Bogdan Glăvan: Taxe, pentru ce?

“The democracy will cease to exist when you take away from those who are willing to work and give to those who would not. To compel a man to furnish funds for the propagation of ideas he disbelieves and abhors is sinful and tyrannical.” (Thomas Jefferson)

”Some experts have declared that it is necessary to tax the people until it hurts. I disagree with these sadists. (Ludwig von Mises)”

Înainte de a da curs ofertei de nerefuzat a economiștilor care ne îmbie cu măriri de impozite, ar trebui să ne punem două întrebări: (1) care este rolul statului? și (2) cât de eficient este statul? Pentru simplificarea problemei ar trebui să ne punem aceste întrebări în contextul ideologic dominant și referitor la cazul României.

Conform înțelepciunii convenționale rolul statului este acela de a furniza bunuri publice, adică acele bunuri care nu ar putea fi oferite spontan pe piață sau care ar putea fi oferite în cantități prea mici. Pentru a ilustra să luăm exemplul educației. Educația privată a existat dintotdeauna dar ea a ajuns să fie considerată un caz în care externalitățile pozitive sunt copleșitoare: de pe urma educației cuiva toată societatea are de câștigat, fără ca cineva să-l recompenseze totuși pe cel care decide să acumuleze capital uman; drept urmare, stimulentul investiției în educație este insuficient iar activitățile educaționale derulate pe o piață liberă vor fi prea mici față de optimul social; este momentul ca statul să ajute la dezvoltarea acestora, punând desigur membrii societății la plată.

Din această definiție a rolului statului înțelegem că trebuie să plătim impozite strict pentru ceva ce nu am putea dobândi pe piața liberă. Altminteri, dacă în mod voluntar am putea dobândi exact serviciul pe care ni-l oferă statul – sau unul de calitate superioară – impozitele și intervenția statului nu s-ar justifica. Să ne amintim, de asemenea, un principiu important al democrației europene, cel al subsidiarității. Acesta consacră ideea potrivit căreia este bine ca decizia politică la cel mai mic nivel societal cu putință, în funcție de posibilități; dacă este să fim consecvenți cu acest principiu, atunci trebuie să recunoaștem că autoritatea politică nu are competență să intervină în viața individului atunci când acesta este în măsură să acționeze mai bine, singur sau în colectiv, pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă.

Această clarificare este importantă dacă vrem să tratăm cu seriozitate activitatea statului. Statul nu are nici un drept să îmi ceară taxe, măcar atât timp cât îmi refuză dreptul de a mă descurca fără ajutorul lui.

Vă propun să trecem în revistă câteva domenii și să vedem dacă impunerea unor impozite mai mari este justificată.

Aș începe chiar cu educația, la care am făcut deja referire în teorie. Unul din rolurile asumate de stat – și pentru care suntem impozitați corespunzător – este furnizarea educației publice. În prezent, statul (la nivel central și local) folosește banii noștri pentru a construi și administra școli și pentru a-i plăti pe dascăli. Această stare de fapt nu poate fi însă justificată deocamdată. Cred, în primul rând, că nu există motiv temeinic pentru a plăti statului taxe, măcar atât timp cât acesta refuză indivizilor dreptul de a-și procura acest serviciu prin intermediul pieței. Părinții nu au posibilitatea reală de a decide asupra educației copiilor decât la nivel de grădiniță. Învățământul primar, gimnazial, liceal și universitar – inclusiv cel privat – este aproape complet controlat de stat. În România nu îți poți înființa o școală primară sau o universitate ca pe oricare altă firmă, pentru a răspunde nevoilor publicului, fără medierea ministerului învățământului. Ministerul stabilește în esență ce și cum trebuie să învețe elevii și studenții. În al doilea rând, implicarea statului ar trebui să se reducă în teorie doar la sponsorizarea educației, nu la gestionarea școlilor. De ce nu privatizăm școlile, de ce trebuie să plătim impozite pentru un serviciu care poate fi oferit cu ușurință pe piața liberă? În al treilea rând, În România nu ai dreptul să îți educi copilul acasă. Coincidența face ca autorul acestui text să fie certificat de stat pentru a educa sute de tineri anual, la cel mai înalt nivel, însă nu deține dreptul de a-și educa propriu copil (aflat în învățământul primar) și de a face dovada performanțelor cu care își poate exercita acest drept. În al patrulea rând, performanța învățământului public este lamentabilă, dacă ne gândim la procentul celor care nu reușesc să depășească examenul de Bacalaureat. De ce trebuie să suportăm prin taxe un sistem care produce rebuturi pe bandă rulantă?

Să luăm un alt domeniu. Plătim impozite pentru a beneficia de pensie. Avem dreptul de a contribui la fonduri private de pensii, dar doar după ce cotizăm la stat. Este un fel de a spune „beneficia”, deoarece sistemul public de pensii este un sistem de pauperizare a angajaților. Un om normal lucrează 40 de ani, timp în care cotizează o treime din venit. Dacă această cotizație ar fi uitată într-un seif, ea ar asigura 13 ani de salariu gratis, după împlinirea vârstei de pensionare. Adica 26 de ani de pensie, pentru că pensia medie reprezintă în prezent jumătate din salariul mediu. Dacă am lua în calcul faptul că prin investire și acumulare la un randament de 5% anual respectiva contribuție s-ar transforma într-un capital echivalent cu salariul pe 42 de ani. Așa ar putea sta lucrurile. În realitate după ce ieșim la pensie mai trăim 15 ani – deci primim tot atâta pensie. Deci plătim taxe… pentru a plăti. Dar scopul statului nu este să te facă mai sărac, ci mai bogat decât poți deveni tu singur. Este evident că statul eșuează dramatic în acest rol și că sistemul public de pensii este un veritabil „rău public”.

De ce vrea statul să crească taxele? Fiindcă nu are suficienți bani pentru toate proiectele sale de infrastructură. Dar multe din aceste proiecte apar ca fiind „necesare” doar fiindcă piața este interzisă în acest domeniu! Construcția privată de drumuri și poduri este practic interzisă – știrile cu localnicii unui sat din Moldova care au făcut „greșeala” de a a-și construi singuri un pod – au făcut turul televiziunilor. La peste două decenii de la prăbușirea comunismului România are în continuare un regim socialist în infrastructură. Rezultatele acestui regim sunt elocvente: multe miliarde de euro cheltuite în zadar, de multe ori pentru a proiecta și construi autostrăzi care merg în paralel cu actualele drumuri naționale (deja modernizate), uneori doar pentru a finanța companii de consultanță sau achiziții de terenuri de la clientela politică.

Putem generaliza discuția și la alte domenii. Am păstrat la urmă un exemplu mai special. Unii susțin că statul trebuie să ofere un bun public mai aparte – stabilitatea macroeconomică. În acest sens investițiile publice trebuie să crească atunci când economia în ansamblu funcționează sub potențialul său. Dacă ne uităm fără prejudecăți etatiste la cazul României, vedem că inclusiv în acest domeniu statul ajunge să dețină un rol doar fiindcă, mai întâi de toate, reușește să omoare mediul privat. România are una din cele mai ridicate poveri fiscale din lume. Banca Mondială socotește această povară atât în funcție de procentul în sine al impozitării dar și de dificultatea concretă a plății taxelor (costuri contabile ș.a.). În clasamentul pe națiuni realizat de această instituție România ocupă locul 136, învecinându-se cu Zimbabwe și Burundi. Concluzia? Ni se spune că trebuie să plătim taxe pentru ca guvernul să stimuleze economia deoarece… mediul de afaceri nu mai mișcă sub povara fiscalității!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.