Cu ani in urma, H.-R. Patapievici a scris un eseu de o arzatoare intensitate etica pe terma dublelor standarde in confruntarea experientelor totalitare (“Doua masuri si un morman de cadavre”). Salut acum excelenta interventie a sociologului Rasvan Lalu pe forumul de la www.contributors.ro la articolul meu despre “Barbarie, poezie, salvare”. O preiau aici pentru ca mi se pare ca formuleaza cu mare claritate mizele dezbaterii despre ciudata asimetrie a reactiilor de condamnare a regimurilor totalitare (“gemenii totalitari” despre care scria candva Gustaw Herling-Grudzinski, intelectualul critic polonez antifascist si anticomunist). In august 1939, cand s-a semnat la Kremlin infamul Pact sovieto-german, Arthur Koestler a rupt definitiv cu comunismul, convins fiind ca Djugasvili si Schickelgruber impartaseau aceeasi ura de nedomolit impotriva civilizatiei burgheze. In interventia sa, Rasvan Lalu se refera la articolul meu si la dialogul purtat de mine cu comentatorii de pe forum. (Vladimir Tismăneanu)
(…) răspunsul Comisiei Europene este unul politic, la o problemă cu implicaţii în primul rând morale. Aici stă, cred, toată contradicţia gestului Com. Eur., care a sacrificat decenţa morală unor interese şi presiuni politice.
De altfel, răspunsul Com. Europ. este un model de jargon eurocratic, ipocrit, birocrat, cinic şi absurd, care se ascunde după rezultatele unui studiu despre modul în care crimele totalitare sunt tratate în statele europene (publicat acum un an de Carlos Closa Montero) pentru a argumenta că legislaţia prea diferită a statelor EU şi lipsa unei jurisprudenţe în materie împiedică adoptarea unei legislaţii europene asupra crimelor totalitarismului, adică exact aceleaşi argumente invocate în 2007 pentru a adopta legea EU care face posibilă pedepsirea negării genocidului naţional- socialist (!)
Este poate util de reamintit că informaţiile de presă sunt rareori pertinente şi deseori dezinformează, chiar dacă nu neapărat intenţionat. Cererea celor şase miniştri de externe şi refuzul Com. Europ. nu face excepţie.
Nimeni nu a cerut vreodată punerea pe acelaşi plan a genocidului naţional-socialist( termenul de „Holocaust“ mi se pare impropriu, confuz şi edulcorant) cu crimele perpetrate timp de 70 de ani de regimurile comuniste europene, printre care, evident, şi exterminări în masă. La fel, nimeni nu a cerut specificarea prin lege a termenului de „crime comuniste“ sau a vreunuia înrudit. Tot ce s-a cerut în „scrisoarea celor şase“ a fost extinderea criteriilor ce definesc crimele împotriva umanităţii astfel încât pe lângă violenţa (dusă până la exterminare) pe criterii de apartenenţă rasială, etnică, naţională ori religioasă să se pedespsească şi violenţa/exterminarea pe criterii sociale şi politice. O cerere de etică elementară. A fost respinsă. (…)
Despre punerea în acelaşi plan a naţional-socialismului şi comunismului, cred că s-a scris aici suficient pentru ca şi beneficiarii unei naşteri târzii să poată fi convinşi de justeţea ei. De subliniat că nu este vorba de o apropiere empirică, născută din similitudini fortuite de metode, mijloace sau expresii ideologice, ci de o înrudire profundă, ca două ramuri născute din acelaşi trunchi, al cultului salvării prin ură şi distrugere. De altfel, bibliografia internaţională despre subiect este cuprinzătoare, pentru cine vrea să se lămurească. Întâmplător este un domeniu în care avem şi noi, prin Tismăneanu, un membru în bibliografia obligatorie.
Citind comentariile, de altfel interesante, mi s-a confirmat existenta unei reactii de plictiseala, satietate, ba chiar respingere vis-a-vis de anticomunism la (o parte din) tânara generatie din România. Este rezultatul unei munci asidui de diversiune, raspândirea confuziei si ducere în derizoriu, executata de Securitate în ultimii 20 de ani, pe fondul degradării învăţământului, care a găsit în generatia tânara, mai fragila, încă neformata şi, prin forţa lucrurilor, neinformata, ţinta ideală pentru această uriaşa misitficare. Dacă la asta mai adăugăm şi exasperarea românilor faţă de malformaţiile prezentate lor drept „capitalism“ şi „democraţie“ autohtone, atunci este uşor de înţeles lehamitea şi sentimentul oamenilor că sunt trădaţi din toate direcţiile.
