dynamite Alfred Bernhard Nobel (suède) )
      1876 téléphone Alexander Graham Bell (US)
      1877 moteur à combustion interne (quatre-temps) Nikolaus August Otto (All
      1877 soudure électrique Elihu Thomson (US)
      1879 lampe à incandescence Thomas Alva Edison et Joseph Wilson Swan (US) et (GB)
      1885 vaccin contre la rage Louis Pasteur
      1891 caoutchouc synthétique William August Tilden (GB)
      1895 rayons X Wilhelm Conrad Röntgen (All)
      1898 radium Pierre et Marie Curie F
      1903 avion Wilbur et Orville Wright (US)
      1921 insuline Paulesco
      1923 télévision John Baird (Ecosse)
      1928 pénicilline Alexander Fleming (GB)
      1942 réacteur nucléaire (pile atomique) Enrico Fermi (US – I?)
      1944 missile V2 Wernher von Braun (US) Obert ?
      1946 calculateur électronique numérique J. Presper Eckert Jr. et John W. Mauchly (US)
      1950 télévision en couleur Peter Carl Goldmark (US)
      1952 bombe à hydrogène scientifiques au service du gouvernement américain (US)
      1953 structure de l’ADN F H C Crick et James Dewey Watson (GB) et (US)
      1954 vaccin contre la poliomyélite Jonas Edward Salk et Pierre Lépine (US) et F ?
      1955 datation par le carbone-14 Willard Frank Libby (US)
      1967 greffe de cœur sur sur l’homme Christiaan Neethling Barnard sud-africai
      1969 premier homme sur la lune (US)
      1970 première synthèse complète d’un gène Har Gobind Khorana (US)
      1974 ADN
      1981 navette spatiale ingénieurs de la NASA (US)

      Cette liste approximative montre l’avance des performances des autres peuples. Trouver les causes des ce décalage est un travail de compétents. Les multinationales puissantes ont un département « Recherche et Développement ». En Roumanie, il est modeste, par manque de moyens. Les pays qui ont subi l’Islam Turc ont à peu près les mêmes performances, reflétées par la rareté de prix Nobel. Mais l’humanité n’est pas sortie de l’époque primitive, et du moyen âge avec l’aide du Fond Monétaire Internationale, mais avec ses bras et ses têtes.

      Si acum intrebarea MEA dureroasã:

      1.CE POPOR PREDA COPIILOR LA ISTORIE SCADERILE SALE ?
      2. CUM SE EXPLICA LIPSA SCRIERII LA DACI ? IN TIMP CE INDIENI, EGIPTIENI GRECI, ROMANI NE FURNIZEAZÃ DOCUMENTE DESPRE ISTORIA NOASTRÃ ?

      ESTE RESPONSABILITATEA NOASTRA. NUMAI SCOALA NE POTE SALVA, DAR VA DURA SECOLE, NOI NU SUNTEM JAPONEZI SI REVOLUTIA MEIJI NU VA AVEA LOC.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.