Bogdan Călinescu: Dreapta franceză, dictatorii și realpolitik

Print Friendly, PDF & Email

Cine credeţi că sunt în Franţa admiratorii autocratului de la Moscova? Cei de dreapta (sau care se cred de dreapta). Nu vorbesc despre Frontul Naţional, partidul considerat de extremă dreapta, ci despre politicienii aparţinând grupului UMP, despre mai mulţi intelectuali, despre cotidianul Le Figaro sau revista Valeurs Actuelles. E dreapta franceză bonapartistă și centralizatoare, ce respinge liberalismul economic și libertăţile în general. Putin e întruchiparea ordinii și a șefului (era să spun a conducătorului) capabil să ţină un partid și o ţară în frâu. O variantă a generalului de Gaulle în Rusia. Dreapta din Franţa se simte frustrată și severitatea autoritară a lui Putin îi dă speranţe. „Mai bine cu Putin decât cu altul”, spun „realiștii”.

bogdan calinescu fotoÎn paralel (și complementar) cu acest val de simpatie pentru fostul ofiţer KGB de la Moscova e și moda pentru o nouă realpolitik în Europa și în lume. Deși Franţa e angajată militar în Irak, Libia și Siria, un grup de deputaţi conduși de Jacques Myard (deputat de dreapta, membru UMP) s-a deplasat la Damasc pe cont propriu (adică din proprie iniţiativă, însă pe banii statului) să-l întâlnească pe dictatorul Bashar al-Assad, alt binefăcător al drepturilor omului. Grupul de deputaţi urmărește ca Franţa să adopte o nouă formă de realpolitik, așa cum a fost în perioada Războiului Rece. Deputaţii „rebeli” au probleme cu memoria. Consilierii lor ar putea să le reamintească eșecul teribil al acestei realpolitik adoptate de Occident în anii ’70-’80, când expansiunea comunismului în lume a atins practic punctul culminant. Ceea ce s-a numit realpoltik nu a servit decât totalitarismului comunist. Alegerea lui Ronald Reagan ca președinte și sfârșitul acestei politici de „deschidere” au provocat fisurile în soclul comunismului. Așa cum intelectualii se simt atrași de ideologiile totalitare, așa și politicienii aleși democratic au slăbiciuni pentru autocraţi.

 

Comunism

A apărut numărul excepţional al revistei Communisme, intitulat En Europe. L’éternel retour des communistes (1989-2014), sub conducerea lui Stéphane Courtois. Mai mult de 600 de pagini despre comunismul ce pare revigorat – sub diverse forme – în mai multe ţări din Europa. La Parlamentul European, rezultatele partidelor de stânga (cu excepţia socialiștilor) au făcut progrese între 1999 și iunie 2014: de la 35 la 52 de aleși. La aceștia se adaugă însă mai multe partide minuscule, maoiste și de extremă stânga, ce rămân însă în afara cadrului instituţional european.

În Franţa, Partidul Comunist, cel mai puternic din Europa între 1930 și 1970, obţine de câţiva ani buni un scor ridicol atât la alegerile naţionale, cât și europene. El nu a profitat de criza economică din 2008 și a continuat – lent, dar sigur – să dispară din peisajul politic. Nu e cazul doar în Franţa. În majoritatea ţărilor din Europa – cu excepţia notabilă a Greciei, unde a ajuns la putere Syriza –, la alegerile ce au avut loc între 2008 și 2014 comuniștii au obţinut scoruri foarte slabe. Ceea ce este însă interesant mai ales în Franţa e faptul că ideile marxiste au contaminat alte organizaţii politice sau oameni politici. La alegerile prezidenţiale din mai 2012, din 10 candidaţi, 6 se considerau de stânga sau de extremă stânga, iar ceilalţi au făcut campanie, fără excepţie, împotriva liberalismului economic. De fapt, putrefacţia partidului comunist francez a contribuit la răspândirea virusului marxist ce a contaminat atât Frontul Naţional al lui Marine Le Pen, cât și Frontul de Stânga al lui Jean-Luc Mélenchon, la care putem adăuga intelectuali bine-cunoscuţi, precum Emmanuel Todd, Jacques Généreux sau Thomas Piketty.

Text preluat din Revista Timpul, cu permisiunea autorului.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.